„Uncommon Type” – Tom Hanks

De la o persoana cu notorietatea si imaginea lui Tom Hanks evident ca te astepti la ceva de calitate atunci cand ii apare prima carte. Care este in fapt o culegere de povestiri, inclusiv parodii si SF, unele legate intre ele prin aceleasi personaje care apar aleator pe parcursul cartii, cum ar fi grupul multirasial de prieteni ce ii cuprinde pe fenomenalul jucator de bowling Steve Wong (mi-a adus aminte de serile la bowling in Neptun de demult – oare mai este functionala sala aceea de bowling?; si mi-a reconfirmat convingerea ca atunci cand incepi sa faci din obligatie ceea ce facusesi pana atunci din pasiune… se cam strica treaba) , vanzatorul MDash, originar din Africa subsahariana si super energica Anna, respectiv Hank Fiset, reporterul fictiv; si unele care nu au legatura cu nimic altceva, cu exceptia faptului ca in fiecare dintre ele apare cate o masina de scris – cartea, cel putin editia in limba engleza – pentru ca am vrut sa „discut” direct cu domnul Hanks si nu prin intermediul traducatorului, fiind presarata la fiecare povestire cu imaginea cate unei vechi masini de scris – astfel incat am ajuns sa ma intreb daca Tom Hanks nu colectioneaza de fapt masini vechi de scris. Si da, am dat acum un search, da, domnul Hanks este colectionar de masini de scris.

Cartea per total iti creaza o stare de bine, nu te ia pe sus, nu te socheaza, nu te sperie, pur si simplu iti creaza o stare de bine. Domnul Hanks (observati cat de des folosesc acest apelativ, pentru ca da, domnul Hanks a reusit inca o data sa ma umple de respect) reuseste sa fie convingator, fara nicio urma de fortare sau falsitate, atat in pielea unui narator barbat cat si in cea a unei femei sau a unui copil sau adolescent. Personajele sale sunt dintre cele mai variate si fiecare reuseste cumva sa-ti lase in suflet o stare de calm.

In special Christmas Eve 1953/Ajunul Craciunului 1953, desi nu te-ai fi asteptat intr-o povestire cu trimiteri la cel de-al Doilea Razboi Mondial. Povestirea contine si cel mai dur fragment din carte, cu referire la zilele de razboi: „New guys came in from the replacement depots and had to be drilled and trained. But was tough on all of them, and Virgil didn’t want to learn any of their names.”/ „Veneau tipi noi din baracile cu inlocuitori, care trebuiau antrenati. Dar toti aveau o viata grea si Virgil nu voia sa le mai invete numele.” Asta dupa ce pana la acel moment iti fusesera numiti fiecare din vechii camarazi – toti morti sau raniti pe campul de lupta. Acest fragment de text mi s-a parut a contine in el atat de mult in atat de putine cuvinte incat m-a dus automat cu gandul la acea povestire atribuita lui Hemingway care iti aduce lacrimi in ochi in doar sase cuvinte (culmea, in romana poti reduce la patru cuvinte, desi, prin comparatie cu engleza, romana nu mi s-a parut niciodata vreun exemplu de concizie): For sale: baby shoes, never worn„/„De vazare: botosei, nepurtati”

Preferata mea: „Stay with Us”/ „Stati la noi”, desi scrisa alert, sub forma unui scenariu de film (ca veni vorba, fiecare povestire este tiparita cu alt font, vezi si numele cartii, „Uncommon Type”/ „Caractere atipice” – super jocul de cuvinte) , reuseste cel mai bine sa iti creeze in final o stare de liniste, prin evolutia spre o viata cu valori mai umane pe care o sufera personajele sale. Mie mi-a adus in minte o povestire din colectia „Asa mama, asa fiica?” publicata de Bel Mooney, o povestire in care o mama venita din Anglia in State isi ia pe motocicleta fiica data peste cap de mutare si pleaca impreuna pe o veche autostrada americana (trebuie sa recitesc cartea sa vad daca era vorba chiar de celebra Route 66). Actiunea se petrece pe alt Route, de data asta Route 88, dar mi-a starnit acea nostalgie pe care mi-au starnit-o mereu imaginile cu Route 66, vechile moteluri si reclame luminoase, vechile benzinarii…

Pana la urma cred ca multe din povestirile din carte sunt despre nostalgie, despre vremuri mai linistite si mai umane; asa cum tot despre nostalgie sunt pana la urma si omniprezentele masini de scris. Pe care Tom Hanks le numeste undeva „a vehicle for my dreams”/”un vehicul pentru visele mele„, vehicule pentru „meditations of my heart”/”meditatiile inimii mele„; iar mai sus-mentionatul Hank Fiset (tot un domn Hank (s)) spune la un moment dat despre masina sa de scris marca Underwood: „The Underwood has powers unexplained […] At night I think it glows in the dark…” /”Underwood-ul are puteri de neexplicat […] Cred ca noaptea lumineaza pe intuneric”. Frumos-frumos, nu?

Ei, si totusi voi citi si varianta in limba romana, nu de alta, dar sunt foarte curioasa cum au tradus ai nostri expresia „fucking fucker”, care, date fiind toate cele de mai sus, m-a uimit sa o vad izvorata din pana domnului Hanks – sau cel mai probabil din tastele sale.

Disneyland Halloween

Asa cum scriam la finalul articolului despre cea mai recenta incursiune in Paris (recenta vorba vine, s-a implinit anul), sfarsitul zilei petrecute acolo ne mai rezerva surprize si emotii – inainte de „grozaviile” unui Disneyland decorat pentru Halloween am avut parte de ceva „soc si groaza” in viata reala. Nu ca as fi simtit cumva nevoia dupa o zi deja plina, cu sosirea dis-de-dimineata pe aeroport, zborul si restul zilei petrecut per pedes prin Paris, fiecare cu rucsacul in spate.

Parasiseram Parisul cand deja se lasase intunericul, iar in momentul in care am ajuns in Serris, oraselul aflat la o statie de tren de Disneyland, nascut de fapt exclusiv pentru a servi nevoilor celor doua parcuri de distractii, era deja ora 9 seara; dupa informatiile mele mai aveam exact o jumatate de ora la dispozitie pentru ca, intrand in centrul comercial absolut urias pe care trebuia sa-l traversam in drum spre cazare, sa ne achizitionam apa si mancare pentru urmatoarele 2 zile, cel putin pentru dimineata si seara.

In timp ce ne asezam la coada la casa fiica-mea a venit cu propunerea: „Cat stati voi la coada (retineti, „cat stati voi la coada”, da?), noi mergem sa luam niste McDonald’s”. Poftim? Tocmai am cumparat de mancare, de asta suntem aici. „Da, dar ii e pofta lui…”. Aha. Ok, ce sa mai zic?

Deci fiica-mea si pofticiosul pleaca spre Mc, eu raman cu ceilati doi pustani. Si ne vine randul la casa; si platim; si fiica-mea nicaieri. Dupa vreo cateva minute bune de asteptat in fata la supermarket, cu cumparaturile pe langa noi, apare, gafaind: „Haideti si voi la Mc, ca e aglomerat si mai dureaza”.  Numai bine, zic, daca e aglomerat, nu mai luati. Fusese vorba de „cat stati voi la coada”, nu mai mult. E foarte tarziu, se inchide mall-ul. „Pai nu, ca am platit deja, dar dureaza pana sunt gata.” Aha. Din nou „aha”.

Si ajungem la Mc. Unde e omorul de pe lume – familii intregi care, dupa hanoracele cu Mickey purtate de adulti in toata firea, se vede ca au petrecut ziua in parc (acum nu ca eu nu as avea pe mine un hanorac cu Grumpy/Morocanosul de la incursiunea anterioara in parc, luat nu atat de drag cat de frigul cumplit care imi inghetase oasele la momentul respectiv); si nici ca mi s-ar potrivi mai bine vreun alt personaj Disney cand, dupa inca o jumatate de ora petrecuta la Mc, comanda inca nu e gata. Evident ca intre timp mall-ul s-a inchis – iar traseul pe care-l aveam eu in minte venea de la gara, traversa mall-ul fix pe la mijloc, mai mergea vreo doua strazi si ajungea la cazare. Mai traverseaza mall-ul, cand usa care il desparte de restaurant e de-acum inchisa… Deja sunt cam stresata, e trecut bine de ora 10, e noapte, nu cunosc locul si mai sunt si raspunzatoare de alti trei copii in afara de al meu personal. Caruia cu drag i-as scapa acum una dupa ceafa.

Ma gandesc cu groaza ca va trebui sa ocolim cumva mall-ul mai lung decat un cartier bucurestean, cu toate cumparaturile dupa noi, box de apa, toate cele, nu mai zic fiecare cu rucsacul pe care il cara in spinare de azi-dimineata. Vine in sfarsit comanda, iesim pe usa care da in exterior, gandindu-ma ca vom ajunge in strada, dar nu – suntem intr-un soi de parcare subterana, deja aproape goala; urcam pe scari la nivelul superior – un camp pustiu. Simt cum incep sa ma panichez. Pe de o parte. Pe de alta cred ca  am trecut de-acum de faza Grumpy  – sunt in pragul fazei Taz (chiar daca el nu are nicio treaba cu Disney).

