Ceea ce promitea a fi doar o lectura usoara s-a dovedit a fi o surpriza – pe masura ce citeam despre casa in sine simteam ca totul imi devine din ce in ce mai cunoscut. Incepand cu locatia: Saint-Jean-Cap-Ferrat, in final singurul loc de pe Riviera Franceza in care am pus vreodata piciorul. Mai exact, „Casa de pe Riviera” a Natashei Lester, indraznesc sa spun, este in fapt Villa Ephrussi de Rotschild, despre care scriam in timpul pandemiei.

„… ochii i s-au oprit la gradina aflata la parter, compusa din iazuri marginite de garduri vii, tunse perfect, urne ornamentale si poteci cu pietris. Mai multe fantani arteziene se ridicau pana la Templul Iubirii din varful dealului, o copie, o informase unul dintre gradinari, […] a Micului Trianon de la Versailles.” (Nu e o copie chiar a Micului Trianon, care e un palat, ci a unui „templu” aflat in parcul palatului – dar hai sa nu fim pricinosi). Si mi-am zis: oare or fi mai multe case in Saint-Jean-Cap-Ferrat cu un astfel de templu? Si cu o gradina cu multe fantani arteziene?

„S-a intors la vila ei roz, grandioasa. Fusese construita in stil renascentist italian, ii povestise gradinarul, si rozul-pal al peretilor era scos in evidenta de benzile albe de pe balcoane, de arcadele arcuite ale ferestrelor (asta parca ar fi un pic de pleonasm…) si de coloanele din marmura care sustineau terasa de la primul etaj.” Deci cate vile roz cu alb or fi in Saint-Jean-Cap-Ferrat? Care sa aiba si un templu si fantani arteziene?

„…trecand prin golul curtii interioare, un scuar pe care trebuia sa-l traversezi pentru a ajunge la oricare dintre camere. Acestea se deschideau de-a lungul laturilor dreptunghiului.”

„Palmieri inalti, copaci de avocado si portocali se ridicau deasupra ei, pana cand a trecut printr-un portic in stil spaniol si a gasit un spatiu umbrit, cu flori stralucitoare, oranj, de floarea-paradisului si parfum greu de iasomie.” Cate case de acolo au oare, pe langa toate cele de mai sus, o gradina spaniola umbrita, cu flori oranj?

„Ii povestise si despre gradini: una japoneza, una spaniola, lapidariul plin de sculpturi, o gradina cu plante exotice si una cu trandafiri.” Deci… da.

Lasand deoparte intalnirea mea, de aceasa data in gand, dupa mai bine de patru ani, cu Villa, si intalnirea, din pacate tot in gand, cu un loc la care raman sa visez si pe care autoarea l-a introdus si pe el in carte – Eze, satul pitoresc de pe varf de stanca, aceasta carte pleaca de la o situatie cu mult mai sumbra – furtul de catre nazisti al operelor de arta din zonele ocupate – si de la doua personaje reale, pe care abia acum le-am descoperit, eroi ai luptei de rezistenta, o altfel de rezistenta decat cea din filme, fara arme, dar la fel de eroica: Rose Vallant si Jacques Jaujard, ale caror eforturi si riscuri enorme asumate au permis protejarea si recuperarea, in timpul si dupa finalizarea razboiului, a zeci de mii de opere de arta franceze pradate din colectiile private ale cetatenilor francezi evrei.

Desi Villa nu este numita in carte, apare mentionat in aceasta un membru al familiei Rotschild, proprietar al unui celebru tablou de Vermeer, aflat astazi la Luvru, confiscat de nazisti in 1940 – Astronomul. Ceea ce m-a facut, de-abia acum, sa ma intreb cum de a supravietuit colectia de arta din interiorul Villei, care, alaturi de gradinile magnifice, reprezinta punctul de atractie al acestui loc: spre deosebire de alte locatii, mai putin norocoase, Villa era deja, la momentul invaziei naziste, proprietatea Academiei de Arte Frumoase Franceze, ceea ce a salvat-o.

Cartea abunda de trimiteri la opere de arta, atat picturi cat si fotografii de arta si creatii vestimentare ale unor designeri celebri. Atmosfera din zilele noastre este una de lux, frumusete si stralucire. Si am aflat ca autoarea, ca si personajul feminin fictiv contemporan, este colectionara de haine vintage – veti gasi pe net unele fotografii ale sale clar spectaculoase.

