Atunci cand te apropii de Santorini venind dinspre caldera (vechiul crater sfasiat al insulei care a explodat in urma cu mii de ani, in era minoica, avand in mijlocul apelor bucatile de sol negru ale Nea Kameni si Palea Kameni , cele doua insulite vulcanice) , impresia pe care o ai este ca pe inaltimile insulei astazi semicirculare a nins. „Zapada” care ii incununeaza stancile negre ce se reped aproape vertical in mare este de fapt albul cladirilor spectaculoase ale celor mai mari localitati de pe insula – Fira in centru, cu satele Firostefani si Imerovigli alaturi si Oia la unul dintre capete.

Arhitectura locului este una cu totul speciala, cladirile imaculate par a curge pe pantele suspendate la zeci de metri deasupra marii, porti ce se ridica la capatul unor trepte in coborare par a nu duce nicaieri, in spatele lor sunt doar cerul si marea, vazuta foarte de sus; caci dincolo de ele continua sa coboare invizibile trepte si alei, mereu in jos, mereu catre mare, spre buza prapastiei.

Impresia cea mai puternica ti-o lasa ciorchinii cladirilor parca atarnate unele de altele, atat in Oia cat si in Fira, suspendate, contrastand izbitor cu solul negru vulcanic si, pe alocuri, cu verdele, rozul si rosul intens al florilor cultivate in localitati. Pentru ca in afara acestora, insula este uscata, aproape deprimanta. Pe Santorini nici macar vita de vie nu creste drept, nu ar rezista, ni s-a spus, vanturilor. Tulpinile plantei sunt incolacite pe sol, ca niste cuiburi  de pasare.

Din ce in ce mai multe voci tind sa localizeze in Santorini poate cea mai fascinanta dintre legendele omenirii – Atlantis. Ceea ce e sigur e ca explozia din secolul XVII-XVI I.C. a distrus o civilizatie – nu doar insula insasi, spulberata de explozia violenta a vulcanului, redusa la ramasitele de astazi, ci si celalalt centru al infloritoarei civilizatii minoice, Creta: tzunami-ul pornit cu o inaltime de 200 de metri din Santorini masura inca 70 de metri cand, ajuns pe tarmurile Cretei, a cufundat in istorie Knossos-ul.

Atunci cand ajungeam pentru prima oara pe insula, cu un vas urias de linie plecat din Heraclion, in urma cu 21 de ani, optiunile excursiilor de efectuat pe insula erau trei: vizitarea unei podgorii, a sitului arheologic de la Akrotiri sau, respectiv, a trei localitati de pe insula: Pyrgos – un satuc pitoresc, Oia si Fira. Astazi, plecata doar cu fiica mea cu un catamaran de dimensiuni mult mai modeste din Rethymno, optiunile s-au dovedit schimbate: vizitarea de catre toata lumea a Oiei si Firei si, la alegere, inot langa vulcanul Nea Kameni, mers la plaja neagra Perissa sau timp suplimentar in Fira. Nu ne luaseram costumele de baie la noi, deci primele doua optiuni ieseau din discutie.

Cel mai mult ne-a bucurat vizita in Oia si am fi preferat ca timpul suplimentar avut la dispozitie sa-l fi petrecut acolo, dar… Odata ce urci dinspre parcare spre partea superioara a satului, ai la dispozitie doua variante: fie o iei la stanga, unde, cladirile insirandu-se la nivelul strazii doar pe partea opusa marii, ai,  spre mare, ocazia celor mai spectaculoase privelisti, de natura sa-ti taie respiratia, fie, luand-o la dreapta, vei fi insotit pe amble laturi ale drumului de magazine, ateliere, restaurante si hoteluri care iti vor permite in mult mai mica masura accesul cu privirea inspre mare. Noi am luat-o catre stanga si am mai avut prea putin timp, odata parcurs drumul inapoi, de a ajunge si in partea dreapta, dar nu ne-a parut nicio clipa rau; magazine aveam sa intalnim o sumedenie si in Fira.

In Fira partea superioara a orasului poarta denumirea de Golden Lane (Aleea de aur), atata datorita incidentei crescute a magazinelor de bijuterii cat si „stralucirii” sale – aici veti gasi magazinele si restaurantele cele mai pretentioase de pe insula. Din pacate toate acestea obtureaza vederea spre caldera, asa incat cele mai frumoase fotografii cu care ne-am intors au ramas cele din Oia. Ceea ce vedeti de obicei ca fotografii superbe din Fira, cu mici terase si constructii deasupra marii, sunt cel mai probabil imagini din Firostefani si Imerovigli, atat cat mi-am putut da seama.

Totul e dramatic in Santorini: peisajul, istoria, arhitectura. Atrasi de tragismul istoriei sale, de aura de legenda si mai ales de spectaculozitatea privelistilor de pe inaltimile abrupte ale insulei, turistii nu inceteaza sa soseasca, an de an. Din pacate nu doar cele de mai sus s-au dovedit a fi dramatice.