Mai devreme, cand, asteptand si eu, acolo, niste aprecieri care nu venisera si nici nu aveau sa vina, imi intrebasem insotitorii cum s-ar fi descurcat prin Paris fara mine, mi se raspunsese sec: „exista googlemaps”. Asa ca acum e randul meu sa le reamintesc ca exista googlemaps, pentru ca simt o acuta nevoie de a ma spala pe maini si a-i vedea cum se descurca. Ei, ca sa vezi, googlemaps nu merge. Taman acum. Pe buuuneee??

E cazul sa gasesc resurse acolo unde nu simteam sa mai fie. Ne intoarcem in parcare, in care da si usa mall-ului pe care mai ies ultimii intarziati; imi vine ideea sa pandim cand iese cineva si sprintam prin usa ramasa deschisa inapoi in mall; care e deja aproape pustiu, intunecat. Nu e nimeni sa ne indrume, habar nu am pe unde suntem,  iesim pe prima usa care da in strada – cel putin suntem inapoi in lumea civilizata, nu noaptea in camp. Googlemaps isi gaseste si el ultimele resurse, functioneaza doar pe un telefon si acolo intermitent, dar cumva-cumva, dupa vreo 20-30 de minute de mars printr-un oras in care nu stiu daca mai intalnim in total cinci persoane pe strazi (care strazi pe anumite portiuni au doar pe o parte cladiri, iar pe cealalta camp cat vezi cu ochii pana la orizont, unde se vad in noapte cladirile mai inalte din Disneyland) ajungem la adresa.

Tastam codul comunicat pe booking, intram in cladire, recuperam dintr-o cutie postala, si ea cu cod, cheia apartamentului; conform instructiunilor proprietarei trebuie sa apropiem brelocul cheii de un loc de pe perete si se va deshide usa ce da spre holul care precede apartamentul. Cel putin asta se intelege, doamna a fost draguta si a tradus in romana cu googletranslate; mai bine lasa in franceza sau engleza pentru ca textul suna ciudat iar cand apropiem brelocul de locul stabilit nu se aude niciun clic, nu se deschide nicio usa. Mai incercam, cu randul… nimic. Incercam sa deschidem usile care dau in hol: una da spre o curte interioara, alta intr-o debara, pe cea de a treia am intrat dinspre strada, alte doua raman blocate oricat am zgaltai de clante. Sunt deja disperata, nu mai am solutie: desi e trecut de 11 noaptea o sun pe proprietara; care, firesc, nu raspunde. Imi vine sa ma asez in fund pe hol, oricum e singura optiune. De fapt, mai am una: sa ma rog.

Acum va intreb: care erau sansele ca intr-un oras pustiu, aproape de miezul noptii, sa intre cineva fix in blocul in care eram noi? Usa dinspre strada se deschide, intra cineva  – pentru mine omul ala nu a fost un om: a fost, fara nicio gluma, un inger sub forma unui negru atletic, raspunsul neasteptat de prompt la rugaciunea mea. Pe bune, care erau sansele?… Omul se uita ciudat la noi, cinci persoane cu tot calabalacul, ne arata ca una din cele doua usi se deschide cand apropii brelocul de zid, dar trebuie sa fii pe faza sa apesi imediat pe clanta, altfel se blocheaza foarte repede la loc, ceea ce probabil se tot intamplase.

Intram in apartament, sunt suficient de capsata ca sa nu mai indrazneasca nimeni sa comenteze atunci cand ii anunt ca fetele vor dormi cu mine in camera copiilor, cu patru paturi suprapuse din care imi atarna picioarele, iar baietii in dormitorul cu pat matrimonial – aud doar un bombanit de genul „dar noi nu suntem gay”, ma uit urat si orice alt comentariu le ingheata pe buze. Sperasera pana in ultimul moment ca vor dormi cu totii la gramada, in camera copiilor, intr-un pijama party de trei zile consecutiv. Aha…

A doua zi ne revine buna-dispozitie, ajungem devreme in parcuri, luati de proprietara cu masina personala uriasa, ne procura si bilete la reducere (in calitate de persoana care ofera cazare pentru cei care vin la Disneyland are anumite inlesniri, inclusiv accesul cu ceva timp inaintea hoardelor) si intram mai intai in parcul clasic. Constatam ca trenul care inconjura parcul cu oprire in fiecare din cele cinci zone nu mai circula, e fiecare cu picioarele din dotare, traseul Indiana Jones nu mai functioneaza nici el (de fapt imi aminteam ca la o vizita anterioara vazusem un vagonet blocat chiar in punctul cel mai inalt – cum or fi dat oamenii jos de acolo pe sine chiar nu vreau sa stiu) iar pe parcursul zilei, cand inca nu apucaseram sa ne dam in Big Thunder Mountain, aveam sa vedem niste vizitatori descinzand per pedes de pe munte, trenuletul de mina fiind blocat (nu pot sa-mi imaginez cum e sa se blocheze trenul ala in mers la viteza incredibila pe care o prinde); asa ca in prima zi nici vorba de Big Thunder Mountain – unul din motivele pentru care aveam sa revenim in parc si a doua zi.

Casa Bantuita inca nu e deschisa dar incepem cu traseul corabiei zburatoare a lui Peter Pan, continuam cu Piratii din Caraibe si „It’s a Small World After All„, revenim la Casa Bantuita – fiecare cu cozile aferente, facem si turul cu vaporul cu zbaturi care te duce cu gandul la Mark Twain, prindem parada cu specific de Halloween/ Ziua Recoltei, mergem kilometri prin parc, prin magazine, prin Castelul Aurorei cu balaurul lui cu tot; pentru pranz ne hotaram pentru Planet Hollywood din satul Disney (unde mancarea e chiar ok dar localul arata destul de depasit, mai ales in comparatie cu exuberanta din Disneyland, nicio trimitere la vreun film mai recent, totul a ramas asa cum era in urma cu vreo opt ani) si apoi intram in cel de al doilea parc, Disney Studios. Aici copiii se duc glont la traseul inspirat din „In cautarea lui Nemo”, coada e de vreo 75 de minute, timp in care ma plimb prin parc, admirand arhitectura ce aminteste de Hollywood-ul anilor de glorie, carand rucsacul in care sunt lucrurile tuturor (inclusiv trei sticle aproape pline cu suc) si pe care stabiliseram ca il vom duce cu randul, dar cumva nu reusesc sa scap de el decat atunci cand i-l pun cu tot dinadinsul in brate fiica-mii (moment in care unul din baieti isi ia in sfarsit seama si ” se ofera” sa il ia el).

Dupa zborul cu covorul lui Aladin descoperim un mic colt de Paris reprodus aici in parc si traseul inspirat din „Ratatouille”, care ne place atat de mult incat ne dam de doua ori. Inapoi in parcul clasic ajungem si in Discoveryland cu al sau Nautilus si simulatoarele de zbor inspirate din Star Wars (sunt mai multe variante de program, iar la una dintre ele ni se face invariabil rau, din pacate nu poti sti dinainte la care nimeresti) iar odata cu venirea serii aflam ca nu mai exista parada electrica, preferata mea, ci o proiectie pe peretii Castelului Aurorei cu muzica si fragmente din multe din filmele Disney si Star Wars, un spectacol nu doar de sunet si lumini ci si cu jerbe de flacari, jocuri de apa, lasere  si focuri nesfarsite de artificii, o punere in scena cu adevarat magnifica; e clar impresionant, lumea e subjugata, o doamna mai in varsta ca mine imi racneste in urechi muzica din „Frozen” – varianta in limba franceza ( „Let It Go” a devenit ceva cu „Libere, libere…„), omorul este de zile mari iar eu am nimerit in spatele unui tip super inalt si super masiv care mai are si un copilas pe umeri.

A doua zi exista o oarecare indecizie intre a doua vizita in parc si respectiv vizitarea Versailles-ului, in final castiga tot Disney, de data asta Big Thunder Mountain a fost repus in functiune si copiii se dau de doua ori  (eu zic pas dupa prima tura, cand mi-am tinut demn firea desi simteam cum zburam cu vagon cu tot la fiecare curba luata in trepidatii si huruiala – e clar, am imbatranit, candva m-as fi dat non-stop); iar la Star Wars, iar la pirati, una dintre pustoaice, mai curajoasa, se da si in Space Mountain, eu inca mai am sechele de la parcursul anterior, din urma cu 24 de ani si zic iarasi pas. De data asta parcul se inchide ceva mai repede, e duminica seara si a doua zi se merge la munca/ scoala, suparare mare, nu am apucat sa ne mai dam inca o data in Casa Bantuita.