Ceea ce ma face sa iau in calcul sa mai citesc si alte scrieri ale autoarei, desi aceasta prima experienta m-a convins ca ar fi vorba de ceea ce eu numesc genul de carte „care se citeste singura” – genul mai lejer deci, iar povestea de dragoste dintre personajele fictive mi s-a parut putin… in fine (dar pesemne a fost considerata necesara, Rose Vallard nefiind probabil foarte ofertanta din aceasta privinta, desi doamna in cauza a sfidat istoria si sub acest aspect), este faptul ca autoarea pare sa isi fi propus sa aduca in atentia cititorilor personaje feminine remarcabile reale, pe care sa le faca cunoscute. Deci probabil voi mai incerca la un moment dat una dintre cartile sale. Si ne mai auzim!

Am citit undeva ca a recomanda cuiva o carte e un gest de mare responsabilitate si adanca intimitate. Si am fost de acord; si va recomand aceasta carte.

Am mai pomenit-o in alte postari, dar iata ca nu pot trece mai departe fara o postare special dedicata acestei carti care m-a facut, impreuna cu celelalte aparute la noi ale autorului, sa-mi doresc pentru prima oara un kindle. Sunt dependenta de senzatia pe care o ai cand deschizi pentru prima oara o carte, cand o iei in mana, cand dai paginile, cand scoti dintre pagini semnul de carte preferat ca sa continui lectura, plus ca imi place sa fac carti cadou – si cum sa faci cadou o carte in varianta electronica? Dar nu stiu cand si daca se va mai traduce la noi o carte a lui Lorenzo Marone si nu sunt nici vestita ca as avea o rabdare altfel decat cam scurta, ma uit pe amazon si vad cate alte carti a mai scris autorul si ca ar dura doar o secunda si o fractiune din costul unei carti „clasice” ca sa incep imediat sa ii citesc cartile neaparute la noi – daca as avea un kindle.

In fine. „Un baiat ca oricare altul” m-a marcat mai mult decat celelalte carti ale lui Marone pentru ca pleaca de la un personaj real, de la fapte reale – Giancarlo Siani, jurnalistul de 26 de ani de-abia impliniti de la Il Mattino ucis de Camorra. A fost nevoie de 12 ani pentru ca mandatarii si executantii asasinatului sa ajunga, pe viata, dupa gratii. Sa spui ca i s-a facut dreptate, asa cum se obisnuieste, nu mi se pare insa potrivit – cine ii va mai da inapoi viata netraita, luata cu atata cinism?

In fine. Din nou „in fine”. In plus fata de toate cele de mai sus, nu pot sa las nenotate cateva citate, in care m-am regasit, care mi-au placut.

„Adevarul e ca n-ar trebui sa ne intoarcem sa vedem lucrurile pe care le-am iubit candva, dupa ce ni s-a schimbat privirea.” E pe undeva acel „In locu-n care-ai fost odata fericit, sa nu te mai intorci vreodata.” de care pomeneam vorbind despre revenirea mea in Bruges dupa un sfert de secol. Si totusi tanjim dupa locurile si lucrurile de atunci, ca dupa un portal spre propria viata, spre cei care eram; atunci; fericiti.

„Era un loc magic, si nu numai din cauza plantelor. De aceea m-am intors sa vad daca mai ramasese ceva din el, pentru ca intotdeauna e nevoie de magie, iti permite sa nu te increzi prea mult in lumea de afara, careia nu-i trebuie decat o clipa ca sa-ti ofileasca sufletul.”

Un citat preluat de Marone de la J.M. Barrie, autorul lui Peter Pan (din nou magie): „In momentul in care te indoiesti ca poti zbura, incetezi si sa mai fii in stare s-o faci.” Acel atat de cunoscut si adevarat „Indiferent ca iti spui ca poti sau ca iti spui ca nu poti, intotdeauna vei avea dreptate.” Cum spuneam, ne atrag in carti lucrurile pe care le stim deja, in care deja credeam.

Si un alt citat, de data asta din Rudyard Kipling – tuturor ne place sa ne notam citatele cu care rezonam, se pare: „Cuvintele sunt, evident, drogul cel mai puternic folosit de specia umana.” Evident ca m-am dus cu gandul la citatul din „Autostrada Lincoln” despre cea mai grea dependenta – e chiar intr-o postare de mai-nainte, trebuie doar sa „dati foaia”.

„Cuvintele pot deseori sa ne schimbe viata, s-o ilumineze, cum fac marile iubiri, sa ne nauceasca, zicea tata, ne intind mana si ne ridica pentru a ne conduce pe drumul pe care ar trebui s-o luam si nu avem curajul s-o facem. De secole ne spun povestile lor si ne permit sa intram in lumile lor fantastice, cuiburi in care ne putem refugia, atunci cand se intuneca.” Frumos, nu?

