„A treia oara-i cu noroc!”, dupa cum se zice. La prima vizita in Venetia, in urma cu doisprezece ani, am zis Doamne ajuta! ca ajunseseram acolo si ne-am multumit cu Venetia propriu-zisa, cu stradutele si canalele ei, cu o plimbare cu vaporetto si vizitarea Basilicii San Marco.

La a doua descindere, dupa zece ani, am reusit cu mari zbateri sa punem piciorul in Murano care, cel putin la ora la care am razbit noi pana acolo, era neasteptat de linistit, restrans in jurul unui canal principal, cu cateva magazine cu sticla de, evident, Murano si… cam atat. Ah, si o egreta.

Al treilea popas in Venetia, aflata ideal pe drumul spre casa dinspre locatii mai vestice, a fost si prima oara cand am si innoptat in Venetia, tanjind de la ultima vizita dupa o sedere tihnita in orasul care mie una mi se pare de la distanta cel mai frumos la lumina felinarelor reflectate in apa intunecata a canalelor.

Si a fost prima seara in Venetia; la recomandarea localnicilor am ales sa luam cina, linistiti in sfarsit dupa traversarea intregii Italii de la vest la est, intr-o piateta asa cum visam de ani, iluminata sporadic de cateva felinare si de stelele de pe cer, cu copaci si cateva bancute in mijloc, vegheati de cealalta parte a piatetei de cupolele bisericii Santa Maria dei Miracoli. Ne-a placut atat de mult la „Antico Gatoleto” incat si pranzul din ziua urmatoare l-am luat tot acolo.

A doua zi, toate drumurile duc in Piata San Marco. Coada pentru a accede in Basilica San Marco traverseaza in diagonala piata, stufoasa sub soarele arzator – mai bine nu. In schimb, pentru prima oara in toti acesti ani, coada de la Palazzo dei Dogi este mai mult decat decenta – nu intelegem de ce, dar ce conteaza? Calul de dar… Suntem deci inauntru. Curtea interioara, Scala D’Oro, Sala Consiliului, sali dupa sali, toate decorate cu picturi de mari dimensiuni, statui, stucaturi, toate marile nume ale picturii italiene sunt acolo, deja dupa o vreme e totul vraiste in capul nostru, dogi, alegorii ale Venetiei, batalii navale, batalii terestre, vizite oficiale, mii de figuri celebre in epoca…

Raman marcata de locul gol din galeria tuturor dogilor, negru acolo unde ar fi trebuit sa fie portretul singurului doge decapitat pentru coruptie – ei, ca sa vezi, se poate! – si cu imaginea Venetiei vazuta de pe Puntea Suspinelor; vizitam si colectia de arme a unuia dintre cele mai celebre corpuri de armata din istorie, incheiem cu carcerele, ca sa fie tacamul compet si iesim de acolo striviti de toata maretia vechii Venetii adunata intr-o singura cladire.

Si ce sa vezi? Chiar din Piata San Marco pleaca un vaporetto direct catre Burano. E aglomerat? Nu-i nimic, ne aruncam in gramada, de-abia gasim locuri pe scaune, e incredibil de cald, drumul e destul de lung, cu multe opriri, ultima – Burano. Prima oprire in Burano – la toneta care vinde apa, cu fetele stacojii si apele curgand la propriu pe noi. Nu vreau sa stiu cum e pe-aici in august.

Dupa care incepem in sfarsit preumblarea printre casutele puternic contrastante ale probabil celei mai viu colorate asezari de pe Terra. (Cum spuneam, imaginile anterioare cu Burano le aveam din filmuletele de prezentare ale magazinelor de televizoare – nimic mai potrivit pentru a pune in evidenta la maximum capacitatea aparatelor de a reda culorile si contrastele. Cu cat mai izbitoare, cu atat mai bine!)

Localnicii e clar ca nu au avut niciun fel de retineri: cine a vrut o casa mov si-a facut o casa mov. Una roz? Sigur, de ce nu? Vecinul a vrut una rosie? E o tara libera… Si ce daca cea de alaturi e verde? Sau galben lamaios?

Fata de Murano, unde specificul este, evident, sticla, aici localnicii par axati mai degraba pe textile; unele fete de masa, cu broderie manuala si margini din dantela lucrata cu croseta, juri ca sunt de pe la noi.

Nu facem decat sa ne plimbam pe stradute, pe maluri de canale… si acolo unde ne sare in ochi o fatada mai colorata decat celelalte, ne napustim cu telefonul. Usile sunt in marea majoritate deschise, acoperite de perdele in dungi ce flutura in vant sau de siraguri de margele colorate.

Intr-una din casutele viu colorate, draperia care apara usa de la intrare lasa sa se vada direct interiorul unde o doamna in varsta se uita la televizor, cu picioarele ridicate pe un scaunel; la nici doi pasi de noi, nestanjenita de turistii care se perinda – in definitiv, este la ea acasa, intrusii suntem noi.

