BRUXELLES – OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

Am lasat multa vreme sa curga de la ultima postare despre Bruxelles, pentru ca stiam despre ce urma sa scriu si subiectul ma intrista.

Deplangeam atunci disparitia unei fotografii preferate, facuta in Grand Place cu ocazia primei vizite in Bruxelles, maine-poimaine se implinesc 30 de ani. Evident ca nu a disparut singura, ci dimpreuna cu toate acele prime fotografii belgiene, inclusiv cele din Rue des Bouchers – la care promisesem sa revin. Rue des Bouchers, cu vitrinele sale exterioare pe pat de gheata, expunand ochilor mei uimiti, printre rosii si lamai, ridichi, pepeni si alte cele decupate fantezist, pesti si crustacee pe care la momentul acelei prime vizite in orasul fructelor de mare (si al berii, si al ciocolatei, si al dantelei…) nu eram in mare capabila nici sa le identific, daramite sa am idee cu ce se mananca – la propriu.

De fiecare data cand imi amintesc de acel prim contact cu lumea sofisticata a fructelor de mare (atunci si acolo am mancat pentru prima oara crab si midii, luand si un borcan acasa, cu care am reusit sa-mi oripilez familia, care nici nu a vrut sa se atinga) imi vine in minte si povestesc si altora patania unei foste colege, invitata la masa pe Rue des Bouchers: localnicul care facuse invitatia si-a luat libertatea de a comanda pentru amandoi, astfel incat doamna respectiva s-a trezit in farfurie cu un fel de bila cu tepi. Nestiind cum sa abordeze spinoasa (la propriu) problema si disperata sa nu se faca de ras, a profitat de o ridicare oportuna de la masa a comeseanului pentru a ascunde, in lipsa de alta idee mai buna, sfera respectiva in poseta; spre stupoarea domnului revenit la masa, caruia i-a marturisit fara a clipi ca terminase deja de mancat si da, a fost delicios, buna alegere!

Orice povestire a mea despre Bruxelles ajunge si la Rue des Bouchers, care in amintirea mea (dand de-o parte semnificatia ad literam absolut hidoasa a denumirii strazii) ramane peste ani zona cea mai colorata, mai plina de viata si mai sofisticata a Bruxelles-ului. Negasind mentionatele fotografii care sa-mi sprijine spusele, ma consolam ca, iata, voi reveni in Bruxelles si voi face alte fotografii in Rue des Bouchers.

Dar… daca Grand Place mi s-a parut pustie si trista, cu doar doua localuri inca deschise (din care unul o cafenea Starbucks din care, multumesc frumos, avem si noi la Bucuresti), ei bine, Rue des Bouchers… cum sa spun: o vizita la Bellu ar fi probabil prin comparatie o ocazie plina de culoare si antren.

Duse erau acele tarabe uimitoare din fata restaurantelor, debordand de vietati marine si legume colorate, duse si copertinele in culori vesele… Cea mai mare parte a localurilor – inchise, unele acoperite de schele – nu ca as fi vazut prea des pe cineva lucrand… Jale, paragina. Niste colivii decorate trist cu glicina artificiala, atarnand din loc in loc deasupra strazii pustii, incearca penibil sa invioreze atmosfera dezolanta.

Doar cateva localuri reusesc sa-si mai duca veacul. Dintre toate, cel care pare ca respira cu ceva mai multa incredere este „Mozart, More Than Just Ribs” – dar acum pe bune? sa vii pana la Bruxelles sa mananci coaste de porc?.. Ca sunt pescovegetariana, nu mai zic…

Am recunoscut vechiul „Chez Leon„, celebru in urma cu niste ani, de fitze chiar. (La incursiunea precedenta imi comandasem doar un „plat du jardinier” – o farfurie cu cateva fire de salata, macris si ce-o mai fi fost pe acolo, nu atat de grija siluetei cat de cea a portofelului.) In amintirea vremurilor de demult am poposit acolo in prima seara (constatand ca vechiul meu prieten „le plat du jardinier” se mai afla inca in meniu – la distanta de mai bine de un sfert de veac); din vorba in vorba am aflat de la batranul chelner care ne servea ce anume a ucis zona: nu covidul, asa cum gandisem, ci in primul rand decizia de neinteles a unui primar care, cu doi-trei ani inainte de pandemie, in cele doar trei luni cat a pastorit urbea, a reusit sa puna pe butuci Rue des Bouchers, interzicand vitrinele exterioare cu crustacee si pesti proaspeti pe gheata si copertinele colorate. Ce-o fi avut cu ele? Nu cunosc, dar inima turistica a orasului a murit. La „Chez Leon„, celebru de multe decenii pentru midiile sale, ajunse personaj de caricaturi , „mussels in Brussels” fiind o tratatie obligatorie atunci cand ajungeai in Bruxelles, iar „Chez Leon” locul cel mai cel pentru asa ceva, unde nu aveai ce cauta fara rezervare, etajul sta acum complet gol, cu mesele aranjate asteptand trist niste clienti care nu se stie cand vor reveni.

La cel de al doilea local inca deschis in Piata Mare, „Le Roy d’Espagne„, am mers sa luam micul dejun, traind o vreme cu impresia ca nu eram singurii clienti din local, mai fiind in apropiere un domn la o masa. Am intrat si aici in vorba cu chelnerul, intrigata de un soi de pungute pergamentoase atarnate prin restaurant (alaturi de marionete hidoase in haine de Ev Mediu spanzurate prin incapere si un cal impaiat, care m-au facut sa-mi inghit cu noduri ciocolata calda – altfel singura ciocolata calda adevarata – din bucatele de ciocolata pe care ti le dizolvai singur in lapte fierbinte); aveam sa aflu ca „pungutele” erau basicile de porc ce apareau in povestirile noastre vechi drept inlocuitor de geamuri in casele saracilor. In momentul in care celalalt „client” din local a intrat si el in vorba pe subiectul basici de porc, mi-a rezultat ca era fie patronul fie managerul localului si deci da, fiica-mea si cu mine eram singurii clienti – repet, un loc faimos, cu traditie, in chiar inima inimii Bruxelles-ului.

Afara pe strada, pe Rue du Marche Aux Herbes, unde admiram candva ca la muzeu in vitrine bijuterii si colectia „Lumiere D’argent” de la Christofle, tot ce vedem acum sunt magazine cu marfa de toata mana; sa vrei sa admiri ceva… nu e nimic de admirat. La un moment dat, de sub o firma superba, cu amfore si trandafiri dantelati, care numai ea singura mai pastreaza amintirea unor diamante de Anvers vandute candva aici, suntem abordate de vanzatorul/ patronul iesit in strada care, vazand varsta mai frageda a fiicei mele, ii cere ajutorul in speranta de a-l lamuri cu privire la utilitatea unor jucarii hidoase de plastic strident colorat pe care le are la vanzare in pravalia decazuta; ma mananca limba, dar ma abtin sa-i spun ca mi s-ar fi parut de bun simt sa-si fi pus problema asta inainte sa se aprovizioneze cu ororile respective.

Galeriile Regale Saint Hubert si-au pastrat eleganta – datorata in primul rand imobilului in sine; la intrarea in galerii, un grup de artisti stradali sunt singurii care reusesc sa mai anime atmosfera trista.