„… am inteles ca singurele super puteri la dispozitia noastra, sarmane fiinte umane, sunt relatiile pe care reusim sa le construim, iubirile, prieteniile, sentimentele. Calitatea acestor relatii este cea care face diferenta intre cine e super si cine, poate, e un pic mai putin. Pentru ca in seara aceea blestemata am inteles ca sunt doar un adolescent care avusese de-a face, printr-o serie de imprejurari, cu ceva mai mare decat el.

Am inteles ca sunt un baiat ca toti ceilalti.

Asa cum era Giancarlo un baiat ca toti ceilalti.

Bunica imi spusese intr-o zi ca nu exista eroi pe lume, ci doar persoane care uneori fac un gest frumos, o actiune imprtanta, iar apoi devin din nou ca toti ceilalti.

Giancarlo nu a mai devenit niciodata unul ca toti ceilalti.„

Lacrimi in ochi…

Aproape ca nu am cuvinte. Cartea te insfaca de la prima propozitie si nu iti da drumul cu niciun pret. O citesti cu stomacul strans si degetele inclestate pe pagini. Cred ca rareori mi-am tinut respiratia ca in momentul sariturii protagonistilor pe Bestie. Fiecare capitol e un nou soc.

O carte dura, intensa, care reuseste sa fie oribila (pentru ca asa este din nefericire viata atatora) si inaltatoare in acelasi timp. Cu siguranta nu ai cum sa nu te simti binecuvantat dupa ce o citesti, intelegand in sfarsit ce privilegiu reprezinta siguranta vietii de zi cu zi, la care nici macar nu stam sa ne gandim, o consideram ceva ce se intelege de la sine, cuvenit si asigurat. O carte cutremuratoare. De neratat. Impreuna cu „Apicultorul din Alep” a lui Christy Lefteri, ofera o imersiune sfasietoare in experienta migrantilor zilelor noastre.

Titlul in limba engleza („American Dirt„) mi se pare mult mai relevant pentru continutul cartii, pentru ca in limba engleza „dirt” inseamna pamant/ tarana dar si murdarie. Si nu va asteptati ca „american” sa tina de SUA – in definitiv cele doua Americi cuprind multe alte state iar locuitorii lor au tot dreptul de a se numi, si ei, americani.

Din intreg dramatismul cartii, pe care eu nu am cum sa-l redau aici, am ramas insa si cu citatele de mai jos – descopar foarte des in ultima vreme, in continutul cartilor pe care le citesc, elogii aduse cartilor si cititului (va va placea, cred, celor carora va place sa cititi, atmosfera din mica librarie a personajului principal al cartii):

„Cand si cand, atunci cand o emotiona vreo carte, cand un volum ii deschidea in minte o fereastra pana atunci nestiuta si-i altera pe vecie perspectiva asupra lumii, o adauga pe aceasta lista secreta.„

„… cufundarea in poveste o face sa uite o vreme unde se afla, ca si cum ar putea sa se intoarca in timp, sa intre in comuniune cu persoana care a fost cand a citit-o intai. Comuniunea aceasta i se pare atat norocoasa, cat si sacra.„

Cand o carte vine cu recomandarea lui Bill Gates, Barack Obama si a Tanei French… e clar ca te asteapta ceva cu totul iesit din comun. Mie cartea mi-a fost recomandata, insistent, de o reprezentanta a editurii Nemira, la Bookfest. Am ezitat ceva, dar doamna era, cum spuneam, foarte insistenta… si bine a facut.

O carte profunda, cu personaje care te marcheaza. (Preferata mea, evident, Sally.) Si desi ai putea crede ca Emmett este personajul principal, cumva eu inclin sa cred ca acela care da tonul actiunii – si pe cel al belelor – este Dutchess. Iar povestea vietii sale a fost pentru mine cea mai induiosatoare.

O alta carte (ca si „Cetatea cucului din nori” a lui Anthony Doerr) construita ea insasi in jurul unei carti: in acest caz „Compendiul de eroi, aventurieri si alti calatori neinfricati al profesorului Abacus Abernathe„. M-a surprins prin originalitate paralela facuta de profesorul Abernathe intre evolutia vietii umane si forma unui romb/ diamant. Sustin si va las sa descoperiti despre ce este vorba.

„Increderea oarba in propriile forte e nebunie pura” – ciudat… de obicei ti se recomanda exact contrariul.