La plecare, inca o halta la toneta cu apa, ne topim in fata a doi catelusi adusi in vizita tocmai din Asia intr-un carucior de copii, inapoi pe vaporetto, e parca un pic mai racoare, se apropie seara. Deci, Burano, bifat.

Si imi amintesc de o colega, ceruta in casatorie chiar aici, cu ajutorul unui banner transportat cu mare efort si in mare secret de la Bucuresti si care o astepta la descinderea din vaporetto in Burano. Si ce sa vezi? In aceeasi seara, in timp ce, descoperind ca restaurantul „Saraceno” reusise sa supravietuiasca de la prima noastra vizita (cumva uimitor, dar, ma rog…),  de dragul vremurilor de demult si al locatiei spectaculoase chiar la piciorul  Ponte Rialto (probabil de asta…) decidem sa luam masa acolo; la un moment dat, rumoare, aplauze, urale: intr-o gondola, chiar in dreptul podului, are loc o cerere in casatorie; acordeonist, tot tacamul. Cam cum era, in coditiile astea, sa zica nu?… Se termina insa cu bine, toata lumea e fericita, inclusiv spectatorii.

Si am parte de  o ultima plimbare prin Venetia la ceas de noapte. Care imi va ramane in suflet. A carei amintire lupta sa se suprapuna azi peste imaginile pe care le-am vazut in ultimele zile, cu Canal Grande complet pustiu, imagini de neconceput in lumea pe care o stiam.   Si ma duc cu gandul la Alan Weisman si a sa bantuitoare „Lumea fara noi”…

Canale, un podet cu flori, cladiri vechi pe maluri, terase si, in mijlocul apei, o insulita/cladire medievala, o biserica ai zice – imaginea de pe o cutie de puzzle. Intorc cutia sa vad daca este indicat locul din fotografie – Annecy. Asta ce mai e? (Dupa o varsta ajungi sa crezi ca ti-au picat ochii cam pe toate imaginile locurilor pitoresti din lumea asta, dar nu.) Despre Annecy nu stiam.

Ma interesez: oras in Franta, la granita cu Elvetia si Italia, 48 de kilometri pana la Geneva, pe malul lacului cu acelasi nume, Annecy – considerat al doilea ca marime din Europa si cel cu apa cea mai curata.

Trec niste ani, continui sa visez, poate intr-o zi, cine stie… Si iata ca se contureaza un vis si mai vechi, Provence; si iata ca din Isle-sur-la-Sorgue din Provence  pana la Annecy sunt doar vreo 300 si ceva de kilometri. Si iata cum impuscam doi iepuri cu acelasi glont…

Oraselul nu este doar pe malul lacului Annecy ci si strabatut de multiple canale, toate cu o apa incredibil de limpede care, sub cerul luminos de iunie, devine turcoaz. Lebede, rate, cufundaci sau ce-or mai fi. Unul dintre canalele ce pornesc direct de la lac este in fapt o parcare de barci; intr-unele, deja pline partial cu apa, si-au facut cuib pasari de balta pe care nu le recunosc; primaria a lasat in dreptul barcilor cu aspect parasit notificari de evacuare.

Pe malul lacului un parc, cu un foisor unde spre seara, in ziua sosirii noastre, este mare petrecere; deducem ca sarbatoritul ar fi un domn in varsta, inalt si uscativ, pe care il vedem in centrul agitatiei, cu o coroana de carton auriu pe cap. Oamenii danseaza in zona foisorului, totul foarte civilizat, nimeni nu pare deranjat in vreun fel; presupun ca daca am dori ne-am putea alatura dansatorilor.

Pe apa lacului ratele isi dirijeaza cardurile de boboci, spre, probabil, adapostul de noapte. Privelistea devine feerica in momentul in care pe celalalt mal incep sa se aprinda luminile.

Le Palais de l’Isle, cladirea pitoreasca pe care o vazusem in fotografia ce m-a adus aici, pare nucleul orasului; fosta resedinta aristocratica, cladire administrativa si, in cea mai mare parte a timpului, puscarie dateaza din secolul al XII-lea. In fata sa se deschide perspectiva lacului, trecand pe langa parcul amintit, de jur-imprejurul sau se rasfira canale si stradute medievale cu cladiri in tonuri pastelate, turnuri, podete, multe flori, terase si mici localuri unde observam ca se serveste cu predilectie inghetata. Suvenirurile din magazinele pentru turisti sunt cele specifice zonei alpine: multe flori de colt, vacute cu talanga la gat si niste rozatoare rotunjoare pe care le banuiesc a fi castori.

Atmosfera nu mai este nicidecum cea din Provence-ul parasit in urma cu doar cateva ceasuri, Mont Blanc-ul este foarte aproape, aveam sa trecem a doua zi pe sub el in drum spre Italia, un tunel de peste 11 kilometri, dupa ce ii admiraseram splendoarea coplesitoare si zecile de practicanti ai zborului cu parapanta – roiuri de musculite colorate raspandite pe cer la inaltimi ametitoare.

