Inca doua carti cu pisici, care pisici par sa fi luat in ultima vreme cu asalt lumea literara. Mai exact inca o carte cu pisici scrisa de o autoare japoneza – cea de a doua; prima, desi scrisa de o autoare maghiara stabilita in Barcelona, are si ea un personaj japonez – patroana respectivei cafenele cu pisici. (Care cafenele cu pisici sau alte animale de companie inteleg ca au inceput sa apara si pe la noi.)
„Cafeneaua cu pisici” este o lectura relaxanta, o poveste moderna pentru oameni mari, in care eroina nu este o cenusareasa oropsita ci o fosta detinatoare de galerie de arta din Londra, ajunsa sa-si plateasca cu greu o chirie chinuita prin Barcelona etc etc Cartea abunda de intelepciune pisiceasca si nu numai. Cu ce m-am imbogatit eu de aici?
„In viata se intampla tot felul de lucruri… Dar poate ca e mai bine sa te impiedici decat sa mergi pe un drum care nu duce nicaieri.”
„Am invatat de la pisici o lectie foarte importanta… Accepta-te asa cum esti si nu vei mai avea nevoie de aprobarea celor din jur.”
„Curiozitatea a omorat pisica… zise Yumi. De fapt, mereu am fost convinsa ca proverbul asta e gresit. Lipsa curiozitatii ne omoara! Cand omul nu-si mai imagineaza nimic, cand nu se mai asteapta sa se intample nimic deosebit si nu mai iese din zona lui de confort, incepe sa moara putin cate putin.”
In schimb cea de a doua carte, desi ai fi zis ca este tot ceva gen „Chocolat” sau „What You Are Looking for Is in the Library„/ „Negustorul de carti„, adica pentru fiecare ciocolata/ cartea – in speta pisica – potrivita, devine pe masura ce o parcurgi din ce in ce mai datatoare de fiori, trece de la fantastica la misterioasa si vag sinistra, astfel ca la final (care inteleg ca nu e tocmai un final, pentru ca ni se pregateste in toamna un nou tratament cu pisici) am ramas nu doar relativ perplexa ci si cu senzatia mai greu de definit pe care mi-a lasat-o demult „Mulholland Drive” – filmul lui David Lynch (daca va suna cunoscut, e domnul care a regizat „Twin Peaks„). Deci… da. Posibil sa ma tenteze totusi si partea a doua…
Si mi-a mai atras atentia ceva: ca si in „What You Are Looking for…”, atat primul capitol al acestei carti, cat si „Cafeneaua cu pisici” merg pe ideea unor personaje cu studii superioare care ajung sa-si gaseasca un tip de salvare sau altul in activitati sub nivelul pentru care se pregatisera, dar care se dovedesc ( in niste circumstante nu tocmai fericite) capabile sa le ofere la sfarsitul zilei un anumit nivel de satisfactie, mai mult oricum decat ar fi crezut initial. Pare sa fie un trend…
O carte cu un asemenea titlu nu avea cum sa nu-mi atraga atentia; si i-am tot dat o vreme tarcoale.
Pe numele sau originar „Der Buchspazierer” – „Cel care plimba carti”, aceasta este inca o carte despre… carti, librarii, anticariate. (Si pe langa meseria de plimbator de carti o veti intalni in carte si pe aceea de cititor de carti – ca meserie, nu asa, pro bono…)
„Cartile sunt mult, mult mai periculoase decat inghetata! Pentru ca ele te strica la cap. Sau si mai rau, la inima.”
Autoarea acestei replici este o fetita nazdravana care mi-a amintit cumva de Pippi Sosetica, personaj cu care am facut tarziu cunostinta, cand nu mai eram de mult copil. Dar o vedeam in copilarie pe produsele pentru copii din cataloagele Neckermann si Quelle de care am mai pomenit si ma intrebam ce o fi cu ea; ca si cu strumpfii. Daca s-or fi publicat si la noi carti cu ei inainte de 1990, la mine nu au ajuns. Cartea prezenta mi-a amintit insa, pentru ca o mentioneaza printre multele carti pomenite in ea, de una dintre cartile mele preferate din copilarie, pe care o pastrez si acum: „Secretul celor doua Lotte”, de Erich Kaestner. Am dat acum o cautare – se pare ca din pacate nu s-a mai reeditat. Chiar pacat.
„Negustorul de carti” se citeste usor si este pana la un punct o lectura relaxanta si amuzanta; dincolo de acel punct… mai putin. O zi – doua va vor fi de ajuns pentru a-i da de cap.
Pentru mine cartea este si despre relatiile tati-fiice (eroina copil poarta, inteleg, numele fiicei autorului) si despre multe tipuri de singuratati. Singuratati carora reuseste sa le puna capat, si nu doar la figurat, lumea cartilor.
La doi ani de la aparitia in 2020 a acestei carti autorul a scris si o carte despre „cel care coace povesti” – aceleia nu ii voi mai da tarcoale cand va aparea si la noi, ci ma voi duce direct la tinta.