De dimineata fusese neobisnuit de cald pentru luna octombrie, asa ca lasaseram la apartament pelerinele de ploaie carate in cele doua zile anterioare, in care nu plouase – evident ca a trebuit sa ploua razbit in chiar intervalul in care era musai sa stam afara pentru ca altfel pierdeam parada principala, cu personajele clasice Disney, pe care o rataseram in ziua anterioara, cand la ora respectiva ne aflaseram la Disney Studios – cu care alegorice inspirate din toate filmele Disney, dansatori, muzica, printi, printese… atat cat apuci sa vezi lungindu-ti gatul din multime. E now or never, asa ca ramanem in ploaie, acoperindu-ne capetele cu pliante de hartie care sfarsesc prin a se pleosti, inmuiate de ploaia care nu ne iarta deloc.

Cu toate astea atmosfera e fantastica. Asteptandu-i pe copii aveam sa stau sa ma uit pur si simplu la cei care treceau – e locul in care pare ca toata lumea a luat-o razna, oameni care probabil in viata de zi-cu-zi sunt persoane serioase acolo defileaza cu cele mai ciudate palarii pe cap, inclusiv coarnele lui Maleficent; urechile lui Mickey si Minnie ai zice ca fac parte din uniforma obligatorie – de la cele clasice, negre, respectiv rosii cu picatele albe, pana la tot felul de variante, culori, materiale, paiete… optiunea fiica-mii fiind cea in care intre urechi se rasfata zambitori celebrii Timon si Pumba.

Am vazut o familie numeroasa in care toata lumea avea tricourile rosii din „Incredibilii”, respectiv o alta, tot numeroasa, in care cu mic cu mare erau imbracati in cele mai recente costume din „Star Wars”, cu „sabii laser” cu tot. Impreuna cu decorurile viu colorate din „Coco”, foarte potrivite si cu tematica de Halloween, aceasta nebunie a vizitatorilor porniti pe campii  e cea cu care raman in final in amintire – Disneyland e in continuare pentru toti Regatul Magic. Da, este un loc comercial, dar daca stam sa ne gandim, dintre toti realizatorii de filme, exista vreunul care sa fi avut macar pe departe impactul lumii create de Disney? Oare cati copii exista in lume – si nu doar copii, care sa nu ii stie pe Alba ca Zapada creata de Walt Disney, Cenusareasa, Aurora, Mica Sirena, Regele Leu, Nemo, Rapunzel, Aladin, Bambi, Donald, Pluto, etc., etc.?

Si uitandu-ma pe fotografiile facute acolo mi-am reamintit ca fiecare copac in parte a fost plantat cu ocazia construirii parcului, mii de copaci; trasee artificiale de apa, cladiri in toate stilurile posibile, de la colibe indiene si sate africane la saloanele din vestul salbatic si cupolele lumii lui Aladin, un intreg orasel american de secol XIX, casutele personajelor din basme, munti artificiali…, un efort absolut urias. Si aici vorbim doar de decoruri.

In ultima seara, umar la umar cu mii de persoane (aglomeratia si cozile interminabile erau  blestemul dar si sufletul parcului), luata de val am cantat si eu „Libere, libere...” ; acum, privind in urma, realizez ca acesta ar fi putut fi un imn al parcului, pentru ca in regatul Disney te simteai in primul rand eliberat – liber de inhibitii, liber sa te bucuri, sa te minunezi, liber sa redevii copil. O lume de poveste la care nu stiu in ce conditii mai au acum acces copiii lumii – cei mici si cei mari laolalta. Un intreg univers de trairi, muzica, lumini, culori, rasete si strigate, dans, stralucire si mai ales fantezie, care probabil nu va mai fi niciodata la fel.

 

 

 

 

 

 

 

„Zapada” pe caldera

Atunci cand te apropii de Santorini venind dinspre caldera (vechiul crater sfasiat al insulei care a explodat in urma cu mii de ani, in era minoica, avand in mijlocul apelor bucatile de sol negru ale Nea Kameni si Palea Kameni , cele doua insulite vulcanice) , impresia pe care o ai este ca pe inaltimile insulei astazi semicirculare a nins. „Zapada” care ii incununeaza stancile negre ce se reped aproape vertical in mare este de fapt albul cladirilor spectaculoase ale celor mai mari localitati de pe insula – Fira in centru, cu satele Firostefani si Imerovigli alaturi si Oia la unul dintre capete.

Arhitectura locului este una cu totul speciala, cladirile imaculate par a curge pe pantele suspendate la zeci de metri deasupra marii, porti ce se ridica la capatul unor trepte in coborare par a nu duce nicaieri, in spatele lor sunt doar cerul si marea, vazuta foarte de sus; caci dincolo de ele continua sa coboare invizibile trepte si alei, mereu in jos, mereu catre mare, spre buza prapastiei.

Impresia cea mai puternica ti-o lasa ciorchinii cladirilor parca atarnate unele de altele, atat in Oia cat si in Fira, suspendate, contrastand izbitor cu solul negru vulcanic si, pe alocuri, cu verdele, rozul si rosul intens al florilor cultivate in localitati. Pentru ca in afara acestora, insula este uscata, aproape deprimanta. Pe Santorini nici macar vita de vie nu creste drept, nu ar rezista, ni s-a spus, vanturilor. Tulpinile plantei sunt incolacite pe sol, ca niste cuiburi  de pasare.

Din ce in ce mai multe voci tind sa localizeze in Santorini poate cea mai fascinanta dintre legendele omenirii – Atlantis. Ceea ce e sigur e ca explozia din secolul XVII-XVI I.C. a distrus o civilizatie – nu doar insula insasi, spulberata de explozia violenta a vulcanului, redusa la ramasitele de astazi, ci si celalalt centru al infloritoarei civilizatii minoice, Creta: tzunami-ul pornit cu o inaltime de 200 de metri din Santorini masura inca 70 de metri cand, ajuns pe tarmurile Cretei, a cufundat in istorie Knossos-ul.

Atunci cand ajungeam pentru prima oara pe insula, cu un vas urias de linie plecat din Heraclion, in urma cu 21 de ani, optiunile excursiilor de efectuat pe insula erau trei: vizitarea unei podgorii, a sitului arheologic de la Akrotiri sau, respectiv, a trei localitati de pe insula: Pyrgos – un satuc pitoresc, Oia si Fira. Astazi, plecata doar cu fiica mea cu un catamaran de dimensiuni mult mai modeste din Rethymno, optiunile s-au dovedit schimbate: vizitarea de catre toata lumea a Oiei si Firei si, la alegere, inot langa vulcanul Nea Kameni, mers la plaja neagra Perissa sau timp suplimentar in Fira. Nu ne luaseram costumele de baie la noi, deci primele doua optiuni ieseau din discutie.

Cel mai mult ne-a bucurat vizita in Oia si am fi preferat ca timpul suplimentar avut la dispozitie sa-l fi petrecut acolo, dar… Odata ce urci dinspre parcare spre partea superioara a satului, ai la dispozitie doua variante: fie o iei la stanga, unde, cladirile insirandu-se la nivelul strazii doar pe partea opusa marii, ai,  spre mare, ocazia celor mai spectaculoase privelisti, de natura sa-ti taie respiratia, fie, luand-o la dreapta, vei fi insotit pe amble laturi ale drumului de magazine, ateliere, restaurante si hoteluri care iti vor permite in mult mai mica masura accesul cu privirea inspre mare. Noi am luat-o catre stanga si am mai avut prea putin timp, odata parcurs drumul inapoi, de a ajunge si in partea dreapta, dar nu ne-a parut nicio clipa rau; magazine aveam sa intalnim o sumedenie si in Fira.

In Fira partea superioara a orasului poarta denumirea de Golden Lane (Aleea de aur), atata datorita incidentei crescute a magazinelor de bijuterii cat si „stralucirii” sale – aici veti gasi magazinele si restaurantele cele mai pretentioase de pe insula. Din pacate toate acestea obtureaza vederea spre caldera, asa incat cele mai frumoase fotografii cu care ne-am intors au ramas cele din Oia. Ceea ce vedeti de obicei ca fotografii superbe din Fira, cu mici terase si constructii deasupra marii, sunt cel mai probabil imagini din Firostefani si Imerovigli, atat cat mi-am putut da seama.

Totul e dramatic in Santorini: peisajul, istoria, arhitectura. Atrasi de tragismul istoriei sale, de aura de legenda si mai ales de spectaculozitatea privelistilor de pe inaltimile abrupte ale insulei, turistii nu inceteaza sa soseasca, an de an. Din pacate nu doar cele de mai sus s-au dovedit a fi dramatice.

Ziua a inceput insorita si linistita, astfel ca pe drumul catre Santorini nici nu m-am gandit la eventualitatea unui rau de mare; pur-si-simplu nu mi-a traversat macar gandurile. De fapt am si reusit sa recuperez din somnul pierdut cu trezirea la 5 dimineata pentru a fi la ora 6 la microbuzul care ne dusese din Chania in Rethymno.

