Enfin Provence – Isle-sur-la-Sorgue

 In satul inconjurat de o parte si de alta de cele doua brate ale raului Sorgue, cu vechi roti uriase de moara aparand ici si colo si cu cardurile nelipsite de rate, cu revarsari de flori in toate culorile (inca unul dintre village fleuri ale Frantei) ajungem sa luam masa undeva pe la 14:00 – ghinion; la prima terasa pentru care optam ni se face scurt vant: diseara este le Festival de la Musique si trebuie sa aranjam mesele – pe bune?? La terasa urmatoare (Le Carre Rond – „Patratul Rotund”) ne-am invatat deja lectia si  abordam umil un chelner: este cumva prea tarziu sa servim pranzul? Chelnerul arunca un ochi spre, presupun, patron, care se indura de noi si inclina din cap, facandu-ne favoarea de a lua masa la terasa lui. Scapati de stersul mesei, avem timp cat asteptam sa ne rotim ochii: chiar langa cotul nostru curge linistita Sorgue, ma rog, jumatate din ea, cu o apa atat de limpede incat poti numara pestii din rau si cea mai densa vegetatie acvatica pe care am vazut-o vreodata – posibil sa existe si prin alte parti dar acolo, data fiind limpezimea apei, se si vede. Copiii localnicilor se plimba in barci pe care le manevreaza cu dexteritate, impingand in albia raului cu niste prajini. Nu ca ne-au lasat sa mancam, dar aici am avut parte, de la distanta, de cea mai buna masa pe care am luat-o in Provence. Dam apoi ocol, pe langa vechea biserica medievala, impunatoare, pe stradutele comerciale. Localitatea a fost candva prospera de pe urma industriilor textila si a hartiei pe care le facilita prezenta raului chiar in sat. Greu de crezut, daca privesti acum claritatea nemaintalnita a apei; mai bine asa. Intr-adevar se fac peste tot pregatiri pentru festivalul muzicii; cei mai galagiosi artisti par sa-si fi gasit locul chiar sub zidurile bisericii -o formatie rock care exerseaza de zor, asurzind trecatorii. Peste drum de biserica, un magazin cu nume amuzant, mai ales data fiind locatia ,  „Peches Gourmands” („Pacate Gurmande”) vinde printre altele celebrele specialitati locale calissons d’Aix – mici ovoide din pasta de migdale si pasta de fructe – personal nu m-am indragostit, dar… de gustibus. Putin mai incolo, doamna de la Lilamand ne explica modul in care familia ei produce de 150 de ani fructele confiate expuse ca niste bijuterii in vitrina; ca sa nu murim prosti si oarecum de jena pentru ca doamna e din cale-afara de amabila, luam si noi o para mica-mica; prosti suntem si acum, pentru ca inca nu am mancat-o – se presupune ca tine insa cel putin un an. Pana sa inceapa festivalul ne plimbam si ne fotografiem pe malurile pline de flori si rate, mai luam o inghetata, descoperim reperele locului, pe care le intalniseram anterior in fotografiile de pe net care ne adusesera intr-un final acolo; un magazin de antichitati care pare ca debordeaza pe trotuar, dar si, in alta parte, Dongier, o oaza de linsite, o incinta ca o gradina linistita, inconjurata de magazine de antichitati cu pretentii – ma indragostesc de un tablou doar pentru a afla ca, probabil, masina mea valoreaza mai putin decat el. Seara  strazile sunt deja la fel de aglomerate ca un peron de metrou bucurestean dimineata; aproape la fiecare intersectie canta cate un artist, de la rock, cum spuneam, la Edith Piaf. Locuri la mese nu mai sunt demult, probabil toata populatia satelor din zona si o buna parte din locuitorii Aix-en_Provence sunt in seara asta aici. Acolo unde cele doua brate de rau se unesc la iesirea din sat observam ca omorul cel mai mare este la „Le Bellevue”, asa ca acolo vrem si noi. Ni se promite un loc in jumatate de ora, in final il obtinem intr-o ora; nu-i nimic, ne-am mai plimbat, am mai ascultat. Alaturi de restaurantul nostru, indedit, o terasa si-a instalat mesele de cate doua persoane chiar pe un podet, deasupra apei. Din nou, flori peste tot, privelistea chiar a meritat asteptarea. A doua zi, dupa micul dejun, cativa pasi pe langa pista de boules (boulodrom-ul), ajungem din nou pe malul raului, de data aceasta in afara satului, pentru ca, surpriza, locul de cazare ales nu era in sat ci la cativa kilometri in afara; aici totul este insa linistit, pescarii sunt in apa pana la coapse, copiii se plimba in caiace iar noi hranim rate cu bagheta sustrasa de la micul dejun. Pe celalalt mal fata de hotel sunt casele localnicilor – cum o fi, oare, ca asta sa fie viata ta de zi cu zi? Malul acesta de rau ramane pentru mine unul din locurile in care mintea mi se refugiaza atunci cand e sa-mi aleg ceea ce se cheama „my state of mind”: sunt cu picioarele goale in apa rece a raului, pe ponton, cu ratele in jurul meu, atintindu-ma nerabdatoare cu privirile. Dupa nebunia din seara trecuta, satul pare acum alta localitate, linistea e parca prea multa, iar pe la restaurante constatam in seara urmatoare ca o buna parte din meniu nu mai e disponibila – parca au trecut lacustele.

Dar a treia zi, inainte de plecare, o luam de la capat – e duminica si zi de targ; de la macare gatita, inclusiv chinezeasca, la textile, bijuterii si tot felul de alimente locale – miere, branzeturi, usturoi – totul e insirat de-a lungul unuia dintre malurile raului. De partea celalta,targul de vechituri/antichitati. In partea de marfuri noi ma targuiesc pentru o fata de masa viu colorata care nu imi trebuie, dar fara de care simt ca nu pot pleca de acolo – vanzatorul pare blocat pe replica „ce n’est pas chinois ca, eh?” De cealalta parte a raului scormonesc cu ochii pe la toate tarabele si in final ma aleg cu un set de cescute minuscule, cat o nuca, transparente si fragile ca o coaja de ou, decorate cu tot soiul de pasari colorate (astea sigur sunt chinezesti) in mod clar incomplet si chiar ce a mai ramas din el nu  chiar in stare perfecta – in mod miraculos am reusit sa il aduc acasa in aceeasi stare in care l-am luat; si un set de sase farfurii de data asta clar frantuzesti, cu diverse tipuri de branzeturi locale, fiecare avand in fundal peisajul specific zonei de provenienta, cu furnizoarele sale: vaci, capre, oi. Sunt farfuriile preferate de atunci si de fiecare data isi fac fara gres datoria de a ma purta inapoi intr-o zi caniculara de vara, pe malurile raului Sorgue. In final nu mai am bani nici de-o Cola si e o caldura cumplita pana vine titicarul care ne duce inapoi la hotel (sotul meu a declinat gratios invitatia de a ma insoti in targ), dar fiica-mea, pe care o recuperez din multime, unde ma lasase sa-mi fac damblaua pe la tarabe, imi face ea cinste cu un suc.    

Enfin Provence – Aix-en-Provence

Inca mai e vara, dar pentru mine vacanta se conjuga deja la timpul trecut. Erau ani de cand visam sa ajung in Provence, de cand ma aflam sub mirajul imaginilor cu maslini, sate cu casute din piatra  si campuri de levantica; de cand citisem pe nerasuflase cartile lui Peter Mayle si savurasem pentru prima oara ecranizarea „Un an bun”, cu imaginea pe bicicleta a lui Marion Cotillard impregnata in memorie, visand sa ajung in Gordes, satul unde s-au filmat scenele din film. Si pentru ca visam la poze facute in campurile de levantica inflorita si calculasem eu ca pentru a fi siguri ca nu ajungem dupa recoltarea ei ar fi bine sa ne nimerim pe acolo in jurul datei de 1 iulie, am sarit in masina chiar din prima zi de vacanta scolara, am luat din nou in piept un drum de peste 4000 km dus-intors si, dupa o trecere in fuga prin Coasta de Azur, iata-ma vazandu-mi visul cu ochii. Inca din prima benzinarie in care am oprit in Provence am sarit pe sapunurile cu lavanda, cutiile suvenir cu aceeasi lavanda si saculetii parfumati cu… ghici ce? Lavanda!