Ziua a inceput insorita si linistita, astfel ca pe drumul catre Santorini nici nu m-am gandit la eventualitatea unui rau de mare; pur-si-simplu nu mi-a traversat macar gandurile. De fapt am si reusit sa recuperez din somnul pierdut cu trezirea la 5 dimineata pentru a fi la ora 6 la microbuzul care ne dusese din Chania in Rethymno.

In timpul sederii in Fira insa vantul a inceput sa se inteteasca, desi ziua continua sa fie senina, astfel incat, in momentul in care am ajuns in port si ne-am imbarcat pe catamaran in directia Creta, a inceput calvarul. Drumul care la venire durase doua ore ce trecusera ca vantul a devenit in conditii de hula unul de trei ore, din care fiecare minut a fost un minut prea mult. Marea ne-a luat in primire din prima secunda si nu ne-a slabit nicio clipa, astfel ca din primul moment am inceput sa ma gandesc cu disperare la zecile de minute pe care le aveam in fata, uitandu-ma din zece  in zece minute, agonizand, la ceas.

Valurile care pe un vas de mai mari dimensiuni s-ar fi aflat mult sub noi erau acum exact la nivelul ochilor, negre si framantate (unul dintre membrii personalului, intrebat de fiica mea privind gravitatea situatiei, ne-a confirmat ca valurile erau intr-adevar „medium to high” – de la mediu la inalte. In scurta vreme pasagerilor a inceput sa li se faca rau – personalul nu mai prididea sa alerge de la unul la altul, agatandu-se de stalpii din interiorul vasului pentru a-si mentine cat-de-cat o traiectorie; estimez ca mai putin de douazeci la suta din cele peste doua sute de pasageri au reusit sa se tina cu firea pana la final. Eu am rezistat din toate puterile doar un ceas. Am multumit lui Dumnezeu ca fiica mea a dovedit cu aceasta ocazie ca nu sufera de rau de mare. Pana si ea a cazut insa prada unui atac de panica dupa ce a reusit sa ii dea o mana de ajutor unei batrane careia i se facuse rau, blocata in toaleta de pe vas; dupa care a cedat si ea, scurgandu-se pe peretii cabinei si aterizand in fund chiar pe podeaua baii. Eu am fost cred intr-un atac de panica continuu, nereusind sa ma gandesc macar la eventualitatea de a ma ridica din scaun pe tot parcursul.

In marea majoritate a timpului am trait cu groaza ca ne vom rasturna/ scufunda; filmultele proiectate despre cum sa-ti pui vesta de salvare si sa parasesti vasul in caz de pericol nu ajutau deloc. Reclamele, inclusiv la mancare, care continuau pe alte ecrane, nici atat. Incercam sa imi fixez privirea fie pe o plafoniera ca sa evit ecranele, fie afara, pe geam, unde ma ingrozea insa vederea valurilor spargandu-se de geamuri peste fata mea, de care le desparteau cativa milimetri de sticla; de fiecare data cand vasul era lovit din lateral, se cutremura ca si cum ar fi izbit un perete elastic urias; daca inchideai ochii ameteala si greata, daca mai era posibil, se intesificau. Din cand in cand imi veneau in minte imaginile cu furtuna de la inceputul filmului Zorba Grecul; nici asta nu ajuta deloc.

Cumva in nebunia si teroarea aceea, cu starea de rau neintrerupta, desi pranzul luat in Fira ma parasise deja, cum am zis, dupa prima ora de drum, nu mai zic de berea locala Yellow Donkey pe care nu o poti bea nicaieri in alta parte pentru ca este ceea ce se numeste fresh (si pe care am regretat amarnic ca insistasem sa o beau, nefiind bautoare, de dragul magarusului simpatic de pe eticheta – cumparasem de altfel si tricouri aferente pentru mai toata familia) am crezut ca am reusit in mod inexplicabil sa adorm – nu o data, ci de vreo cinci-sapte ori, cel mai mult pentru circa 45 de minute, ceea ce probabil mi-a salvat viata, pentru ca in acele rastimpuri respiratia sacadata si bataile inimii imi reveneau cat-de-cat la normal, calvarul reincepand insa dupa fiecare trezire, cand luam iarasi la cunostinta situatia. Aveam sa aflu ulterior ca nu adormisem (nici nu as fi avut cum, date fiind conditiile), ci, cum se zice, „mi se rupsese filmul”, cu alte cuvinte lesinasem in mod repetat; se pare ca organismul are posiblitatea, atunci cand trauma este prea puternica, sa „stinga luminile” pentru a prezerva pe cat posibil viata subiectului – asa zis-ul blackout. Pe scaunul din fata mea, un domn mai in varsta parea si el dus de pe lumea asta, cu capul balanganindu-i-se – pe undeva, mai bine.

