Ce leaga intre ele cartile din titlu? Ce le leaga pe amandoua de seria „Narnia” – in afara de faptul ca Patti Callahan, autoarea cartii „A fost odata un dulap„, care vorbeste (si) despre viata autorului Narniei, respectiv Patti Callahan Henry sunt una si aceeasi persoana?

Toate trei cartile pleaca de la momentul in care, in 1939, cu doua zile inaintea declararii razboiului impotriva Germaniei naziste, guvernul britanic a initiat Operatiunea Pied Piper/ Fluierasul din Hamelin: pentru a proteja populatia de bombardamente, peste un milion si jumatate de persoane, din care peste 800.000 copii, au fost trimisi din Londra si alte zone potential vizate fie la familii din mediul rural fie, am aflat mai recent, chiar peste ocean.

„Cartea secreta a Florei Lea” are in centrul actiunii experienta unei perechi de surori trimise sa locuiasca impreuna cu o familie din zona rurala englezeasca si, la fel ca „A fost odata un dulap„, vorbeste despre puterea pe care o au povestile in viata noastra – mergand de aceasta data insa dincolo de rolul lor in formarea caracterelor, crearea unor valori si oferirea unui refugiu fata de realitatile vietii, a posibilitatii de a visa, de a evada. Unde dincolo? Va las sa descoperiti, nu vreau sa dau spoiler.

Vreau doar sa spun ca aceasta cea mai recenta carte a autoarei mi-a placut suficient de mult pentru a comanda si o a treia sa carte aparuta la noi: „Surpinsi de iubire”/ „Becoming Mrs. Lewis„, unde astept sa ma intalnesc din nou cu C.S. Lewis.

„Oceanul dintre noi” este cartea de debut a autoarei americane Laura Spence-Ash iar aici calatoria londonezei in varsta de 11 ani Bea o va duce pe aceasta dincolo de ocean, in sanul familiei Gregory. Spre deosebire de cazurile mai putin fericite de copii plasati in sanul unor familii abuzive, pentru Bea experienta americana se situeaza la capatul opus: la finalul celor cinci ani petrecuti peste ocean, legaturile sudate intre aceasta si gazdele sale fac din familia Gregory o noua familie pentru adolescenta.

O lectura placuta, la care iti face placere sa revii dupa ce ai intrerupt-o, un elogiu adus celor ce reusesc sa faca dintr-o casa un camin, o celebrare a farmecului copilariei si adolescentei si a timpurilor care nu se mai intorc.

„Zilele acelea, care au trecut mult prea repede si din care acum nu-si mai aminteste decat franturi. Ei trei luandu-se la intrecere pana la ponton, cu King pe urmele lor. Culegand fructe pe dealuri. Cu cortul, in padure. Seara, tarziu, universul mut in jurul lor, luminile din casa reflectate in oglinda intunecata a marii. Vai, de ce timpul nu poate fi oprit in clipe ca acelea? De ce e asa de greu de inteles cat de efemer e totul?„

Cu ce raman, de asemenea, din cele doua carti? De fapt si din a treia, mentionata mai jos? Cu confirmarea a ceea ce am afirmat deseori: la varsta preocuparilor romantice, in orice mediu am fi plasati, mai devreme sau mai tarziu cineva din acel mediu ne va atrage atentia, ni se va parea mai special decat restul. Deci, parinti, grija mare la anturajul copiilor.

Iar la finalul „Oceanului...” o dilema morala: adevarul – mereu, cu orice pret? Si este fericirea cladita pe nesinceritate menita sa dureze? Nu pot sa spun ca sunt in acordul autoarei. Cei care au citit/ vor citi cartea vor sti la ce ma refer.

Si tot pentru aceia care au citit/ vor citi „Oceanul…”: daca v-a cucerit atmosfera de „young love” la malul marii, va recomand si „Marea amintirilor” a Fionei Valpy.

„Sa scrii despre razboi este ca si cum ai distruge in tine speranta. Ca si cum ai privi moartea in fata, straduindu-te sa nu-ti feresti ochii. Caci daca ti-i feresti, te tradezi pe tine insuti.”

Am scris acest citat iar acum stau si… nu am cuvinte, nu exista cuvinte. Dupa o astfel de carte sa vin cu propriile mele cuvinte, sa adaug ceva, mi se pare o impietate.

O carte care, la fiecare capitol, vine si iti mai da o lovitura de satar, adanca. Stiti, satarul? Acel obiect taios facut sa sfarame oase?

Asa e si cartea aceasta. Si asa cum autoarea spune mai sus ca s-a straduit sa scrie, eu m-am straduit sa citesc. Pana la capat, capitol sfasietor, zdrobitor, dupa capitol. Desi pe de o parte as fi vrut sa nu fi inceput niciodata cartea; pentru ca de-acum ea va ramane mereu cu mine. Asa ceva nu se poate da la spate, nu se poate uita.