Deja incepeam drumul de inapoiere spre casa…

Am pe birou un calendar cu pozele facute in vacanta de asta-vara. Nostalgia pe care mi-o trezeau pana acum niste saptamani a fost inlocuita de ceva mai mult. Deja lumea pe care mi-o arata pare sa fi devenit de neatins. Pana de curand ce iti trebuia ca sa calatoresti? Zile de concediu, o suma de bani si dorinta de a porni la drum. De-acum toate astea nu mai sunt suficiente (aveam bilete de avion si concediu aprobat pentru a merge sa vedem Parisul primavara, visam deja…) Lumea se strange in jurul nostru si pentru unii a devenit atat de stramta incat se limiteaza la cei patru pereti de acasa; am vazut in dimineata aceasta videoclipul cu locuitorii din Milano cantand, unii la tigai, fiecare din balconul sau. Si am plans. De cateva zile ma gandesc la „Soarele gol”, romanul lui Asimov, desi eram aproape de varsta fiicei mele cand l-am citit ultima oara: o societate de indivizi izolati fiecare in locuinta sa, fara vreo urma de contact uman.

*

Cu ce sunt pozele din calendar? Mergand cu masina, apuci vrand-nevrand sa vezi mult mai multe decat destinatia finala, drumul in sine devine, cu totul, vacanta. Asa incat, desi tzelul dorit a fost Provence, la care visam neostoit de ani, cand am tras linia la intoarcerea acasa si am privit toate fotografiile facute, am constatat ca de fapt cel mai mult imi placeau imaginile dintr-un alt loc, adaugat traseului nostru pornind de la doua randuri dintr-un ghid turistic. 

Ghidul vorbea de gradinile vilei Ephrussi de Rothschild, aflata in Sudul Frantei, mai exact in localitatea Sain-Jean-Cap-Ferrat. Este foarte frustrant sa treci pe Coasta de Azur, dupa ce ai traversat si Riviera Italiana, si sa nu apuci sa vezi absolut nimic; din lipsa de timp, pentru ca esti pe acolo doar in trecere, si din lipsa completa a locurilor de parcare – imi dorisem sa vad Eze, dureros de mult. Pozele de acolo sunt naucitoare. Si a trebuit sa ma multumesc sa il sorb din priviri rasucindu-mi capul din masina, pentru ca nu am gasit absolut niciun loc unde sa parcam pentru a putea urca in varful acelui pinten muntos de deasupra marii, cu satul medieval cu cladiri din piatra si stradute pietonale inundate de flori si plante cataratoare – vorbesc din poze, din pacate. Sa visezi ani, sa strabati mii de kilometri si sa te uiti lung, in timp ce iti lasi in urma visul neatins, atat de aproape… Suna incredibil, dar este adevarul.

Insa daca ar fi fost sa aleg un loc care sa ma consoleze de a nu fi vazut nimic altceva din sudul Frantei, sa ma faca sa ma simt ca si cum m-am bucurat totusi de tot ce are mai frumos si mai elegant cea mai exclusivista zona a lumii, ei bine, multumita acelor doua randuri dintr-un ghid turistic, eu zic ca l-am gasit. Si ma consider norocoasa ca am urmat indemnul acelor doua randuri.

Atunci cand te cheama Rothschild evident nimic nu e prea rar si prea scump pentru tine. Asa incat in vila din Sain-Jean-Cap-Ferrat baroneasa Beatrice Ephrussi de Rothschild a putut strange tot ce i-a fermecat inima de-a lungul timpului; de fapt aici au fost aduse dupa moartea sa si colectiile din alte doua resedinte pe care le avea in sudul Frantei. Rezulta o casa-muzeu magica. Asculti insa cu o strangere de inima explicatiile audio-ghidului: obiecte de mobilier, covoare, decoratiuni provenind de la Versailles, din marile palate ale aristocratiei franceze, lovita de evenimentele trecutului relativ recent pe atunci. Baroneasa a strans cu aviditate ramasitele epocii de glorie a aristocratiei franceze, iar rezultatul este unul fabulos.

Dar nu cu imaginea portelanurilor, tablourilor si tapiseriilor am plecat eu de acolo. Ceea ce este inca mai fantastic si iti vrajeste sufletul sunt gradinile. Cele ramase de pe timpul baronesei, la inceput de secol XX, completate de-a lungul timpului – cea mai recent adaugata, gradina japoneza, in acest secol.

Sa stai in gradina in stil francez, inconjurata de mare si de peisajul Coastei de Azur, admirand Templul Dragostei si canalul cu pesti japonezi care duce catre el de la vila, in timp ce in jurul tau izbucnesc jocurile de apa ale fantanilor arteziene si se aude muzica clasica… Chiar nu ma pot gandi la o experienta capabila sa ii fie pereche acesteia. Eu nu as mai fi plecat de acolo, dar erau alte si alte gradini de vizitat: spaniola, florentina, gradina de piatra (unde baroneasa a ingramadit artistic fragmentele de sculpturi achizitionate), gradina mexicana, provensala, gradina de trandafiri…

Daca vreodata ajungeti in zona si, ca mine, nu apucati sa vedeti nimic in afara acestui loc, nu fiti suparati: ceva mai frumos in zona, un amestec mai fabulos intre frumusetea creata de mainile oamenilor si cea pe care ne-o daruieste natura, chiar nu cred sa existe. Pentru mine Ephrussi de Rothschild ramane quintesenta Coastei de Azur – si da, acolo au locuri de parcare…

Ca si castelele lui Ludovic al II-lea al Bavariei si resedintele si gradinile somptuoase pe care le-am vazut in Sintra, Vila Ephrussi de Rothschild ramane un exeplu de ce poate naste o minte romantica atunci cand are la indemana si mijloacele financiare de a-si transforma in realitate fanteziile. Pe termen lung, este sigur un castig pentru omenire.