Ramasesem datoare sa va vorbesc si despre magazinele de ciocolata „Neuhaus”: luni, la sosirea noastra, atat in Grand Place cat si pe Rue de l’Etuve, magazinele, desi existente, sunt, spre stupoarea mea („daca si „Neuhaus” a dat faliment…”), inchise . Singurele locuri mai animate – doua pravalii din care se vand gofre – ce-i drept, apetisante. Marti, la fel. De-abia miercuri am respirat usurata vazand in sfarsit deschis la „Neuhaus”, un adevarat simbol al Belgiei. Aveam sa constat atat in Bruxelles cat si in Bruges ca magazinele, in fata penuriei de turisti/ clienti, gasisera diferite variante de reducere a activitatii – fie tineau inchis, ca „Neuhaus”, in anumite zile, fie deschideau exclusiv la sfarsit de saptamana, fie nu mai deschideau decat la cerere, afisand in vitrina un numar de telefon pentru a fi contactati de doritori. Cei care inca mai tineau capul deasupra apei afisau adesea, cu mandrie, un „we’re still open” – „inca mai tinem deschis”.

Si ca sa incheiem totusi pe un tot ceva mai vesel, daca tot am vorbit de chelneri in varsta – pentru care am toata admiratia, de alfel: tot pe langa „Chez Leon” reuseste sa supravietuiasca si „The Lobster House„: fiica mea tanjeste sa afle ce gust are homarul si, cum aici o jumatate de homar costa cam cat o pizza, e clar ca suntem in fata unei situatii de genul „acum ori niciodata” si intram; ea isi comanda jumatatea de homar, eu – o pizza. De curand devenita majora, doreste si un cocktail Hugo – chelnerul, un mosulet simpatic, face ochii mari – nu a auzit niciodata; pe masa de alaturi straluceste un pahar mare, portocaliu – fiica mea se consoleaza si comanda un Aperol Spritz. Chelnerul scutura din nou din cap – nu avem, nu cunoastem. „Si acela ce e?” Nu-i frumos sa arati spre mesele altora, dar asa reusim sa rezolvam in final problema – chelnerul isi cere scuze: Aperol Spritz e, se pare, o noutate cu care nu s-a familiarizat inca. Domnul pregateste masa, care in dreptul fiicei mele incepe sa semene cu un muzeu al torturii in miniatura: isi fac aparitia o mica sulita, urmata imediat de un cleste mititel. Apare si homarul, se consuma ce e de consumat din el, mai putin partea cu clestele homarului, unde, atata lucru stiu si eu, e zona cea mai carnoasa. Fiica mea apeleaza la instrumentar si incearca sa sfarame clestele homarului, cam cu teama insa; chelnerul gaseste prilejul de a arata in sfarsit ce poate, ii ia din mana instrumentul, apasa cu nadejde, apucam sa zarim pentru o fractiune de secunda bucata de carne, intr-adevar mare si suculenta, care tasneste catre peretele din dreptul fiicei mele, se izbeste hotarat de el si ricoseaza decisiv sub masa. E randul vecinilor sa se uite la noi, am brusc senzatia ca jucam intr-un film cu prosti, in rolurile principale. Dezolat, chelnerul revine cu alta farfurie de la bucatarie, nu un alt cleste de homar, ci niste bucatele care adunate ar putea compensa insa; arata cumva a resturi dar ne facem curaj spunandu-ne ca sigur cine comanda homar nu lasa in farfurie. Una peste alta, pentru chelnerul respectiv, vorba englezului, „not his shining moment„… sper sa fi avut si seri mai bune.

„ISTORIA APELOR” – MAJA LUNDE

Am ezitat mult pana sa incep „Istoria apelor” – stiam, de la parcurgerea „Istoriei albinelor”, ca nu va fi o lectura relaxanta. Pentru ca nu asta este ideea.

Ambele carti sunt semnale de alarma asupra problemelor mediului. Ambele te lasa ingrijorat, privind cu teama catre viitor.

Actiunea se petrece pe doua planuri – unul in 2017, cand viitorul este doar unul amenintat; si un altul, in 2041, cand viitorul nu mai exista; iar prezentul e pe sfarsite.

Eroii ambelor fire narative ajung in Franta, langa Bordeaux – Signe pe calea apelor, David manat de flacari. Velierul „Albastru” o poarta pe Signe spre un happy end nesperat si ii va purta in imaginatie pe David si Lou catre un viitor imposibil, autoarea permitandu-le si lor un relativ happy end cu termen limitat.

Recitind cele doua citate pe care le-am ales din carte, imi dau seama ca aceasta carte este nu doar despre probleme grave ecologice ci si despre puterea de a fi ferciti, despre singuratate, despre felul in care alegem sa ne croim destinul, despre umanitate.

„Exista oameni care isi traiesc intreaga viata cu o lumina in ochi, se misca calm, se plimba in siguranta prin lume, au capacitatea de a se bucura de un pranz bun, de o seara petrecuta intr-o companie buna, de o plimbare in padure cu oameni dragi lor, si care acumuleaza astfel de experiente, le poarta in suflet, si revin la ele atunci cand viata ii pune la incercare, si atunci se agata de ele, se folosesc de ele si se incalzesc la caldura emanata de ele. Cred ca aceasta abilitate trebuie sa fie innascuta, genetica , asa cum este talentul pentru cifre sau pentru cuvinte.”

„Aceasta balena nu poate sa fie singura, cu siguranta are un sot sau un pui prin apropiere si oricum are intreg oceanul sub ea, cu toata viata care clocoteste in acele ape, cu numarul infinit de specii, doar eu sunt singura aici la suprafata, doar eu si marea suprafata a marii si cu un gol nesfarsit deasupra mea. Eu nu sunt decat o cruce pe harta, un punct pe o suprafata, nesemnificativa, aproape invizibila, asa cum suntem toti, caci privit de la distanta, de sus, fiecare dintre noi dispare, din spatiu se vad doar apa, marea, norii, picaturile care ii dau viata pamantului, Planeta Albastra, care este diferita de toate celelalte planete pe care le cunoastem, la fel de insingurata in univers asa cum este fiecare dintre noi jos aici.”

Ce urmeaza? „Ultimii cai din stepa”. Am deja inima stransa. Sa-mi fac curaj…

„PISICA SI ORASUL” – NICK BRADLEY

Cartea are pe coperta o pisicuta extrem de simpatica, niste flori de cires si un orizont tipic japonez – pagoda, etc. Nimic mai dragalas, nu?

Poezia din 1923 ce tine loc de prolog, „O pisica albastra”, iti dai seama, dupa ce ai terminat de citit cartea, ca nu e, asa cum ai crede dupa prima strofa, despre a fi indragostit de Tokyo, despre vieti nobile si ciresi in care ciripesc vrabii. Pentru ca poezia, cu al sau cersetor zgribulit din final, reuseste sa fie o sinteza a intregii carti. Care nu e o oda adusa orasului Tokyo, nu, nu… As indrazni sa spun ca Tokyo, exoticul, orientalul Tokyo, iese destul de ciufulit la afacerea asta.

Pe cei care incep lectura, asa ca mine, cu gandul la kimono-uri, ciresi, crizanteme si cocori, cartea ii ia in primire de la prima pagina si ii aduce rapid cu picioarele pe pamant – nu ca nu ar aparea si niste ciresi si niste yukata (kimono-uri-le sunt scumpe, credeti-ma; si cand spun scumpe… ma refer la inimaginabil de scumpe), un festival, referiri la rotatia anotimpurilor… Si o pisica, evident. Autorul si-a luat doctoratul cu o teza despre imaginea pisicii in literatura japoneza. Ceea ce m-a dus imediat cu gandul la unul din magazinele mele preferate din Bucuresti, Takumi, din incinta librariei Humanitas de pe Magheru, in zona Scala: observasem si acolo cate o pisica solitara pe fiecare din obiectele textile foarte frumoase, prea mari pentru o batista, prea mici pentru o esarfa – ele nefiind nici una nici alta ci, aveam sa aflu, furoshiki – ambalaje pentru cadouri in stilul japonez gen bocceluta.