Narine Abgarian era deja una dintre autoarele mele preferate. Dupa cartea aceasta… respectul si admiratia mea…

Si cu toate ororile de neimaginat, cartea, asa cum ne-a obisnuit Narine, reuseste sa aiba si partile sale luminoase, partile de viata normala, dar care prin contrast devin mai luminoase, mai colorate. Fragmente de vitraliu doborate cu batele, calcate cu ura in picioare.

„Uneori vin scurte perioade de liniste, iar oamenilor li se pare naiv de fiecare data ca sunt pentru totdeauna. Si cum ar putea fi altfel, daca in zori canta fara griji cocosii, la amiaza fierbinte, cicadele, iar la apus, greierii? Noaptea sunt atatea stele, de-ai crede ca cineva a aruncat pe cupola cereasca o ghirlanda de Craciun si inadins n-a mai stins-o„

Mi-au placut copertile celorlalte carti ale autoarei si inainte de a fi citit cartea mi s-a parut frumoasa si aceasta, acei maci viu colorati, combinatia de culori… Cititi cartea si veti intelege oroarea cu care o privesc acum. Ilustratiile din carte ii apartin sorei autoarei, coperta insa, si de aceasta data, Angelei Rotaru. Si nu cred ca s-ar fi putut reusi ceva mai bine ales pentru ceea ce este aceasta carte, in intregul sau.

Autoarea nu pomeneste decat o singura data cuvantul azer. Asa cum afirma si ea intr-un interviu, cu siguranta raul a fost facut de ambele parti si ceea ce si-a dorit nu a fost sa intinda un deget acuzator doar catre partea azera. Cartea este despre suferinta umana. In oribil de multe forme. Si am gasit in carte exact ceea ce gandeam citind, intrebandu-ma, retoric, caci stiam raspunsul: cum ajungem sa uram atat de mult incat sa fim capabili de astfel de atrocitati? „Nuzgar nu-i cearta niciodata – cum sa-i certe, sunt inca mici, cu creiere fragede, maleabile. Poti sa-i inveti ce vrei – daca-i inveti de bine, o sa fie buni, daca-i inveti de rau, o sa fie rai.”

Unde am mai pus eu „lipicele” prin carte?

„Strabunica Numar povestea ca in inimile frante ale oamenilor e atata iubire nedaruita, incat mai tarziu, cand vine vremea, Dumnezeu le ridica la cer, si ele imprastie cu stralucirea lor tulburea pacla de culoarea cernelii.„

„Viata are rost cata vreme ai de cine sa te ingrijesti, repeta adesea Aleksan. Arpine nu se supara – de ce-ar tagadui, cand asa si e: viata are rost atunci cand ai pentru cine sa traiesti.„

Doar aparent o colectie de povestri scurte disparate, cartea este in fapt o impletitura de vieti, de generatii, toate zdrobite de razboi. Primul razboi armeano-azer. Cartea este scrisa in 2018. In 2020 avea sa inceapa cel de al doilea razboi armeano-azer; astazi, dupa victoria partii azere, practic in Nagorno-Karabakh nu mai exista armeni.

Titlul cartii mi-a atras imediat atentia. A fi epuizat, sleit, stors, la capatul puterilor, terminat sau cum s-o mai traduce in romana englezescul burnout… Scena in care eroina romanului priveste pe geamul biroului la niste maicute si isi doreste sa fie in locul lor mi-a amintit dureros de o zi de acum multi ani in care, uitandu-ma de asemenea pe geamul biroului, ochii mi-au picat peste cateva femei care maturau strada si le-am invidiat; m-as fi dus sa le iau matura din mana si, o vreme, m-as fi considerat fericita.

De ce nu pleci? De ce nu-ti cauti altceva? Ani la rand m-am intrebat. Dar schimbarea locului de munca reprezinta un stres in sine, chiar atunci cand chiar reusesti sa-ti gasesti un alt loc de munca (aparent) mai bun. Sa te adaptezi unor noi colegi, noi sefi, noi sisteme, noi proceduri… Si apoi e teama de a nu da vrabia din mana pentru cioara de pe gard; teama de a sari din lac in put, de a fugi, cum zice romanul, de dracu’ doar pentru a da de tac’su. Si, cum zice de data asta englezul, „Better the devil you know”. Ca locul acela cu bani multi si munca putina (vorba ceea, „Ia-ma Doamne si ma du, unde-s bani- si munca nu.”)… inca nu s-a inventat.

Si pana sa reusesti, daca reusesti, sa-ti gasesti acel nou loc de munca, trebuie sa-ti aduni puterile (pe care oricum nu le mai ai de mult) sa-l cauti:

„Do I leave? Change jobs? But, oh God, it takes so much energy to change jobs. You have to read recruitment ads and talk to headhunters and decide on a career strategy. You have to dig out your CV and remember what you’ve achieved and choose outfits for interviews, than somehow secretely fit the interviews into your working day. You have to sound sparkly and dynamic while a scary panel quizzes you. Smile brightly when they keep you waiting for forty minutes, while simultaneously stressing out about how behind you’re getting with your actual job.”