Momentul culminant, in care m-am simtit in plin Titanic, a fost acela in care in boxe s-a auzit anuntul: „Aici capitanul; daca printre pasageri se afla vreun medic il rugam sa se prezinte de urgenta la cabina capitanului.” Pentru mine aceea a fost fara discutie ultima croaziera facuta de placere. Daca as fi stiut macar 10% din cum avea sa fie drumul de inapoiere, chiar raportat la tot ineditul si frumusetea insulei, nu as fi pus niciodata piciorul pe acel catamaran.

Din lesin in lesin timpul a trecut ceva mai repede, astfel ca la un moment dat, la caderea serii, prin stropii valurilor care improscau neintrerupt geamurile, am crezut ca vad pamantul, care nu putea fi decat tarmul Cretei; arantandu-i-l la capatul puterilor fiicei mele si intreband-o plina de speranta daca ei i se pare ca e pamantul sau vreun nor urias foarte jos, raspunsul a venit, nu foarte incurajator: „sa speram ca e pamantul, ca daca e nor, am b…-o”; am trait sa spun povestea, deci… era tarmul, pe care l-am intampinat cu entuziasmul (cat mai era fizic posibil, sleiti de raul de mare si de groaza) unor naufragiati; iar urmatoarea imbunatatire dupa aparitia la orizont a tarmului a survenit odata cu caderea intunericului, cand cel putin nu am mai putut vedea valurile de pe partea cealalta a geamului.

Odata ajunsi in Rethymno mi-am infranat cu demnitate impulsul de a ma lungi pe jos si a saruta pamantul. (Ajunsa dupa doua zile la birou, in anumite momente inca mai simteam podeaua dansand cu mine.)

Nu mai credeam ca anul acesta voi avea ocazia sa bifez ceva la categoria Calatorii. Si totusi…

In penultima zi a verii 2020, cand ii multumeam lui Dumnezeu ca, dupa luni de frustrari, lacrimi, nostalgii si nervi, ajunsesem cel putin, si acolo cu grija si frica in san, sa intru, pastrand distantarea, in mare (marea noastra, vag tulbure si cu alge, intr-o iesire de doar zi pe zi), in timp ce eram pe plaja, mi-a sunat telefonul: fratele meu ma anunta ca isi luase bilet de avion spre Chania, in Creta – orasul la care ma gandisem mereu ca eventuala destinatie favorita in caz ca vreodata s-ar fi pus problema unei plecari in Grecia cu avionul (noi mergand intotdeauna cu masina, deci nicio sansa de ajuns in Creta). In secunda urmatoare: „Vin si eu!!!”

Incurajata de faptul ca el isi lua inima in dinti sa se aventureze in astfel de vremuri intr-un aeroport, intr-un avion si intr-o tara straina, pornind de la ideea ca in avion toata lumea urma sa fie testata, in Creta aveau cate un caz de Covid pe zi si chiar si acela in capitala, nu in Chania si ca, citez, „pe aeroport ai tot atatea sanse sa iei ceva ca de fiecare data cand mergi la supermarket”, am facut saltul in gol – am mers pana la capat si, ca sa zic asa, dincolo de el, pentru ca in final am profitat de ocazie si in cele trei zile de calatorie am inghesuit si o croaziera zi-pe-zi catre Santorini, pe principiul „acum cat se poate, ca mai incolo…”

Am observat de fapt atitudinea asta la multi dintre cei care si-au facut curaj sa plece din tara anul acesta: nu numai ca au plecat o data, invidiati de cei ramasi sa se deprime in Bucuresti, dar cum au prins ocazia, vazand ca se poate, au sters-o inapoi: nu apucam sa ma oftic bine cu pozele lor de pe FB ca apareau altele, alte filmulete cu apa marii din Grecia, sunetul valurilor, alte destinatii… A fost o vara a frustrarilor, pentru multi. Da, stiu, veti zice, sanatosi sa fim! Intru totul de acord. Am lasat eu insami sa treaca doua saptamani de la intoarecere pana la aceasta postare, ca sa nu tentez soarta, cum se zice, sa fim siguri ca am trecut hopul si ca nu am platit pentru excursia respectiva cu mult mai mult decat facea.

Privind acum in urma imi dau seama ca mi s-au confirmat doua cugetari/ citate/ zicatori in care eu cred: „where there’s a will, there’s a way” (unde exista vointa se va gasi si calea) – mi-am dorit cu incapatanare o vacanta, cat de mica, as fi fost dispusa sa ma duc acolo si pentru un ceas doar, pentru ca Chania e pentru mine, inca de la vizita de acum 21 de ani, de la distanta in topul destinatiilor din Grecia care nu presupun neaparat mare si plaja – desi are si asa ceva; echivalentul acestei „ziceri” ar fi acel citat din Coelho – „cand iti doresti cu adevarat ceva, tot universul conspira la indeplinirea dorintei tale” – sau pe-acolo;

a doua – „cand soarta iti refuza ceva, e pentru ca ti-a pregatit ceva mai bun„: in locul Pargai, care ramane in continuare lipita de sufletul meu, am primit cele mai ravnite doua destinatii din Grecia si unele din cele mai greu de atins. Constat ca soarta iti da cateodata ce voiai, doar dupa ce ai incetat sa te mai zbati; te aduce sa pleci intai capul, pentru ca apoi sa te bucuri cu atat mai mult – eu tocmai renuntasem la orice vise legate de vreo vacanta, era, cum am spus, data de 30 august si vara tocmai iesea pe usa; si ma declarasem super fericita cu acea jumatate de zi pe o plaja din Constanta. Pentru ca exact atunci…