Intriga din primul capitol este geniala, de-abia astepti sa afli ce urmeaza si cum se termina – la final insa am ramas cu o senzatie gen ultimul sezon din „Lost” (va mai amintiti serialul pana la un punct genial de acum vreo cincisprezece ani?): un inceput prea tare pentru ca finalul sa poata tine pasul. Ceea ce nu inseamna ca povestirile nu sunt pline de surprize, interconectandu-se magistral intre ele. Dar primul capitol chiar mi-a ridicat mult nivelul asteptarilor – o idee absolut originala, geniala.

Dar nu asta este important: cartea, scrisa de un englez nascut in Germania si ajuns pe meleaguri nippone, reuseste sa abordeze cam toate problemele mai mari sau mai mici, de zi-cu-zi sau nu ale societatii japoneze; le iau oarecum cronologic, in ordinea in care apar in carte: persoanele fara adapost (am intalnit un singur homeless cu ocazia vizitei mele in Tokyo acum o jumatate de viata – ni s-a spus ca acele – putine – persoane care locuiesc pe strada fac asta din propria dorinta; ar putea avea o casa si o slujba, dar nu vor ei; mda…); Yakuza – mafia japoneza – nimic de comentat aici din proprie experienta, m-a ferit Cel-de-Sus; navetele ucigatoare – da, am vizitat un japonez care avea privilegiul de a locui la casa dar platea pentru asta cu o naveta zilnica de doua ore dus doua ore intors, schimband la fiecare drum doua trenuri; dependenta de jocuri video – da, vedeam cohortele de corporatisti la costum si cravata iesind pe portile birourilor unde lucrau doar pentru a se napusti la alte ecrane, unde isi petreceau tot restul zilei – context in care am aflat si despre hotelurile gen sertar de la morga in care unii alegeau sa doarma daca ajungeau sa nu mai poata face calatoria catre casa la sfarsitul unei zile de munca + pacanele; munca dezumanizanta; alcoolismul; relatiile interumane extrem de reci; izolarea, burnout-ul, depresia; sinuciderile; dispretul fata de cei din alte tari, alt oras etc.; vietile sexuale deviante – nu, nu am uitat paharele de plastic cu gel – pe post de femeie gonflabila „la purtator”; cat pe ce sa spun ca nu am avut de-a face cu chikan (a pipai o femeie) – dar tocmai mi-am amintit cum colega mea a ramas perplexa trezindu-se cu o mana pusa pe fund atunci cand se aplecase sa-si ia o cutie de cafea de la un distribuitor.

Nu stiu cum percepe aceasta carte o persoana care nu a fost la fata locului (bine, m-ar interesa si mai tare sa aflu cum o percepe un japonez din Tokyo, evident); eu insa pot confirma ca da, asa e: am fost si noi dusi vrand-nevrand la karaoke (dupa niste ani – multi – aflu ca tot nu s-a demodat); am fost informati despre prioritatea acordata relationarii cu colegii de la munca in detrimentul vietii personale: am ramas atunci cu gura cascata afland despre excursii la sfarsit de saptamana in care mergeai cu compania in timp ce familia ramanea acasa – intre timp avem si noi teambuilding-uri; si am si acum gura cascata in urma descoperirii faptului ca, atunci cand japonezii merg in vacante in strainatate, jumatate din bugetul pentru cumparaturi este dedicat cadoului pentru sef; copiii, mama-soacra etc isi impart cu totii ce mai ramane.

Ceva simpatic – am aflat despre un cuvant care mi se potriveste: tsundoku: a cumpara carti si a le stivui pe un raft, fara sa le citesti. Bine, la mine sunt si pe jos. Cum se zice, „prea multe carti, prea putin timp”… Eroinei din carte respectiva stare a lucrurilor ii creaza un sentiment de exaltare – ceva bun care te asteapta in viitor (de inteles: mereu i-am invidiat pe cei care de-abia incepeau sa citeasca o carte care mie imi placuse mult).

Nu stiu din ce ideograme e compus tsundoku (de fapt tocmai am cautat: din „a stivui” si „a citi” – logic, zic), dar mi-a placut mult descrierea din carte a alcatuirii cuvantului „odihna”: „In stanga avem <persoana> , pe care o adaugam langa <copac> si obtinem <odihna>. Imagineaza-ti un om pe camp, spijinindu-se de un copac, odihnindu-se.” Atat de simplu si atat de frumos, atat de profund.

Altfel, o carte nostalgica – multe dintre personaje se intorc adesea in trecut, in vremea copilariei, perceputa ca taram al fericirii lipsite de griji, un refugiu in fata vietii traumatizante de zi cu zi: „Nu simti uneori ca lucrurile pur si simplu se schimba? Adica, chiar daca in viata ta nu se intampla ceva dramatic sau ingrozitor, simplul fapt de a imbatrani e oricum o trauma majora. Cand ma gandesc cum stateam pe tatami cu fratele meu mai mare cand eram copii, e ceva coplesitor de dureros la gandul ca am pierdut acel moment. Acest val de nostalgie care ne reaminteste mereu ca nu ne mai putem intoarce acasa. Ca acei copii care stateau pe podea, atat de tineri si de fericiti, sunt morti si ingropati acum. Nu se mai intorc niciodata.”

In fine. Revenind la Tokyo – pentru aceia care vad in aceasta carte o declaratie de dragoste catre capitala japoneza am o intrebare: sigur am citit aceeasi carte? Nu de alta, dar: „Orasul acesta este una din cele mai mari inchisori din lume – treizeci de milioane de locatari.” Si cum sa nu te urmareasca „cuvintele cazute”: „nedorit, neinsemnat, neplacut, neinspirat, nepregatit, nestiut, nesignifiant – stai, asta nu era un cuvant, dar parea ca ar fi trebuit sa fie…” Daca asa te face Tokyo sa te simti (da, pentru „neinsemnat” depun eu marturie), atunci intelegi dragostea cu care locuitorii sai se apleaca asupra fiecarui coltisor din natura, pasiunea pentru bonsai, orice fragment, cat de mic, de viata.

„Ori de cate ori pleca in cautare de conserve goale, Ohashi incerca din rasputeri sa se uite bine pe strazi si sa cuprinda in sine tot ceea ce il inconjura. Sa vada detaliile peisajului pe care le resimtea ca frumoase, micile nimicuri care ii aduceau placere. Soarele rasarind dimineta, strecurandu-se prin golurile dintre cladiri, cerul incetosat ce ascundea privirii varfurile zgarie-norilor din departare, norii cu forme ce semanau cu haite de pisici fugarindu-se. Viata inca ii mai oferea placeri, indiferent cat de mici erau ele.”

„LUCRURILE OMENESTI” – KARINE TUIL

O carte, pentru mine, de nota 10. Pe care am devorat-o in fix 24 de ore.