Pe afara insa lavanda nu prea se arata; de-abia dupa ce am vizitat Muzeul Lavandei aveam sa ne lamurim ca: 1. levantica e cu adevarat in floare dupa 1 iulie, cand incepe de altfel si sezonul turistic in zona; 2. adevarata lavanda (lavande fine) infloreste undeva mai spre munte; ceea ce se intalneste in zonele mai joase este fratele sau mai modest, lavandinul. Asa incat singurele poze inconjurati de levantica le-am putut face chiar in incinta muzeului, unde cineva a avut ideea grozava de a planta o intindere de lavanda ( lavandin ?) spre uzul vizitatorilor; unde dupa ce ne-am fotografiat din toate unghiurile printre tufele violet am observat in sfarsit indicatorul cu „atentie la serpi”.

Pentru ca vacanta la romani e de obicei de doua saptamani iar drumul dus-intors, cu unele ocoluri si halte, ne-a luat opt nopti, ne-au ramas doar patru de petrecut propriu-zis in Provence: doua am zis sa fie in capitala Aix-en-Provence si doua in zona rurala pentru care e de fapt vestita regiunea; si am ales in final, din multitudinea de sate, in special celebrele villages perches, catarate la inaltime, unul care este vestit pentru una din pasiunile mele – colectionarea „cioboroacelor”, cum le numeste familia: Isle-sur-la-Sorgue este celebru pentru magazinele sale de antichitati si mai ales pentru targul care se organizeaza acolo duminica de duminica.

Prima seara in Aix-en-Provence a fost chiar dezamagitoare: Cours Mirabeau, celebrul bulevard al orasului, complet pustiu miercuri seara si nicidecum atat de nesfarsit pe cat mi-l inchipuisem eu, oferta de locuri de luat masa in zona destul de redusa, iar atiudinea chelnerilor, asa cum avea sa ni se confirme si ulterior, undeva catre aroganta: daca ai ajuns dupa ora 22:00 poti sa mori de foame linistit, nu te mai baga nimeni in seama; iar dupa ora 23:00 – valea, ca mai e si maine o zi. Intr-o tara unde cererea depaseste probabil oferta , merge si asa.

A doua zi insa aveam sa fim surprinsi: acelasi Cours Mirabeau forfotea acum, cu tarabele targului saptamanal (in principal textile de tot felul si, evident, suveniruri) insirate pe tot parcursul sau umbrit de platani si marcat de fantanile care il definesc. Telul nostru era insa altul: centrul de arta Caumont, un fost palat aristocratic transformat partial in centru expozitional, unde am avut sansa sa ne bucuram de o manifestare in premiera: exponate ale Fundatiei Guggenheim intoarse temporar pe meleagurile de bastina – opere ale maestrilor francezi sau realizate in sudul Frantei. 

Palatul pastreaza si cateva camere decorate in stilul epocii sale de glorie, plus altele in care poti servi masa sau doar o prajitura in atmosfera timpurilor de mult duse, ca si pe terasa umbrita ce da inspre gradina micuta dar meticulos amenajata, marginita pe latura  opusa terasei de o fantana cu tritoni, inconjurata de tufe de hortensii.

Dupa-amiaza, dupa agitatia targului,  aduce cu sine o plimbare linistita pe stradutele cu cladiri de culoarea mierii ale Quartier Mazzarin, unde te mai intampina pe alocuri cate o fantana cu sculpturi.

De cealalta parte a Cours Mirabeau, atmosfera este alta: stradute  animate ce urca si coboara, cu magazine cochete peste tot si terase largi in zona Primariei, de unde strazile te duc spre La Rotonde, capatul marcat de o fantana impozanta al Cours Mirabeau, pline de mici restaurante si baruri – un fel de „centru vechi” al lor; se pare ca in seara precedenta nu nimeriseram unde trebuia.

 

 

Praga

Dupa Parga, Praga. Nu e un joc de cuvinte; dupa vacanta de vara petrecuta in Parga, urmatoarea destinatie de vacanta, in perioada targurilor de Craciun, a fost Praga – orasul de aur, orasul celor  o mie de turle. Stiu ca am spus ca Praga nu are nevoie de mine ca sa scriu despre ea, dar am eu nevoie sa scriu despre Praga – care ramane, de la distanta, orasul meu preferat. Si m-am reconvins intr-o excursie care a bifat si alte orase frumoase ale Europei, la ceas de sarbatoare: Budapesta, Viena. Dar in timp ce Budapesta si Viena raman niste impozante foste capitale imperiale, cu cladirile lor somptuoase, facute sa impresioneze si eventual sa te faca sa te simti mic, Praga, si ea fosta capitala a aceluiasi imperiu,  e totusi altfel. Praga are, la orice ora din zi si in orice zi din an, un aer misterios; stii ca intotdeauna va fi acolo cu mult mai mult decat vei putea tu vedea. Mai mult decat castelul cu catedrala Sf. Vit ce domina Vltava si Podul Carol, mai mult decat vechea piata centrala cu ceasul sau astronomic, mai mult decat stradutele din Mala Strana si dintre pod si Stare Mesto. Mai mult decat orasul Art Nouveau altoit pe orasul baroc, crescut pe orasul gotic. Debarcati in prima parte a unei zile de iarna innorate in fata castelului, ne-am inrolat in restul zecilor de grupuri de turisti veniti la inceput de sezon al sarbatorilor de iarna in Praga, am intrat in catedrala pentru a saluta din nou vitraliile lucrate dupa Epopeea Slava a lui Alfons Mucha, avandu-i in centru pe sfintii Chiril si Metodiu, dupa care am strabatut curti, vegheati de deasupra de zecile de garguie ale catedralei, am admirat statuia Sfantului Mihail cu balaurul, opera unor artisti romani de secol XV si am coborat, incolonati, pe stradutele din Mala Strana, trecand prin dreptul palatului ce adaposteste Ambasada Romaniei, cu placa comemorativa marcand vizita la Praga a lui Mihai Viteazul. Peste tot magazine pentru turisti, kurtos colac – devenit peste noapte produs international, vitrine cu cristaluri de Boemia, vitrine cu bijuterii din granate. Si iata-ne la capatul Podului Carol, inima intinsa peste Vltava a Pragai. Cu zecile de statui, cu sutele de lebede in apa de la picioarele podului, cu miile de turisti care se ingramadesc sa mangaie pe soclul unei statui basorelieful devenit deja stralucitor, ce se presupune ca iti garanteaza intoarcerea in oras. Cu acuarelele expuse la vanzare ale artistilor stradali, cu afise ce te invita la concertele de muzica clasica (Anotimpurile lui Vivaldi nu lipsesc niciodata) tinute pare-se seara de seara in vechi edificii ale orasului. In coltul Pietei de Craciun din Stare Mesto ni se da liber. Si dupa ce ne preumblam prin targ, luam un langos cu  branza si kechup si o salata de cartofi cu varza murata si sunca (atentie mare, pretul afisat e la suta de grame, iar vanzatorul nu se va sfii sa-ti indese in castronasul de carton pana la un kilogram de produs), gasim mult ravnitii kurtos colac umpluti cu inghetata, pentru care e insa mult prea frig si ne fotografiem cu un artist stradal costumat in brad de craciun, asezat intr-un ghiveci,  descoperim intr-un colt al pietei o expozitie intinsa pe trei etaje ale unei vechi cladiri: etajul I – Alfons Mucha, etajul II – Dali, etajul III – Adrew Warhol. Dali am mai vazut, asa ca optam pentru etajele I si III; si Mucha mai vazusem, dar mai tinerele mele insotitoare nu la fel de mult; cat despre Andrew Warhol, aflam cu aceasta ocazie ca numele sau era de fapt Warhola, parintii fiindu-i slovaci emigrati in America. Probabil ca daca am fi intrat si la Dali am fi aflat si despre ceva origini slave ale sale. Cum fetele au aflat ca in Praga exista un frate al celebrului magazin Hamley’s din Londra, ne indreptam si intr-acolo: nu e la fel de mare si cu oferta la fel de variata ca acela din Londra si este mai degraba dedicat copiilor de varste mai micute. La inapoiere profit de ocazie si mergem sa vizitam Casa Municipala, cea mai impresionanta cladire Art Nouveau a orasului, aflata in imediata apropiere a Turnului Pulberariei – alipirea caldirilor apatinand unor epoci atat de diferite ma fascineaza de fiecare data. Dupa care ne zorim catre Stare Mesto, pentru ca la fix, in fiecare ora, are loc procesiunea apostolilor in turnul cu ceas. Omorul este insa epocal- reusim sa ne strecuram pe un loc din piata de unde se poate vedea fatada cu ceasul, insa doar tangential – izbutim sa zarim ferestrele in spatele carora defileaza apostolii, dar la un unghi imposibil – nu vedem niciun apostol. Zona este infernal de aglomerata, pe stradutele ce pleaca din piata vad pentru prima oara politia dirijand pietonii, practic interzicand circulatia pe sensul inspre piata. Prins in multimea care se buluceste, un domn incearca sa-si protejeze catelul spre a nu fi calcat in picioare. In proportie de 85% aud vorbindu-se in jur doar romaneste. In oras sunt grupuri peste grupuri de romani, in special pustani de liceu veniti cu scoala. Scapam pe stradute acoperite si prin varii pasaje si descopar ca destinatia aleasa de fete pentru cina, pentru ca peste oras a cazut inserarea, este localizata intr-una din cladirile mele preferate din Praga – Casa Rosie, cu fatada acoperita de fresce si avand in fata o fanatana superba de fier forjat, ascunsa acum de standurile unui mic targ de craciun. Ne linistim, iar la plecare mai avem de bifat doar statuia lui Kafka din vechiul cartier evreiesc – faptul ca avem ca reper cimitirul evreiesc, pe timp de noapte, nu ma linisteste cine-stie-ce si, dupa ce parcurgem strada Karlova mai descinzand in fuga in cateva din magazinele pitoresti din zona (descoperisem ca lantul de magazine Manufaktura, pe care il stiam de 18 ani, inca fiinteaza in Praga si nu numai, ca de altfel buna parte din magazinele din zona centrala), ultima destinatie a zilei si un bun-ramas orasului din povesti: Podul Carol pe timp de noapte. Feeric, bantuitor, ca tot acest oras de vis, de care stiu ca nu ma voi satura niciodata.          