Si m-a amuzat mult ironia celor de mai jos: „In timp ce batranul se indrepta cu greu spre birou, am scrutat camera, fiindca eram curios sa-i aflu slabiciunile. La hotelul Sunshine, in fiecare camera exista o astfel de slabiciune, iar pentru fiecare slabiciune exista un lucru care statea drept marturie. Cum ar fi o sticla goala, rostogolita sub pat, un pachet de carti de joc pe noptiera sau un chimonou roz atarnat intr-un cuier. O dovada a unei dorinte atat de incantatoare, atat de arzatoare, incat le eclipseaza pe toate celelalte, eclipsand chiar si dorinta de a avea un camin, o familie sau chiar sentimentul demnitatii umane. (…) – Nu m-ai deranjat deloc, a raspuns batranul, facand un semn spre pat. Citeam ceva.
Ah, m-am gandit, vazand cum coltul cartii iesea din faldurile asternuturilor sale. Trebuia sa-mi dau seama. Bietul batranel suferea de cea mai periculoasa dependenta dintre toate.” Din nou, sustin. 🙂

Cartea m-a facut sa-mi fie dor sa recitesc „Soareci si oameni” si sa revad „The Green Mile” – de fiecare data cand citeam despre Ulysses il aveam in fata ochilor pe actorul Michael Clarke Duncan in rolul lui John Coffey – pacat ca acesta nu ar mai putea juca intr-o eventuala ecranizare a cartii – la care simt ca ne putem astepta.

Si mi-a adus in fata ochilor acele orasele americane prafuite din State, de care, desi nu am calcat niciodata malul vestic al Atlanticului, ma leaga o ciudata nostalgie. Am dat cautare dupa Seward, Nebraska – oraselul care apare in carte in amintirile fericite ale fratilor Watson, si nu am fost dezamagita – exact asa mi-l imaginam (imaginea este de pe Wikipedia).

Revenim la cartile despre pisici scrise de autori japonezi.

Cartea de debut a autorului, deja ecranizata in Japonia si, inteleg, in curs de ecranizare la Hollywood, nu este de mari dimensiuni, se parcurge repede si pe mine m-a umplut de un sentiment de duiosie. Salata si Varza mi s-au parut din momentul citirii cartii niste nume genial de simpatice pentru pisici.

Intriga cartii o veti gasi pe coperta sa din spate – este ceea ce consult intotdeauna daca autorul imi este necunoscut – asa ca nu ma tem ca voi da spolier. Este vorba de un targ incheiat cu Diavolul, pe care eroul il numeste, demitizandu-l, Aloha (veti vedea de ce): cate o zi din viata in plus pentru erou la schimb cu un lucru care sa dispara din lume. Punct din care cartea devine, evident, destul de predictibila.

Pornind de la o premisa trista, rememorand diversele pierderi de fiinte dragi din viata eroului, cartea reuseste sa fie totusi amuzanta si, in mod total neasteptat date fiind circumstantele, se incheie intr-o nota oarecum optimista.

Daca ati vazut unul din filmele mele preferate – „Meet Joe Black” cu Anthony Hopkins si Brad Pitt, cartea sigur va va aminti de Moartea incarnata in Brad Pitt, lingand unt de arahide dintr-un borcan – doar ca aici nu e vorba de unt de arahide ci de altceva, muuult mai bun – si, se va dovedi, indispensabil.

Si da, cartea este si despre filme. „… in ceea ce ma priveste, sunt cel care ia forma nenumaratelor filme pe care le-am vazut si a amintirilor care ma leaga de ele. […] Filmele care au ajuns sa faca parte din mine, din iubita, prietenii si familia impreuna cu care le-am vazut si din amintirile despre ei, pe care le-am cuprins in mine. Amintirea nenumaratelor filme care m-au format. ” Cu siguranta toate acestea se pot spune si despre carti – bine, citirea unei carti este o experienta in general solitara, dar cred ca putine lucruri te formeaza mai hotarator decat cartile pe care le-ai citit.

Mi-am amintit ca am avut in facultate un profesor de filozofie atat de cult, pe care il admiram atat de mult, incat nu o data m-am intrebat ce carti va fi citit, incat sa fi ajuns la acel nivel. Mi-ar fi placut mult sa am o lista, inca mi-ar placea.

Cat despre filme… da, atatea amintiri. Primul film vazut la cinema, „Bambi„; si apoi „Veronica„. Zilele cand eram dusi la film cu clasa, in scoala primara – cele mai agitate, mai pline de entuziasm, pe care le asteptam cu nerabdare.

„…cand incepea sa vorbeasca despre filme, cuvintele i se revarsau fara oprire, iar in ochi ii aparea o licarire scanteietoare. Am aflat atunci ca, indiferent sub ce forma o face, pasiunea se naste in clipa cand cineva vorbeste despre lucrurile pe care le iubeste.”

Si inca un fragment, care m-a dus cu gandul la un citat din calendarul meu de birou: „Ce enervant! […] Atunci mi-am dat seama. Sentimentul acesta era acelasi cu cel pe care-l aveam pe cand eram student si asteptam un telefon de la ea. Tocmai clipele pline de frustrare in care nu puteam vorbi cu ea atunci, imediat, erau cele in care ma gandeam la ea necontenit.”