Violul si procesul ce urmeaza sunt doar un schelet pe care autoarea vine si il umple, pe nesimtite, cu „lucrurile omenesti”: teama de boala, de imbatranire, de decrepitudine, de discreditarea sociala; singuratatea, alienarea, ambitia, manipularea. Si mai ales relatiile dintre sexe, pe fundalul miscarii #metoo si al crizei imigrantilor de acum cativa ani.


Cartea indrazneste sa deschida capacul unei cutii a Pandorei in ce priveste hartuirea sexuala („Se aflase de nenumarate ori in situatii neplacute, daca nu chiar amenintatoare, care o obligasera sa-si descopere puterea de a spune nu, de a se eschiva si de a-l infrunta, fara sa-l ofenseze, pe cel care o ranise sau o injosise si despre care nu stia daca sau in cel fel se va razbuna.” – putine vor fi, cred, cititoarele carora acest fragment si cel, mai lung, care ii urmeaza, sa nu le redestepte amintiri deloc placute.)

Romanul este deci foarte actual; iar finalul sau, unul trist – oare spre asa ceva ne indreptam? Asta se intampla atunci cand nu mai speram la dragoste si ne multumim cu sexul?


Cartea mi-a amintit, data fiind tematica de baza, de „Scandalul” si „Noi contra voastra” ale lui Fredrik Backman.

Asta-i mersul lucrurilor. Ne nastem, murim; intre cele doua, cu un strop de noroc, iubim, suntem iubiti, nu dureaza mult, mai devreme sau mai tarziu ajungem sa fim inlocuiti. N-avem de ce sa ne revoltam, asta-i firea neclintita a lucrurilor omenesti.”

„ZMEIE DE HARTIE” – ROMAIN GARY

In ultima vreme am inceput sa judec o carte si dupa numarul de citate pe care simt nevoia sa mi le notez pe masura ce citesc; notitele acelea autoadezive au devenit obligatorii alaturi de semnul de carte . Nu mereu am insa ocazia sa le folosesc. Sunt si carti care spun o poveste captivanta, te plimba in spatiu sau timp, sau si-si, dar nu-ti dau prilejul acelui „Cum e asta!…” pe care mi l-au dat fragmentele de mai jos din „Zmeie de hartie” a lui Romain Gary.

Nu doar o alta carte despre Franta celui de al Doilea Razboi Mondial. Nu doar o alta carte de dragoste. O carte in primul rand despre umanitate, indiferent de tabara (mi-a amintit de „Toata lumina pe care nu o putem vedea” a lui Anthony Doerr), in primul rand o carte, zic, despre diferitele feluri in care putem alege sa luptam pentru ceea ce este important pentru noi, ca oameni; despre „nebunie”, despre „ratiune” si „ratiunea de a trai”. O carte care m-a cucerit prin ironia fina a personajelor sale si a stilului („Trebuie sa te feresti de un exces de luciditate si de bun-simt: viata isi lasa aici uneori unele din cele mai frumoase pene ale ei.”). Am sperat ca Ambrosie Fleury sa fi existat in realitate – un personaj in acelasi timp fantastic si puternic – de o cu totul alta maniera decat percepem in general puterea; la fel si muzeul sau – am cautat insa pe net si se pare ca nu, nu au existat nici unul si, implicit, nici celalalt.

„Zmeie de hartie” a lui Romain Gary incearca si sa aduca o alta perspectiva asupra activitatii celor care au ales sa-si duca mai departe ocupatia (in speta cea de proprietar de restaurant) in timpul ocupatiei germane – vazuta ca pe o lupta de mentinere a unei identitati nationale deja sfaramate, o alta forma de rezistenta a unei natiuni silite sa traiasca cu amintirea capitularii, a propriei lasitati – inainte si dupa razboi… Pornind de aici chiar voi citi „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – trebuie sa fie interesanta.

Traiam de ceva vreme intr-o lume in care termenul „lupta pentru onoare” nu mai evoca decat un absurd panas din alte vremuri, de-abia demn de gluma; dar asta insemna pentru mine ca lumea a mers intr-o directie si eu in alta, iar nu eu sunt cel care trebuie sa decida care dintre cei doi a gresit drumul.”

„- Ce incerci de fapt sa-mi spui, unchiule? Ma sfatuiesti sa-mi „pastrez ratiunea” sau sa-mi ‘pastrez ratiunea de a trai”?

„... de altfel, expresia in sine „prima dragoste”, prin definitie, semnifica ceva menit sa ia sfarsit.”

„- … Nu-ti face probleme, ai s-o revezi.

De unde stiti, doamna Julie?

Ea ezita, ca si cum nu voia sa ma faca sa sufar.

Ar fi prea frumos, daca nu ai revedea-o. Ar ramane totul intact. Lucrurile raman rareori intacte in viata.”

Trebuie intotdeauna sa pastrezi ceva pentru viitor.” De citit neaparat in contextul fragmentului – cam mare – din care l-am scos.

Disperarea este intotdeauna o supunere.

Ura se nutreste din generalitati.”

Si s-a intamplat ca in aceeasi perioada sa imprumut si alte doua carti despre Franta in timpul celor doua razboaie, asa ca le amintesc si pe ele aici:

„Eliberare” a lui Imogen Kealy (in realitate un scenarist american si o autoare britanica, „combinati”) si „Reteaua Alice” a lui Kate Quinn – doua scriitoare scriind, fiecare, despre femeile fantastice despre care nu a auzit nimeni, pentru ca toti am auzit doar despre Mata Hari.

„Eliberare”: O carte care ar fi doar o carte clasica despre Rezistenta franceza, sabotaje, SS… daca nu ar fi o poveste adevarata in spatele ei. Cum de nu auzisem niciodata despre Nancy Wake? O super super tipa, ca sa zic asa. Asta in spiritul cartii, care, desi subiectul numai amuzant nu este, reuseste sa fie adesea foarte amuzanta, dat fiind caracterul efervescent al eroinei. Chapeau, madame Wake! Mai rar…

„Reteaua Alice”: Cartea in sine e una dintre cele usor de citit, care curge parca de la sine. Spionaj – de data aceasta in timpul Primului Razboi Mondial, romance, sudul Frantei… Am descoperit insa si aici personaje reale de care nu auzisem, eroine ale luptei impotriva ocupatiei germane. Si povestea ororii de la Oradour-sur-Glane.

Pentru cei interesati de acest gen de carte, cea mai cunoscuta din ultima vreme cred ca este „Privighetoarea” lui Kristin Hannah. Am citit si „Biblioteca din Paris” – in fapt o biblioteca americana – a lui Janet Skeslien Charles. Si, tot din perioada ocupatiei naziste (nici nu stiusem ca a existat un teritoriu englez din Europa ocupat de nazisti), una din preferatele mele (merita vazut si filmul): „Scrisori din Insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer si Annie Barrows – mi-a placut atat de mult incat, atunci cand am ratacit-o, m-am dus si am mai cumparat-o o data.

BRUXELLES – DUPA 20 DE ANI

Vingt ans apres”, vorba lui Dumas. Vreo 23, ca sa fim mai exacti. Aterizam pe la ora 8 dimineata ora Belgiei si de-abia dupa aterizare imi dau seama ca la ei nu e la ca la noi, unde si daca zbori cu low cost tot pe Otopeni aterizezi. Nuuu, noi tocmai am aterizat pe un aeroport (Charleroi) aflat inca in constructie, a carui singura legatura cu Bruxelles-ul, aflat la 60 km (ca si cum as fi aterizat eu la Ploiesti cu gand sa ajung in Bucuresti), este un autocar care la ora respectiva circula cel mai des: din 30 in 30 de minute. Raportand stufosenia cozii la volumul autocarului, estimez ca in al treilea avem sanse sa ne urcam; din pacate nu ma insel – dupa mai bine de o ora de asteptat urcam si noi; cu cat mai face autocarul pana la Gare du Midi (singura oprire din Bruxelles), ajungem si noi in oras la peste doua ore de la aterizare. Da’ acu’ vorba ardeleanului: ce atata zor? Am asteptat 23 de ani si arde pielea pe mine pentru doua ceasuri?