Lumea e frumoasa, putem doar spera sa ne mai bucuram de ea dupa voie si de aici incolo.

*

Mi-am amintit acum discutia veche de peste 10 ani cu un fost coleg din Sarajevo – locuind ani de zile intr-un subsol de teama bombardamentelor din timpul razboiului, mi-a spus ca tot ce visa era ca vreodata sa se mai poata plimba pe strazile orasului sau… 

Provence-ul rural – un vis devenit realitate; dupa vizitarea Muzeului Lavandei, de care deja am pomenit, o pornim spre Abatia Senanque, unde, am vazut noi in poze, sunt niste campuri de lavanda cat se poate de fotogenice, mai ales cu abatia profilandu-se pe fundal – o imagine care nu lipseste din nicio colectie de fotografii din Provence.

Urcam pe serpentine, trecem pe langa Gordes (cele mai frumoase privelisti asupra satului din piatra, cu castelul din varf, sunt de pe drum, aveam sa tragem ulterior concluzia – cand era deja tarziu) – unde suntem chititi sa luam pranzul (nici mai mult, nici mai putin decat la restaurantul „La Renaissance”, cel care in „Un an bun” ii apartinea eroinei principale) si incepem sa coboram intr-o caldare muntoasa pe fundul careia ar trebui sa se afle abatia. Partea proasta? Nici nu am ajuns bine si  vedem deja zeci de masini parcate pe marginea drumului, care pe unde  a prins un loc; evident, nu doar noi am avut ideea de-a vizita in ziua respectiva abatia – mai e si sambata.

Gasim si noi parcari, dar mai chinuite, soferii nu vor sa se riste si declara ca ei raman la masini. Doamnele si copiii o iau la picior catre abatie. Cand ajungem, un hectar de parcare, mai mult goala. Dam sa chemam consortii cu masinile. In caldare nu e semnal. Da’ niciun pic. Unul dintre copii o ia pe jos inapoi catre locurile unde am lasat masinile, sa ii cheme si pe tati. Restul grupului se apropie timid de abatie. Recunoastem din poze vechea cladire impresionanta din piatra innegrita de vreme. Ce nu recunoastem sunt randurile de lavanda; pentru ca nu seamana. Nu ca nu sunt asemanatoare, nu sunt. Punct.

Acum, daca te apropii bine bine de tot si eventual te mai si apleci un pic, sesizezi ca ar fi totusi ceva: niste firicele chele, probabil numita lavanda fina, care e mult mai putin viguroasa decat varul ei lavandinul, unde mai pui de-abia aflata la un timid inceput de sezon.

Asta e. Lumea se preumbla printre sirurile de plantute, se chinuie sa faca niste poze… N-a fost sa fie. 

Ne indreptam spre cladirea abatiei. Cladirea veche este in mare masura transformata in magazin de suveniruri – produse ale multor abatii din Franta, inclusiv una ortodoxa: lichioruri, multe purtand numele abatiei de provenienta, deci imposibil de ghicit cam cum ar fi la gust daca nu le cumperi, inclusiv celebrul hidromel de care auzisem prin carti, dulceturi, vin…

Petrecem suficient de multa vreme la abatie pentru ca, adaugand si drumul inapoi pana in Gordes si timpul necesar gasirii unei parcari (in care prindem la mustata ultimele locuri), sa ajungem la „La Renaissance” pe la orele 15:00 – in urma cu cateva minute s-a sistat servirea pranzului; pe terasa sunt clienti care inca isi mai asteapta comanda, dar pentru noi e prea tarziu. Am lacrimi in ochi si in glas cand ma rog cu cerul si cu pamantul de chelner, ii explic ca eu de ani de zile… etc. etc. Asa, si? De-aia nu mai poate el. 

Plecam de acolo, pentru mine e un vis facut praf, restul lumii e sincer interesata unde vom manca, e deja cazul. La urmatorul restaurant ni se arata iarasi usa, eu nu mai am puterea sa mai discut cu nimeni, de data asta iese suparata prietena mea.