Care era citatul din calendar? „A trai fara cateva dintre lucrurile pe care le vrei e o parte indispensabila a fericirii.„

Sa nu ai dupa ce tanji, ce visa, ce anticipa, pentru ce sa lupti, iti anuleaza practic nu doar pofta de viata ci chiar viitorul insusi. Si din nou imi amintesc de vanzatorul de ceai din „Alchimistul” lui Coelho… Hai ca iar divagam.

In ziua in care am gasit in librarie „Motanul care si-a luat ramas-bun” am dat si peste noua carte a unei alte autoare care imi placuse (si despre care am scris la acel moment): „Calul de lut” al Anuradhei Roy. Le-am cumparat pe amandoua in acea zi dar, daca „Motanul…” am terminat-o repede – si nu pentru ca ar fi o carte lipsita de profunzimi, departe de asa ceva – „Calul..” a mers greu – foarte greu, chiar.

De ce? De frica. Frica de emotiile foarte puternice pe care ti le induce scriitura autoarei. Dupa un fragment foarte dur, care mi-a amintit de una dintre cele mai brutale povestiri din „Femei invizibile” a Carolinei Criado Perez – o poveste reala, oribila, care se petrece tot in India, am inceput sa ma uit lung la aceasta carte. Iar „prietenia” care se legase intre mine si India dupa ce am citit „Toate vietile pe care nu le-am trait” a aceleiasi autoare, s-a dus. Ma apropiam din cand in cand, cu teama, mai citeam cate un fragment…

Cartea este, da, despre vechea arta a olaritului. Este si despre un Romeo hindus si o Julieta musulmana. Despre un catel iubit si dorit de mai multe familii – ceea ce mi s-a parut un pic curios, intr-o tara unde se calca la figurat si mai ales la propriu pe caini. Despre intoleranta – religioasa, rasiala, in India si in Vest. Despre manipularea maselor – unul dintre fragmentele care m-au umplut cel mai mult de indignare.

Insa, ceea ce nu am gasit in nicio prezentare a cartii este faptul ca este o carte, inclin sa cred, autobiografica. Nu stiu exact pana in ce punct si nu ma refer doar la faptul ca autoarea, ca si eroina sa, a beneficiat de o bursa de studii in Anglia. Si nici macar la faptul ca, asa cum am descoperit intr-o postare a autoarei pe youtube, Anuradha Roy practica si ea olaritul si este pasionata de lucrul cu lutul – chiar mi-au placut mult cateii sai din ceramica. Ma refer la faptul ca, atunci cand un personaj sau un eveniment nu par sa aiba neaparat un rol in curgerea actiunii unei carti, justificarea pe care le-o gasesc este ca este vorba de personaje sau evenimente reale, care au marcat autorul, astfel ca acesta a tinut sa le impleteasca intre itele cartii respective. E doar o parere… Iar aici apar personaje care… ar fi putut lipsi, cred – daca nu iei in seama rolul lor in spunerea povestii de inadecvare si singuratate a eroinei/ autoarei.

O carte scrisa ca un jurnal – poate, fie si numai partial, jurnalul real al autoarei, care iti transmite emotii negative puternice: indignare, dezgust, revolta, disperare, insingurare… – dar si o mare duiosie:

„Vreme de cateva zile dupa ce Elango s-a facut nevazut, Chinna a ratacit ca un caine turbat, fara sa se intoarca acasa nici ca sa manance macar, apoi facandu-si aparitia plin de sange de la incaierarile cu alti caini, murdar tot de noroi si infrant, ca sa se prabuseasca intr-un colt al curtii noastre. L-am spalat cu apa calda, l-am tamponat cu iod, l-am hranit cu mancare moale. Toate astea s-au repetat a doua zi, la fel si in urmatoarea. Era neobosit in cautarea lui si nu stiam cat de departe a mers sa-i dea de urma. Nu avea cum sa stie ca prietenul sau hotarase sa nu se mai intoarca.”

Si pentru ca am pomenit de „Femei invizibile„: Cartea este de nota 17 – nu, nu e o eroare. Minutios documentata (circa o treime din numarul paginilor o reprezinta bibliografia), trebuie sa te concentrezi serios asupra ei. Nu e genul de lectura inainte de culcare, pentru ca, daca esti femeie, te va agita, indigna, ingrozi. Abordarea este foarte complexa, acoperind multe aspecte ale vietii, de la cea de zi cu zi pana la viata politica, cercetarea medicala si dezastre. Raman in primul rand cu „eroii sunt intotdeauna barbati„… Si cu afirmatia ca, in timp ce femeile vor cumpara si citi carti scrise de barbati, este foarte putin probabil ca barbatii sa cumpere si sa citeasca carti scrise de femei.