Calculele mele inclusesera descinderea in Gare Centrale, care dupa tinerea mea de minte are legatura directa cu aeroportul international, dar iata-ne in Gare du Midi. Hotelul nostru fiind in apropiere de Gare Centrale. Si de Piata Mare, de toate cele. Pe harta distanta pare fezabila, asa ca o luam pe jos catre Grand Place. Nu pot sa spun ca zona imi place; mi s-ar parea curios sa ii placa cuiva: pe Bd. du Midi ori au dat de petrol, ori trudesc sa ucida definitiv reteaua de metrou – daca o fi fost pe acolo, ori pun acum de una noua. Totul e sapat adanc, zona e cap-coada un santier. Piatra cubica a portiunilor ramase nescormonite nu e de natura sa faciliteze nici ea tararea unui geamantan.

In fine, ajungem. Ma trezesc brusc intr-unul din colturile Grand Place, cu cladirile ei opulente, bogat ornamentate cu… de toate (preferata mea este o cladire cu o gasca – ma rog, cica lebada – pe frontispiciu, dar am dibuit undeva si o vulpe – printre altele). Reactia (imi dau seama, justificata) a fiicei mele: „Ce de Becali!…”

Intr-adevar fiecare cladire e bogat impodobita cu auriu si, cum spuneam, multe-multe sculpturi. In afara cladirii Primariei si a Maison du Roy de peste drum de ea – acum un muzeu al Bruxelles-ului, toate cladirile sunt foste sedii ale breslelor existente la momentul edificarii Pietei Mari – nu am reusit niciodata sa aflu care-i care; sau daca am aflat, intre timp am uitat. Primaria si Casa Regelui insesi sunt doldora de statui si ma intreb, cum am facut-o si la Luvru, ce jocuri se vor fi facut, ce sfori se vor fi tras pentru ca o personalitate sau alta de la acel moment sa se fi regasit imortalizata intr-una din acele statui de pe fatade. Acum, dupa niste sute de ani, cine-i mai stie? Efectul este, insa, per total, impresionant.

Traversam Piata pe diagonala (cam pustie la ora aceea – aveam insa sa constat ulterior, cu tristete, ca nu doar la ora aceea) si imi amintesc ca in urma cu multi ani avusesem ocazia sa vad statuia din varful turlei Primariei (cocotata acum la o inaltime ametitoare) de aproape, coborata pentru „ingrijiri” in mijlocul Pietei. Nu am prins insa niciodata vestitul covor de flori care se realiza in Piata – ma intreb, date fiind vremurile, de cand nu il vor mai fi facut. Am prins o data, insa, o piata de flori acolo. Si, cu ocazia primei vizite, un domn echipat in haine de Ev Mediu care facea reclama Muzeului Torturii – pe care nu l-am vizitat niciodata, dar am si acum in fata ochilor fotografia facuta alaturi de domnul respectiv, care m-a luat prin surpindere aplecandu-ma si pe mine intr-o dubla reverenta; am iesit amandoi in poza razand in hotote – caut de ceva timp acea fotografie, m-as bucura sa o mai gasesc. Amintiri…

Iesim in Place du Marche aux Herbes, unde se afla hotelul nostru. Imi place genul acesta de denumire, care te trimite intr-un Bruxelles de mult dus, cu referiri la variile produse ce se vindeau, fiecare in zona dedicata: pe langa prezenta Piata a Mirodeniilor, exista o Rue des Bouchers/ Strada Macelarilor (la care voi reveni) si am gasit in alte zone trimiteri la branzeturi, oua, paine si chiar carbune. De altfel si in Bruges, oraselul in care vom petrece mai tarziu cateva nopti, strada principala este Strada Lanii.

Ati intalnit vreodata grupuri de cantareti stradali indieni din America Latina, cu pene si panglici colorate? Aparusera si pe la noi pe la Neptun. Muzica lor pe mine ma duce de fiecare data… nu, nu in America (unde nici nu am ajuns) ci… la Bruxelles, mai exact fix in Place du Marche aux Herbes. Cu ocazia primei vizite, cazata la acelasi hotel unde am ales sa stam acum (for the sake of good old times si pentru locatia super centrala), le-am auzit (pentru prima oara in viata) muzica de indata ce am intrat in camera. Camera, la ultimul etaj al hotelului, fix sub streasina, avea o singura ferestruica; a trebuit sa ma sui cu genunchii pe masa pentru a-mi putea lungi periculos gatul: cateva etaje mai jos cantau, in plina Place du Marche aux Herbes, in sunet de clopotei si nai, cativa artisti de peste Atlatic. Am stat si i-am ascultat pana au terminat, de acolo de sus, de pe masa.

In mijlocul pietei troneaza statuia unui fost primar al urbei, Karel Buls, de la finele secolului XIX, simpatic reprezentat impreuna cu cainele sau. Domnul pare sa fi facut ceva treaba la vremea sa, pentru ca bruxelezii au simtit nevoia sa-l onoreze si printr-un basorelief stil Art Nouveau aflat pe o latura a Pietei Mari, pe drumul spre simbolul orasului, micul pisacios din secolul al XVII-lea, Manneken Pis.

Legenda spune ca un baietel a salvat orasul facand pipi pe fitilul explozibililor care ar fi trebuit sa arunce in aer localitatea. In timp Manneken a capatat si o pereche, tot pisacioasa, o fetita de data aceasta, ca sa fie toata lumea multumita – Jeanneke Pis, aflata de cealalta parte a Grand Place, in apropierea Rue des Bouchers (fetita pe care am regasit-o protejata acum de un grilaj care o face extrem de greu de fotografiat); si inca si mai recent, la finele secolului XX, a aparut si Zinneke Pis, un catel care face pipi in zona Marche aux Grains – Piata de Cereale – o alta denumire cu trimitere la trecutul indepartat.

In incercarea – reusita – de a ajunge la 30.000 pasi facuti in prima zi a vizitei la Bruxelles, am bifat toate cele trei repere pisacioase, la catel ajungand cand deja se lasase seara.

Pe Manneken l-am gasit in prima zi dezbracat, in varianta clasica, dar cum dumnealui detine o colectie – care se poate vizita – de peste 900 de costume donate de tot felul de entitati, am ramas cu speranta ca il vom putea prinde la un moment dat si decent. Ceea ce s-a si intamplat, in chiar ultima zi petrecuta la Bruxelles.

In fata statuii este afisat programul diverselor costumari; m-am intrebat mereu cum ar fi sa ai ca meserie gatirea din timp in timp a micului Manneken – care in Bruxelles este omniprezent, de la figurinele de ciocolata la foarte popularele tirbusoane…

Costumatia foarte eleganta in care l-am surprins in final ii fusese donata de o asociatie religioasa, dar din program am aflat ca in ziua anterioara statuia fusese imbracata cu un costum donat de un serviciu pentru lupta antidrog – ma intreb cum trebuie sa fi aratat acea costumatie. De-a lungul anilor eu l-am mai vazut pe Manneken imbracat in doge venetian, respectiv in personaj al unei legende japoneze. Mi-ar placea mult sa asist si la procesul de imbracare-dezbracare propriu-zis – sigur e o experienta in sine.