In timpul sederii in Fira insa vantul a inceput sa se inteteasca, desi ziua continua sa fie senina, astfel incat, in momentul in care am ajuns in port si ne-am imbarcat pe catamaran in directia Creta, a inceput calvarul. Drumul care la venire durase doua ore ce trecusera ca vantul a devenit in conditii de hula unul de trei ore, din care fiecare minut a fost un minut prea mult. Marea ne-a luat in primire din prima secunda si nu ne-a slabit nicio clipa, astfel ca din primul moment am inceput sa ma gandesc cu disperare la zecile de minute pe care le aveam in fata, uitandu-ma din zece  in zece minute, agonizand, la ceas.

Valurile care pe un vas de mai mari dimensiuni s-ar fi aflat mult sub noi erau acum exact la nivelul ochilor, negre si framantate (unul dintre membrii personalului, intrebat de fiica mea privind gravitatea situatiei, ne-a confirmat ca valurile erau intr-adevar „medium to high” – de la mediu la inalte. In scurta vreme pasagerilor a inceput sa li se faca rau – personalul nu mai prididea sa alerge de la unul la altul, agatandu-se de stalpii din interiorul vasului pentru a-si mentine cat-de-cat o traiectorie; estimez ca mai putin de douazeci la suta din cele peste doua sute de pasageri au reusit sa se tina cu firea pana la final. Eu am rezistat din toate puterile doar un ceas. Am multumit lui Dumnezeu ca fiica mea a dovedit cu aceasta ocazie ca nu sufera de rau de mare. Pana si ea a cazut insa prada unui atac de panica dupa ce a reusit sa ii dea o mana de ajutor unei batrane careia i se facuse rau, blocata in toaleta de pe vas; dupa care a cedat si ea, scurgandu-se pe peretii cabinei si aterizand in fund chiar pe podeaua baii. Eu am fost cred intr-un atac de panica continuu, nereusind sa ma gandesc macar la eventualitatea de a ma ridica din scaun pe tot parcursul.

In marea majoritate a timpului am trait cu groaza ca ne vom rasturna/ scufunda; filmultele proiectate despre cum sa-ti pui vesta de salvare si sa parasesti vasul in caz de pericol nu ajutau deloc. Reclamele, inclusiv la mancare, care continuau pe alte ecrane, nici atat. Incercam sa imi fixez privirea fie pe o plafoniera ca sa evit ecranele, fie afara, pe geam, unde ma ingrozea insa vederea valurilor spargandu-se de geamuri peste fata mea, de care le desparteau cativa milimetri de sticla; de fiecare data cand vasul era lovit din lateral, se cutremura ca si cum ar fi izbit un perete elastic urias; daca inchideai ochii ameteala si greata, daca mai era posibil, se intensificau. Din cand in cand imi veneau in minte imaginile cu furtuna de la inceputul filmului Zorba Grecul; nici asta nu ajuta deloc.

Cumva in nebunia si teroarea aceea, cu starea de rau neintrerupta, desi pranzul luat in Fira ma parasise deja, cum am zis, dupa prima ora de drum, nu mai zic de berea locala Yellow Donkey pe care nu o poti bea nicaieri in alta parte pentru ca este ceea ce se numeste fresh (si pe care am regretat amarnic ca insistasem sa o beau, nefiind bautoare, de dragul magarusului simpatic de pe eticheta – cumparasem de altfel si tricouri aferente pentru mai toata familia) am crezut ca am reusit in mod inexplicabil sa adorm – nu o data, ci de vreo cinci-sapte ori, cel mai mult pentru circa 45 de minute, ceea ce probabil mi-a salvat viata, pentru ca in acele rastimpuri respiratia sacadata si bataile inimii imi reveneau cat-de-cat la normal, calvarul reincepand insa dupa fiecare trezire, cand luam iarasi la cunostinta situatia. Aveam sa aflu ulterior ca nu adormisem (nici nu as fi avut cum, date fiind conditiile), ci, cum se zice, „mi se rupsese filmul”, cu alte cuvinte lesinasem in mod repetat; se pare ca organismul are posiblitatea, atunci cand trauma este prea puternica, sa „stinga luminile” pentru a prezerva pe cat posibil viata subiectului – asa zis-ul blackout. Pe scaunul din fata mea, un domn mai in varsta parea si el dus de pe lumea asta, cu capul balanganindu-i-se – pe undeva, mai bine.

Momentul culminant, in care m-am simtit in plin Titanic, a fost acela in care in boxe s-a auzit anuntul: „Aici capitanul; daca printre pasageri se afla vreun medic il rugam sa se prezinte de urgenta la cabina capitanului.” Pentru mine aceea a fost fara discutie ultima croaziera facuta de placere. Daca as fi stiut macar 10% din cum avea sa fie drumul de inapoiere, chiar raportat la tot ineditul si frumusetea insulei, nu as fi pus niciodata piciorul pe acel catamaran.

Din lesin in lesin timpul a trecut ceva mai repede, astfel ca la un moment dat, la caderea serii, prin stropii valurilor care improscau neintrerupt geamurile, am crezut ca vad pamantul, care nu putea fi decat tarmul Cretei; arantandu-i-l la capatul puterilor fiicei mele si intreband-o plina de speranta daca ei i se pare ca e pamantul sau vreun nor urias foarte jos, raspunsul a venit, nu foarte incurajator: „sa speram ca e pamantul, ca daca e nor, am b…-o”; am trait sa spun povestea, deci… era tarmul, pe care l-am intampinat cu entuziasmul (cat mai era fizic posibil, sleiti de raul de mare si de groaza) unor naufragiati; iar urmatoarea imbunatatire dupa aparitia la orizont a tarmului a survenit odata cu caderea intunericului, cand cel putin nu am mai putut vedea valurile de pe partea cealalta a geamului.

Odata ajunsi in Rethymno mi-am infranat cu demnitate impulsul de a ma lungi pe jos si a saruta pamantul. (Ajunsa dupa doua zile la birou, in anumite momente inca mai simteam podeaua dansand cu mine.)

 

Mi-am luat vara inapoi

Nu mai credeam ca anul acesta voi avea ocazia sa bifez ceva la categoria Calatorii. Si totusi…

In penultima zi a verii 2020, cand ii multumeam lui Dumnezeu ca, dupa luni de frustrari, lacrimi, nostalgii si nervi, ajunsesem cel putin, si acolo cu grija si frica in san, sa intru, pastrand distantarea, in mare (marea noastra, vag tulbure si cu alge, intr-o iesire de doar zi pe zi), in timp ce eram pe plaja, mi-a sunat telefonul: fratele meu ma anunta ca isi luase bilet de avion spre Chania, in Creta – orasul la care ma gandisem mereu ca eventuala destinatie favorita in caz ca vreodata s-ar fi pus problema unei plecari in Grecia cu avionul (noi mergand intotdeauna cu masina, deci nicio sansa de ajuns in Creta). In secunda urmatoare: „Vin si eu!!!”

Incurajata de faptul ca el isi lua inima in dinti sa se aventureze in astfel de vremuri intr-un aeroport, intr-un avion si intr-o tara straina, pornind de la ideea ca in avion toata lumea urma sa fie testata, in Creta aveau cate un caz de Covid pe zi si chiar si acela in capitala, nu in Chania si ca, citez, „pe aeroport ai tot atatea sanse sa iei ceva ca de fiecare data cand mergi la supermarket”, am facut saltul in gol – am mers pana la capat si, ca sa zic asa, dincolo de el, pentru ca in final am profitat de ocazie si in cele trei zile de calatorie am inghesuit si o croaziera zi-pe-zi catre Santorini, pe principiul „acum cat se poate, ca mai incolo…”

Am observat de fapt atitudinea asta la multi dintre cei care si-au facut curaj sa plece din tara anul acesta: nu numai ca au plecat o data, invidiati de cei ramasi sa se deprime in Bucuresti, dar cum au prins ocazia, vazand ca se poate, au sters-o inapoi: nu apucam sa ma oftic bine cu pozele lor de pe FB ca apareau altele, alte filmulete cu apa marii din Grecia, sunetul valurilor, alte destinatii… A fost o vara a frustrarilor, pentru multi. Da, stiu, veti zice, sanatosi sa fim! Intru totul de acord. Am lasat eu insami sa treaca doua saptamani de la intoarecere pana la aceasta postare, ca sa nu tentez soarta, cum se zice, sa fim siguri ca am trecut hopul si ca nu am platit pentru excursia respectiva cu mult mai mult decat facea.