Intr-un final gasim probabil singurul loc unde se mai poate manca la ora aceea, nici firma nu au, ce mai conteaza (aveam sa aflam ulterior, intreband chelnerul, ca se numesc „Gout de Vie” – „Gust de viata”), iau un loc la masa aflata in panta, ma tin de scaun tot timpul cat dureaza pranzul, asteptandu-ma ca la prima miscare mai brusca sa o iau la vale cu spatele inainte, pana la urma masa nici nu e asa rea. E un loc care incearca sa impace si capra si varza, in sensul in care au in meniu jumatati de pizza (evident la ei nu se numeste pizza, ce blasfemie! ci ceva gen tarta…) servite cu jumatati de salata, ambele se dovedesc neastepat de gustoase; de ciuda si pentru ca e oricum ultima zi  petrecuta cap-coada in Provence ma arunc si la un rose… Hai ca merge!

Dupa masa, deja cu o stare de spirit mult imbunatatita de vin si desert,  ne preumblam pe stradutele in panta ale acestui village perchee, cu siguranta unul dintre cele mai cunoscute, mai luam cate ceva drept suvenir, (ne ) fotografiem masiv – locul e cu adevarat romantic, privelistea peste campuri de la inaltimea aceea e si ea superba.

Iar la intoarcere constatam ca am fi putut servi totusi cate ceva la „La Renaissance”, e drept nu pranzul, dar localul e inca deschis; insa suntem deja plini, oricum ofuscati ca nu ne-au inteles dorinta arzatoare (mai ales a mea) de a fi mancat la ei, asa ca… Asta a fost. Si iarasi imi vine in minte : „Cum il faci pe Dumnezeu sa rada? Vorbindu-i despre planurile tale”…

 In satul inconjurat de o parte si de alta de cele doua brate ale raului Sorgue, cu vechi roti uriase de moara aparand ici si colo si cu cardurile nelipsite de rate, cu revarsari de flori in toate culorile (inca unul dintre village fleuri ale Frantei) ajungem sa luam masa undeva pe la 14:00 – ghinion; la prima terasa pentru care optam ni se face scurt vant: diseara este le Festival de la Musique si trebuie sa aranjam mesele – pe bune?? La terasa urmatoare (Le Carre Rond – „Patratul Rotund”) ne-am invatat deja lectia si  abordam umil un chelner: este cumva prea tarziu sa servim pranzul? Chelnerul arunca un ochi spre, presupun, patron, care se indura de noi si inclina din cap, facandu-ne hatarul de a lua masa la terasa lui. Scapati de stresul mesei, avem timp cat asteptam sa ne rotim ochii: chiar langa cotul nostru curge linistita Sorgue, ma rog, jumatate din ea, cu o apa atat de limpede incat poti numara pestii din rau si cea mai densa vegetatie acvatica pe care am vazut-o vreodata – posibil sa existe si prin alte parti dar acolo, data fiind limpezimea apei, se si vede. Copiii localnicilor se plimba in barci pe care le manevreaza cu dexteritate, impingand in albia raului cu niste prajini. Nu ca ne-au lasat sa mancam, dar aici am avut parte, de la distanta, de cea mai buna masa pe care am luat-o in Provence. Dam apoi ocol, pe langa vechea biserica medievala, impunatoare, pe stradutele comerciale. Localitatea a fost candva prospera de pe urma industriilor textila si a hartiei pe care le facilita prezenta raului chiar in sat. Greu de crezut, daca privesti acum claritatea nemaintalnita a apei; mai bine asa. Intr-adevar se fac peste tot pregatiri pentru festivalul muzicii; cei mai galagiosi artisti par sa-si fi gasit locul chiar sub zidurile bisericii -o formatie rock care exerseaza de zor, asurzind trecatorii. Peste drum de biserica, un magazin cu nume amuzant, mai ales data fiind locatia ,  „Peches Gourmands” („Pacate Gurmande”) vinde printre altele celebrele specialitati locale calissons d’Aix – mici ovoide din pasta de migdale si pasta de fructe – personal nu m-am indragostit, dar… de gustibus. Putin mai incolo, doamna de la Lilamand ne explica modul in care familia ei produce de 150 de ani fructele confiate expuse ca niste bijuterii in vitrina; ca sa nu murim prosti si oarecum de jena pentru ca doamna e din cale-afara de amabila, luam si noi o para mica-mica; prosti suntem si acum, pentru ca inca nu am mancat-o – se presupune ca tine insa cel putin un an. Pana sa inceapa festivalul ne plimbam si ne fotografiem pe malurile pline de flori si rate, mai luam o inghetata, descoperim reperele locului, pe care le intalniseram anterior in fotografiile de pe net care ne adusesera intr-un final acolo; un magazin de antichitati care pare ca debordeaza pe trotuar, dar si, in alta parte, Dongier, o oaza de linsite, o incinta ca o gradina linistita, inconjurata de magazine de antichitati cu pretentii – ma indragostesc de un tablou doar pentru a afla ca, probabil, masina mea valoreaza mai putin decat el. Seara  strazile sunt deja la fel de aglomerate ca un peron de metrou bucurestean dimineata; aproape la fiecare intersectie canta cate un artist, de la rock, cum spuneam, la Edith Piaf. Locuri la mese nu mai sunt demult, probabil toata populatia satelor din zona si o buna parte din locuitorii Aix-en_Provence sunt in seara asta aici. Acolo unde cele doua brate de rau se unesc la iesirea din sat observam ca omorul cel mai mare este la „Le Bellevue”, asa ca acolo vrem si noi. Ni se promite un loc in jumatate de ora, in final il obtinem intr-o ora; nu-i nimic, ne-am mai plimbat, am mai ascultat. Alaturi de restaurantul nostru, indedit, o terasa si-a instalat mesele de cate doua persoane chiar pe un podet, deasupra apei. Din nou, flori peste tot, privelistea chiar a meritat asteptarea. A doua zi, dupa micul dejun, cativa pasi pe langa pista de boules (boulodrom-ul), ajungem din nou pe malul raului, de data aceasta in afara satului, pentru ca, surpriza, locul de cazare ales nu era in sat ci la cativa kilometri in afara; aici totul este insa linistit, pescarii sunt in apa pana la coapse, copiii se plimba in caiace iar noi hranim rate cu bagheta sustrasa de la micul dejun. Pe celalalt mal fata de hotel sunt casele localnicilor – cum o fi, oare, ca asta sa fie viata ta de zi cu zi? Malul acesta de rau ramane pentru mine unul din locurile in care mintea mi se refugiaza atunci cand e sa-mi aleg ceea ce se cheama „my state of mind”: sunt cu picioarele goale in apa rece a raului, pe ponton, cu ratele in jurul meu, atintindu-ma nerabdatoare cu privirile. Dupa nebunia din seara trecuta, satul pare acum alta localitate, linistea e parca prea multa, iar pe la restaurante constatam in seara urmatoare ca o buna parte din meniu nu mai e disponibila – parca au trecut lacustele. Dar a treia zi, inainte de plecare, o luam de la capat – e duminica si zi de targ; de la macare gatita, inclusiv chinezeasca, la textile, bijuterii si tot felul de alimente locale – miere, branzeturi, usturoi – totul e insirat de-a lungul unuia dintre malurile raului. De partea celalta,targul de vechituri/antichitati. In partea de marfuri noi ma targuiesc pentru o fata de masa viu colorata care nu imi trebuie, dar fara de care simt ca nu pot pleca de acolo – vanzatorul pare blocat pe replica „ce n’est pas chinois ca, eh?” De cealalta parte a raului scormonesc cu ochii pe la toate tarabele si in final ma aleg cu un set de cescute minuscule, cat o nuca, transparente si fragile ca o coaja de ou, decorate cu tot soiul de pasari colorate (astea sigur sunt chinezesti) in mod clar incomplet si chiar ce a mai ramas din el nu  chiar in stare perfecta – in mod miraculos am reusit sa il aduc acasa in aceeasi stare in care l-am luat; si un set de sase farfurii de data asta clar frantuzesti, cu diverse tipuri de branzeturi locale, fiecare avand in fundal peisajul specific zonei de provenienta, cu furnizoarele sale: vaci, capre, oi. Sunt farfuriile preferate de atunci si de fiecare data isi fac fara gres datoria de a ma purta inapoi intr-o zi caniculara de vara, pe malurile raului Sorgue. In final nu mai am bani nici de-o Cola si e o caldura cumplita pana vine titicarul care ne duce inapoi la hotel (sotul meu a declinat gratios invitatia de a ma insoti in targ), dar fiica-mea, pe care o recuperez din multime, unde ma lasase sa-mi fac damblaua pe la tarabe, imi face ea cinste cu un suc.