Langa Manneken iti fura privirea o cladire acoperita, in mod insolit pentru mine, de multe biciclete viu colorate. O prezenta vesela pe o strada si intr-un oras din care insa veselia pare sa fi pierit: pe strada Etuvei, care leaga Manneken de Piata, unde nu aveai loc sa arunci un ac, acum ca hoardele de turisti asiatici sunt departe, la ei acasa, si nici prea multi alti turisti nu se mai arata, magazinele cu tapiserii, dantela si suveniruri sunt inchise, chiar si unele magazine cu ciocolata – cu celebrul Neuhaus aflat, in mos socant, in frunte.

Dar despre asta…

CRACIUNUL IN CESKY KRUMLOV

Nu, nu sariti cu invidia!… Nu sunt in Cesky Krumlov acum; mi-ar fi placut, dar nu. Doar ca de la inceputul lui decembrie 2018, cand am ajuns acolo, tot zic ca voi scrie la vreme de sarbatori invernale si despre aceasta destinatie inedita de Craciun, si de fiecare data am, ca noi toti, cu totul altele de facut in aceasta perioada, si ma trezesc ca a trecut Craciunul, si tot asa. Dar anul asta, gata! Fotografiile le am selectate de anul trecut, asa ca mai ramane treaba cu scrisul.

Am ajuns in Cesky Krumlov, inteleg o fosta enclava germana pe teritoriul Cehiei, inspre granita cu Austria si Germania, mai aproape de Linz si Passau decat de Praga, intr-o excursie cu tematica de Craciun prin Budapesta, Praga si, in final si foarte pe fuga, targul din fata Primariei din Viena; excursie unde, pentru mine, singurele locatii inedite aveau sa fie Bratislava si acest total necunoscut si atat de cochet Cesky Krumlov.

Daca in Bratislava nu stiu daca tanjesc sa revin, in Cesky Krumlov chiar mi-ar placea. Unu: pentru ca as vrea sa vad cum arata si vara; doi si cel mai important: pentru ca, pentru a bifa atatea locatii intr-o excursie de doar patru nopti cu autocarul, am fost haiuiti non-stop si, sincer, chiar nu mi-a tihnit; in special aici in Cesky Krumlov. Iar locul acesta chiar merita luat la picior cu de-amanuntul.

Din parcarea pentru autocare drumul urca pana la castel (pe care evident nu am avut timp sa il vizitam), de unde privelistea asupra urbei ce se intinde de cealalta parte a zidurilor este fantastica: oraselul vechi pare cu totul inconjurat de cursul Vltavei, ca o mica insula medievala intre ape.

Coboram apoi, traversam inelul Vltavei si patrundem in orasel. Ghidul ne lasa in mica piata centrala, sa luam pranzul din ce se gaseste la tarabele de pe-acolo si ni se lasa si un dram de timp la dispozitie, pe care regret si acum ca nu l-am petrecut bantuind pe cat posibil pe stradutele oraselului, pe care aveam sa le vad doar din fuga calului la plecare. Dar doamna ghid ne amenintase atat de strasnic ca ne va lasa acolo daca nu suntem la minut la punctul de plecare din piata, incat nu am vrut sa riscam sa ne pierdem pe undeva si sa ratam plecarea; asa ca am petrecut scurtul ragaz exclusiv in piata. Cum spuneam, regret si acum si mi-as dori sa am ocazia sa recuperez vreodata.

Piata in sine e de dimensiuni modeste si, sub cerul innorat de decembrie, doar cu un puf de zapada, are cu adevarat o atmosfera medievala.

Pe langa cele cateva tarabe la care trebuie sa fii foarte dornic sa pleci de acolo cu ceva ca sa ajungi sa si cumperi, imi atrage atentia un carusel cum nu am mai vazut, bine integrat in atmosfera, complet din lemn.

La plecarea din piata o luam pe alt drum decat la venire, printr-o parte a vechiului oras care cred ca se numeste Latran, unde imi sar in ochi tot felul de magazinele in care cu drag mi-as fi bagat nasul, dar dragonul de ghid se uita urat la mine si cand opresc doar cat sa fac cate-o poza… Ea ma bombane, eu o injur in gand si uite asa iesim in pas alergator la propriu din oras, din nou in spatele castelului si… asta a fost. Suficient cat sa tanjesc sa revin vreodata – God willing, cum zice englezul!

Less (or MORE?)

Atunci cand vezi pe coperta unei carti ca a castigat premiul Pulitzer si vezi si nenumaratele elogii de care vine insotita, clar asteptarile sunt atat mari cat si… de un anumit fel. Pentru a lua premiul Pulitzer o carte trebuie sa fie foarte bine ancorata in realitatea momentului. Iar in anul 2018 se pare ca era timpul pentru o carte despre gay – de fapt nici macar despre gay ca si fenomen, o carte cu un personaj gay. Ceea ce toate marsurile si protestele nu au facut pentru cauza gay face aceasta carte, care pune toata viata unui scriitor gay intr-o atmosfera de normalitate la care poate nu te astepti: nu este deloc o carte manifest, poate singurul mesaj de gen sa fie, foarte discret, chiar titlul cartii si al capitolelor, care preiau acel „Less” care este intr-adevar numele personajului, dar pe care nu il poti separa de sensul de „untermensch”, caci iata, oriunde s-ar duce in lume, personajul este Less/ „mai putin” – „mai putin la inceput”, „mai putin la sfarsit”, „mai putin marocan”, „mai putin francez”… Altfel, o carte care, desi elogiata pentru umorul sau (si da, chiar am ras in hohote la un moment dat), este in subteran o carte trista: eroul cartii, Arthur Less, isi rescrie cartea despre drama unui scriitor gay, carte respinsa de editor, transformand-o intr-o carte amuzanta, care sa prinda – drama nu „prinde”.

Autorul insusi, Andrew Sean Greer, la randul sau gay, scrie o carte doar la suprafata amuzanta. Greer pare sa fi presimtit succesul cartii sale – personajul Robert Brownburn este castigator in carte al premiului Pulitzer si afirma la un moment dat: „Prizes aren’t love. Because people who never met you can’t love you. The slots for winners are already set, from here until Judgement Day. They know the kind of poet who’s going to win, and if you happen to fit the slot, then bully for you!”./”Premiile nu sunt despre a fi iubit. Pentru ca nu te poate iubi cine nu te-a intalnit niciodata. Tipologiile castigatorilor sunt stabilite deja, de acum si pana la Judecata de Apoi. Se stie ce tip de poet va castiga si daca se nimereste sa fii tu ala care se potriveste, norocul tau!”

O carte densa, cu tenta autobiografica, autoironica (vezi citatul de mai sus), tratand despre viata, dragoste, parenting, lumea literara, a premiilor si festivalurilor literare, aducand un elogiu discret traducatorilor si editorilor, o carte care reuseste sa aiba si suspans si, bonus, un final a la „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” al Agathei Christie (sau mai nou, a la „Pacienta tacuta” – Alex Michaelidis).