Pazitoarea tainei

Tocmai am terminat de citit „Pazitoarea tainei” de Kate Morton, australianca ale carei carti au fost, fara exceptie, in topul listelor de vanzari din intreaga lume si castigatoare a numeroase premii – orice nou roman al scriitoarei devine prin definitie un eveniment editorial.

„Pazitoarea tainei” este al patrulea ei roman; deja a aparut cel de al saselea, care probabil se va numi in traducere „Fiica fauritorului de ceasornice” sau pe acolo – de abia astept sa il citesc, pentru ca synopsis-ul de pe Bestreads promite o alta poveste invaluita in mister, cu salturi repetate peste timp, intre generatii, asa cum este si „Pazitoarea tainei”, cum a fost si „Gradina uitata”, naratiunea osciland mereu intre Australia si Anglia, cu aceeasi atmosfera fermecata pe care o au de obicei, nu stiu de ce, cartile a caror actiune se desfasoara in Anglia – pana si romanele politiste ale Agathei Christie.

Nu ma pot hotari care mi-a placut mai mult dintre cele doua carti: „Pazitoarea tainei” sau „Gradina uitata”, sunt amandoua niste lecturi fermecate. Romanul sau de debut, „Casa de la Riverton”, citit dupa „Gradina uitata”, nu a reusit sa ma vrajeasca la fel, dar cu siguranta merita si el citit, cat despre „Orele indepartate”, m-as repezi chiar acum asupra lui, ca sa nu ies din mrejele tesute de Kate Morton – numai daca as sti pe unde e – de cumparat l-am cumparat sigur, de niste ani. La fel si „Casa de langa lac” – e sigur si ea pe undeva. Mai trist cu cartile cumparate fara a avea vreme de citit e cand uit ca le am si le mai cumpar o data…

Revenind la „Pazitoarea…”, e… genul meu de carte. Care exact cand mai sunt cateva pagini (si oricum te-ai delectat pe tot parcursul lecturii, urmarind cu sufletul la gura cautarile personajelor, itele misterelor etc.) si crezi ca te-ai prins cum sta treaba, reuseste sa te dea complet peste cap, sa te lase cum se zice cu gura cascata, cu acel factor wow pe care-l cautam cu totii in ziua de azi. Cu totii vrem sa fim fermecati, luati pe sus, surprinsi, iar scriitoarea exact asta reuseste. Intr-un foarte mare fel.

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici

Un concediu medical mi-a „prilejuit” azi citirea unei carti pe care o cumparasem mai demult si care, ca multe surate ale ei, astepta in biblioteca . Cartea nu este de dimensiuni foarte mari, de aceea, cum spuneam, am dat-o gata in mai putin de trei ore.

Se numeste chiar asa: „Cel mai frumos loc din lume este chiar aici” si a avut, pe langa darul de a spune, direct si simplu, o poveste, pe acela de a ma surprinde  mai spre final, de a ma introduce intr-o atmosfera de mister si un amestec de real cu imaginar des intalnit in ultima vreme (la Carlos Ruiz Zafon, si el tot din Barcelona ca si co-autoarea Care Santos, Marc Levy, Guillaume Musso, Cecelia Ahern).

Numele lui Care Santos va poate suna cunoscut; este autoarea „Incaperilor ferecate”, a „Aerului pe care il respiri” si a mai recentei „Pofte de ciocolata”, mult mai „luminoasa”, zic eu, decat primele doua – cartea urmareste istoria unei piese de portelan pentru prepararea ciocolatei, ce strabate varii etape pentru a ajunge, purtand semnele acestei trecerei prin timp, pana in zilele noastre.  Despre celalalt co-autor, Francesc Miralles, eu nu stiam nimic, dar cu siguranta partea exotica din carte, trimiterile la haiku si wabi-sabi si partea de gastronomie japoneza din carte trebuie sa-i apartina – tocmai am dat un search si am descoperit ca a scris inclusiv o carte care se numeste „Wabi-Sabi” – am trecut-o pe wish list.

Pentru o carte nu foarte groasa, „Cel mai frumos loc…” a reusit sa ma duca cu mintea la multe alte carti: depozitul treburilor neterminate m-a dus cumva cu gandul la cimitirul cartilor uitate al lui Zafon, partea despre haiku mi-a amintit de una din carticelele la care tin mult desi e doar de dimensiunile unei jumatati de semn de carte dar, asa cum se spune, esentele tari vin in sticlute mici, m-am gandit putin si la „Prietenul nevazut” al Ceceliei Ahern…

Evident va las placerea lecturii si, tot evident, va recomand toate cartile pe care le-am mentionat aici; nu voi numi niciodata o carte care per total nu mi-a placut – pentru ca unora s-ar putea chiar sa le placa si ar fi pacat sa reduc probabilitatea intalnirii lor cu acea carte.

In cele din urma, o carte care mi-a umplut frumos si chiar surpinzator o dupa-amiaza altfel destul de deprimanta. Si pentru ca m-a facut sa caut si chiar sa gasesc respectiva carticica de haiku-uri, vreau sa impartasesc cu voi doua , care imi dau mereu o stare de… cum sa-i zic?  prospetime sufleteasca?

Floarea cazuta

Se intoarce iar pe ram.

Iata, un flutur!

Si preferatul ecologistei din mine:

Zorelele

Mi-au prins lantul fantanii.

Voi cere apa.

 

 

Calatorind in gand

Imi doresc de ceva vreme sa incep sa scriu si despre altfel de calatorii – calatorii in gand. Cum am putea face impreuna o astfel de calatorie? Folosind impreuna acelasi portal – o carte. 

Imi vine in minte imaginea care mi-a placut cel mai mult din „Bastarda Istanbulului”, de Elif Shafak; o cafenea decorata cu fotografii ale unor drumuri din toate colturile pamantului; clientii „cand nu simteau nevoia de conversatie, isi alegeau o fotografie, in functie de unghiul mesei la care stateau si de locul in care voiau sa se piarda in ziua aceea. Apoi atinteau o privire incetosata asupra fotografiei alese, luandu-si incetul cu incetul zborul spre acel taram indepartat, dorindu-si cu ardoare sa se afle altundeva, oriunde, dar nu acolo. In ziua urmatoare puteau calatori in alt loc.”

O carte duce nu doar in alte locuri ci si in alte timpuri, chiar si in locuri si timpuri care nu au existat niciodata. Indiferent de cum a fost ziua ta, daca la sfarsitul ei stii ca te asteapta o alta lume si prietenii pe care ti i-ai gasit acolo, stii ca vei avea parte de o evadare. 