„Te’eburenee” – „Sa ma ingropi tu pe mine„. Intr-o carte doldora de orori, moarte, suferinta, pierderi de neinlocuit, frica, disperare… aceasta urare aflata la ordinea zilei, ca un perpetuu memento mori inserat in panza cotidianului, mi-a dat fiori. Si mi-a amintit de copilarie, cand ma rugam sa ne ia in acelasi timp la El pe mine si pe ai mei. Pentru ca nimeni sa nu ramana sa sufere dupa ceilalti. Cred ca e ceva ce fiecare copil ii cere la un moment dat lui Dumnezeu.
Cu toata grozavia unei Sirii pentru care razboiul civil de-abia incepea, cartea reuseste sa fie si proaspata, suava. Pentru ca pe fundalul tuturor nenorocirilor, intr-un oras in care putini isi mai pastreaza unul sau doi membri ai familiei alaturi, intre cei doi protagonisti adolescenti reuseste sa se teasa o poveste de dragoste cu atat mai diafana.
In carte apar des mentionate flori, mai ales margarete si florile lamailor; in fiecare moment de tensiune, florile sunt un fel de mantra a eroinei, Salama. Si, asa cum in „Apicultorul din Alep” a lui Christy Lefteri, despre care am mai scris, albinele apar ca simbol al normalitatii, avem aici florile si culorile. „Trebuie sa vad culorile, sa nu inchid ochii la frumusete si la speranta.”
Faptul ca, spre deosebire de „Apicultor…”, eroina principala, avand doar optsprezece ani, are totusi viitorul si (teroretic cel putin) o viata intreaga in fata, ii confera intregii lecturi un caracter cu mult mai optimist. Cu toate ca Salama, lucrand in spitalul unde se revarsa necurmat victimele razboiului civil, ale lunetistilor, atacurilor cu bombe si cu gaz sarin, este expusa unui numar infinit de traume, pe langa cele ale sale si ale familiei sale.
O carte putin spus tulburatoare. Si care pe mine chiar a reusit sa ma surpinda foarte tare la un moment dat; un moment care din nou m-a dus cu gandul la „Apicultorul…” – nu vreau deloc sa dau spolier, ar fi pacat.
In mod total inedit pentru mine, un capitol al cartii il veti regasi dupa epilog si dupa partea cu multumiri ale autoarei. Cei care au ales sa se opreasca la epilog au pierdut, deci, un capitol din carte.
Vorbind despre povestea Salamei, Laylei si a lui Kenan, autoarea insasi recunoaste in nota de final ca „lucrurile va sunt prezentate asa cum rareori se intampla„; eu raman insa cu una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste: „Vreau sa stii ca si in moarte tu esti viata mea.”
Si cu acel „spune-mi ceva frumos„, prin care eroii inceara sa se refugieze in imagini din trecut sau in plasmuiri din viitor.
Ce alte citate am mai marcat?
„Nu strica sa te gandesti la viitorul tau. Nu trebuie sa incetam sa traim doar pentru ca am putea muri. Poti muri oricum, in orice moment, indiferent de locul unde te afli in lume. Iar noi nu facem exceptie de la asta. Noi doar infruntam moartea mai des decat ceilalti.„
„Faptul ca ma aflu la un pas de moarte imi da o stare de calm pe care nu o credeam posibila. Am facut ceea ce tinea de mine. Voi continua sa lupt pentru ceea ce mi se cuvine si voi accepta orice va urma.”
Multe citate despre moarte. Care bantuie cartea tarandu-se din pagina in pagina, neobosita.
O carte care, si ea, ar trebui sa ne lase plini de recunostinta. Pentru ca, vorba celor de la „The Cranberries”: „It’s not you, it’s not me, it’s not my family...”
„Realitatea e doar o iluzie. Una foarte persistenta. Cred ca asta a spus si Einstein. Uneori, iluzia e realitatea pe care inca nu o intelegem.”
Un roman fantastic la modul propriu in primul rand – o poveste pentru oameni mari, un omagiu pe care autorul il aduce locului in care s-a stabilit, Ibiza. Si un manifest pentru ocrotirea mediului. Constat si salut faptul ca din ce in ce mai multe sunt in ultima vreme cartile care se axeaza pe una dintre aceste directii: protectia mediului, drepturile femeilor, drepturile animalelor.
Desi cartea mea preferata a lui Matt Haig ramane „Biblioteca de la miezul noptii„, ma bucur ca am citit si aceasta carte a unuia dintre autorii mei preferati.
Candva imi propusesem sa strang fragmente ale diversilor autori, fragmente care adunate la un loc ar fi avut ca scop cresterea empatiei fata de animale si constientizarea la un nivel profund emotional, intim, a raului pe care noi li-l facem; constientizarea valurilor neintrerupte de suferinta si teroare pe care rasa umana le revarsa asupra vietuitoarelor planetei. Cele doua fragmente de mai jos ar fi putut face parte din acea colectie:
„Strangea ochii sub soarele greu, in timp ce privea prin luneta pustii, dincolo de ape, la o capra inconjurata de calcarul abrupt al acelei stanci misterioase, Es Vedra… Barbatul putea vedea prin lentila telescopica animalul, care privea direct spre el. Creatura tocmai asistase la moartea altei capre si isi daduse seama ce se intampla… Nicolau auzise undeva, pe internet, ca aceste animale sunt foarte inteligente si pot recunoaste fetele si expresiile umane.
… pe langa faptul ca stiam ce simte omul, stiam si ce simte capra. Ii simteam durerea la moartea semenului ei. Era ca un intuneric tremurator.