Inca mai e vara, dar pentru mine vacanta se conjuga deja la timpul trecut. Erau ani de cand visam sa ajung in Provence, de cand ma aflam sub mirajul imaginilor cu maslini, sate cu casute din piatra  si campuri de levantica; de cand citisem pe nerasuflase cartile lui Peter Mayle si savurasem pentru prima oara ecranizarea „Un an bun”, cu imaginea pe bicicleta a lui Marion Cotillard impregnata in memorie, visand sa ajung in Gordes, satul unde s-au filmat scenele din film. Si pentru ca visam la poze facute in campurile de levantica inflorita si calculasem eu ca pentru a fi siguri ca nu ajungem dupa recoltarea ei ar fi bine sa ne nimerim pe acolo in jurul datei de 1 iulie, am sarit in masina chiar din prima zi de vacanta scolara, am luat din nou in piept un drum de peste 4000 km dus-intors si, dupa o trecere in fuga prin Coasta de Azur, iata-ma vazandu-mi visul cu ochii. Inca din prima benzinarie in care am oprit in Provence am sarit pe sapunurile cu lavanda, cutiile suvenir cu aceeasi lavanda si saculetii parfumati cu… ghici ce? Lavanda!

Pe afara insa lavanda nu prea se arata; de-abia dupa ce am vizitat Muzeul Lavandei aveam sa ne lamurim ca: 1. levantica e cu adevarat in floare dupa 1 iulie, cand incepe de altfel si sezonul turistic in zona; 2. adevarata lavanda (lavande fine) infloreste undeva mai spre munte; ceea ce se intalneste in zonele mai joase este fratele sau mai modest, lavandinul. Asa incat singurele poze inconjurati de levantica le-am putut face chiar in incinta muzeului, unde cineva a avut ideea grozava de a planta o intindere de lavanda ( lavandin ?) spre uzul vizitatorilor; unde dupa ce ne-am fotografiat din toate unghiurile printre tufele violet am observat in sfarsit indicatorul cu „atentie la serpi”.