Am plecat avand pe noi deja pulovere dar tinand in maini, cu incredere, palariile de soare. Intr-o cursa in care, da, am ajuns vara din urma. Si ne-am luat inapoi, sub forma unei „pilule” de trei zile, tot ce visaseram: valurile si soarele Meditaranei, portul venetian al Chaniei cu farul egiptean, terasele, muzica grecilor si mai ales stradutele vechi, cu valurile de bougainvillea, cu casele centenare, unele nemaiavand de mult acoperisuri, cu ferestre dincolo de care, privind din strada, te asteapta doar cerul, cu zidurile pe alocuri surpate dar pline de flori, flori peste tot, roz, albe, rosii, violet…

Si peste toate am inghesuit in bagajul cu care ne-am intors si o jumatate de zi petrecuta in Rethymo, alt fost oras port venetian, cucerit si el de turci pe la 1600 (trasatura distinctiva a portului vechi din Chania fiind de altfel prezenta moscheei Kioutsouk Hasan, acum galerie de arta), si el cu un far si un port vechi de sute de ani, ceva mai mici decat in Chania, dar orasul insusi mi s-a parut ceva mai luminos si mai apropiat zilelor noastre ca atmosfera decat Chania.

Insa tot Chania ramane preferatul meu, cu nostalgia sa, cu fiecare colt de strada, cu aleile urcand si coborand pe sub boltele de flori; in Chania iti vine sa fotografiezi non-stop, iar daca te-ai oprit sa faci o fotografie cu o pergola inflorita sau cu o scara plina cu ghivece cu flori vrei sa o faci apoi si din celalalt sens al strazii, pentru ca perspectiva e alta.  De multe ori la capetele stradutelor asteapta albastrul marii, iar inspre capatul opus albastrul cerului sudic, muchia fortificatiilor vechi pe care se catara orasul iesind din mare.

Si te injuri in gand cu ceilalti turisti care vor si ei sa fotografieze ce ai decis tu sa fotografiezi si iti tot intra in cadru asa cum si tu, clar, apari in pozele lor. L-am asteptat nu stiu cat pe proprietarul in varsta al unui magazin de covoare traditionale, al caror rosu contrasta frumos cu zidurile vechii stradute, sa intre odata in magazin sa fac si eu o poza; a intrat, dar a lasat in urma, fix in mijloc, o punga albastra de plastic (parea sa fie cu naftalina) care strica tot fengshui-ul…

Nu am vizitat obiective, muzee – in acest scurt ragaz am vrut sa intru pur-si-simplu in atmosfera, sa ma plimb tihnit pe stradute, sa ridic capul sa ma uit la balcoane, la ferestre, la flori, la cer.

Bucuria pe care am simtit-o iesind in prima seara in port, cu luminile sale, terasele, magazinele de suveniruri, cu apa aceea atat de limpede (la apa visasem cel mai mult in toate lunile de restrictii) incat se vedeau pestii si aricii de mare chiar acolo, in port, o bucurie ca aceea… Cumva, ne-am simtit din nou un pic liberi.

La plecare, in drum spre aeroport, ne-am oprit in doua locuri afara din Chania pe care le recomand:

Plaja Stavros, unde s-a filmat celebra scena a dansului final din „Zorba Grecul” – marea formeaza la baza masivului stancos arid un ochi de apa mai limpede decat aerul, calda data fiind adancimea mica si cu pestisori (acestia pasnici, nu cum fusesera cei din apa marii de langa plaja Neo Chora, din Chania, care te atacau pur-si-simplu, te ciupeau de cum stationai un pic – nu stiu de nimeni care sa fi patit vreodata asa ceva, nu treceau cinci minute fara sa auzi tipatul ascutit al cuiva din apa; si tot la Neo Chora am vazut pentru prima oara in viata o caracatita, marisoara, in apa calda de la mal – probabil urmarea numarului mai scazut de vilegiaturisti in acest an, care a facut ca animalele sa reintre in posesia habitatelor lor naturale si, aparent, sa incerce sa le si apere);

al doilea loc, o oaza de verdeata si flori in mijlocul unei pustietati „populate” doar de maslini si tufe uscate – Manastirea Agia Triada Tzangaroli. O oaza si de liniste, pentru ca in afara batranului care ne-a rupt biletele la intrare si a altor trei turisti, nu am intalnit pe nimeni – niciun calugar, nimic. Biserica insasi era complet pustie, cu toate bogatiile din ea, inclusiv magazinul de suveniruri, unde icoane in valoare de multe sute de euro stateau complet nesupravegheate.