… Apoi a venit impuscatura. … am vazut in mintea mea, mai viu decat vedeam plaja si castelul de nisip prabusit. Capra a cazut peste marginea stancii, repede si greu, lovind de inca doua ori stanca inainte de a se prabusi definitiv.„
„Un sentiment de teama totala, de claustrofobie si de angoasa… Venea din acvariul cu homari. Teroarea s-a instalat inauntrul meu, iar inima imi batea cu repeziciune si respiratia imi devenise brusc foarte greoaie. Auzisem odata ceva la radio despre cum crustaceele, inclusiv homarii, simt durerea si cauta spatii sigure atunci cand sunt stresate.
… Senzatia unui homar intr-un acvariu este un fel de panica imbinata cu un sentiment tragic de intrerupere. Homarii au o enzima care le protejeaza ADN-ul. Telomeraza se numeste. Nu stiu de ce stiam asta, dar o stiam. Insa, si mai important, le simteam tragedia. Sunt creaturi care nu imbatranesc. Ar putea fi nemuritori daca i-am lasa in pace. Ei nu se deterioreaza in mod natural. Noi le furam eternitatea si nimeni nu vrea sa-i fie furat infinitul.” Daca ati citit asta, veti mai putea privi la fel de acum inainte inspre un acvariu cu homari? (Iar apoi urmeaza moartea prin oparirea de vii.)
La ce alta carte m-a dus cu gandul acest volum? La o carte citita demult, „Gradina zoologica” a lui James Patterson si Michael Ledwidge. Ambele ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne faca sa intelegem ca suntem in fapt o specie tolerata, cu totii ne toleram mai mult sau mai putin unii pe ceilalti pe aceasta planeta. Incercati sa va imaginati cam in cate zeci de minute am fi stersi de pe fata pamantului daca doar un singur soi de creaturi, insectele, s-ar decide dintr-o data ca noi, oamenii, nu meritam sa mai existam.
Si m-am gandit la o scena pe care am vazut-o la un moment dat din masina: un caine costeliv, sfarsit de foame, poate si de boala. Pe un trotuar, cu oameni trecand pe langa el. Pentru stramosii sai lupii toti acei oameni ar fi fost un belsug. Nu ar fi trebuit decat sa isi infiga dintii, la alegere. Dar loialitatea cainilor fata de noi ca rasa merge pana acolo incat ei se sting de foame fara macar sa ia in calcul masa pe care oricare dintre noi am putea-o reprezenta pentru ei. Ati vazut filmul „Alpha„? Daca nu, vi-l recomand din inima.
Revenind: daca va plac povestile, aceasta este una despre puterile infinite la care in mod obisnuit putem doar visa: telepatie, telekinezie si multe altele. O poveste despre noi inceputuri: pe masura ce avansez in varsta ma bucur sa aflu, fie si din lecturi, despre posibilitatea unor noi inceputuri la varste la care nu le-ai mai vedea posibile (contrar acelui principiu al rombului din „Autostrada Lincoln„, despre care scriam.)
Ce fragmente mi-au mai placut, m-au marcat?
„M-am gandit la toti acei oameni care radeau, cuprinsi de dispozitia de vacanta. Parea totul atat de fragil. Intr-o asemenea stare de spirit e greu sa vezi vreo persoana vie si sa nu-ti imaginezi golul pe care l-ar lasa in urma daca ar disparea. Sa vezi in fiecare om de pe pamant durerea viitoare a cuiva.”
„Orice lucru pare obisnuit dupa ce trecerea timpului l-a imblanzit. Dar la acel moment a fost ca si cum ar fi gasit dovezi ale vietii extraterestre. Nu suntem niciodata la sfarsitul istoriei. Si nu suntem la sfarsitul stiintei.”
Si am reusit sa gasesc si aici ceva depre puterea lecturii:
„Cred ca acesta este unul dintre scopurile tuturor lecturilor. Acela de a te ajuta sa traiesti vietile aflate dincolo de cea in care deja te afli. De a transforma garsoniera noastra mentala intr-un conac.„
Deci daca vreti sa calatoriti – in Ibiza, pe alte planete – aveti acum ocazia.
Dupa „Viata este mai dreapta decat moartea” a lui Narine Abgarian, „Maniunea”, colectia de povestiri autobiografice cu care s-a lansat autoarea, vine sa descreteasca frunti si sa dea o oarecare usurinta sufletului cititorului.
Maniunea/ Manea/ Manka (in fapt Maria) este prietena din preadolescenta a autoarei si, impreuna cu monumentala sa bunica Ba/ Roza Iosifova, te va amuza si soca pe parcursul celor 27 de povestiri ce reinvie fragmente din viata unui orasel obscur din Armenia sovietica a inceputului anilor ’80. De ce spun „soca”? Pentru ca pe langa Ba (in privinta careia autoarea sper ca a folosit procedeul care la orele de limba romana ne-a fost predat sub numele de hiperbola), originalitatea nazbatiilor personajelor copii din carte (veti face cunostinta si cu cele trei surori mai mici ale autoarei, plus alte colege si vecine) nu este egalata decat de onestitatea cu care Narine Abgarian abordeaza subiecte mai mult sau mai putin jenante ca paduchii, de unde vin copiii etc; insasi maniera in care debuteaza prietenia Narkai cu Manka este una… sa zicem surprinzatoare.