Sunt carti care reusesc sa te uimeasca (prin originalitate, geniul autorului, informatie…), sa-ti deschida ochii si chiar mintea, carti care iti pot chiar schimba viata. Preferatele mele, indiferent cum ar fi ele, sunt cele de care imi pare rau cand se termina. Imi pare rau ca trebuie sa parasesc lumea lor si pe cei pe care i-am intalnit acolo.

Si atunci ce fac? De obicei cumpar si citesc toate cartile autorului respectiv. Si il pandesc pe respectivul autor, asteptand sa vad ce invitatii la calatorie imi mai face. Si ma supar daca nu mai primesc niciuna. Si sufar atunci cand stiu ca, odata dus autorul respectiv, de la el nu vor mai fi invitatii… Lumile pe care le-a creat raman numarate.

Si nu e vorba doar de scriituri. Am si multi ilustratori preferati. Pentru Coca-Cretoiu Seinescu am o obsesie (da, va e cunoscut numele – e doamna care a ilustrat abecedarele superbe ale generatiei mele, seturile acelea de carticele – 8 bucati la 5 lei – cu basmele lui Sadoveanu, Ispirescu, Delavrancea si legendele lui Simion Florea Marian, „Baba iarna intra-n sat”, „Dumbrava minunata” si „Talismanul de safir”… cartile care mi-au fermecat primii ani ai vietii ). Astfel de artisti ar trebui sa nu moara niciodata, sa continue sa-si izvorasca la nesfarsit talentul in lume…

Si pentru ca vreau  ca prima mea recomandare sa fie despre un autor roman, ei bine, am avut norocul sa incerc o carte scrisa de Simona Antonescu, atrasa de fapt de ilustratia copertei, care, desi cartea se numea „Hanul lui Manuc”, era de fapt intrarea in Muzeul Golesti, pe care, pitesteanca fiind eu, l-am vizitat adeseori in copilarie. Cartea este absolut fascinanta – nu doar ca m-a purtat in acea lume a Bucurestilor de altadata atat de draga mie (amintindu-mi cumva de o autoare de carti istorice care mi-au marcat copilaria, Rodica Ojog-Brasoveanu), dar m-a facut sa aflu lucruri despre Manuc absolut uimitoare, de care nu avusesem habar.

Si am continuat – cu cartea de debut a autoarei (absolventa, cumva curios, a unei facultati de chimie, fapt care iti da insa increderea ca un talent adevarat iese mai devreme sau mai tarziu la iveala), „Fotograful Curtii Regale”, structurata, ca si „Miss Peregrine”, pe o serie de fotografii vechi – dar asemanarile se opresc aici. Si am ajuns la preferata mea din tot ce am descoperit ca ar fi scris pana acum Simona Antonescu (chiar cand ma intrebam de ce nu mai apare nimic am descoperit seria de carti pentru copii „Istoria povestita copiilor”): „Darul lui Serafim” – nu pot sa nu va las placerea lecturii; va trebui sa ma credeti doar pe cuvant – este uimitoare, interesanta, originala si, mai inainte de toate, captivanta. Pentru ca, pentru mine, asa trebuie sa fie o carte: sa te poarte cu ea, sa nu o mai poti lasa din mana, sa tanjesti sa reiei de unde ai ramas, sa-ti para foarte-foarte rau cand se termina, sa iti ia o vreme pana reusesti sa intri in atmosfera altei carti, pana sa te hotarasti sa pleci intr-o alta calatorie…

 

Parga

Am stat mult pe ganduri daca sa scriu sau nu despre Parga. Pentru prima oara de cand am inceput sa scriu despre destinatii de calatorie am fost tentata sa pastrez ceva doar pentru sufletul meu. Aveam sa descopar ca si prietenii care imi recomandasera anul trecut Parga decisesera apoi sa faca la fel: sa pastreze „secretul” – dar e oricum tarziu; aflata in aceasta vara in Parga, mi s-a intamplat ca din trei grupuri/ cupluri intalnite consecutiv pe strada, toate trei sa fie alcatuite din romani. Deci: Parga – un orasel aflat pe coasta vestica a Greciei, ceva mai jos de insula Corfu, care te duce cu gandul la Italia nu doar prin rezonanta nu chiar greceasca a numelui ci mai ales prin imaginea sa caracteristica, cu zecile de casute in culori pastelate coborand spre mare. Nici nu stiu cu ce sa incep. Sa incep, zic, cu imaginea cea mai draga mie, a insulitei aflate vis-à-vis de portul din Parga, insula Panagia, pe care o stiam din fotografiile hotelului in care am stat, facute spre partea ei stanga, imagine care mi-a delectat sufletul zilnic de la balconul nostru, dincolo de apele de turcoaz. Insula pietroasa si acoperita de pini este gazda unei biserici minuscule, un cub alb luminat seara de reflectoarele care aprind toata insula, oglindindu-i imaginea in apele marii. Cu ocazia primei plimbari in port am constatat ca insula e de fapt mult mai mare decat parea vazuta de pe plaja, avand in partea de mijloc, cea mai joasa, o alta biserica, mai mare decat prima si, aveam sa aflam, aflata inca in uz: am vazut, intr-o sambata dupa-amiaza, localnicii deplasandu-se cu barcile pe insulita pentru a participa la slujba; cei foarte romantici isi pot organiza  nunta acolo. Noi ne-am deplasat pe insula inot – distanta pana la mica plaja a insulei poate fi parcursa in cea mai mare parte mergand prin apa (avand insa acei ciupici care nu pot lipsi in Grecia si care oricum va vor servi si la deplasarea in interiorul insulei); am descoperit pe insula, in afara celor doua bisericute, ruine ale unor fortificatii – mentiunea „Defence de la patrie – 1808” ne-a lamurit si asupra vechimii si asupra originii lor: Parga s-a aflat cand sub dominatie franceza, cand rusa, cand engleza, sfarsind in cele din urma sub dominatia otomana. Dincolo de isula este vizibila in mijlocul apelor si o insulita de o palma, atat de mica (practic doar o stanca iesind din mare) incat este complet lipsita de vegetatie, insa pe ea am intrezarit o alta bisericuta cat o cutie de chibrituri – daca as fi avut curajul sa conduc o barca cu motor, aceea ar fi fost prima destinatie. Parga este aparata, pe latura sa stanga, de fortificatiile citadelei care se lauda cu numele de castel, ale carei ruine se insira pe un intreg promontoriu,  iluminate romantic de cum coboara intunericul. Privelistea asupra insulei Panagia pe care o ofera vizitarea castelului… (Atunci cand se intampla sa privesc cateodata in gol, eu sunt de fapt inapoi acolo, respirand parfumul pinilor.) Dincolo de castel se asterne plaja Valtos, cea mai mare din zona. Pe care noi nici macar nu am pus piciorul, pentru ca ne-am indragostit din prima zi de micuta plaja din Parga, Krioneri, de unde ochii ne cadeau mereu asupra insulitei „noastre”; unde apa avea o limpezime pe care am pomenit-o des aflati mai tarziu prin alte locuri. Unde am inotat inconjurati de zeci si zeci de pesti, pe care ii ademeneam cu bucatele de paine ca pe porumbei, sfarsind intr-una din zile prin a fi probabil singura persoana de pe litoralul grecesc muscata de un peste (care saracul nu atentase la pielea mea, ci la o bucata de paine pe care tocmai o impingeam catre pesti). Drumul spre castel urca pe stradute inguste si pitoresti asaltate de magazine si baruri, iar portul nu este altceva decat o insiruire de terase si restaurante. Altele marginesc plaja Krioneri. Preferatele noastre, nu neaparat in ordine ierarhica: „Bianco”, cu care ne-am inceput si apoi ne-am incheiat sejurul in Parga, unde seara de muzica traditionala live ne-a adus in fata ochilor cea mai pitoreasca figura locala – un parinte (nu ma pricep sa-mi dau seama daca preot sau calugar) care a fost singurul care si-a luat inima in dinti si a dansat, nu doar o data, cu o siguranta si o dedicatie la care nu te-ai fi asteptat. Aveam sa-l regasim ulterior asistand la plecarea vaporului in excursia de o zi catre Corfu, venit parca sa ne binecuvanteze calatoria. Alt restaurant: „Castro 1380”, chiar la baza castelului – privelistea pe care o ai de pe terasele sale, fie zi fie noapte, asupra orasului, a portului si a insulei, este magnifica. Am avut insa acolo si ocazia unei prime intalniri de gradul III cu un liliac in timp ce luam cina. „Trattoria Italiana”, cu deschiderea spre plaja si al sau panna cotta – da, influenta masiva italiana in oferta din Parga. „Aegis” – ceva mai cu specific, unde veti avea insa nevoie de o rezervare facuta cu niste zile inainte. Si, descoperita de noi intamplator, chiar in ultima zi petrecuta in Parga, in partea mai indepartata de mare, „Green Bakery”, o brutarie/ cofetarie eleganta, cu o terasa  enorma acoperita de vita de vie, cu colivii cu canari si o atmosfera mai… altfel. Si „Blue Bar” cu cocktailurile fanteziste si privelistea, din nou privelistea. Din Parga se poate merge intr-o excursie de aproximativ 10 ore in Corfu (practic 5 ore pe drum dus-intors, cu 5 ore petrecute pe insula): am revazut cu multa nostalgie, dupa ani si ani, atat Achilleion-ul cat si Kerkyra, capitala, cu vechile sale strazi marcate de patina timpului pana intr-atat incat in acest loc o renovare inclin sa cred ca ar stirbi masiv din farmecul orasului, facand sa-i disapra atmosfera unica – pe strazile sale, ridicandu-mi privirile spre balcoanele din fier forjat alb, am avut senzatia ca admir o dantela veche, ingalbenita de curgerea timpului. Se poate merge si intr-o excursie de o zi in insulele Paxos si Antipaxos – data viitoare, pentru noi. Am mers si cu un asa-zis trenulet care pe noi (exista mai multe variante de traseu) ne-a dus la ruinele castelului lui Ali Pasa, aflate mult deasupra Pargai, atat de sus incat vazand de jos la un moment dat castelul, am fost convinsa ca bietul trenulet nu isi va putea tari pana acolo vagoanele. Ei bine, a izbutit, strabatand zona in sunet vesel de claxoane, soferul parand sa cunoasca fiece localnic intalnit si tinand sa se salute galagios cu fiecare in parte. In port se remarca silueta rosie a unui asa-zis submarin; spun „asa-zis” pentru ca, in timp ce trenuletul mergea pe sosea, submarinul nu se scufunda: calatorii coboara in „burta” sa, aflata sub nivelul apei, si fac turul insulei Panagia; pe cat de opaline sunt apele marii privite de deasupra, pe atat de sterse, ca la un televizor alb-negru, se vedeau din interior; adaugand si usoara stare de greata, rezulta o experienta pe care eu una n-as tine sa o repet. Ei, sa va spun si despre hotel? Eu nu prea as vrea, pentru ca imi doresc sa revin in Parga si sa mai gasesc locuri, dar le-am promis proprietarilor ca ii voi lauda asa cum merita: „Maistrali”, aflat aproape de plaja Krioneri, cu privelistea incredibila asupra insulitei, cu care mi-am inceput  si incheiat fiecare zi petrecuta acolo, cu gradina plina de flori si umbrita de copaci, unde am servit zilnic micul dejun… Deja m-a luat oftatul – oftez de cand m-am apucat de scris.  Si am in fata ochilor si portul, unde spre seara apar batranelele si batraneii locului vanzand porumb fiert sau copt, unde totul musteste de viata, terasele sunt iluminate, lumea se plimba, isi alege localul pentru cina, se inghesuie pe stradutele comerciale ce se desprind in sus din port. O imagine aurita, care ramane pentru mine amintirea cea mai draga a verii ce s-a dus.              