Privind acum in urma imi dau seama ca mi s-au confirmat doua cugetari/ citate/ zicatori in care eu cred: „where there’s a will, there’s a way” (unde exista vointa se va gasi si calea) – mi-am dorit cu incapatanare o vacanta, cat de mica, as fi fost dispusa sa ma duc acolo si pentru un ceas doar, pentru ca Chania e pentru mine, inca de la vizita de acum 21 de ani, de la distanta in topul destinatiilor din Grecia care nu presupun neaparat mare si plaja – desi are si asa ceva; echivalentul acestei „ziceri” ar fi acel citat din Coelho – „cand iti doresti cu adevarat ceva, tot universul conspira la indeplinirea dorintei tale” – sau pe-acolo;

a doua – „cand soarta iti refuza ceva, e pentru ca ti-a pregatit ceva mai bun„: in locul Pargai, care ramane in continuare lipita de sufletul meu, am primit cele mai ravnite doua destinatii din Grecia si unele din cele mai greu de atins. Constat ca soarta iti da cateodata ce voiai, doar dupa ce ai incetat sa te mai zbati; te aduce sa pleci intai capul, pentru ca apoi sa te bucuri cu atat mai mult – eu tocmai renuntasem la orice vise legate de vreo vacanta, era, cum am spus, data de 30 august si vara tocmai iesea pe usa; si ma declarasem super fericita cu acea jumatate de zi pe o plaja din Constanta. Pentru ca exact atunci…

Am plecat avand pe noi deja pulovere dar tinand in maini, cu incredere, palariile de soare. Intr-o cursa in care, da, am ajuns vara din urma. Si ne-am luat inapoi, sub forma unei „pilule” de trei zile, tot ce visaseram: valurile si soarele Mediteranei, portul venetian al Chaniei cu farul egiptean, terasele, muzica grecilor si mai ales stradutele vechi, cu valurile de bougainvillea, cu casele centenare, unele nemaiavand de mult acoperisuri, cu ferestre dincolo de care, privind din strada, te asteapta doar cerul, cu zidurile pe alocuri surpate dar pline de flori, flori peste tot, roz, albe, rosii, violet…

Si peste toate am inghesuit in bagajul cu care ne-am intors si o jumatate de zi petrecuta in Rethymo, alt fost oras port venetian, cucerit si el de turci pe la 1600 (trasatura distinctiva a portului vechi din Chania fiind de altfel prezenta moscheei Kioutsouk Hasan, acum galerie de arta), si el cu un far si un port vechi de sute de ani, ceva mai mici decat in Chania, dar orasul insusi mi s-a parut ceva mai luminos si mai apropiat zilelor noastre ca atmosfera decat Chania.

Insa tot Chania ramane preferatul meu, cu nostalgia sa, cu fiecare colt de strada, cu aleile urcand si coborand pe sub boltele de flori; in Chania iti vine sa fotografiezi non-stop, iar daca te-ai oprit sa faci o fotografie cu o pergola inflorita sau cu o scara plina cu ghivece cu flori vrei sa o faci apoi si din celalalt sens al strazii, pentru ca perspectiva e alta.  De multe ori la capetele stradutelor asteapta albastrul marii, iar inspre capatul opus albastrul cerului sudic, muchia fortificatiilor vechi pe care se catara orasul iesind din mare.

Si te injuri in gand cu ceilalti turisti care vor si ei sa fotografieze ce ai decis tu sa fotografiezi si iti tot intra in cadru asa cum si tu, clar, apari in pozele lor. L-am asteptat nu stiu cat pe proprietarul in varsta al unui magazin de covoare traditionale, al caror rosu contrasta frumos cu zidurile vechii stradute, sa intre odata in magazin sa fac si eu o poza; a intrat, dar a lasat in urma, fix in mijloc, o punga albastra de plastic (parea sa fie cu naftalina) care strica tot fengshui-ul…

Nu am vizitat obiective, muzee – in acest scurt ragaz am vrut sa intru pur-si-simplu in atmosfera, sa ma plimb tihnit pe stradute, sa ridic capul sa ma uit la balcoane, la ferestre, la flori, la cer.

Bucuria pe care am simtit-o iesind in prima seara in port, cu luminile sale, terasele, magazinele de suveniruri, cu apa aceea atat de limpede (la apa visasem cel mai mult in toate lunile de restrictii) incat se vedeau pestii si aricii de mare chiar acolo, in port, o bucurie ca aceea… Cumva, ne-am simtit din nou un pic liberi.

La plecare, in drum spre aeroport, ne-am oprit in doua locuri afara din Chania pe care le recomand:

Plaja Stavros, unde s-a filmat celebra scena a dansului final din „Zorba Grecul” – marea formeaza la baza masivului stancos arid un ochi de apa mai limpede decat aerul, calda data fiind adancimea mica si cu pestisori (acestia pasnici, nu cum fusesera cei din apa marii de langa plaja Neo Chora, din Chania, care te atacau pur-si-simplu, te ciupeau de cum stationai un pic – nu stiu de nimeni care sa fi patit vreodata asa ceva, nu treceau cinci minute fara sa auzi tipatul ascutit al cuiva din apa; si tot la Neo Chora am vazut pentru prima oara in viata o caracatita, marisoara, in apa calda de la mal – probabil urmarea numarului mai scazut de vilegiaturisti in acest an, care a facut ca animalele sa reintre in posesia habitatelor lor naturale si, aparent, sa incerce sa le si apere);

al doilea loc, o oaza de verdeata si flori in mijlocul unei pustietati „populate” doar de maslini si tufe uscate – Manastirea Agia Triada Tzangaroli. O oaza si de liniste, pentru ca in afara batranului care ne-a rupt biletele la intrare si a altor trei turisti, nu am intalnit pe nimeni – niciun calugar, nimic. Biserica insasi era complet pustie, cu toate bogatiile din ea, inclusiv magazinul de suveniruri, unde icoane in valoare de multe sute de euro stateau complet nesupravegheate.

Si am pomenit si de Santorini, dar cum deja postarea aceasta e de-acum destul de lunga si ar fi cate ceva de spus, evident, si despre Santorini, inseamna ca ramane pentru o alta postare.

Toate vietile pe care nu le-am trait

Cartea Anuradhei Roy a fost cea care m-a „imprietenit” cu India. Pentru ca niciuna dintre cartile despre India/ cu indieni citite intr-o viata, incepand cu Maitreyi si sfarsind mai recent cu Viata lui Pi, Vagabondul milionar si Dumnezeul lucrurilor marunte, nu reusisera sa o faca. India ramanea pentru mine o tara unde, desi indragostita de calatorii, nici prin minte nu-mi trecea sa ajung.

Si iata ca o carte primita ca un dar intarziat de ziua mea, care ma  asteptase cuminte in zilele starii de urgenta (multumesc mult, Nati) mi-a adus in fata ochilor niste privelisti minunate. Eroul principal este un fost horticultor si, cum plantele descrise de el nu-mi erau cunoscute, le-am cautat pe net si am ramas uimita de splendorile acelea, de culorile vii, de ceea ce natura a putut crea – si am inceput sa inteleg de ce nuantele intense si contrastele sunt atat de prezente in portul indian si in manifestarile artistice traditionale – cand natura te-nconjoara cu astfel de izbucniri de rosu, galben, magenta, roz, nu ai cum sa nu le preiei in propriile creatii, te insotesc pretutindeni, nu ar putea sa fie altfel.

„Asta las eu lumii, imi zic […] Las lumii copacii care umbresc orasul, care ii dau fructe si flori. La varsta mea, am ajuns sa vad vlastarii pe care i-am plantat crescand inalti de doisprezece metri.

M-am gandit la copacii amaltas si la arborii de foc de-a lungul strazii Begum Akhtar, un drum de langa gara. Am tras toate sforile posibile si am trimis scrisori editorilor si guvernatorilor sa ma asigur ca strada va avea acest nume. O femeie care a daruit lumii pasiune si muzica toata viata ei zbuciumata, iar ei dau strazilor doar nume de politicieni. Dupa aceea, am plantat Delonix Regia si Cassia Fistula pe toata lungimea strazii ei – ceva care sa reflecte povestea de dragoste si intensitatea cantaretei, iar acum, dupa trecerea anilor, cat e vara de lunga vezi acolo o explozie de rosu si galben, ca un foc de artificii.”

Iubitoarei de plante care sunt, cartea mi-a facut cunoscut proverbul chinezesc: „Daca-ti doresti sa fii fericit o ora, bea vin; daca vrei sa fii fericit trei zile, casatoreste-te. Daca vrei sa fii fericit opt zile, omoara-ti porcul si mananca-l; dar daca vrei sa fii fericit pentru totdeauna, fa-te gradinar.” (Interesant cum sarmanul porc iti poate furniza mai multa fericire decat casatoria, dar ma rog…)

Si tot aceasta carte m-a facut sa plang cu sensibilitatea ei aparte, pentru ca am mai intalnit pana acum fragmente induiosatoare legate de oameni sau animale, dar nu reusesc sa-mi amintesc ceva similar legat de soarta unor plante, de zbaterea celui ce ajutase la sadirea lor pentru a le impiedica pieirea: „Din clipa in care am aflat ca cei patruzeci si patru de copaci neem ai mei urmau sa fie taiati, am incercat totul ca sa opresc asta: scrisori adresate ministrilor si asa mai departe. Aiurelile unui prost batran, nebun si cu gura mare. Am mers din usa-n-usa, transpirat si palid, tinand in mana o petitie batuta la masina de scris, ca sa o semneze oamenii din cartier. Scrisoarea mea indemna guvernul sa nu-mi distruga copacii. […] In ziua in care a fost clar ca moartea copacilor mei era inevitabila, am cules toti trandafirii si hibiscusul din gradina mea. Am mers la fiecare arbore neem de pe Bulevardul Atkinson si am pus o floare la radacina lui. Trei baieti plini de praf au inceput sa mearga in urma mea. „Mosneagului ii fileaza o lampa”, i-am auzit scandand in spate.” Cutremurator.