O carte care va va face sa zambiti, sa radeti, care, deci, va va binedispune. Eu una, dupa cantitatea si mai ales calitatea nazbatiilor copiilor din familia autoarei, sunt profund surprinsa ca parintii acesteia s-au incumetat si la al cincilea copil…
„Orice s-ar spune, copilaria noastra s-a desfasurat in vremuri minunate; de aceea, in singurul magazin universal din oraselul nostru, la raionul de palarii, intr-o zi torida de iunie, nu se gaseau decat caciuli de mohair de dimensiuni uriase si una bucata palarie de fetru barbateasca„.
Cartea mi-a rascolit amintiri din vremurile propriei adolescente: cu cozile in spate la Alimentara, plimbarile cu sacosa goala pe la magazine la fel de goale pentru a afla „ce se da” (intr-o anumita ocazie am aflat ca singurul lucru care „se dadea” in mijlocul unei aglomerari din piata erau niste perechi de pumni), aprecierea de care se bucurau rarele marfuri de import – tot din blocul socialist, dar de import – si, mai ales, cele „refuzate la export”. Si fascinatia cu care rasfoiam la croitorie, atunci cand o insoteam pe mama la probe, sectiunea cu jucarii si lucruri pentru copii din cataloagele Quelle si Neckermann – aduse „pe sub mana” si folosite pe post de cataloage de moda de intreaga populatie feminina din cartier.
„… Marinka a venit la noi plangand in hohote si s-a oferit sa ne dea batul si ambalajul bomboanei cehe in schimbul altei ciocolate. Apoi am desprins eticheta aurita de pe ambalaj si aproape ca era sa ne schilodim una pe alta, pentru ca fiecare dorea sa o aiba. Karinka a avut castig de cauza, bineinteles, si timp de sase luni a purtat eticheta „Made in Czechoslovakia” lipita pe ghiozdanul ei.”
Orasul natal al autoarei, Berd, este prezent si in aceasta carte. „In principiu, dupa mirosul care plutea deasupra orasului, se putea spune cu usurinta ce anotimp este in Berd. Primavara mirosea a masa pascala – verdeturi tinere, peste fiert si oua vopsite, vara mirosea a capsuni, caise si dulceata de nuci, iar toamna… mmm… toamna mirosea ca un vis fericit al lui Gargantua.” (Eu stiam ca a venit toamna in Bucuresti atunci cand de la ferestrele apartamentelor incepea sa se reverse in strada mirosul de gogosari in otet si cel al vinetelor coapte pentru zacusca.)
Nu pot sa nu mentionez ca, mai ales in contextul politic actual, am fost surprinsa de diferentele pe care istoria le-a inscris in mentalul colectiv al poporului armean fata de cel al poporului nostru: „Nu intelegeam nimic din limba rusa, dar imi amintesc ca mama imi spunea: „Rusii sunt buni, ne vor salva cu siguranta.” ” Amintirile bunicilor si parintilor mei, trebuie sa o spun, sunt de alta factura.
Si nici nu pot sa omit urmatorul fragment, care ma face si acum sa zambesc, despre „postura pariziana” sau, cum spune Maniunea, „Sic si stralucire!”: „Mergeam una langa alta cu capul ridicat mandru si cu fundul tras inapoi. Gaturile ne erau intinse bine in sus, claviculele ne ieseau militareste in fata si picioarele se miscau undeva departe, in jos si cred chiar ca ramasesera putin in urma. De incordare si de emotie, paseam cracanate si respiram cu mare greutate.”
Am descoperit „Maniunea” intamplator, intr-o librarie in care eu intrasem de fapt dupa „Bunicul de ciocolata”, carte care, in urma promovarii intense care i s-a facut, era in acel moment epuizata. De „Maniunea” nici nu auzisem ca s-ar fi publicat la noi. In final am cumparat si citit si „Bunicul…”, dar trebuie sa spun ca intre cele doua, preferata mea ramane, de la distanta, „Maniunea”. „Bunicul…” este si ea originala si amuzanta, dar mi se pare dedicata unui public mai fraged decat „Maniunea” si are in primul rand dezavantajul ca te lasa balta la final – cartea, scrisa in 2014, nu are propriu-zis un final, iar dupa 10 ani inca isi asteapta continuarea.
Unde mai pui ca parcurgerea acestei carti in postul Craciunului nu a fost deloc o idee buna. O sa atasez doar un fragment din carte, pentru a deveni evident de ce: „Oamenilor li se scurgeau ochii dupa atatea fursecuri, alune si fructe glasate, foietaje, rulade cu frisca, tarte si cosulete fragede cu fructe de padure, budinci, ecleruri, torturi de bezea, biscuiti, cornuri, vafe, dulceturi si gemuri.” Si asa o tinem toata cartea, plus ilustratiile aferente, care nu lipsesc de pe nicio pagina.