Descoperiri in Lisabona

In mod evident Lisabona nu este doar despre azulejos. Asa cum era de asteptat intr-un loc in care au curs vreme de secole bogatiile Orientului Indepartat si ale Braziliei, capitala Portugaliei are o abundenta de biserici, palate, piete, monumente, parcuri, muzee – o vizita de doar cateva zile va lasa multe frustrari, multe locuri nevazute.

Orasul este marcat de epoca marilor descoperiri – cladiri decorate cu scoici, parame si instrumente de navigatie, animale exotice (elefanti, rinoceri) aparand in structura variilor monumente, ca sa nu mai vorbim de o zona intreaga din Lisabona – Belem, dedicata aproape exclusiv vremurilor in care Portugalia impartise cu Spania dominatia asupra marilor si teritoriilor Lumii Noi.

Chiar si arhitectura moderna a Lisabonei face trimitere la acele vremuri de aur din istoria Portugaliei: in zona Garii Oriente cladirile nou construite te duc cu gandul la caravelele vremii, in timp ce gara insasi, aflata peste drum de mall-ul numit (cum altfel?) Vasco da Gama, cu arhitectura ei futurista, imita valurile oceanului.

Revenind in Belem, pe langa Manastirea Ieronimilor, construita ca simbol al puterii  portugheze in epoca descoperirilor si Biserica Sfanta Maria, unde se odihneste Vasco da Gama, zona este marcata pe de o parte de celebrul Tore de Belem, simbol al Lisabonei, construit in secolul al XVI-lea la gura de varsare a fluviului Tejo (turn care impreuna cu manastirea face parte din patrimoniul Unesco); pe de alta parte de Monumentul Descoperirilor, cu forma sa de caravela avand pe de laturi figurile marcante din istoria  descoperirilor geografice, in frunte cu Henric Navigatorul, iar la picioarele sale harta descoperirilor realizate de catre portughezi in secolele trecute.

Lisabona are, ca un omagiu adus stranselor legaturi comerciale avute in trecut, un Muzeu al Orientului, aflat intr-un fost hangar de pe malul fluviului, in care o mare parte este dedicata unei foarte variate colectii de costume chinezesti de opera, lasand insa loc si pentru artefacte din Japonia, India si alte zone din estul globului. Impresionanta mi s-a parut colectia nu doar numeroasa ci si foarte variata de sticlute pe care le-am banuit a fi fost pentru saruri, dar despre care am aflat ca erau folosite la inspirarea tutunului, initial utilizat de clasele avute din astfel de sticlute – adevarate obiecte miniaturale si delicate de arta – drept medicament.

Schimburile comerciale cu Orientul erau, se pare, atat de profitabile, incat in limba portugheza exista si astazi expresia „o negociere cu China” pentru a desemna un targ extrem de profitabil.

Tot in zona lingvistica, nu raspundeti niciodata cu spaniolul „gracias” ci cu neaosul „obrigado/ obrigada” – saizeci de ani in care Portugalia a fost condusa de spanioli in secolele XVI-XVII nu i-au facut pe acestia din urma mai simpatici in ochii portughezilor, pe langa numita rivalitate pe mari.

In zona centrala Piata Rossio are si ea pavajul, la fel ca si  zona din preajma Monumentului Descoperirilor, amintind de valurile oceanului. Ceea ce impresioneaza atunci cand te afli in Piata Rossio insa nu sunt nici pavajul, nici fantanile arteziene sau coloana ce impodobeste centrul pietei ci faptul ca, atunci cand ridici privirile, acestea iti cad asupra ruinelor Manastirii Carmo, impresionante nu doar prin masivitatea lor, cat prin faptul ca raman ca amintire a cutremurului din 1755 care practic a ras Lisabona de pe fata pamantului, fiind estimat a fi avut o magnitudine de aproape 9 grade si cauzand, impreuna cu tzunamiul ce l-a insotit si incendiile ce I-au urmat, aproximativ 100.000 de morti. Constructiile Lisabonei au disparut atunci in proportie de 85 la suta si odata cu ele opere de arta faimoase, arhive, biblioteci.

Centrul Lisabonei,  cartea sa de vizita pentru cei ce o abordeaza venind dinspre fluviu, este Praca do Comercio, aflata pe locul fostului palat regal distrus de cutremur – regele de la acel moment, Iosif I, a refuzat pana la sfarsitul vietii sale sa mai doarma intr-o cladire, curtea regala ramanand sa locuiasca in corturi vreme de 22 de ani . Piata este una dintre cele mai mari din Europa si este marginita de arcul triumfal ce duce spre cea mai cunoscuta zona comerciala a orasului, Strada Augusta, o zona pietonala cu pavaje delicate si vechi magazine.

Plimbandu-te pe Strada Augusta privirile iti cad la un moment dat asupra unei constructii specifice Lisabonei, data fiind asezarea sa pe verticala: Elevador de Santa Justa, practic un ascensor de mari dimensiuni unind nu etaje, ci cartiere: zona Manstirii Carmo, ce adaposteste azi un muzeu, cu Piata Rossio .