Pentru ca vacanta la romani e de obicei de doua saptamani iar drumul dus-intors, cu unele ocoluri si halte, ne-a luat opt nopti, ne-au ramas doar patru de petrecut propriu-zis in Provence: doua am zis sa fie in capitala Aix-en-Provence si doua in zona rurala pentru care e de fapt vestita regiunea; si am ales in final, din multitudinea de sate, in special celebrele villages perches, catarate la inaltime, unul care este vestit pentru una din pasiunile mele – colectionarea „cioboroacelor”, cum le numeste familia: Isle-sur-la-Sorgue este celebru pentru magazinele sale de antichitati si mai ales pentru targul care se organizeaza acolo duminica de duminica.

Prima seara in Aix-en-Provence a fost chiar dezamagitoare: Cours Mirabeau, celebrul bulevard al orasului, complet pustiu miercuri seara si nicidecum atat de nesfarsit pe cat mi-l inchipuisem eu, oferta de locuri de luat masa in zona destul de redusa, iar atiudinea chelnerilor, asa cum avea sa ni se confirme si ulterior, undeva catre aroganta: daca ai ajuns dupa ora 22:00 poti sa mori de foame linistit, nu te mai baga nimeni in seama; iar dupa ora 23:00 – valea, ca mai e si maine o zi. Intr-o tara unde cererea depaseste probabil oferta , merge si asa.

A doua zi insa aveam sa fim surprinsi: acelasi Cours Mirabeau forfotea acum, cu tarabele targului saptamanal (in principal textile de tot felul si, evident, suveniruri) insirate pe tot parcursul sau umbrit de platani si marcat de fantanile care il definesc. Telul nostru era insa altul: centrul de arta Caumont, un fost palat aristocratic transformat partial in centru expozitional, unde am avut sansa sa ne bucuram de o manifestare in premiera: exponate ale Fundatiei Guggenheim intoarse temporar pe meleagurile de bastina – opere ale maestrilor francezi sau realizate in sudul Frantei. 

Palatul pastreaza si cateva camere decorate in stilul epocii sale de glorie, plus altele in care poti servi masa sau doar o prajitura in atmosfera timpurilor de mult duse, ca si pe terasa umbrita ce da inspre gradina micuta dar meticulos amenajata, marginita pe latura  opusa terasei de o fantana cu tritoni, inconjurata de tufe de hortensii.

Dupa-amiaza, dupa agitatia targului,  aduce cu sine o plimbare linistita pe stradutele cu cladiri de culoarea mierii ale Quartier Mazzarin, unde te mai intampina pe alocuri cate o fantana cu sculpturi.

De cealalta parte a Cours Mirabeau, atmosfera este alta: stradute  animate ce urca si coboara, cu magazine cochete peste tot si terase largi in zona Primariei, de unde strazile te duc spre La Rotonde, capatul marcat de o fantana impozanta al Cours Mirabeau, pline de mici restaurante si baruri – un fel de „centru vechi” al lor; se pare ca in seara precedenta nu nimeriseram unde trebuia.