Ilustratii cu dulciuri care m-au dus cu gandul la cartea cea mai draga mie, pe care imi permit sa o mentionez aici, facandu-ma vinovata de „nepotism”. Pentru ca autoarea este nimeni alta decat fiica mea, absolventa de UNARTE si masterand acum la Cambridge School of Art exact in domeniul ilustratiei de carte pentru copii. Cartea, rezervata momentan unui public restrans :-), a fost partial inspirata de unul din personajele cartii „Baiatul, cartita, vulpoiul si calul” a lui Charlie Mackesy – mai exact de cartita dolofana, cu al sau perpetuu „Hai sa mancam tort!”; cartita care apare aici impreuna cu un alt personaj, elefantelul inspirat de jucaria de plus preferata de Antonia in copilarie. Pumnii stransi pentru a vedea cat de curand in rafturile librariilor „Cartita si elefantul”.
Am spus deja ca nu pot vedea pe coperta unei carti cuvantul „biblioteca”/ „librarie” fara sa-mi plece de la sine mana catre volumul respectiv. Asa ca iata-ma ajunsa din nou in proprietatea unei carti a unei autoare japoneze, avand pe coperta o pisica.
Pe masura ce parcurgeam cartea gandul ma ducea din ce in ce mai insistent la filmul „Chocolat” cu Juliette Binoche, Johnny Depp si Judi Dench – vazut si revazut. Daca in film pentru fiecare exista in mod miraculos cate o ciocolata care sa i se potriveasca si sa ii schimbe in bine viata, in aceasta carte pentru fiecare exista – ce altceva? – o carte. (Si nu numai, veti vedea.)
O carte de fiecare data neasteptata, cu totul altceva decat cele dupa care intra in biblioteca fiecare dintre protagonisti. Problemele lor? Cele legate de munca/ ocupatie – fie un loc de munca nemotivant si lipsit de perspective, fie unul ce nu corespunde visurilor protagonistului, fie niciun loc de munca… Spre deosebire de „The Burnout” al Sophiei Kinsella, unde situatia, legata tot de locul de munca si impactul sau asupra calitatii vietii, este una acuta si ritmul unul trepidant, atmosfera din „What you are looking for…” ramane una relativ calma, impacata. O carte care te relaxeaza si la care te intorci cu placere la finalul unei zile de (ce altceva?) munca.
Senzatia (fie ea si una iluzorie) ca ar exista o solutie ideala pentru fiecare, un happy end pentru fiecare problema, este, evident, una foarte placuta. O lectura, deci, magica. O carte despre anumite carti: „Books that made one look forward to tomorrow, or helped reveal hidden depths within oneself.”
Un omagiu adus locurilor in care ne simtim in lumea noastra: un magazin de antichitati („Enmokuya was a place where I could forget everything. All the petty worries of daily life, troubles at school, Mum’s nagging, anxieties about my future – no matter how stressed out I felt, all I had to do was open that door to step into another world. It was a place where I could be myself; where I was accepted for who I was.”), o librarie („Books will always be essential for some people. And bookshops are a place for those people to discover the books that will become important to them. „), o biblioteca („The library is more compact than a normal city one. I reach the stacks and find myself sorrounded by rows of bookshelves. Nostalgia washes over me. This place has atmosphere, different from a bookshop with just new books. In here you sense the weight of time, stretching way back to the past.”) Acest ultim fragment mi-a reamintit biblioteca de cartier, aflata la un parter de bloc, prima la care mi-am facut permis, insotita de un parinte pentru ca nu aveam decat 7 ani – am plans cand, revenita dupa multa vreme in orasul natal si mergand sa-mi revad taramul fermecat al copilariei, am gasit-o desfiintata.
Ca de obicei, imi face placere sa gasesc intr-o carte, spuse de catre autor, lucrurile in care eu insami cred si pe care le spun: „Day off: That reminds me of one more thing I’ve learned since retiring: if you don’t work, there are no days off. Never again will I enjoy the anticipation of freedom and feeling of release at the thought of taking time off work.” Deci… nu prea se verifica acea zicatoare spaniola (cred): „Ce bine e sa nu faci nimic si apoi sa te odihnesti” – odihna nu are acelasi gust daca nu a fost castigata, cateva pagini citite pe fuga, rupte dintr-un program aglomerat, sunt mult mai mult anticipate si savurate decat o carte citita alene pe sezlong in concediu. Asa cum si mesele intrate in legenda, de care ne amintim peste ani, sunt mai ales cele servite cand eram rupti de foame.
Si iarasi, ceva ce am mai spus, despre bucuria cu care ne descoperim pe noi insine in cartile pe care le citim, muzica pe care o ascultam… „People find meaning in the bonus gifts for themselves (spoiler 🙂 ). It’s the same with books. Readers make their own personal connections to words, irrespective of the writer’s intensions, and each reader gains something unique.„
Deci daca, obiectivi si cinici fiind noi, inca va mai incalzeste totusi sufletul ideea de Mos Craciun, de bagheta fermecata, ideea unui eventual pestisor auriu care iti indeplineste trei dorinte… aceasta este o carte pentru voi.
„We all come to understand at some point in our lives that there is no Santa Claus. But the reason Santa Claus remains an integral part of Christmas celebrations is not for the sake of small children. It is because grown-ups who were once children themselves continue to hold the truth of Santa Claus in their hearts even after they become adults, and they live in that belief.”