Iar in Piata Rossio, cel mai agitat magazin, ce te atrage prin coloritul vesel si luminile sale, cu atmosfera de spectacol de circ, cu caruselul ce i se roteste in vitrina si angajatii tineri si veseli in jiletci rosii cu eghileti aurii: Sardinha Portuguesa, care te invita intr-o calatorie in timp prin intermediul cutiilor sale de conserve de sardine (in mod curios un suvenir foarte popular), care pentru fiecare an afiseaza un eveniment definitoriu si numele personalitatilor nascute atunci; fiecare isi cauta cu incantare cutia anului sau de nastere sau pe cele ale membrilor familiei si prietenilor; si cum sa te induri sa o mai lasi din mana cand afli de exemplu, barbat fiind, ca te-ai nascut in acelasi an cu Jhonny Depp si Brad Pitt?

Si daca am ajuns la ale gurii sa mentionam si taria specifica Lisabonei: in mod suprinzator pentru mine, visinata sau ginjinha pe graiul locurilor – eu am cedat tentatiei unei portii de ginja, cum i se mai spune, servita inntr-o cupa de ciocolata – practic o bomboana de ciocolata goala pe dinauntru si umpluta in fata ta cu visinata; in timp ce ma inecam dandu-mi lacrimile de la alcool, in spatele meu un grup de turisti rusi, intrati dupa mine in magazin, rontaiau deja veseli ciocolata si se pregateau sa mai comande un rand.

Sintra – taramul povestilor exista

Mi se spusese ca Sintra ar fi considerata capitala romantismului, dar mi-a luat doua zile sa ma conving, pur-si-simplu acest titlu parandu-mi-se  pana sa ajung acolo cam prea mult pentru un loc de care eu chiar nu auzisem pana sa se puna problema acelei excursii. Am constatat insa ca per total Portugalia, atat cat am descoperit din ea, este o destinatie care nu este nici pe departe atat de faimoasa precum ar merita. Pe undeva mai bine, pentru ca de-a lungul timpului mi-au ramas mai degraba in suflet locurile pe care le-am descoperit mai mult sau mai putin pornind de la zero; si e asa frumos sa fii surprins…

Prima intalnire cu acest loc aflat in patrimoniul UNESCO am avut-o in dupa-amiaza unei zile in care bifasem deja atat Cascais cu a sa Boca del’Inferno (Cascais sigur merita o vizita tihnita si probabil chiar o sedere acolo) cat si Cabo de Roca, cel mai vestic punct de pe continent, „acolo unde pamantul se sfarseste si marea incepe”, unde pe langa faptul de a ma fi aflat pentru prima oara pe malul Atlanticului si gandul ca daca mi-as fi incordat bine-bine privirea as fi putut vedea New York-ul pe celalalt mal (glumesc), m-a impresionat vigoarea vegetatiei spontane din zona, in special un soi de flori de piatra robuste, pline de seva, dar cam de dimensiunea margaretelor de pe la noi, alcatuind covoare neintrerupte. Exuberanta vegetatiei locale avea sa ma impresioneze ulterior si in Sintra, acolo fiind insa vorba de vegetatie montana si mai ales de „locuitorii” nenumaratelor si incredibilelor gradini aferente constelatiei de palate din zona.

Aflata la doar 30-40 de minute cu trenul de Lisabona, Sintra e un fel de Sinaie de-a noastra, dar cu o primarie care aduce ciudat de mult cu Palatul Culturii din Iasi, unde atat familia regala portugheza cat si familiile bogate de diverse nationalitati au tinut sa-si ridice palate de vara si mai ales sa dea nastere unor gradini care reprezinta, mai mult decat palatele insele, principalele puncte nu de atractie, pentru ca e mult prea putin spus, ci de fascinatie din zona.

Oraselul insusi este foarte cochet si parca pe undeva mai exclusivist decat Lisabona insasi si promite sa devina inca si mai frumos, dat fiind ca la tot pasul intalnesti vile si chiar palate vechi, mai mult sau mai putin parasite, ce isi asteapta noii proprietari si o noua varsta de aur.

Ajunsi, asa cum spuneam, prima oara in Sintra in dupa-amiaza unei zile pline, am reusit – cei mai incapatanati dintre noi, restul abandonand si luand direct trenul spre Lisabona  (nu vor sti niciodata ce au pierdut…) sa mai „prindem” doar o vizita a palatului Pena, resedinta de vara a familiei regale din secolul XIX, aflata atat de sus in varful unui munte incat am inteles ca palatul este vizibil chiar din Lisabona. Palatul in sine este un amestec destul de eclectic de stiluri (neogotic, maur…) si culori, interioarele au ramas in buna parte cu dotarile intacte (mobilier, obiecte decorative) iar mie mi-a atras atentia faptul ca foarte des vedeam aparand in notitele si panourile explicative numele unei anumite contese de Edla – intreband cine era doamna, am aflat ca si monarhia portugheza a fost afectata de atractia exercitata de frumusetile americane, doamna in cauza fiind cea de a doua sotie a regelui consort Ferdinand II, americanca cu origini elvetiene, cantareata de opera.

Impresionante sunt insa gradinile palatului, pe care data fiind ora tarzie (am coborat de pe munte la plecare cu ultimul autocar al zilei – sa nu uit, soferita care ne-a dus atat la urcare cat si la coborare pe stradutele inguste ale oraselului si mai ales pe serpentinele muntelui este eroina mea, as fi vrut sa o aplaud la sfarsit) nu le-am vazut decat in mica parte – practic intreg muntele este o gradina, cu covoare viorii nesfarsite de vinca, paduri de camelii – nu credeam ca exista asa ceva – si o sumedenie de alte plante al caror nume nu il stiu si de a caror existenta pe fata pamantului nu avusesem habar pana atunci.

A doua zi fiind 1 mai si totul fiind (pe undeva din fericire) inchis in materie de muzee si palate in Lisabona si stiind ca mai erau multe de vazut in Sintra, am revenit avand in minte traseul ce uneste palatele Monserrate, Palatul National din Sintra  si respectiv Quinta da Regaleira – desi distantele dintre palate pot speria, plus faptul ca multe se afla catarate prin diverse coclauri, in realitate nu e nicio problema – portughezii sunt bine organizati, cu trasee deservite de autocare ce functioneaza pe principiul hop-on-hop-off.

Palatul Montserrate este locul unde se afla de atunci inima mea – a ramas pur-si-simplu acolo. Doi englezi avuti si-au lasat amprenta asupra domeniului: William Thomas Beckford (pare-se mai mult asupra gradinilor romantice) si comerciantul Francis Cook in calitate de proprietar care a avut cea mai mare contributie la existenta acestui palat de basm, un mix de arhitecturi, in care ceea ce iti ia rasuflarea sunt interioarele inspirate de Palatul din Alhambra. Ca intr-un crescendo de emotii am inceput cu vizitarea gradinilor, care si aici se insira pe pantele si prin vaile unui munte, unde iti incanta ochii si sufletul cascade, lacuri, ruine, copaci magnifici, o gradina de trandafiri, una de ferigi, o gradina mexicana…

A fost primul loc in care I-am multumit in gand lui Dumnezeu ca mi-a dat ochi sa pot vedea. Am plecat simtindu-ma recunoscatoare  pentru ca de-a lungul timpului au existat si oameni care, avand mijloacele necesare, au ales sa lase in urma lor lumea mai frumoasa decat o gasisera, oameni cu bun gust si fantezie care nu s-au multumit sa treaca prin viata doar pe principiul „ce-am mancat, ce-am baut”…

Si cum atunci cand te indragostesti te fascineza orice amanunt din biografia obiectului adoratie tale, am ramas in urma grupului cu care mersesem acolo, citind pana la ultimul cuvant toate panourile explicative din palat si ajungand sa apreciez si eforturile statului portughez, care a reusit sa renoveze acest loc de basm aflat pana nu demult intr-o stare jalnica si care se straduieste acum sa dea de urma obiectelor de arta ce impodobeau candva palatul, vandute de mostenitorii lui Cook atunci cand criza si al doilea razboi mondial au secatuit averea uriasa a familiei – o parte au fost deja rascumparate si aduse sa infrumuseteze din nou palatul.

Dupa explozia de romantism de secol XIX de la Palatul Montseratte, desigur ca Palatul National din Sintra, aflat chiar in centrul oraselului si mult mai vechi fiind el, cu marea majoritate a incaperilor si inclusiv cele doua hornuri albe conice ce ii definesc imaginea datand din secolul al XV-lea, nu impresioneaza de aceeasi maniera – cred ca ar fi o idee buna ca o vizita in Sintra sa inceapa cu acest palat, continuand apoi cu celalalt palat regal, Pena, trecand la Quinta da Regaleira si finalizand cu Palatul Montserrate – dar e doar parerea mea.