Si tot cartea aceasta mi-a dat asigurari cum ca nu sunt „nebuna” in aplecarea mea catre lumea necuvantatoarelor, fie ele plante sau animale; in orice caz nu singura 🙂 „Oamenii vad singuratatea mea ca pe o excentricitate sau ca pe un simptom al esecului, ca si cum as fi mai apropiat de animale si copaci pentru ca fiintele umane m-au tradat sau pentru ca nu am gasit niciuna pe care sa o iubesc. E dificil sa le explic ca umbra unui copac pe care l-am plantat cu ani in urma sau intensitatea febrila a unui caine ce urmareste zadarnic un fluture sunt lucruri care imi dau mai mult decat mi-ar da orice prietenie umana.”  Vorbim de bucuriile simple, e o filozofie la moda in ultimii ani si mai ales din primavara incoace, dar…

Oricum, cartea nu e in primul rand despre copaci. Veti intalni cunostinte vechi: Mircea Eliade, Maitreyi Devi, Rabindranath Tagore. Si veti face cunostinte noi (pentru mine cel putin au fost noi): Walter Spies si Beryl de Zoete. Veti calatori nu doar in India ci si in Bali, in vremurile tulburi ale celui de al Doilea Razboi Mondial. Si veti afla ca au existat lagare de ambele parti; la alte dimensiuni, evident. Dar au existat. Si oameni inocenti au pierit doar din vina de a se fi nascut candva intr-un loc sau altul.

Dar cartea, dupa mine, nu este in primul rand nici despre ei. Pentru mine este despre ce insemna ca, intr-o lume in care rolul femeii era cel care era, sa oferi unei tinere o educatie peste ceea ce lumea pregatise pentru ea de la nastere, punand astfel bazele inadecvarii si nefericirii sale de o viata. Si nu doar a ei. Si mi-am pus intrebarea: oare cum ar fi mai bine? Nu stiu. E dificil.

Dar revin la ceea ce mi-a dat mie in primul rand aceasta carte: intalnirea cu Miskin si lumea sa sufleteasaca  aparte, sensibila si colorata. Pentru ca, asa cum spune autoarea, „Naivii sunt cei care ne dau masura umanitatii.”

 

 

Drum bun, ciresari!

Dupa niste zeci de ani am recitit cartea – este, dintre toate cele cinci carti cu ciresarii, cea mai nostalgica si voiam sa ma introduca in atmosfera, pentru ca de data aceasta actiunea se petrece la malul Marii Negre (si in Delta). Iar noi la mare ar fi trebuit sa mergem. Si imi facusem in ultima vreme prostul obicei de a ma pregati astfel inaintea unor plecari: cu cateva saptamani inainte de programata plecare la Paris am citit doar carti care aveau pe coperta Turnul Eiffel, lasand la sfarsit, conform principiului save the best for last, cartea despre viata lui Edith Piaf primita de la o buna prietena; inaintea programatei reveniri in Parga (unde ar fi trebuit sa ma aflu chiar acum, de altfel) incepusem sa invat greceste… De ce spun prostul obicei? Pentru ca date fiind vremurile nu am mai ajuns nici la Paris, nici in Parga, nici macar la noi la mare. Cum s-ar zice, am cobit. Ca atunci cand mi-am facut in doua ocazii unghiile de la picioare in toate culorile posibile, asortate inclusiv cu florile de pe sandale, inainte de a pleca la mare – de fiecare data a fost asa o vreme ca nici nu am ajuns sa-mi scot picioarele din sosete – de atunci  nu-mi mai dau cu oja pe unghiile de la picioare. Serios.

Dar revenind: „Ciresarii” au fost eroii adolescentei mele – la 12 ani respiram pur-si-simplu „Ciresarii”. La mine in clasa, pana prinr-a opta chiar, eram organizati intr-un grup in care fiecare avea rolul cate unui ciresar – eu eram, evident, Maria. (Rolul Luciei si l-au disputat in timp mai multe colege si lucrurile au ramas neclare pana la sfarsitul scolii.)

Si totusi. Noua generatie pare sa nu guste deloc aceste carti. La mine in familie cel putin. Spre stupoarea mea fiica-mea refuza indarjit sa le citeasca si deja e cam mare pentru ele, deci – o cauza pierduta. Iar nepoata mea ii injura si acum pentru ca din vina lor nu a avut bicicleta in adolescenta – fratele meu se jurase ca nu ii ia daca nu citeste „Ciresarii” si s-a tinut de cuvant.

E pacat, pentru ca aceste carti sunt in fapt niste carti de aventuri pentru copii si adolescenti, foarte inteligent scrise – Constantin Chirita este de fapt si autorul unei Trilogii in alb de carti politiste extrem de originale, inteligente si captivante, surpinzatoare in peisajul literar destul de arid al anilor 70 din Romania.

Intr-adevar limbajul ciresarilor si preocuparile lor vor parea prea serioase si prea sofisticate, prea sensibile si romantice in ziua de azi, dar, hei… Mai bine asa, zic.

Lumea copilariei mele a fost populata cu eroii lui Jules Verne, Karl May, Mark Twain, Singur pe Lume, Coliba Unchiului Tom, Heidi. Cine ii mai citeste azi? Heidi, intr-adevar, a fost citita si recitita de fetita mea, ca si mai noul Harry Potter (care recunosc imi place si mie) si, cumva surpinzator, Arthur Conan Doyle – tot ce a scris cu si despre Sherlock Holmes, insa restul… Cine mai are rabdarea? Intr-o lume in care ne-am invatat ca satisfactia sa fie imediata si chiar un filmulet postat pe net care chiar ne place cu adevarat ne face sa ne coboram ochii la timer dupa cateva zeci de secunde…

Dar am luat-o iarasi pe campii. Era vorba despre „Ciresarii”. M-am bucurat de revedere si raman in continuare un fan. Lumea lor e cea din care m-am desprins cel mai greu, de fapt, niciodata.

„Acusi se vor aprinde luminile si viata va erupe pretutindeni. Se vor vedea orase, case, pamanturi, copaci, flori, culori. Si se vor vedea oameni. Viata curge, dragi ciresari. Nu stiu cine dintre voi spunea: Suntem o clipa din imaginatia lumii… Da! Suntem o clipa din cea mai sincera si mai frumoasa imaginatie a lumii: copilaria.”

Viata secreta a copacilor

„Atatea intrebari raman fara raspuns. Poate ca am ramas fara o posibila lamurire, insa, in schimb, si cu un secret in plus. Nu este, oare, cel putin la fel de frumos?”

Cine ar fi crezut ca un fragment atat de frumos face parte dintr-o carte despre copaci scrisa de un padurar german, Peter Wohlleben? Si ce nume frumos are acest domn, caci in germana Wohl=deplin iar Leben= a trai…

Concret fragmentul se refera la mecanismul prin care apa urca dinspre radacini inspre coroana copacilor – caci pana de curand s-a crezut ceva iar acum… nu stim ce sa mai credem. Ne-am indreptat ochii catre stele si ne pregatim sa ajungem pe Marte dar sunt atat de multe mistere in jurul nostru inca…

Iar fragmentul acesta m-a dus cu gandul la „Alchimistul” lui Coelho – cartea pe care am luat-o acum saptesprezece ani cu mine in spital, gandind ca erau sanse sa fie ultima pe care o (re)citeam, atat de mult ma vrajise: acel vanzator de ceai care visase toata viata la calatoria pe care o va face la Mecca, hranindu-se zi-de-zi din imaginarea acelei calatorii in toate amanuntele sale pentru ca, ajuns sa poata face acea calatorie, sa refuze sa o mai faca pentru ca… la ce ar mai fi putut visa dupa?

Cum spuneam, anticiparea are farmecul ei. Unul dureros acum. Ma uit aproape zilnic pe un site care transmite 24 de ore din 24 de pe o plaja de la noi, unde ar fi trebuit sa ajung; si vad lucirile marii si valurile care se sting pe mal – am tinut pana azi costumul de baie nou, cu eticheta pe el, la indemana; azi l-am aruncat in debara… Dar asta e o alta poveste.

O carte care ar trebui introdusa pe lista de lecturi obligatorii a celor mici pentru ca e dintre cele putine care iti schimba perspectiva asupra lumii. Desi face numeroase trimiteri la studii din domeniu, cartea este astfel structurata (in povestiri scurte, usor de parcurs) si tonul povestirii este atat de firesc, incat se parcurge cu relativa usurinta. Am aflat o sumedenie de lucruri noi, cum ar fi faptul ca iarna, atunci cand nu se mai produce fotosinteza in padurile de foioase, ramase fara frunze, respiram inclusiv multumita oxigenului produs in mari si oceane de catre alge, a caror fotosinteza continua si pe timp de iarna. Ca planctonul se hraneste si din acizii proveniti din frunzele cazute pe pamant, ajunsi in mare prin apa raurilor. Ca suntem legati unii de altii in moduri care nu ar trebui distruse. Despre viata chinuita copacilor din parcuri si de la marginea trotuarelor; despre faptul ca o reimpadurire facuta de mana omului nu va deveni cu adevarat o padure decat peste o jumatate de mileniu… Cartea este in final o pledoarie minutios documentata pentru padurile seculare – cu atat mai necesara intr-o tara ca a noastra.