Pentru cei care, vizitand Londra si ajunsi in dreptul Big Ben, vor fi vazut grupul statuar urias format din trei femei dintre care una conduce un car de lupta si se vor fi intrebat, ca si mine, cine o fi doamna, cartea „Boudica – Visul Vulturului” vine sa dea raspunsul. Sau o parte din el, cartea facand parte dintr-o tetralogie dedicata eroinei care in anul 61 AD a condus ultima revolta a celtilor impotriva Imperiului Roman.
„Boudica” in limba celta inseamna „femeia care invinge”. Daca pana sa fi auzit de ea singura femeie luptator care va venea in minte era Ioana D’Arc, eventual a noastra Ecaterina Teodoroiu, o putem, iata, invoca in discutiile pe tema si pe marea eroina a icenilor – poporul celtic pe care l-a condus.
Cartea debuteaza destul de greoi, cu mare accent pe visele care, conform autoarei, erau de o mare importanta in definirea personajelor vremii, indicandu-le acestora semnele sub care aveau sa-si poarte bataliile viitoare si nu numai. Recunosc ca dupa cateva zeci de pagini scrise marunt din cele 630 pe care le are volumul si stiind ca mai urmeaza inca trei volume, am fost tentata sa abandonez. Imi pare bine ca nu am facut-o.
Cand se intra efectiv in paine, cum zice romanul, cartea devine cu adevarat captivanta, mie reusind sa-mi aminteasca de vremurile cand devoram romanele istorice ale arheologului italian Valerio Massimo Manfredi. Astept cu nerabdare sa citesc si cele trei volume ramase.
Prin universitatea visatorilor si clarvazatorilor Mona, volumul nu are cum sa nu-ti aminteasca pe undeva de „Harry Potter” si de „Numele vantului” a lui Patrick Rothfuss. (Avem chiar si un proces de selectie care clar te duce cu gandul la potirul de foc din „Harry Potter”.)
Citind acum suplimentar pe net despre Boudica, am aflat cu stupoare ca se presupune ca mormantul sau s-ar fi putut afla sub peronul 9 din gara King’s Cross din Londra – inca o legatura, nu stiu daca intamplatoare sau nu, cu celebrul peron 9 3/4 din aceeasi gara, de unde Harry Potter si membrii familiei Weasley luau in carte expresul de Hogwarts.
Astazi pe locul ultimei sale batalii se inalta cladirile celor doua gari, King’s Cross si Saint Pancras, iar vedetele locului sunt clar Harry Potter si magazinul sau.
Cei care stau la coada sa se fotografieze cu celebrul peron 9 3/4 nu stiu, cel mai probabil, ca acolo s-a purtat ultima batalie a celtilor din Britania, ultima batalie a Boudicai. Eu, una, sigur nu am stiut la momentul ultimei vizite acolo si nimic la fata locului nu aminteste acest fapt.
Numele Boudicai nu mai este vizibil nici macar pe monumentul de la Westminster – m-am chinuit mult ca sa nu prind in fotografii si chioscul de suveniruri care acopera integral baza sculpturii.
Cum s-ar spune in limba dusmanilor sai romanii, „Sic transit gloria mundi.”…
Ce leaga intre ele cartile din titlu? Ce le leaga pe amandoua de seria „Narnia” – in afara de faptul ca Patti Callahan, autoarea cartii „A fost odata un dulap„, care vorbeste (si) despre viata autorului Narniei, respectiv Patti Callahan Henry sunt una si aceeasi persoana?
Toate trei cartile pleaca de la momentul in care, in 1939, cu doua zile inaintea declararii razboiului impotriva Germaniei naziste, guvernul britanic a initiat Operatiunea Pied Piper/ Fluierasul din Hamelin: pentru a proteja populatia de bombardamente, peste un milion si jumatate de persoane, din care peste 800.000 copii, au fost trimisi din Londra si alte zone potential vizate fie la familii din mediul rural fie, am aflat mai recent, chiar peste ocean.
„Cartea secreta a Florei Lea” are in centrul actiunii experienta unei perechi de surori trimise sa locuiasca impreuna cu o familie din zona rurala englezeasca si, la fel ca „A fost odata un dulap„, vorbeste despre puterea pe care o au povestile in viata noastra – mergand de aceasta data insa dincolo de rolul lor in formarea caracterelor, crearea unor valori si oferirea unui refugiu fata de realitatile vietii, a posibilitatii de a visa, de a evada. Unde dincolo? Va las sa descoperiti, nu vreau sa dau spoiler.
Vreau doar sa spun ca aceasta cea mai recenta carte a autoarei mi-a placut suficient de mult pentru a comanda si o a treia sa carte aparuta la noi: „Surpinsi de iubire”/ „Becoming Mrs. Lewis„, unde astept sa ma intalnesc din nou cu C.S. Lewis.
„Oceanul dintre noi” este cartea de debut a autoarei americane Laura Spence-Ash iar aici calatoria londonezei in varsta de 11 ani Bea o va duce pe aceasta dincolo de ocean, in sanul familiei Gregory. Spre deosebire de cazurile mai putin fericite de copii plasati in sanul unor familii abuzive, pentru Bea experienta americana se situeaza la capatul opus: la finalul celor cinci ani petrecuti peste ocean, legaturile sudate intre aceasta si gazdele sale fac din familia Gregory o noua familie pentru adolescenta.