Palatul National din Sintra, vechiul palat regal, nu are gradinile celorlalte resedinte din zona, acestea fiind chiar neasteptat de mici, dar, fiind un palat care a fost continuu locuit vreme de cinci secole, se afla in stare buna si si-a pastrat omare parte din piesele de mobilier si decoratiuni – am citit ca a fost dotat chiar si cu obiecte de arta aduse de la alte palate din Portugalia. Reprezentative sunt tavanele sale, care dau si numele  salilor pe care le impodobesc – Sala Lebedelor etc., inclusiv, curios, Sala Cotofenelor – in numar de 139, exact numarul doamnelor de la curte la acel moment, carora regele respectiv si-a dorit sa le inchida gurile barfitoare pentru a-si putea vedea in tihna de flirturi.

Mi-am incheiat ziua la Quinta da Regaleira, resedinta unui  magnat  de originie braziliana, care la inceputul secolului al XX-lea a apelat la serviciile unui arhitect italian pentru a-si pune in practica fanteziile. Aici gradinile au in mod clar suprematia asupra palatului in sine, acesta din urma neimpresionand neaparat prin marime si nici prin dotari, fiind in acest moment gol si oferind spre vizitare doar incaperile de la parter. Nu parcurgeti in graba prima incapere in care se patrunde, sufrageria, zoriti sa vedeti restul palatului – aceasta este cea mai impresionanta, nu atat prin dimensiuni (sunt convinsa ca pe timp de iarna nu se puteau organiza mese cu multi invitati, pentru ca aceia ce ar fi stat cu spatele spre semineul grandios sigur s-ar fi ales cu cefele parlite), cat prin frumusetea mozaicului circular ce acopera podeaua si bogatia decoratiunilor din stuc de pe pereti si opulenta semineului deja mentionat. Atat mozaicul (singurul pe care l-am intalnit in nuante pastelate – roz, turcoaz, lila etc.) cat si stucaturile si decoratiunile caminului au tematica legata de vanatoare: pasari, mistreti, caini de vanatoare … Iar privelistea ce ti se ofera prin ferestrele sufrageriei  este unica: in prim plan gradinile inundate de flori, cu muntii in fundal, avand simultan in fata ochilor Palatul Pena si respectiv castelul maur – Sintra, ca si Lisabona, are propriul castel maur, caci se pare ca si maurii au tinut, in secolul al X-lea, sa aiba o resedinta de vara in Sintra.

La ora la care eu le-am vizitat gradinile debordau de glicina, rododendroni, camelii, castani infloriti, ceea ce ma face sa cred ca lunile aprilie-mai ar fi ideale pentru a vedea acest loc unde cascade, lacuri, turnuri – inclusiv unele „inversate”, practic niste puturi spiralate, statui, (toate pare-se cu o simbolistica mistica), plus o vegetatie luxurianta  isi asteapta admiratorii. Domeniul are si propria capela, aflata in exteriorul palatului, aidoma unei catedrale bogat impodobite, la scara redusa.

Iar in Sintra inteleg ca mai sunt obiective de vizitat. Locul este clar de neratat, mult peste asteptari – de fapt, asa cum am spus,  eu nici asteptari nu avusesem. Sa ajungi in Lisabona si sa nu vizitezi Sintra… o mare, mare pierdere.

Chiar cu pretul multor locuri pe care mi-as fi dorit sa le vizitez in Lisabona, ma simt norocoasa ca m-am bucurat de existenta acestui loc cu adevarat de basm, unde ma pot de-acum intoarce in amintire ca in paginile unei carti de povesti cu palate de vis si gradini fermecate.

 

 

 

 

 

 