Si am pomenit si de Santorini, dar cum deja postarea aceasta e de-acum destul de lunga si ar fi cate ceva de spus, evident, si despre Santorini, inseamna ca ramane pentru o alta postare.

De curand am primit pe FB o imagine a unei cafenele din Paris unde distantarea sociala este asigurata prin ocuparea unei parti a scaunelor de la terasa cu niste ursi din plus uriasi si foarte simpatici. Si mi-am amintit ca am facut si eu cunostinta cu acei ursi asta-toamna, in fata unei cafenele aflate imediat ce iesi din Jardin de Luxembourg prin spatele Fantanii Medici si o iei tot la vale catre Sena. Pe atunci ursii erau doar in numar de doi si stateau, linistiti si adorabili, doar ei cu ei insisi, la o masuta de la intrarea in cafenea – inca nu se amestecasera printre noi, oamenii.

Si mi-am amintit de lumina calda de octombrie ce se filtra printre frunzele platanilor pe Bulevardul Saint-Michel, aerul aparte al cladirilor de pe bulevard, cu fatadele lor albe si balcoanele rafinate din fier forjat. Spuneam ca eu nu sunt fan Paris – ei bine, spuneam – cu accent pe modul imperfect. Pentru ca acea iesire de doar cateva ore (scopul vizitei fiind insotirea unui grup de adolescenti la Disneyland in perioada Halloween-ului, singura pe care o lasaseram „nebifata”) m-a facut sa descopar, in sfarsit, un Paris pe care l-am indragit.

Poate a fost lipsa de asteptari – cum spuneam, nu ma aflam acolo pentru mine, poate a fost o rasplatire a eforturilor de a face cunoscut si indragit Parisul unor tineri care fie il vedeau pentru prima oara, fie il vazusera la varste suficient de  mici cat sa nu mai fi ramas cu mare lucru… Ceva a fost. Si de atunci tanjesc sa ma intorc. Tocmai acum, cand nu se mai poate.

I-am intrebat initial pe cei patru adolescenti ce anume ar vrea sa vada fiecare in acel scurt interval dintre aterizare si cazarea care era undeva langa Disneyland. Am avut pe lista reperele clasice: Luvru (pe dinafara, evident, date fiind constrangerile de tip), Jardin de Touileries, Turnul Eifel. Si, dorinta propriei odrasle, inca animata de amintirea indepartata a unei cine in Place du Tertre  din urma cu zece ani – Montmartre. Unde evident ca nu am mai ajuns – nici atunci si nici in aprilie, cand pandemia ne-a lipsit de ceea ce ar fi trebuit sa fie prima vizita in Paris la ceas de primavara.

Si pentru ca mi-am dorit sa le arat si un Paris altfel decat cel din cartile de franceza si pliantele turistice, am adaugat in meniu si reperele mele preferate – am vrut sa petreaca fie si numai cateva ore in cartierele cu cea mai pregnanta atmosfera pariziana a metropolei (pe langa din start sacrificatul Montmartre): Cartierul Latin si Le Marais. Pur-si-simplu pe stradute, la pas… (Desi un tur cu autobuzul etajat pentru turisti fusese si el initial o optiune, dat fiind timpul scurt  – dar nu.)

Si am inceput din Jardin de Luxembourg, unde ne-a lasat trenul de la aeroport: locul cel mai impresionant – Fantana Medici cu imensul Polifem aplecandu-se amenintator asupra fragililor Acis si Galatea; in spatele sau – putini stiind – o alta fantana, un basorelief cu celebra scena a Ledei impreuna cu Zeus transformat in lebada.

Plimbarea la vale pe bulevardul Saint Michel, pe langa Panteon si Sorbona, sufletul Cartierului Latin, ne-a condus in celebra piata Saint Michel, cu scena impresionanta a arhanghelului Mihail doborand Diavolul. Deja se vedeau turlele catedralei Notre Dame – din unghiul acela si de la distanta aceea nici nu ai fi zis ca fusese recent victima unui incendiu de proportii.

In amintirea vrabiutelor hranite direct din mana cu pandispan in urma cu zece ani, ne ocupaseram un sfert din volumul rucsacului cu o cutie imensa cu piscoturi – sa ajunga, de data asta. Au ramas in final in bucataria apartamentului inchiriat – toata zona de jur-imprejurul catedralei este complet inchisa, nicio sansa sa mai patrunzi in spatiul deschis din fata Notre Dame. Ma intreb cum se descurca acum bietele vrabiute cu gusturi rafinate.

Chiar si cu catedrala Notre Dame deschisa, tot as fi insistat sa mergem sa vizitam Sainte Chapelle – acum , cu superba bijuterie arhitectonica ramasa singurul lacas major de cult accesibil pe Ile de la Cite, leaganul Parisului, cu atat mai mult. Reintalnirea cu vitraliile avantate spre cer si stralucirea interiorului ma emotioneaza, sper ca si pe insotitorii mei.