O lectura placuta, la care iti face placere sa revii dupa ce ai intrerupt-o, un elogiu adus celor ce reusesc sa faca dintr-o casa un camin, o celebrare a farmecului copilariei si adolescentei si a timpurilor care nu se mai intorc.
„Zilele acelea, care au trecut mult prea repede si din care acum nu-si mai aminteste decat franturi. Ei trei luandu-se la intrecere pana la ponton, cu King pe urmele lor. Culegand fructe pe dealuri. Cu cortul, in padure. Seara, tarziu, universul mut in jurul lor, luminile din casa reflectate in oglinda intunecata a marii. Vai, de ce timpul nu poate fi oprit in clipe ca acelea? De ce e asa de greu de inteles cat de efemer e totul?„
Cu ce raman, de asemenea, din cele doua carti? De fapt si din a treia, mentionata mai jos? Cu confirmarea a ceea ce am afirmat deseori: la varsta preocuparilor romantice, in orice mediu am fi plasati, mai devreme sau mai tarziu cineva din acel mediu ne va atrage atentia, ni se va parea mai special decat restul. Deci, parinti, grija mare la anturajul copiilor.
Iar la finalul „Oceanului...” o dilema morala: adevarul – mereu, cu orice pret? Si este fericirea cladita pe nesinceritate menita sa dureze? Nu pot sa spun ca sunt in acordul autoarei. Cei care au citit/ vor citi cartea vor sti la ce ma refer.
Si tot pentru aceia care au citit/ vor citi „Oceanul…”: daca v-a cucerit atmosfera de „young love” la malul marii, va recomand si „Marea amintirilor” a Fionei Valpy.
„Sa scrii despre razboi este ca si cum ai distruge in tine speranta. Ca si cum ai privi moartea in fata, straduindu-te sa nu-ti feresti ochii. Caci daca ti-i feresti, te tradezi pe tine insuti.”
Am scris acest citat iar acum stau si… nu am cuvinte, nu exista cuvinte. Dupa o astfel de carte sa vin cu propriile mele cuvinte, sa adaug ceva, mi se pare o impietate.
O carte care, la fiecare capitol, vine si iti mai da o lovitura de satar, adanca. Stiti, satarul? Acel obiect taios facut sa sfarame oase?
Asa e si cartea aceasta. Si asa cum autoarea spune mai sus ca s-a straduit sa scrie, eu m-am straduit sa citesc. Pana la capat, capitol sfasietor, zdrobitor, dupa capitol. Desi pe de o parte as fi vrut sa nu fi inceput niciodata cartea; pentru ca de-acum ea va ramane mereu cu mine. Asa ceva nu se poate da la spate, nu se poate uita.
Narine Abgarian era deja una dintre autoarele mele preferate. Dupa cartea aceasta… respectul si admiratia mea…
Si cu toate ororile de neimaginat, cartea, asa cum ne-a obisnuit Narine, reuseste sa aiba si partile sale luminoase, partile de viata normala, dar care prin contrast devin mai luminoase, mai colorate. Fragmente de vitraliu doborate cu batele, calcate cu ura in picioare.
„Uneori vin scurte perioade de liniste, iar oamenilor li se pare naiv de fiecare data ca sunt pentru totdeauna. Si cum ar putea fi altfel, daca in zori canta fara griji cocosii, la amiaza fierbinte, cicadele, iar la apus, greierii? Noaptea sunt atatea stele, de-ai crede ca cineva a aruncat pe cupola cereasca o ghirlanda de Craciun si inadins n-a mai stins-o„
Mi-au placut copertile celorlalte carti ale autoarei si inainte de a fi citit cartea mi s-a parut frumoasa si aceasta, acei maci viu colorati, combinatia de culori… Cititi cartea si veti intelege oroarea cu care o privesc acum. Ilustratiile din carte ii apartin sorei autoarei, coperta insa, si de aceasta data, Angelei Rotaru. Si nu cred ca s-ar fi putut reusi ceva mai bine ales pentru ceea ce este aceasta carte, in intregul sau.
Autoarea nu pomeneste decat o singura data cuvantul azer. Asa cum afirma si ea intr-un interviu, cu siguranta raul a fost facut de ambele parti si ceea ce si-a dorit nu a fost sa intinda un deget acuzator doar catre partea azera. Cartea este despre suferinta umana. In oribil de multe forme. Si am gasit in carte exact ceea ce gandeam citind, intrebandu-ma, retoric, caci stiam raspunsul: cum ajungem sa uram atat de mult incat sa fim capabili de astfel de atrocitati? „Nuzgar nu-i cearta niciodata – cum sa-i certe, sunt inca mici, cu creiere fragede, maleabile. Poti sa-i inveti ce vrei – daca-i inveti de bine, o sa fie buni, daca-i inveti de rau, o sa fie rai.”
Unde am mai pus eu „lipicele” prin carte?
„Strabunica Numar povestea ca in inimile frante ale oamenilor e atata iubire nedaruita, incat mai tarziu, cand vine vremea, Dumnezeu le ridica la cer, si ele imprastie cu stralucirea lor tulburea pacla de culoarea cernelii.„
„Viata are rost cata vreme ai de cine sa te ingrijesti, repeta adesea Aleksan. Arpine nu se supara – de ce-ar tagadui, cand asa si e: viata are rost atunci cand ai pentru cine sa traiesti.„
Doar aparent o colectie de povestri scurte disparate, cartea este in fapt o impletitura de vieti, de generatii, toate zdrobite de razboi. Primul razboi armeano-azer. Cartea este scrisa in 2018. In 2020 avea sa inceapa cel de al doilea razboi armeano-azer; astazi, dupa victoria partii azere, practic in Nagorno-Karabakh nu mai exista armeni.