Si pentru ca a venit vorba de eroi barbati si carti scrise de femei: v-ati intrebat vreodata de ce dintre toate povestile – in care printul este cel care apare apoteotic pe calul sau alb si salveaza fie si numai cu un sarut situatia (vezi atat „Alba ca Zapada” cat si „Frumoasa Adormita„) – singura in care eroina (care, culmea, mai si citeste!) il salveaza ea pe print este „Frumoasa si Bestia„? Pai sa va spun eu: „Frumoasa și Bestia” este scris de o doamnă – ceea ce clar explică multe. Madame Gabrielle Suzanne Barbot de Villeneuve, respectele mele!

Hai ca am divagat grav…

Cartea care l-a facut celebru pe Lorenzo Marone este „Tentatia de a fi fericit„, multi premiata, multi reeditata in Italia, ecranizata chiar. Odata ce am citit-o nu m-am mai putut opri: „Maine poate am sa raman„, „Un baiat ca toti ceilalti” si cea mai recenta carte a autorului aparuta la noi, „Totul va fi perfect”.

Ironice si filozofice in acelasi timp, cartile lui Lorenzo Marone abordeaza adesea tema imbatranirii, pe cea a relatiilor parinti-copii; intalnim si copii geniali rasariti ca prin minune in mijlocul unor familii care nu inteleg ele insele de unde au aparut. Si, de fiecare data, si cate un caine. Preferatul meu? Chiar Augusto/ Tannen, catelul adorabil si tiranic care apare in „Totul va fi perfect” si care m-a facut sa rad cu lacrimi.

Cea mai noua carte a sa tradusa in romana e cea care mi-a facut cunostinta cu Procida, insula micuta aflata in apropiere de Napoli (scriitorul este napoletan), care in fotografii imi pare un Burano instins si pe verticala, cu casele sale colorate. Si cu locuitorii sai si traiul lor: „…eram educati sa crestem cu absentele barbatilor, insula ne arata ca in viata de toate zilele nu era loc pentru ei, ne invata sa-i cautam pe mare, sa aruncam din cand in cand privirea spre orizontul indepartat sau sa ne oprim putin mai mult pe marginea unei stanci, ne spunea ca trebuie sa ne bucuram cu portia, cate putin, de tati si de unchi, mai ales in zilele de sarbatoare si la evenimente, ca de vinul bun si de fetele de masa brodate.”

„… uneori opririle sunt bune pentru ca te obliga sa te gandesti, caci, atunci cand mergi, deseori e greu sa-ti dai seama ca inaintezi cu capul plecat pe un drum care nu e al tau.”

„Casele ne simt nefericirea, o absorb, deseori si-o asuma, sunt devorate de ea, si putin cate putin mucegaiesc si se umplu de pete pe pereti, ca o branza lasata prea mult timp in frigider.”

„Asta e secretul: sa te indragostesti mereu si incontinuu. Adolescenta pare perioada cea mai lunga a vietii, pur si simplu pentru ca e cea in care ne indragostim mai mult. Iar indragostirea dilata timpul. Ar trebui sa reusim sa mentinem aceeasi constanta toata viata, sa ne indragostim, de exemplu, in fiecare an, ni s-ar parea ca traim enorm.”

„Daca o sa te temi de moarte, o sa te temi si de viata!„

„Pamantul acesta inconjurat de mare te face sa te simti pe de o parte protejat, dar pe de alta te poate determina sa crezi ca dincolo de orizont exista o lume care nu-i pentru tine, un loc neospitalier si plin de uratenii. Ca sa exorcizezi temerile, trebui sa ai curajul sa ajungi de cealalta parte...”

In final, cred ca fragmentul care sintetizeaza cel mai bine ideea cartii este chiar dedicatia pe care autorul i-o face fiului sau: „Invata repede sa faci sa dispara pamantul la orizont.”

Lorenzo Marone a devenit unul din autorii mei preferati. Pana intr-atat incat, aflata vara aceasta pe aeroportul din Napoli, am fost tentata sa cumpar cartile sale cele mai noi, in limba italiana; m-a oprit gandul ca scriitura sa e mult prea frumoasa pentru calitatea cunostintelor mele in domeniu. Si acum parca imi pare rau. Raman deci sa sper, din toata inima, ca va continua publicarea in limba romana a cartilor sale.

Frank Mackey is back into the fifth book of the Dublin Murders series, and so is the „friend” he has made in „The Faithful Place„, detective Stephen Moran. And you will be glad to meet again Holly Mackey, 16 years old now and boarding the posh school of St. Kilda’s.