La iesirea din incinta Palatului de Justitie le-am pregatit o surpriza: ii las sa treaca pe langa/ pe sub ea si apoi le spun sa isi ridice capetele – exact deasupra trecatorilor care se scurg fara a-l vedea se afla cel mai vechi orologiu public pastrat in Paris, datand mai exact de la 1371 –  greu de crezut vazandu-i bogatia detaillor. Observandu-ne uitandu-ne in sus si fotografiind, mai multi turisti isi ridica si ei privirea si se opresc. Cu placere !

Plimbarea pe Ile de la Cite ne duce si catre unul dintre cele mai vechi restaurante ale Parisului (asa cum il arata si numele), practic la fel de vechi ca si Catedrala Notre Dame – unii il considera cea mai buna cafenea a Parisului: Le Viex Paris D’Arcole. 

Turcoazul grilajelor contrasteaza placut cu violetul meselor si scaunelor si florile magenta aprins din ghivece; care la randul lor contrasteaza si mai placut cu roscatul unei pisici tolanite la soare pe una dintre mese, care in ziua respectiva a fost probabil cea mai fotografiata pisica din Paris.

Parasim Ile de la Cite pe un pod si avem impresia ca am ajuns pe celalalt mal al Senei, in Le Marais, dar inca nu: suntem pe cea de a doua insula din mijlocul Senei, Ile Saint Loius. Luam pranzul intr-unul din restaurantele de pe insula, pentru ca intre timp chiar ni s-a facut foame. Atmosfera este linistita, Sena se scurge maiestous intre maluri. Greu de descris ce anume face atmosfera atat de placuta, atat de … je ne sais pas…

Pentru desert ne indreptam, de data aceasta in Le Marais, catre un loc despre care am citit ca ar vinde cele mai bune macarons din Paris: pe una din laturile celebrei Place des Vosges se afla cofetaria Carrette, cu atmosfera de epoca, un rasfat nu doar pentru gust ci si pentru ochi, eleganta si rafinata. Ce-i drept un macaron de dimensiuni normale costa  2 euro, dar… c’est la vie. Tot cartierul Le Marais e intesat de mici magazine de lux iar fetele, frustrate ca timpul si buzunarele nu permit incursiuni si in interior, remarca faptul ca pana si pe strazi miroase a lux… Ce-i drept da, miroase a parfum.

Dupa ce ne odihnim in place des Vosges – unde doar coada calului lui Ludovic al XIII-lea se face vazuta printre copaci – picioarele deja cam rupte, ne intoarcem catre centru, pe langa Centrul Pompidou si Les Halles, pentru ca avem de facut fotografii la apus cu celebra piramida de la Luvru. Ceea ce ma uimeste din nou, pe langa dimensiunile colosale ale edificiului, este numarul statuilor care impodobesc fatada, numele carora mai spune prea putine celor care astazi isi poarta pasii pe sub ele – cu siguranta in epoca acei barbati (caci nu retin sa fi vazut femei) vor fi fost ilustri – in suficienta masura incat statuile lor sa impodobeasca cel mai celebru palat regal. Astazi…

Jardin de Touleries o admiram de sus, din fata palatului – din motive nestiute gradinile sunt inchise. Ceea ce ni se fixeaza in memorie este insa altceva: in mod absolut neasteptat date fiind imprejurimile selecte, din labirintul de gard viu din preajma Luvrului se iteste plin de prestanta un… sobolan. Si apoi, nonsalant, inca unul – cu un aspect cat se poate de prosper – au si ei parte de portia lor de fotografii din partea turistilorcare chicotesc surprinsi de combinatia de grandoare absoluta si…

Inserarea ne prinde pe celebra Rue de Rivoli – in drum spre Place de la Concorde trecem pe langa intrarile somptuoase ale hotelurilor de lux ale Parisului si pe langa alta din celebrele sale cofetarii: Angelina. Ceea ce reusim sa surprindem prin stralucirea vitrinelor si in intredeschiderile de secunde ale usilor  iti taie cu adevarat rasuflarea: rafinamentul la cel mai inalt nivel, luxul maxim (greu) imaginabil.

Place de la Concorde este deja in intuneric cand ajungem, cu fantanile sale in verde si auriu iluminate si, desi a fost clar de la inceput ca nu puteam lungi traseul nostru de doar cateva ore pana la picioarele Tour Eifel, avem totusi parte de el: iata-l, stralucind, parca la concurenta cu obeliscul egiptean din Place de la Concorde, care, aflat mult mai aproape, pare sa fie din acest unghi la fel de inalt ca si celebrul turn.

La metrou, la tren si la culcare – cel putin asa credeam in timp ce intorceam spatele Parisului indreptandu-ne catre regatul magic – noaptea ne mai pregatea insa surprize si emotii.