Lisabona – la vanatoare de azulejos

Lisabona, alt loc in care am ajuns fara prea multe clisee in minte; in afara de arhicunoscutul Torre de Belem chiar nu mai aveam alte repere, insa stiam ca aici trebuie sa gasesc celebrele azulejos – placi ornamentale de ceramica ce decoreaza cladirile, parte a mostenirii maure din zona (despre care am aflat ca au in portugheza nu pronuntia azulehos pe care mi-o imaginasem, ci mult mai amuzanta ajuleju – de altfel portugheza aduce cat-de-cat cu spaniola doar cat o vezi scrisa; cand portughezul deschide insa gura, s-a rupt filmul; noroc ca vorbesc cu totii – sau aproape – engleza). Revenim: ajunsa in prima zi in Lisabona, sus in metrou – unde multe statii sunt si ele decorate cu azulejos, cele mai celebre, pare-se, fiind cele din statia Oriente; debarcarea la statia Santa Apolonia si, o data iesita la suprafata, de ce dau cu ochii? Primele case acoperite cu azulejos din viata mea – aveam sa constat ulterior ca nu reprezentau nicidecum ceva iesit din comun, cu placile lor de faianta uniforme, cu modele geometrice, dar pentru moment am tabarat cu telefonul pe ele; peste cateva ore aveam sa trec total neimpresionata pe langa astfel de case, dar … niciodata nu e ca prima oara. Dupa care imi iau picioarele la spinare (mai degraba genunchii la piept, pentru ca in Alfama strazile sunt abrupte, multa lume preferand sa apeleze la tuk-tuk-rile care sunt peste tot in zona, mai putin cand incepe sa ploua si chiar ai avea nevoie de ele; iar trotuarele sunt si ele dintr-o piatra cubica deschisa la culoare si foarte alunecoasa, mai ales cand ploua, asa cum aveam sa constat) si urc pieptis spre Campo de Santa Clara, unde citisem ca se tine sambata celebra Feira de Ladra: Piata Hotilor, cea mai celebra piata de vechituri (si nu numai) a lor. Imi fac din start plinul la suveniruri: obiecte din pluta, placi de ceramica, imi completez colectia cu servete de bucatarie cu celebrele sardine (unul din simbolurile Portugaliei, alaturi de cocosul pe care il stiam din restaurantele Nando’s din Londra si, curios, Sfantul Anton de Padova, care – aveam sa aflu – era de fapt portughez). Si ce gasesc, fata macar sa-mi fi propus? (Aveam de acasa, de pe net, o lista cu cele mai frumoase case acoperite de azulejos din Lisabona, dar ma orientasem catre cele mai clasice.) Ei bine, singurul perete acoperit in intregime cu ceramica de factura moderna despre care citisem se inalta chiar in mijlocul pietei de vechituri – iarasi poze. Si ma mai plimb de colo si pana colo si, cand ridic ochii, ce sa vezi? Trecusem de cel putin trei ori pe langa casa care pe lista pomenita era pe locul I la cele mai frumoase azulejos – eu nu ma bag, am alte pareri, dar… poze. In zona, la o aruncatura de bat de Santa Engracia – Panteonul portughez, un obiectiv aflat in varful listei mele de must see in Lisabona: biserica si manastirea Sao Vicente de Fora – Sfantul Vincentiu, sfantul protector al Lisabonei. Intru cu mare elan si ma scufund de-a dreptul intr-o revarsare de azulejos: pe toti peretii, pe scari, in curtile interioare, nu ai unde te invarti fara sa dai cu ochii de azulejos, in combinatia clasica de alb-albastru, cu scene la fel de clasice, inclusiv ilustrarea (cred completa) a fabulelor lui La Fontaine. Nu aveam sa ajung in final (datorita zilei de 1 mai, cand totul era inchis in Lisabona), nici la Muzeul Placilor de Ceramica, nici in Palatul Fronteira – si el celebru pentru azulejos si nici in foarte obscura Quinta de Azulejos, despre care nu veti gasi nimic in niciun ghid turistic dar cele cateva poze descoperite pe net ma fermecasera, dar o simpla vizita in Sao Vicente de Fora are toate sansele sa te faca sa nu mai simti nevoia de azulejos pana la sfarsitul zilelor – probabil ca sunt sute de astfel de panouri acolo. Platforma de deasupra manastirii mi-a oferit o priveliste de ansamblu asupra cartierului Alfama si asupra norilor negri care se strangeau si care nu au intarziat sa toarne – o ploaie puternica, ca de vara, dar rece, cu care aveam sa ma mai intalnesc si in ziua urmatoare. Cu bratele pline de pungi si umbrela zgaltaita bine de vantul care „adia” dinspre fluviul Tejo am asteptat jumatate de ora in ploaie, uda pana la genunchi, intr-o statie a celebrului tramvai 28, pana cand o localnica si-a facut mila de toti cei murati acolo si ne-a aratat un afis pe care scria, in limba lor doar, ca traseul tramvaiului era deviat si tramvaiul nu mai ajungea pe acolo. Si ia-o pe jos, pe numitele trotuare alunecoase, cand la deal si cand la vale (Lisabona, ca si Roma si nu mai stiu ce alt oras, e construita pe sapte coline – oamenii astia din antichitate aveau o chestie cu orasele construite pe sapte coline), pana undeva unde zarisem eu din varful manastirii ca s-ar fi aflat niste tramvaie. La un moment dat, de la ploaie, mi se rupe punga de carton in care aveam o ditamai cutia cu o jucarie, jucaria aterizeaza in strada uda, in fine, ajung vai steaua mea in statia lui 28, il injur in gand cand in sfarsit ma sui in el, in jur lumea isi face selfiuri (tramvaiul respectiv, vopsit in galben si cu interiorul exclusiv din lemn, inclusiv podelele, e si el unul din simbolurile Lisabonei – poate cel mai celebru), eu nu mai vreau decat sa ma scobor la cea mai apropriata statie de metrou (prin Alfama nu prea exista retea de metrou) si sa ma duc la hotel sa ma schimb. A doua zi: conform planului, tramvaiul 25 din Piata Figuiera pana in cartierul rezidential Lapa, unde net-ul imi aratase mie niste super case cu niste super azulejos. Cu lectia bine invatata deja, ma uit prin statie si descopar un afis care anunta, tot in portugheza, ca tramvaiul 25 nu circula sambata si duminica – e duminica. Schimbare de planuri: metroul pana in statia Intendente – in zona se afla undeva alte doua cladiri celebre acoperite cu azulejos. Din localnic in localnic dau de prima dintre ele, chiar la strada principala: fatada superba, in tuse delicate de albastru cu peisaje, ingerasi, pasari si cosuri cu flori a unei foste fabrici de ceramica. Fac cateva zeci de poze iar in momentul in care las telefonul jos am o tresarire cand ma gasesc practic ochi in ochi cu un transvestit care la ora aceea nu pare nici foarte bine dispus – ma prefac ca nimic nu e mai firesc decat sa ma aflu pe o strada ciudat de pustie cu un tip cu barba deja crescuta, par lung vopsit rosu, pantalonasi scurti din piele neagra, helanca rosie si ciorapi lungi rosii in ghetute negre cu toc si imi vad de treaba mea; din fericire isi vede si el de a lui. Imi amintesc ca in ghidul turistic cartierul era prezentat ca o fosta zona dubioasa, vestita pentru bordelurile sale, care s-a incercat a fi scoasa la lumina in ultimii ani; imi iau inima in dinti si dau ocol, pentru ca in spatele fabricii de ceramica se afla fostul magazin al acesteia, dupa gustul meu cea mai frumoasa casa cu azulejos – o fatada in culori vii, avand desenate, pe langa persoanajele exotice aflate de o parte si de alta a intrarii, vase cu flori, un papagal si, preferata mea, o maimuta. Sunt complet singura, ma intreb unde sunt hoardele de turisti care ar trebui sa dea navala (aveam sa le gasesc in a doua parte a zilei in Belem), stau in tihna „de vorba” cu casa, ii spun in gand ca e superba si ma rup cu greu de acolo – e cladirea pe care mi-am dorit cel mai mult sa o vad in Lisabona. Dar lista e inca lunga: inapoi cu metroul in centru, in zona Chiado, mai exact in Largo Rafael Bordalo Pinheiro, ma asteapta prietena mea ploaia: stau jumatate de ora sub o copertina, din nou uda pana la genunchi, cu tot felul de particule de pe jos pe blugii mei inchisi la culoare, ridicate pana acolo de ploaia care izbeste furios trotuarul, asteptand sa-mi pot inchide umbrela pentru a putea fotografia o alta casa celebra acoperita cu azulejos, de aceasta data in nuante de portocaliu, reprezentand varii personaje alegorice. La plecare ceva ma atrage intr-un anticariat: descopar o carticica despre azulejos si in ea un arc triplu cu azulejos viu colorate reprezentand vase cu flori, aflat aparent undeva intr-un parc – din cooperarea cu anticarul ajungem la concluzia ca minunatia se afla in gradinile Palatului Pimenta ce gazduiesc Muzeul Orasului Lisabona, pe care nu l-am gasit in niciunul din cele doua ghiduri turistice in care investisem. Mi-l trec pe lista, dar pe lista se afla pana in ziua de azi, alaturi de celelalte „victime” ale zilei de 1 mai. Si inca nu am ajuns in cartierul Lapa – ma orientez oarecum pe harta, deduc ca pe jos de la biserica Estrela ar fi ceva sanse, iau tramvaiul 28 pana la capat, vizitez si biserica Estrela – impresionanta ca dimensiuni si decorarea la interior cu marmura multicolora. Si iar la deal si iar la vale, pe strazi pustii, pana ajung in sfarsit pe Rua do Sacramento a Lapa, unde am din nou intalnire cu prietena mea ploaia; iar o jumatate de ora sub umbrela, de asta data nici macar copertina nu exista, pana cand pot sa-mi eliberez mainile ca sa fotografiez cea mai spectaculoasa casa decorata cu ceramica, nu atat azulejos, care sunt micute si se pierd in tot decorul, cat ghirlande de flori, fructe si busturi din ceramica, opera se pare a aceluiasi Rafael Bordalo Pinheiro mentionat mai sus, celebru ceramist care, am aflat dupa intoarcerea in tara, are propriul sau muzeu in Lisabona si o gradina decorata cu ceramica ce ii este dedicata in Palatul Pimenta – next time. Casa e cu totul aparte, inteleg ca a apartinut unor viconti, unora cu siguranta li se va parea prea mult, dar ramane cea mai spectaculoasa pe care am vazut-o. Si de-acum tot la vale spre fluviu, pe linia pe unde ar fi trebuit sa circule tramvaiul 25, ajung si la casa micuta dar cu ceramica rafinata de pe Rua Sao Domingos a Lapa, aflata si ea pe lista. Si ma indrept spre statia tramvaiului 15 care merge spre Belem, unde ar fi trebuit sa pot vedea alte azulejos celebre in interiorul Manastirii Ieronimior, daca usa nu mi s-ar fi inchis in nas cand mai aveam 20 de persoane in fata dupa o ora de stat la coada; nu-i nimic, in zona mai este o coada si anume la celebra patiserie Pasteis de Belem, ce ofera cea mai trambitata tratatie a Lisabonei, pastel de nata, un fel de foetaj micut cu crema de vanilie cu gust identic cremschnit-ului de pe la noi, pe care-l gasesti peste tot, dar se pare ca aici este the real one: macar aici ma aleg cu ceva si plec mandra cu punga ce atesta ca am razbit la respectiva coada, dupa ce admirasem si azulejos alb-albastre din interiorul patiseriei. In magazinul aflat perete in perete, Original Lisboa, unde am gasit unele dintre cele mai interesante suveniruri, inclusiv sapunuri din lapte de magarita, pare-se si ele ceva specific locului, gasesc reproduceri la scara, din ceramica, ale unora dintre fatadele celebre cu azulejos ale Lisabonei, inclusiv, spre surpriza mea, a unei case acoperite cu placi de ceramica pline cu pasari si rodii, pe care am ratat-o si nici vanzatorul nu-mi poate spune unde se afla; imi iau insa revansa – nici el nu stiuse, portughez fiind, de existenta casei din Rua do Sacramento a Lapa, pe care o vede pentru prima oara pe telefonul meu. Iar in zilele urmatoare, in Palatul Pena din Sintra aveam sa constat ca partea albastra a fatadei palatului (pe langa nuantele izbitoare de galben si rosu ce fac ca toata cladirea sa te duca pe undeva cu gandul la Disneyland), se datoreaza acoperirii cu azulejos.  Influenta maura in acest palat de secol XIX e vizibila si in cupolele sale galbene, si in arcurile in forma de inima. Iar in Palatul National din Sintra, alt palat regal din zona, de data aceasta unul vechi, de secol XIV incepand, ma asteptau in Sala Blazoanelor alte azulejos clasice in alb-albastru, ca si in „grota” din mica gradina a palatului. Dar despre Sintra, in curand.