The psychology part is now on teenagers and their relationships, be it girl-girl or girl-boy relationships, on the loyalty, bullying, manipulating, dominating … on the fears:

„Be scared you’re fat, be scared your boobs are too big and be scared they’re to small. Be scared to walk on your own, specially anywhere quiet enough that you can hear yourself think. Be scared of wearing the wrong stuff, saying the wrong thing, having a stupid laugh, being uncool. Be scared of guys not fancying you; be scared of guys, they’re animals, rabid, can’t stop themselves. Be scared of girls, they’re all vicious, they’ll cut you down before you can cut them. Be scared of strangers. Be scared you won’t do well enough in your exams, be scared of getting in trouble. Be scared terrified petrified that everything you are is every kind of wrong. Good girl.”

„Someone who doesn’t understand the immensity of what he’s done. He thinks this is nothing. Turning girls from what they are into what he wants them to be, twisting and forcing till they’re nothing but his desires, that’s no big deal: just what they were there for, to begin with.”

You will also find a special place which is not the one in the title, a place of real magic – this combination sounds strange, but… you will see:

„The glade leaps in her mind like a flame; … there, where everything feels clean and straightforward, nothing looks blur-edged and flashed with danger signs.”

The same complicated plots, irony flying in all directions, and more than just a bit of nostalgia for friendships at that age, for the time when we saw the world unfolding before our eyes and the future was still there in front of us.

„Poti rupe toate florile, dar nu poti opri primavara.”

Cineva mi-a spus la un moment dat ca suntem inclinati sa cumparam carti ale caror personaje ne reprezinta. La modul general nu sunt chiar 100% de acord – mai ales ca, pana nu ai citit cartea… de unde sa-i stii personajele? Iar unul dintre personajele mele preferate ramane Ove (de la care chiar pornise discutia) – un barbat batran si uracios, ai zice, dupa primele pagini; nu sunt nici barbat, nici… sa zic, batrana… Uracioasa? Depinde cum ma prinzi.

Insa in „Femei care cumpara flori” recunosc ca m-am regasit chiar din titlu – nu cunosteam autoarea, mi-a fost si teama ca va fi ceea ce eu numesc „un siropel”, dar mi-a placut prea mult titlul ca sa nu o cumpar. Iar in ziua aceea chiar m-a nimerit la fix – in cealalta mana caram un ditamai ghiveciul cu un rododendron, proaspat achizitionat.

Cartea m-a dus foarte mult cu gandul la „Batranul si marea” al lui Hemingway, cu diferenta ca aici cea care calatoreste pe mare este, evident, o femeie, numita chiar Marina: „Adevarul e ca, uneori, persoanele care ne cunosc la varsta adulta sunt singurele in stare sa ne vada asa cum suntem, si nu cum am fost. S-ar putea ca Marina pe care ai cunoscut-o sa nu fi fost in stare sa porneasca in aceasta aventura singura, iar cea pe care a cunoscut-o Olivia, da.„

In final cartea este, as zice, despre multe feluri de eliberari, emancipari, despre a-ti lua destinul in propriile maini, despre noi inceputuri – chiar daca nu toate dorite de la bun inceput. Olivia, proprietara florariei „Gradina Ingerului” (care chiar exista in Madrid, chiar asa cum este descrisa in carte, cu grilajul sau, maslinul, leaganul, becurile colorate, doar rebotezata acum ca „Ingerul din gradina”), este cea care le strange in jurul sau pe cele care vin, din diferite motive, sa cumpere flori.

„– Uneori cred ca noi, fiintele umane, suntem invizibile unele pentru celelalte, a zis Olivia.Exista tot atat de multe versiuni ale unei fiinte umane cate persoane o privesc, nu crezi?„

Avem in carte tot felul de tipologii feminine: femei copilot, femei superwoman, femei trofeu, femei zeita… Marina, Cassandra, Victoria, Gala, Aurora… Si multe discutii despre iubire si curaj. O carte cu adevarat curajoasa, prin ceea ce propune cititorilor sai.

„Nimeni nu ne ajuta sa facem distinctia intre urmatoarele concepte: dragoste, obisnuita, nevoie, dependenta si obsesie…”

„Nu e usor sa te indepartezi de fericirea marunta pentru a cauta fericirea deplina.”

„Frica ne face sa ratam cele mai importante si mai frumoase ocazii ale vietii.”

„Toata viata mi-a fost teama sa fiu foarte fericita, ca nu cumva universul sa compenseze apoi cu o doza zdravana de nefericire. Asa ca nu m-am bucurat prea mult niciodata […] Nu mi-am permis niciodata sa explodez de bucurie […] Iar acum stiu ca fatalitatea vine oricum.”