La ce alte scrieri m-a mai dus cu gandul cartea? Evident, recent citita „Iubire interzisa” a lui Tudor Chirila din „Exercitii de echilibru” – cu totul alt vibe, zvarcolitor, patimas, dar atat de autentic. Mai demult cititul „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnica” al lui Marguerite Yourcenar (ea insasi gay) si tot al sau „Memoriile lui Hadrian” – aveam sa ii admir ulterior statuile lui Antinous, cu adevarat superb, prin muzeele lumii. Si la „Cei domni din Bruxelles” al lui Eric-Emmanuel Schmitt, cel mai apropiat ca atmosfera de „Less” – o lume mult mai calma, fara zbucium si revendicari.

Ce aduce in plus „Less” este ca lumea sa nu este nici macar una care se ascunde – cum spuneam, ceea ce surprinde este insasi atmosfera de normalitate cap-coada. Fara steaguri curcubeu (am in fata ochilor un mare steag curcubeu pe fatada primariei din Ljubljana sau, mai recent, dungile curcubeu interpuse intre cele ale trecerilor de pietoni din Bruxelles), fara dorinta de a iesi in fata, a soca, chiar si fara acel „pride” atat de vehiculat. Nu sustin cauza respectiva, la propriu „nu-mi permite religia”, personal functionez pe principiul „live and let live”, mi s-a rupt sufletul citind despre soarta personajului din The Imitation Game – Alan Turing… mi-as dori insa sa pot folosi culorile curcubeului fara a fi automat asociata fenomenului si mi-as mai dori o lume fara degete bagate in ochi, fara „mandrie” nejustificata, pana la urma. Atata timp cat se tinde catre o normalitate, exagerarile nu ar trebui sa-si afle locul; ceea ce e prea mult va dauna intotdeauna. Si revenind la „Less„, ma gandesc ca tocmai atmosfera de normalitate din carte o face sa fie in fapt o utopie.

DIN CER AU CAZUT TREI MERE

„… cel mai tare doare ca nu poti sa-i imbratisezi pe cei care n-au mai putut sa te astepte

Acum treizeci de ani ma intorceam din prima mea iesire din tara – o luna la Viena. Bunicii care m-a crescut, pe care nu o mai vazusem de un an, ii aduceam din putinele mele mijloace de pe atunci o cutie cu jeleuri de la austrieci, pe care abia asteptam sa i-o dau – ii placea ca seara, inainte de culcare, sa se trateze cu un dulce – o bomboana de ciocolata, un jeleu sau macar o lingurita de dulceata – ciocolata si jeleurile erau rare in vremurile acelea. Cutia cu jeleuri in forma de fructe colorate aveam sa i-o dau unei batrane din sat, prietena de-a bunicii, de sufletul celei care ma crescuse de la unsprezece luni – in timp ce eu strabateam Viena cu gandul la ea, mamaie odihnea deja sub pamant.

Ultimul rand al cartii Narinei Abgarian, „Din cer au cazut trei mere„, m-a aruncat violent in ziua de dupa revenirea la Bucuresti, cand mama m-a chemat intr-o camera, a inchis usa, mi-a spus sa ma asez pe canapea si mi-a spus „Mamaie nu mai e”… Dupa un an in care fusese bolnava si imi trimisese prin mama vorba sa nu merg la ea pana nu se face bine, mamaie nu mai putuse sa astepte; sunt sigura ca ar fi vrut, dar… nu a mai putut. A vrut sa nu o vad bolnava; si mi-a ramas in amintire asa cum a vrut sa o tin minte, inca sanatoasa, iesita in drum la ultima noastra despartire, facand semn cu mana spre masina care se indeparta, asa cum doar pe ea si pe bunicul i-am vazut luandu-si la revedere: cu palma intoarsa nu spre cel ce pleca ci spre ei insisi si cu miscarea de inainte-inapoi a palmei, ca un vesnic indemn la drum bun. Am privit-o prin luneta masinii pana cand a disparut dupa un cot al drumului – de parca as fi stiut ceva si voiam sa prelungesc cat mai mult ultimele clipe in care o mai vedeam.

*

Am citit de multe ori ca incercam sa ne regasim de fapt tot pe noi in ceea ce citim, in ce ascultam, in ce privim. In cele cateva zile cat mi-a luat sa dau gata cartea Narinei Abgarian (trecuta in 2020 de The Guardian printre cei mai buni sase autori contemporani europeni), desi actiunea se petrece intr-un sat armean, eu am fost in satul bunicilor. Satul care a pierit intr-o noapte din iulie 1975 si nu a mai fost niciodata la fel – decat in amintirile celor care il cunoscusera pana atunci, pentru ca singura casa ramasa pe locul in care fusese si inaintea acelei nopti a fost cea a bunicilor, salvata de un mar urias aflat in fata ei, care a tinut piept viiturii; restul au fost luate de rau sau abandonate mai tarziu, toti ceilalti locuitori alegand sa-si ridice alte case, mai sus in munte, pe bucatile de pamant unde avusesera pana atunci fanete sau livezi. Iar Buzaul a continuat sa roada, an dupa an, din vechea vatra a satului disparut.

Maran, satul aflat in varful muntelui Manis-kar, isi pierde si el jumatate din suprafata si din suflete intr-o noapte, iar apoi inca o jumatate din locuitori in urma foametei, precedata la randul sau de invazii de sobolani si insecte, seceta si furtuni. Nu lipseste nici razboiul. Si cu toate acestea, viata in acest sat ce la inceputul naratiunii se pregateste sa moara, ca si eroina sa principala, are o liniste si o dulceata cu care ramai in suflet; mi-a parut rau sa plec din Maran la sfarsitul cartii.

Viata oamenilor este simpla, evenimentele din viata satului sunt marunte dar au importanta lor, trecutul e mereu prezent si atat de aproape, incat inca se mai cunosc cu exactitate radacinile fiecarui nume din sat. Iar magicul este prezent necurmat. Aceasta impletire a supranaturalului cu evenimentele vietii de zi cu zi m-a dus cu gandul pentru prima oara, desi carti care imbina fantasticul cu realul am tot citit, la „Un veac de singurate” al lui Garcia Marquez. Cred ca o sa-mi fac curaj sa il recitesc – sa tot fie douazeci si cinci de ani de cand l-am citit si m-a bagat intr-o depresie de speriat. Nu e cazul romanului Narinei Abgarian. Citindu-l, am umblat pe ulite care nu mai sunt de mult, m-am revazut privind printre ulucile gardurilor vecinilor la florile rosii si albastre de fasole – ale noastre erau mereu doar albe; mi-am reamintit caruta tiganilor spoitori care aparea in fiecare an pe terenul de pe malul Buzaului unde altfel barbatii din sat jucau uneori popice; am revazut-o pe mamaie luand duminicile drumul bisericii, cu cosul in care avea platoul cu coliva, cu flori rupte din gradina ei si cu sticluta de vin cu impletitura de sarma verde si alba care o transforma intr-o mica damigeana (ma intreb si acum pe unde va fi sfarsit, pentru ca pe mine acea damigenuta in miniatura nu ma putea duce decat cu gandul la bunica) ; vasul de ceramica alb cu flori albastre, cu manere si capac tot din lut, in care mamaie aducea „la loc” (o bucata de teren la poalele muntelui, strajuita de un nuc urias, unde bunicii cultivau departe de casa porumb presarat ici-colo cu cuiburi de fasole) pranzul cu mamaliguta calda inca, pe care il mancam sub crengile nucului cand bunicii se opreau din prasitul porumbului. Mi s-a spus ca nucul nu mai este – in mintea mea el e la locul lui, iar bunica mai sapa inca „la loc”, aplecata cu capul pana la gumarii pe care ii purta sau papucii de pasla lucrati de un nene din sat si pe care ii avea toata lumea pe acolo; am gasit-o odata „la loc” cand, venind intr-o vizita neanuntata, ne-au intampinat curtea si casa pustii – asa ca am continuat sa o caut acolo, cu incapatanare, ca intr-un pelerinaj, si dupa ce ea luase pentru ultima oara drumul catre biserica.