„A treia oara-i cu noroc!”, dupa cum se zice. La prima vizita in Venetia, in urma cu doisprezece ani, am zis Doamne ajuta! ca ajunseseram acolo si ne-am multumit cu Venetia propriu-zisa, cu stradutele si canalele ei, cu o plimbare cu vaporetto si vizitarea Basilicii San Marco.

La a doua descindere, dupa zece ani, am reusit cu mari zbateri sa punem piciorul in Murano care, cel putin la ora la care am razbit noi pana acolo, era neasteptat de linistit, restrans in jurul unui canal principal, cu cateva magazine cu sticla de, evident, Murano si… cam atat. Ah, si o egreta.

Al treilea popas in Venetia, aflata ideal pe drumul spre casa dinspre locatii mai vestice, a fost si prima oara cand am si innoptat in Venetia, tanjind de la ultima vizita dupa o sedere tihnita in orasul care mie una mi se pare de la distanta cel mai frumos la lumina felinarelor reflectate in apa intunecata a canalelor.

Si a fost prima seara in Venetia; la recomandarea localnicilor am ales sa luam cina, linistiti in sfarsit dupa traversarea intregii Italii de la vest la est, intr-o piateta asa cum visam de ani, iluminata sporadic de cateva felinare si de stelele de pe cer, cu copaci si cateva bancute in mijloc, vegheati de cealalta parte a piatetei de cupolele bisericii Santa Maria dei Miracoli. Ne-a placut atat de mult la „Antico Gatoleto” incat si pranzul din ziua urmatoare l-am luat tot acolo.

A doua zi, toate drumurile duc in Piata San Marco. Coada pentru a accede in Basilica San Marco traverseaza in diagonala piata, stufoasa sub soarele arzator – mai bine nu. In schimb, pentru prima oara in toti acesti ani, coada de la Palazzo dei Dogi este mai mult decat decenta – nu intelegem de ce, dar ce conteaza? Calul de dar… Suntem deci inauntru. Curtea interioara, Scala D’Oro, Sala Consiliului, sali dupa sali, toate decorate cu picturi de mari dimensiuni, statui, stucaturi, toate marile nume ale picturii italiene sunt acolo, deja dupa o vreme e totul vraiste in capul nostru, dogi, alegorii ale Venetiei, batalii navale, batalii terestre, vizite oficiale, mii de figuri celebre in epoca…

Raman marcata de locul gol din galeria tuturor dogilor, negru acolo unde ar fi trebuit sa fie portretul singurului doge decapitat pentru coruptie – ei, ca sa vezi, se poate! – si cu imaginea Venetiei vazuta de pe Puntea Suspinelor; vizitam si colectia de arme a unuia dintre cele mai celebre corpuri de armata din istorie, incheiem cu carcerele, ca sa fie tacamul compet si iesim de acolo striviti de toata maretia vechii Venetii adunata intr-o singura cladire.

Si ce sa vezi? Chiar din Piata San Marco pleaca un vaporetto direct catre Burano. E aglomerat? Nu-i nimic, ne aruncam in gramada, de-abia gasim locuri pe scaune, e incredibil de cald, drumul e destul de lung, cu multe opriri, ultima – Burano. Prima oprire in Burano – la toneta care vinde apa, cu fetele stacojii si apele curgand la propriu pe noi. Nu vreau sa stiu cum e pe-aici in august.

Dupa care incepem in sfarsit preumblarea printre casutele puternic contrastante ale probabil celei mai viu colorate asezari de pe Terra. (Cum spuneam, imaginile anterioare cu Burano le aveam din filmuletele de prezentare ale magazinelor de televizoare – nimic mai potrivit pentru a pune in evidenta la maximum capacitatea aparatelor de a reda culorile si contrastele. Cu cat mai izbitoare, cu atat mai bine!)

Localnicii e clar ca nu au avut niciun fel de retineri: cine a vrut o casa mov si-a facut o casa mov. Una roz? Sigur, de ce nu? Vecinul a vrut una rosie? E o tara libera… Si ce daca cea de alaturi e verde? Sau galben lamaios?

Fata de Murano, unde specificul este, evident, sticla, aici localnicii par axati mai degraba pe textile; unele fete de masa, cu broderie manuala si margini din dantela lucrata cu croseta, juri ca sunt de pe la noi.

Nu facem decat sa ne plimbam pe stradute, pe maluri de canale… si acolo unde ne sare in ochi o fatada mai colorata decat celelalte, ne napustim cu telefonul. Usile sunt in marea majoritate deschise, acoperite de perdele in dungi ce flutura in vant sau de siraguri de margele colorate.

Intr-una din casutele viu colorate, draperia care apara usa de la intrare lasa sa se vada direct interiorul unde o doamna in varsta se uita la televizor, cu picioarele ridicate pe un scaunel; la nici doi pasi de noi, nestanjenita de turistii care se perinda – in definitiv, este la ea acasa, intrusii suntem noi.