Dupa Parga, Praga. Nu e un joc de cuvinte; dupa vacanta de vara petrecuta in Parga, urmatoarea destinatie de vacanta, in perioada targurilor de Craciun, a fost Praga – orasul de aur, orasul celor  o mie de turle. Stiu ca am spus ca Praga nu are nevoie de mine ca sa scriu despre ea, dar am eu nevoie sa scriu despre Praga – care ramane, de la distanta, orasul meu preferat. Si m-am reconvins intr-o excursie care a bifat si alte orase frumoase ale Europei, la ceas de sarbatoare: Budapesta, Viena. Dar in timp ce Budapesta si Viena raman niste impozante foste capitale imperiale, cu cladirile lor somptuoase, facute sa impresioneze si eventual sa te faca sa te simti mic, Praga, si ea fosta capitala a aceluiasi imperiu,  e totusi altfel. Praga are, la orice ora din zi si in orice zi din an, un aer misterios; stii ca intotdeauna va fi acolo cu mult mai mult decat vei putea tu vedea. Mai mult decat castelul cu catedrala Sf. Vit ce domina Vltava si Podul Carol, mai mult decat vechea piata centrala cu ceasul sau astronomic, mai mult decat stradutele din Mala Strana si dintre pod si Stare Mesto. Mai mult decat orasul Art Nouveau altoit pe orasul baroc, crescut pe orasul gotic. Debarcati in prima parte a unei zile de iarna innorate in fata castelului, ne-am inrolat in restul zecilor de grupuri de turisti veniti la inceput de sezon al sarbatorilor de iarna in Praga, am intrat in catedrala pentru a saluta din nou vitraliile lucrate dupa Epopeea Slava a lui Alfons Mucha, avandu-i in centru pe sfintii Chiril si Metodiu, dupa care am strabatut curti, vegheati de deasupra de zecile de garguie ale catedralei, am admirat statuia Sfantului Mihail cu balaurul, opera unor artisti romani de secol XV si am coborat, incolonati, pe stradutele din Mala Strana, trecand prin dreptul palatului ce adaposteste Ambasada Romaniei, cu placa comemorativa marcand vizita la Praga a lui Mihai Viteazul. Peste tot magazine pentru turisti, kurtos colac – devenit peste noapte produs international, vitrine cu cristaluri de Boemia, vitrine cu bijuterii din granate. Si iata-ne la capatul Podului Carol, inima intinsa peste Vltava a Pragai. Cu zecile de statui, cu sutele de lebede in apa de la picioarele podului, cu miile de turisti care se ingramadesc sa mangaie pe soclul unei statui basorelieful devenit deja stralucitor, ce se presupune ca iti garanteaza intoarcerea in oras. Cu acuarelele expuse la vanzare ale artistilor stradali, cu afise ce te invita la concertele de muzica clasica (Anotimpurile lui Vivaldi nu lipsesc niciodata) tinute pare-se seara de seara in vechi edificii ale orasului. In coltul Pietei de Craciun din Stare Mesto ni se da liber. Si dupa ce ne preumblam prin targ, luam un langos cu  branza si kechup si o salata de cartofi cu varza murata si sunca (atentie mare, pretul afisat e la suta de grame, iar vanzatorul nu se va sfii sa-ti indese in castronasul de carton pana la un kilogram de produs), gasim mult ravnitii kurtos colac umpluti cu inghetata, pentru care e insa mult prea frig si ne fotografiem cu un artist stradal costumat in brad de craciun, asezat intr-un ghiveci,  descoperim intr-un colt al pietei o expozitie intinsa pe trei etaje ale unei vechi cladiri: etajul I – Alfons Mucha, etajul II – Dali, etajul III – Adrew Warhol. Dali am mai vazut, asa ca optam pentru etajele I si III; si Mucha mai vazusem, dar mai tinerele mele insotitoare nu la fel de mult; cat despre Andrew Warhol, aflam cu aceasta ocazie ca numele sau era de fapt Warhola, parintii fiindu-i slovaci emigrati in America. Probabil ca daca am fi intrat si la Dali am fi aflat si despre ceva origini slave ale sale. Cum fetele au aflat ca in Praga exista un frate al celebrului magazin Hamley’s din Londra, ne indreptam si intr-acolo: nu e la fel de mare si cu oferta la fel de variata ca acela din Londra si este mai degraba dedicat copiilor de varste mai micute. La inapoiere profit de ocazie si mergem sa vizitam Casa Municipala, cea mai impresionanta cladire Art Nouveau a orasului, aflata in imediata apropiere a Turnului Pulberariei – alipirea caldirilor apatinand unor epoci atat de diferite ma fascineaza de fiecare data. Dupa care ne zorim catre Stare Mesto, pentru ca la fix, in fiecare ora, are loc procesiunea apostolilor in turnul cu ceas. Omorul este insa epocal- reusim sa ne strecuram pe un loc din piata de unde se poate vedea fatada cu ceasul, insa doar tangential – izbutim sa zarim ferestrele in spatele carora defileaza apostolii, dar la un unghi imposibil – nu vedem niciun apostol. Zona este infernal de aglomerata, pe stradutele ce pleaca din piata vad pentru prima oara politia dirijand pietonii, practic interzicand circulatia pe sensul inspre piata. Prins in multimea care se buluceste, un domn incearca sa-si protejeze catelul spre a nu fi calcat in picioare. In proportie de 85% aud vorbindu-se in jur doar romaneste. In oras sunt grupuri peste grupuri de romani, in special pustani de liceu veniti cu scoala. Scapam pe stradute acoperite si prin varii pasaje si descopar ca destinatia aleasa de fete pentru cina, pentru ca peste oras a cazut inserarea, este localizata intr-una din cladirile mele preferate din Praga – Casa Rosie, cu fatada acoperita de fresce si avand in fata o fanatana superba de fier forjat, ascunsa acum de standurile unui mic targ de craciun. Ne linistim, iar la plecare mai avem de bifat doar statuia lui Kafka din vechiul cartier evreiesc – faptul ca avem ca reper cimitirul evreiesc, pe timp de noapte, nu ma linisteste cine-stie-ce si, dupa ce parcurgem strada Karlova mai descinzand in fuga in cateva din magazinele pitoresti din zona (descoperisem ca lantul de magazine Manufaktura, pe care il stiam de 18 ani, inca fiinteaza in Praga si nu numai, ca de altfel buna parte din magazinele din zona centrala), ultima destinatie a zilei si un bun-ramas orasului din povesti: Podul Carol pe timp de noapte. Feeric, bantuitor, ca tot acest oras de vis, de care stiu ca nu ma voi satura niciodata.