Titlul cartii mi-a atras imediat atentia. A fi epuizat, sleit, stors, la capatul puterilor, terminat sau cum s-o mai traduce in romana englezescul burnout… Scena in care eroina romanului priveste pe geamul biroului la niste maicute si isi doreste sa fie in locul lor mi-a amintit dureros de o zi de acum multi ani in care, uitandu-ma de asemenea pe geamul biroului, ochii mi-au picat peste cateva femei care maturau strada si le-am invidiat; m-as fi dus sa le iau matura din mana si, o vreme, m-as fi considerat fericita.
De ce nu pleci? De ce nu-ti cauti altceva? Ani la rand m-am intrebat. Dar schimbarea locului de munca reprezinta un stres in sine, chiar atunci cand chiar reusesti sa-ti gasesti un alt loc de munca (aparent) mai bun. Sa te adaptezi unor noi colegi, noi sefi, noi sisteme, noi proceduri… Si apoi e teama de a nu da vrabia din mana pentru cioara de pe gard; teama de a sari din lac in put, de a fugi, cum zice romanul, de dracu’ doar pentru a da de tac’su. Si, cum zice de data asta englezul, „Better the devil you know”. Ca locul acela cu bani multi si munca putina (vorba ceea, „Ia-ma Doamne si ma du, unde-s bani- si munca nu.”)… inca nu s-a inventat.
Si pana sa reusesti, daca reusesti, sa-ti gasesti acel nou loc de munca, trebuie sa-ti aduni puterile (pe care oricum nu le mai ai de mult) sa-l cauti:
„Do I leave? Change jobs? But, oh God, it takes so much energy to change jobs. You have to read recruitment ads and talk to headhunters and decide on a career strategy. You have to dig out your CV and remember what you’ve achieved and choose outfits for interviews, than somehow secretely fit the interviews into your working day. You have to sound sparkly and dynamic while a scary panel quizzes you. Smile brightly when they keep you waiting for forty minutes, while simultaneously stressing out about how behind you’re getting with your actual job.”
Iar cele de mai sus vin de la o eroina de 20-30 de ani; ce te faci cand cei din jur te „incurajeaza” ca esti prea in varsta, prea scumpa? Iar cei care te intervieveaza – ca esti overqualified?
Cartea reuseste sa dea nastere unei eroine aflate la capatul puterilor, cu orice pofta de viata strivita de stresul de la birou, tarandu-se innebunita de la o zi la alta, printr-o viata din care au pierit chiar si cele mai simple bucurii:
„I don’t know when cooking became so daunting. It kind of crept up on me. But now I just can’t face it. I cannot face buying some piece of… whatever… food, I guess, from the supermarket. And peeling it or whatever, cutting it up, getting out pans and looking for a recipe and than washing up afterwards. Just the thought overwhelms me. How do people do that every night?”
Dar, asa cum m-a obisnuit Sophie Kinsella, pe care o citesc cu aviditate inca de la prima intalnire, acum peste 20 de ani, cu shopaholica Becky, eroina seriei sale deja celebre, exista mereu o salvare, chiar si din cele mai fara de iesire situatii. Nu dau spoiler, dar cartile sale au intotdeauna un final fericit, exista mereu un curcubeu la capatul mlastinii.
Cititind prima sa carte, tradusa la noi „Ma dau in vant dupa cumparaturi”, imi amintesc ca m-a prins ora doua dimineata si tot nu ma puteam rupe. Si cumva, usurinta cu care se citesc cartile sale iti creaza impresia ca ai putea si tu scrie asa ceva.
Desi cartile sale au eticheta de chick lit – literatura pentru gagici, am gasit mereu in ele dovada faptului ca stam in fata scrierilor unei autoare care a studiat psihologia la Oxford. Si asta se vede in felul in care te ia cu ea in mintea personajelor, in modul in care ajungi sa le urmaresti gandurile si motivatiile. (Am ramas din seria shopaholic/ dependenta de cumparaturi, cu motivatia induiosatoare a eroinei, care de fapt vede in spatele fiecarui lucru, aparent inutil, cumparat, franturi dintr-un viitor fericit pe care il brodeaza in jurul acelui nou obiect achizitionat.)
Fie si numai copertile sale sunt suficiente sa-ti creeze o stare de bine, de optimism: mult verde deschis, roz…
Si ma jur, ma jur, ca nu voi mai da cautare dupa autori pe net cand scriu despre ei: asa am aflat ca nu mai erau printre noi Peter Mayle si Lucinda Riley iar acum, chiar acum, vrand sa ma asigur ca nu bat campii legat de studiile Sophiei, pe numele sau adevarat Madeleine Sophie Wickham, am aflat ca subiectul ultimei sale carti, aparuta luna trecuta, „How Does it Feel Like?”, a carei eroina sufera de o tumora la creier, e inspirat din pacate din viata autoarei. Cu lacrimi in ochi iti tin pumnii…