Multumita Narinei Abgarian am mers din nou cu bunicul in josul Buzaului la ceasul amurgului pana in satul vecin sa asteptam sa coboare din munte vacarul cu vacile – una din cele mai dragi amintiri ale copilariei: vacile coborand lenes pe panta muntelui, aparand si disparand printre copaci, insufletirea ce ii cuprindea pe toti cei ce asteptau in momentul in care iesea la iveala din padure prima vacuta si stiam ca asteptarea se apropia de sfarsit, incercarile de a ghici de la distanta care dintre ele era Dumana sau Joiana noastra. Oare mai coboara si astazi vacarul pe aceeasi poteca la ceas de seara? Mai asteapta cineva in ulita cum asteptam cu bunicul si, mai tarziu, cu bunica?

Am stat din nou cu bunica la gura sobei din fonta, inghesuite amandoua pe aceeasi bancuta albastra lucrata candva de bunicul, cu o inimioara taiata in piciorul de lemn, impuindu-i capul cu tot ce mai citisem de la ultima revedere, i-am vazut mainile batatorite de munca, patate de seva mormanelor nesfarsite de urzici si frunze de sfecla tocate cu satarul pe un blat urias facut dintr-un singur trunchi imens de copac inchingat de tataie intr-un cerc de fier, in care miile de zile de „tocat buruiana la pasari” sapasera asemenea unei coveti, iar mainile bunicii ajunsesera sa poata lua taciunii din foc de-a dreptul, m-am dat din nou in leaganul pe care tataie mi-l construise solid, din lemn, vopsit tot albastru, prins sub streasina sopronului – m-a durut sufletul cand, dupa ani multi de cand bunicul plecase de tot, am aflat ca a fost desprins de acolo unde mana lui il legase pentru ultima oara in seara zilei care a fost ultima pentru satul vechi al bunicilor.

*

Pentru Maran, asa cum veti vedea, mai exista insa, in mod neasteptat, speranta.

Si mi-a mai amintit aceasta carte, cumva, de o alta: „Bastarda Istanbulului” a lui Elif Shafak, cu detaliile sale legate de bucataria armeneasca si cea turceasca si senzatia ca in cele din urma, la nivel simplu, uman, suntem aceiasi – sub alte nume, in alte limbi, dar, in esenta, aceiasi, cu aceleasi nazuinte si bucurii simple, ale vietii de zi cu zi.

O carte magica, cu o curgere lina, care, in ciuda tuturor dramelor si traumelor atator generatii, iti lasa sufletul mangaiat.

Dincolo de fereastra se lasa noaptea sudica, maturand pervazul cu raze de luna timide si povestind in cantec molcom de greieri visele pe care le visa lumea. Anatolia statea intinsa pe perne, strangand la piept albumul cu fotografii de familie, si plangea.

NU VOR MAI FI POVESTI

Incepand de ieri seara voi da cu teama cautari pe net dupa scriitorii preferati. Dupa Peter Mayle, mi-am luat aseara ramas bun datorita netului si de la Lucinda Riley – nu stiam ca plecase din aceasta lume in luna iunie a acestui an, la circa doua saptamani de la publicarea ultimei sale carti, de data aceasta nu doar „cea mai recenta”, ci chiar ultima: „Sora lipsa”/ „The Missing Sister”, a saptea carte din seria celor sapte surori, pe care s-au concentrat in ultima vreme eforturile Lucindei. Mesajul postat de familie anunta ca Luncinda a reusit insa sa lase in urma sa cele necesare pentru ca fiul sau sa poata incheia seria cu o a opta carte, dedicata lui Pa Salt/ Atlas – cei care au citit cartile deja aparute stiu la cine ma refer.

In momentul in care, vara trecuta, mi-a venit pachetul cu ultimele patru carti ale seriei de atunci, nu am mai putut citi nimic altceva pana nu am ajuns la finalul cartii „Sora soare”/ „The Sun Sister”. Si de atunci asteptasem cu nerabdare continuarea. Voi citi cea de a saptea carte stiind ca acea calatorie va fi ultima in compania Lucindei Riley, ca invitatia aceasta intr-altul din universurile nascute din imaginatia sa a venit de dincolo de pragul dintre lumi.

Am calatorit impreuna, intai in India, in paginile cartii „Trandafirul noptii”, care ramane una din preferatele mele, in Thailanda cu „Secretul orhideei”, iar in ultima vreme, cu cartile seriei surorilor d’Apliese, din Elvetia in Brazilia, Norvegia, Scotia, Spania, Anglia, Kenya. Fiecare din cartile seriei tese, inclusiv in jurul unui personaj real, o poveste: in „Sora umbra” am descoperit-o cu placere chiar pe Beatrix Potter, minunata autoare a lui „Peter Rabbit” si una din pionierele miscarii de conservare a zonelor rurale ale Angliei – celor care nu ati vazut filmul „Miss Potter” cu Renee Zellweger si Ewan McGregor, vi-l recomand cu multa caldura.

Am (re)descoperit locuri reale devenite legendare, ca acel Muthaiga Club din Kenya, am intrat din nou in Happy Valley in care mai „fusesem” atat cu filmul „Out of Africa” (Meryl Streep si Robert Redford) cat si in paginile cartii „Zbor in jurul soarelui” a Paulei McLain – despre legendara Beryl Markham, despre care eu nu stiusem nimic pana atunci – cea care, printre altele, i l-a furat in realitate baronesei Karen von Blixen (Meryl Streep) pe Denys Finch (Robert Redford). Am intrat in vechiul „Oriental Hotel” din Bangkok, am „asistat” la constructia statuii uriase a lui Isus din Rio.

Cartile Lucindei nu sunt ceea ce se numeste „literatura serioasa”, nu vor castiga niciodata Premiul Nobel pentru literatura – ceea ce nu le face mai putin magice si, de ce nu, geniale. Pentru ca iti trebuie geniu sa tesi astfel de povesti, astfel de lumi, sa tii prinsi in mreje cititorii sute si sute de pagini, o carte dupa alta.

Cu copertile lor colorate si romantice, cartile sale iti spun din primul moment ca te asteapta o calatorie pe meleaguri exotice, povesti pline de pasiune, nostalgie, surprize. E o invitatie pe care o accepti – sau nu. Eu ma bucur ca am acceptat-o. Lucinda Riley ramane una din scriitoarele ale caror opere m-au ajutat sa evadez – lucru pentru care ii raman recunoscatoare. Asa cum apare scris in materialele despre ea, daca v-au placut Kate Morton, Kristin Hannah si, zic eu, Santa Montefiore, dati-i o sansa Lucindei Riley – o merita din plin, nu va va dezamagi.

Din pacate, de la Lucinda Riley nu vor mai veni de-acum povesti care sa ne incante imaginatia si sa ne faca sa visam la locuri exotice si destine romantice.

Zbor lin catre Pleiade, Lucinda! Si multumesc.