 

 

 

Memoriile unui motan calator

E cartea care mi-a placut cel mai mult din ceea ce am citit in ultima vreme. Si nu este doar despre un motan si calatoriile sale, este despre relatiile parinti-copii, caci intalnim in carte mai multe genuri de astfel de relatii, este despre prietenie, despre sacrificii… Nana (sapte in limba japoneza) isi spune povestea in timp ce in paralel aflam si povestea lui Hatchi (opt) si a prietenilor lui Satoru; amintirile legate de acestia din urma sunt strans legate de Hatchi.

E greu sa ma abtin sa mai vorbesc despre carte; dar chiar ar fi pacat sa dau spoiler. Eu sunt iubitoare de catei insa cine citeste cartea aceasta are mari sanse ca data viitoare cand mai intalneste pe strada o pisica vagaboanda sa se uite de doua ori la ea inainte de a trece mai departe. Sau poate chiar se va opri…

Ultimele fragmente din carte emana aceeasi sensibilitate ca aceea pe care o intrevezi in operele plastice japoneze traditionale – aceeasi finete a detaliului, aceeasi imbinare de culori stralucitoare, detalii minutios suprinse. Si cumva acele culori mi-au amintit de filmul cu Robin Willimas tradus la noi ca „O iubire fara sfarsit” (What Dreams May Come).

„Un suvoi nesfarsit de galben si mov.

Campul pe care il vazusem la ultima nostra calatorie era intesat de flori pana departe, dincolo de linia orizontului.

Cand visam asemenea culori, Satoru era intotdeauna aproape.

… Sper ca, intr-o buna zi, toti cei plecati inaintea mea si toti cei de dupa mine sa se intalneasca pe campul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.”

In sfarsit, Paris

De curand am primit pe FB o imagine a unei cafenele din Paris unde distantarea sociala este asigurata prin ocuparea unei parti a scaunelor de la terasa cu niste ursi din plus uriasi si foarte simpatici. Si mi-am amintit ca am facut si eu cunostinta cu acei ursi asta-toamna, in fata unei cafenele aflate imediat ce iesi din Jardin de Luxembourg prin spatele Fantanii Medici si o iei tot la vale catre Sena. Pe atunci ursii erau doar in numar de doi si stateau, linistiti si adorabili, doar ei cu ei insisi, la o masuta de la intrarea in cafenea – inca nu se amestecasera printre noi, oamenii.

Si mi-am amintit de lumina calda de octombrie ce se filtra printre frunzele platanilor pe Bulevardul Saint-Michel, aerul aparte al cladirilor de pe bulevard, cu fatadele lor albe si balcoanele rafinate din fier forjat. Spuneam ca eu nu sunt fan Paris – ei bine, spuneam – cu accent pe modul imperfect. Pentru ca acea iesire de doar cateva ore (scopul vizitei fiind insotirea unui grup de adolescenti la Disneyland in perioada Halloween-ului, singura pe care o lasaseram „nebifata”) m-a facut sa descopar, in sfarsit, un Paris pe care l-am indragit.

Poate a fost lipsa de asteptari – cum spuneam, nu ma aflam acolo pentru mine, poate a fost o rasplatire a eforturilor de a face cunoscut si indragit Parisul unor tineri care fie il vedeau pentru prima oara, fie il vazusera la varste suficient de  mici cat sa nu mai fi ramas cu mare lucru… Ceva a fost. Si de atunci tanjesc sa ma intorc. Tocmai acum, cand nu se mai poate.

I-am intrebat initial pe cei patru adolescenti ce anume ar vrea sa vada fiecare in acel scurt interval dintre aterizare si cazarea care era undeva langa Disneyland. Am avut pe lista reperele clasice: Luvru (pe dinafara, evident, date fiind constrangerile de tip), Jardin de Touileries, Turnul Eifel. Si, dorinta propriei odrasle, inca animata de amintirea indepartata a unei cine in Place du Tertre  din urma cu zece ani – Montmartre. Unde evident ca nu am mai ajuns – nici atunci si nici in aprilie, cand pandemia ne-a lipsit de ceea ce ar fi trebuit sa fie prima vizita in Paris la ceas de primavara.

Si pentru ca mi-am dorit sa le arat si un Paris altfel decat cel din cartile de franceza si pliantele turistice, am adaugat in meniu si reperele mele preferate – am vrut sa petreaca fie si numai cateva ore in cartierele cu cea mai pregnanta atmosfera pariziana a metropolei (pe langa din start sacrificatul Montmartre): Cartierul Latin si Le Marais. Pur-si-simplu pe stradute, la pas… (Desi un tur cu autobuzul etajat pentru turisti fusese si el initial o optiune, dat fiind timpul scurt  – dar nu.)

Si am inceput din Jardin de Luxembourg, unde ne-a lasat trenul de la aeroport: locul cel mai impresionant – Fantana Medici cu imensul Polifem aplecandu-se amenintator asupra fragililor Acis si Galatea; in spatele sau – putini stiind – o alta fantana, un basorelief cu celebra scena a Ledei impreuna cu Zeus transformat in lebada.

Plimbarea la vale pe bulevardul Saint Michel, pe langa Panteon si Sorbona, sufletul Cartierului Latin, ne-a condus in celebra piata Saint Michel, cu scena impresionanta a arhanghelului Mihail doborand Diavolul. Deja se vedeau turlele catedralei Notre Dame – din unghiul acela si de la distanta aceea nici nu ai fi zis ca fusese recent victima unui incendiu de proportii.

In amintirea vrabiutelor hranite direct din mana cu pandispan in urma cu zece ani, ne ocupaseram un sfert din volumul rucsacului cu o cutie imensa cu piscoturi – sa ajunga, de data asta. Au ramas in final in bucataria apartamentului inchiriat – toata zona de jur-imprejurul catedralei este complet inchisa, nicio sansa sa mai patrunzi in spatiul deschis din fata Notre Dame. Ma intreb cum se descurca acum bietele vrabiute cu gusturi rafinate.

Chiar si cu catedrala Notre Dame deschisa, tot as fi insistat sa mergem sa vizitam Sainte Chapelle – acum , cu superba bijuterie arhitectonica ramasa singurul lacas major de cult accesibil pe Ile de la Cite, leaganul Parisului, cu atat mai mult. Reintalnirea cu vitraliile avantate spre cer si stralucirea interiorului ma emotioneaza, sper ca si pe insotitorii mei.

La iesirea din incinta Palatului de Justitie le-am pregatit o surpriza: ii las sa treaca pe langa/ pe sub ea si apoi le spun sa isi ridice capetele – exact deasupra trecatorilor care se scurg fara a-l vedea se afla cel mai vechi orologiu public pastrat in Paris, datand mai exact de la 1371 –  greu de crezut vazandu-i bogatia detaillor. Observandu-ne uitandu-ne in sus si fotografiind, mai multi turisti isi ridica si ei privirea si se opresc. Cu placere !

Plimbarea pe Ile de la Cite ne duce si catre unul dintre cele mai vechi restaurante ale Parisului (asa cum il arata si numele), practic la fel de vechi ca si Catedrala Notre Dame – unii il considera cea mai buna cafenea a Parisului: Le Viex Paris D’Arcole. 

Turcoazul grilajelor contrasteaza placut cu violetul meselor si scaunelor si florile magenta aprins din ghivece; care la randul lor contrasteaza si mai placut cu roscatul unei pisici tolanite la soare pe una dintre mese, care in ziua respectiva a fost probabil cea mai fotografiata pisica din Paris.

Parasim Ile de la Cite pe un pod si avem impresia ca am ajuns pe celalalt mal al Senei, in Le Marais, dar inca nu: suntem pe cea de a doua insula din mijlocul Senei, Ile Saint Loius. Luam pranzul intr-unul din restaurantele de pe insula, pentru ca intre timp chiar ni s-a facut foame. Atmosfera este linistita, Sena se scurge maiestous intre maluri. Greu de descris ce anume face atmosfera atat de placuta, atat de … je ne sais pas…

Pentru desert ne indreptam, de data aceasta in Le Marais, catre un loc despre care am citit ca ar vinde cele mai bune macarons din Paris: pe una din laturile celebrei Place des Vosges se afla cofetaria Carrette, cu atmosfera de epoca, un rasfat nu doar pentru gust ci si pentru ochi, eleganta si rafinata. Ce-i drept un macaron de dimensiuni normale costa  2 euro, dar… c’est la vie. Tot cartierul Le Marais e intesat de mici magazine de lux iar fetele, frustrate ca timpul si buzunarele nu permit incursiuni si in interior, remarca faptul ca pana si pe strazi miroase a lux… Ce-i drept da, miroase a parfum.