O carte prin ale carei pagini am calatorit pentru prima oara in Madrid, in al sau Cartier al Literelor, pe strada Huertas si in Piata Ingerului, cu ale sale localuri, carciumi, tonete, saloane, cofetarii, cafenele, librarii, anticariate, „o sala de teatru si cimitirul unei biserici transformat intr-o florarie.”

„... o viata care se termina nu este un esec. Totul depinde de cum ai trait-o. […] O relatie care se termina nu este un esec, depinde ce ne-a adus, cum ne-a imbogatit, ce ne-a lasat dupa moartea ei.

Daca ne-a invatat ceva, este un succes.

A nu trai sau doar a crede ca traiesti nu este un succes.

Trebuie sa iubesti. Si sa iubesti frumos. Intens. Chiar daca iubirea se termina.”

Nu pot incheia fara citatul lui Oscar Wilde cu care debuteaza cartea: „Avand libertate, flori, carti si luna de pe cer, cine n-ar fi pe deplin fericit?„

Mai intai a fost coperta: m-au atras combinatia de albastru cu galben, plus micuta pitulice australiana. In secunda imediat urmatoare am observat numele autoarei. Si in secunda a treia eram cu mana pe mouse, comandand cartea.

Pentru cine a citit fie si numai una dintre cartile celebrei autoare australiene, nu e nevoie de nicio explicatie. Pentru ceilalti… eu zic sa incercati. Eu am inceput acum ani cu „Gradina uitata”, preferata mea; mi-au placut si „Pazitoarea tainei” si „Casa de langa lac”.

Noua carte a lui Kate Morton se petrece aproape exclusiv in Australia, si foarte putin in Anglia – am ramas insa chiar din acest putin, cautand locatiile pe net, cu niste imagini care mi-au devenit imediat dragi: Hampstead, magazinele Judy Green (flori) si Waterstones (carti) – ce altceva?..

Descrierile din Australia sunt insa cele care m-au fermecat pana la a ma face sa-mi doresc, pentru prima oara in viata, sa ajung la antipozi. Cu copacii de eucalipt, mimozele, papagalii si aceste pitulici. Care nu mi se par a avea ceva de-a face cu ce numim noi pitulice in Europa – dar probabil primii imigranti au simtit nevoia sa denumeasca formele de viata pe care le descopereau la capatul pamantului prin cuvinte care le erau familiare si le aminteau de casa.

Citind partea de multumiri am descoperit si numele artistei care a ilustrat coperta cartii (se pare ca exista mai multe variante de coperta, ale aceleiasi artiste): Bec Bartell – am intrat pe contul sau de FB si… mi s-a luminat ziua. O potrivire mai buna intre creatiile artistei si cartea pe care a ilustrat-o nu avea cum sa existe. Bec Bartell este si ea indrgostita de flora si fauna continentului sau – frunze si flori de eucalipt si aceste pasarele de safir peste tot. M-am indragostit.

Cartea este scrisa in stilul care a consacrat-o pe autoare – cu salturi multiple in timp, cu multe rasturnari de situatie – de fiecare data cand zici „hai ca m-am prins”… urmeaza alta surpriza. Ca si cum ai cauta in interiorul unor papusi Matrioska – de fiecare data mai e ceva acolo.

Eu am ramas din carte cu citatele de mai jos – am constatat acum, cand le-am strans pe toate, ca sunt 90% despre carti si magia lecturii. Am incercat sa le traduc dar am avut senzatia ca mai mult stric, asa ca…

” He’d seen books on his teacher’s desk at school, but – influenced by his father, perhaps – had assumed them objects of punishment and toil. He hadn’t realised that inside their covers were whole wide worlds, filled with people and places and highjinks and humour, just waiting for him to join them.”

„If his will ever weakened, and he found himself staring out of the windows, lost in dreams of other places, his mother’s words came back to him, spoken on a hot day at the edge of his convalescent bed when he was just a boy: „There’s other ways to travel.””

„If a woman doesn’t take herself seriously, she’ll have a difficult time convincing anyone else to bother.”

„This was the magic of books, the curious alchemy that allowed a human mind to turn black ink on white pages into a whole other world.”

„Reading shapes a person. The landscape of books is more real, in some ways, than the one outside the window. It isn’t experienced at a remove; it is internal, vital. […] had led completely different lives – and yet, through a mutual love of reading, they had inhabited the same world.”

„On Christmas Eve morning, the bookshop was doing a roaring trade. […] As Jess stepped out of the shop and onto the pavement, she was filled with the lightness of spirit and free-floating sense of possibility that always claimed her when she had a brown paper bag containing new books under her arm.”

„It never failed to amaze Jess, the power of the written word to impart not only knowledge, but experience. This was her first time physically in this house, but Daniel Miller had taken her to Halcyon in 1959 and thus she already knew it. […] Jess experienced a flash of what fell almost like a personal memory...”