La plecare, inca o halta la toneta cu apa, ne topim in fata a doi catelusi adusi in vizita tocmai din Asia intr-un carucior de copii, inapoi pe vaporetto, e parca un pic mai racoare, se apropie seara. Deci, Burano, bifat.

Si imi amintesc de o colega, ceruta in casatorie chiar aici, cu ajutorul unui banner transportat cu mare efort si in mare secret de la Bucuresti si care o astepta la descinderea din vaporetto in Burano. Si ce sa vezi? In aceeasi seara, in timp ce, descoperind ca restaurantul „Saraceno” reusise sa supravietuiasca de la prima noastra vizita (cumva uimitor, dar, ma rog…),  de dragul vremurilor de demult si al locatiei spectaculoase chiar la piciorul  Ponte Rialto (probabil de asta…) decidem sa luam masa acolo; la un moment dat, rumoare, aplauze, urale: intr-o gondola, chiar in dreptul podului, are loc o cerere in casatorie; acordeonist, tot tacamul. Cam cum era, in coditiile astea, sa zica nu?… Se termina insa cu bine, toata lumea e fericita, inclusiv spectatorii.

Si am parte de  o ultima plimbare prin Venetia la ceas de noapte. Care imi va ramane in suflet. A carei amintire lupta sa se suprapuna azi peste imaginile pe care le-am vazut in ultimele zile, cu Canal Grande complet pustiu, imagini de neconceput in lumea pe care o stiam.   Si ma duc cu gandul la Alan Weisman si a sa bantuitoare „Lumea fara noi”…

Canale, un podet cu flori, cladiri vechi pe maluri, terase si, in mijlocul apei, o insulita/cladire medievala, o biserica ai zice – imaginea de pe o cutie de puzzle. Intorc cutia sa vad daca este indicat locul din fotografie – Annecy. Asta ce mai e? (Dupa o varsta ajungi sa crezi ca ti-au picat ochii cam pe toate imaginile locurilor pitoresti din lumea asta, dar nu.) Despre Annecy nu stiam.

Ma interesez: oras in Franta, la granita cu Elvetia si Italia, 48 de kilometri pana la Geneva, pe malul lacului cu acelasi nume, Annecy – considerat al doilea ca marime din Europa si cel cu apa cea mai curata.

Trec niste ani, continui sa visez, poate intr-o zi, cine stie… Si iata ca se contureaza un vis si mai vechi, Provence; si iata ca din Isle-sur-la-Sorgue din Provence  pana la Annecy sunt doar vreo 300 si ceva de kilometri. Si iata cum impuscam doi iepuri cu acelasi glont…

Oraselul nu este doar pe malul lacului Annecy ci si strabatut de multiple canale, toate cu o apa incredibil de limpede care, sub cerul luminos de iunie, devine turcoaz. Lebede, rate, cufundaci sau ce-or mai fi. Unul dintre canalele ce pornesc direct de la lac este in fapt o parcare de barci; intr-unele, deja pline partial cu apa, si-au facut cuib pasari de balta pe care nu le recunosc; primaria a lasat in dreptul barcilor cu aspect parasit notificari de evacuare.

Pe malul lacului un parc, cu un foisor unde spre seara, in ziua sosirii noastre, este mare petrecere; deducem ca sarbatoritul ar fi un domn in varsta, inalt si uscativ, pe care il vedem in centrul agitatiei, cu o coroana de carton auriu pe cap. Oamenii danseaza in zona foisorului, totul foarte civilizat, nimeni nu pare deranjat in vreun fel; presupun ca daca am dori ne-am putea alatura dansatorilor.

Pe apa lacului ratele isi dirijeaza cardurile de boboci, spre, probabil, adapostul de noapte. Privelistea devine feerica in momentul in care pe celalalt mal incep sa se aprinda luminile.

Le Palais de l’Isle, cladirea pitoreasca pe care o vazusem in fotografia ce m-a adus aici, pare nucleul orasului; fosta resedinta aristocratica, cladire administrativa si, in cea mai mare parte a timpului, puscarie dateaza din secolul al XII-lea. In fata sa se deschide perspectiva lacului, trecand pe langa parcul amintit, de jur-imprejurul sau se rasfira canale si stradute medievale cu cladiri in tonuri pastelate, turnuri, podete, multe flori, terase si mici localuri unde observam ca se serveste cu predilectie inghetata. Suvenirurile din magazinele pentru turisti sunt cele specifice zonei alpine: multe flori de colt, vacute cu talanga la gat si niste rozatoare rotunjoare pe care le banuiesc a fi castori.

Atmosfera nu mai este nicidecum cea din Provence-ul parasit in urma cu doar cateva ceasuri, Mont Blanc-ul este foarte aproape, aveam sa trecem a doua zi pe sub el in drum spre Italia, un tunel de peste 11 kilometri, dupa ce ii admiraseram splendoarea coplesitoare si zecile de practicanti ai zborului cu parapanta – roiuri de musculite colorate raspandite pe cer la inaltimi ametitoare.

Deja incepeam drumul de inapoiere spre casa…