Dupa ce ne odihnim in place des Vosges – unde doar coada calului lui Ludovic al XIII-lea se face vazuta printre copaci – picioarele deja cam rupte, ne intoarcem catre centru, pe langa Centrul Pompidou si Les Halles, pentru ca avem de facut fotografii la apus cu celebra piramida de la Luvru. Ceea ce ma uimeste din nou, pe langa dimensiunile colosale ale edificiului, este numarul statuilor care impodobesc fatada, numele carora mai spune prea putine celor care astazi isi poarta pasii pe sub ele – cu siguranta in epoca acei barbati (caci nu retin sa fi vazut femei) vor fi fost ilustri – in suficienta masura incat statuile lor sa impodobeasca cel mai celebru palat regal. Astazi…

Jardin de Touleries o admiram de sus, din fata palatului – din motive nestiute gradinile sunt inchise. Ceea ce ni se fixeaza in memorie este insa altceva: in mod absolut neasteptat date fiind imprejurimile selecte, din labirintul de gard viu din preajma Luvrului se iteste plin de prestanta un… sobolan. Si apoi, nonsalant, inca unul – cu un aspect cat se poate de prosper – au si ei parte de portia lor de fotografii din partea turistilorcare chicotesc surprinsi de combinatia de grandoare absoluta si…

Inserarea ne prinde pe celebra Rue de Rivoli – in drum spre Place de la Concorde trecem pe langa intrarile somptuoase ale hotelurilor de lux ale Parisului si pe langa alta din celebrele sale cofetarii: Angelina. Ceea ce reusim sa surprindem prin stralucirea vitrinelor si in intredeschiderile de secunde ale usilor  iti taie cu adevarat rasuflarea: rafinamentul la cel mai inalt nivel, luxul maxim (greu) imaginabil.

Place de la Concorde este deja in intuneric cand ajungem, cu fantanile sale in verde si auriu iluminate si, desi a fost clar de la inceput ca nu puteam lungi traseul nostru de doar cateva ore pana la picioarele Tour Eifel, avem totusi parte de el: iata-l, stralucind, parca la concurenta cu obeliscul egiptean din Place de la Concorde, care, aflat mult mai aproape, pare sa fie din acest unghi la fel de inalt ca si celebrul turn.

La metrou, la tren si la culcare – cel putin asa credeam in timp ce intorceam spatele Parisului indreptandu-ne catre regatul magic – noaptea ne mai pregatea insa surprize si emotii.

 

 

 

In sfarsit, Burano

„A treia oara-i cu noroc!”, dupa cum se zice. La prima vizita in Venetia, in urma cu doisprezece ani, am zis Doamne ajuta! ca ajunseseram acolo si ne-am multumit cu Venetia propriu-zisa, cu stradutele si canalele ei, cu o plimbare cu vaporetto si vizitarea Basilicii San Marco.

La a doua descindere, dupa zece ani, am reusit cu mari zbateri sa punem piciorul in Murano care, cel putin la ora la care am razbit noi pana acolo, era neasteptat de linistit, restrans in jurul unui canal principal, cu cateva magazine cu sticla de, evident, Murano si… cam atat. Ah, si o egreta.

Al treilea popas in Venetia, aflata ideal pe drumul spre casa dinspre locatii mai vestice, a fost si prima oara cand am si innoptat in Venetia, tanjind de la ultima vizita dupa o sedere tihnita in orasul care mie una mi se pare de la distanta cel mai frumos la lumina felinarelor reflectate in apa intunecata a canalelor.

Si a fost prima seara in Venetia; la recomandarea localnicilor am ales sa luam cina, linistiti in sfarsit dupa traversarea intregii Italii de la vest la est, intr-o piateta asa cum visam de ani, iluminata sporadic de cateva felinare si de stelele de pe cer, cu copaci si cateva bancute in mijloc, vegheati de cealalta parte a piatetei de cupolele bisericii Santa Maria dei Miracoli. Ne-a placut atat de mult la „Antico Gatoleto” incat si pranzul din ziua urmatoare l-am luat tot acolo.

A doua zi, toate drumurile duc in Piata San Marco. Coada pentru a accede in Basilica San Marco traverseaza in diagonala piata, stufoasa sub soarele arzator – mai bine nu. In schimb, pentru prima oara in toti acesti ani, coada de la Palazzo dei Dogi este mai mult decat decenta – nu intelegem de ce, dar ce conteaza? Calul de dar… Suntem deci inauntru. Curtea interioara, Scala D’Oro, Sala Consiliului, sali dupa sali, toate decorate cu picturi de mari dimensiuni, statui, stucaturi, toate marile nume ale picturii italiene sunt acolo, deja dupa o vreme e totul vraiste in capul nostru, dogi, alegorii ale Venetiei, batalii navale, batalii terestre, vizite oficiale, mii de figuri celebre in epoca…

Raman marcata de locul gol din galeria tuturor dogilor, negru acolo unde ar fi trebuit sa fie portretul singurului doge decapitat pentru coruptie – ei, ca sa vezi, se poate! – si cu imaginea Venetiei vazuta de pe Puntea Suspinelor; vizitam si colectia de arme a unuia dintre cele mai celebre corpuri de armata din istorie, incheiem cu carcerele, ca sa fie tacamul compet si iesim de acolo striviti de toata maretia vechii Venetii adunata intr-o singura cladire.

Si ce sa vezi? Chiar din Piata San Marco pleaca un vaporetto direct catre Burano. E aglomerat? Nu-i nimic, ne aruncam in gramada, de-abia gasim locuri pe scaune, e incredibil de cald, drumul e destul de lung, cu multe opriri, ultima – Burano. Prima oprire in Burano – la toneta care vinde apa, cu fetele stacojii si apele curgand la propriu pe noi. Nu vreau sa stiu cum e pe-aici in august.

Dupa care incepem in sfarsit preumblarea printre casutele puternic contrastante ale probabil celei mai viu colorate asezari de pe Terra. (Cum spuneam, imaginile anterioare cu Burano le aveam din filmuletele de prezentare ale magazinelor de televizoare – nimic mai potrivit pentru a pune in evidenta la maximum capacitatea aparatelor de a reda culorile si contrastele. Cu cat mai izbitoare, cu atat mai bine!)

Localnicii e clar ca nu au avut niciun fel de retineri: cine a vrut o casa mov si-a facut o casa mov. Una roz? Sigur, de ce nu? Vecinul a vrut una rosie? E o tara libera… Si ce daca cea de alaturi e verde? Sau galben lamaios?

Fata de Murano, unde specificul este, evident, sticla, aici localnicii par axati mai degraba pe textile; unele fete de masa, cu broderie manuala si margini din dantela lucrata cu croseta, juri ca sunt de pe la noi.

Nu facem decat sa ne plimbam pe stradute, pe maluri de canale… si acolo unde ne sare in ochi o fatada mai colorata decat celelalte, ne napustim cu telefonul. Usile sunt in marea majoritate deschise, acoperite de perdele in dungi ce flutura in vant sau de siraguri de margele colorate.

Intr-una din casutele viu colorate, draperia care apara usa de la intrare lasa sa se vada direct interiorul unde o doamna in varsta se uita la televizor, cu picioarele ridicate pe un scaunel; la nici doi pasi de noi, nestanjenita de turistii care se perinda – in definitiv, este la ea acasa, intrusii suntem noi.

La plecare, inca o halta la toneta cu apa, ne topim in fata a doi catelusi adusi in vizita tocmai din Asia intr-un carucior de copii, inapoi pe vaporetto, e parca un pic mai racoare, se apropie seara. Deci, Burano, bifat.

Si imi amintesc de o colega, ceruta in casatorie chiar aici, cu ajutorul unui banner transportat cu mare efort si in mare secret de la Bucuresti si care o astepta la descinderea din vaporetto in Burano. Si ce sa vezi? In aceeasi seara, in timp ce, descoperind ca restaurantul „Saraceno” reusise sa supravietuiasca de la prima noastra vizita (cumva uimitor, dar, ma rog…),  de dragul vremurilor de demult si al locatiei spectaculoase chiar la piciorul  Ponte Rialto (probabil de asta…) decidem sa luam masa acolo; la un moment dat, rumoare, aplauze, urale: intr-o gondola, chiar in dreptul podului, are loc o cerere in casatorie; acordeonist, tot tacamul. Cam cum era, in coditiile astea, sa zica nu?… Se termina insa cu bine, toata lumea e fericita, inclusiv spectatorii.

Si am parte de  o ultima plimbare prin Venetia la ceas de noapte. Care imi va ramane in suflet. A carei amintire lupta sa se suprapuna azi peste imaginile pe care le-am vazut in ultimele zile, cu Canal Grande complet pustiu, imagini de neconceput in lumea pe care o stiam.   Si ma duc cu gandul la Alan Weisman si a sa bantuitoare „Lumea fara noi”…