Iar cele de mai sus vin de la o eroina de 20-30 de ani; ce te faci cand cei din jur te „incurajeaza” ca esti prea in varsta, prea scumpa? Iar cei care te intervieveaza – ca esti overqualified?

Cartea reuseste sa dea nastere unei eroine aflate la capatul puterilor, cu orice pofta de viata strivita de stresul de la birou, tarandu-se innebunita de la o zi la alta, printr-o viata din care au pierit chiar si cele mai simple bucurii:

„I don’t know when cooking became so daunting. It kind of crept up on me. But now I just can’t face it. I cannot face buying some piece of… whatever… food, I guess, from the supermarket. And peeling it or whatever, cutting it up, getting out pans and looking for a recipe and than washing up afterwards. Just the thought overwhelms me. How do people do that every night?”

Dar, asa cum m-a obisnuit Sophie Kinsella, pe care o citesc cu aviditate inca de la prima intalnire, acum peste 20 de ani, cu shopaholica Becky, eroina seriei sale deja celebre, exista mereu o salvare, chiar si din cele mai fara de iesire situatii. Nu dau spoiler, dar cartile sale au intotdeauna un final fericit, exista mereu un curcubeu la capatul mlastinii.

Cititind prima sa carte, tradusa la noi „Ma dau in vant dupa cumparaturi”, imi amintesc ca m-a prins ora doua dimineata si tot nu ma puteam rupe. Si cumva, usurinta cu care se citesc cartile sale iti creaza impresia ca ai putea si tu scrie asa ceva.

Desi cartile sale au eticheta de chick lit – literatura pentru gagici, am gasit mereu in ele dovada faptului ca stam in fata scrierilor unei autoare care a studiat psihologia la Oxford. Si asta se vede in felul in care te ia cu ea in mintea personajelor, in modul in care ajungi sa le urmaresti gandurile si motivatiile. (Am ramas din seria shopaholic/ dependenta de cumparaturi, cu motivatia induiosatoare a eroinei, care de fapt vede in spatele fiecarui lucru, aparent inutil, cumparat, franturi dintr-un viitor fericit pe care il brodeaza in jurul acelui nou obiect achizitionat.)

Fie si numai copertile sale sunt suficiente sa-ti creeze o stare de bine, de optimism: mult verde deschis, roz…

Si ma jur, ma jur, ca nu voi mai da cautare dupa autori pe net cand scriu despre ei: asa am aflat ca nu mai erau printre noi Peter Mayle si Lucinda Riley iar acum, chiar acum, vrand sa ma asigur ca nu bat campii legat de studiile Sophiei, pe numele sau adevarat Madeleine Sophie Wickham, am aflat ca subiectul ultimei sale carti, aparuta luna trecuta, „How Does it Feel Like?”, a carei eroina sufera de o tumora la creier, e inspirat din pacate din viata autoarei. Cu lacrimi in ochi iti tin pumnii…

Lectura cartii m-a facut sa caut pe net asa zisa murmurare a sturzilor, „dansul” efectuat la apus de stoluri de pana la un milion de pasari, iar imaginile sunt cu adevarat hipnotice. „De cateva ori are prilejul sa priveasca, extaziat, dansul sturzilor pe cerul crepuscular. Percepe si el strania betie a frumusetii. Frenezia aceasta brusca care face ca totul sa aiba sens, inclusiv lucrurile care n-au avut niciodata.”

Singura carte a autoarei, citita de mine, a carei actiune nu se petrece in Barcelona, ci in New York-ul sfarsitului de secol XIX. O alta carte scrisa in pandemie, dupa „Intoarcerea acasa” a lui Kate Morton. Lunile de izolare i-au permis autoarei o documentare amanuntita asupra vietii lui Eugene Schieffelin, personaj relativ insignifiant al zilelor sale, ajuns controversat in zilele noastre.

Cartea pare a fi in principal despre grauri, mai exact despre presupusele motive, circumstantele si urmarile importului lor in Statele Unite, la initiativa si prin eforturile mai sus numitului ornitolog amator. Facem insa cunostinta si cu New York-ul de secol XVIII-XIX, cand zone care astazi acopera cartiere intregi ale orasului reprezentau inca proprietatea cate unei singure familii; cu familiile avute, puternice si numeroase ale vremii; si cu cateva figuri feminine de exceptie la acel moment, care au facut istorie: Nellie Bly, pioniera a jurnalismului, baroana Angela Burdett-Coutts, una dintre cele mai bogate femei din Anglia vremii, filantroapa; cu tipologii feminine inedite intr-o epoca in care rolul femeii era stabilit de la nastere: femeia casatorita fara copii, femeia ce alege sa nu se casatoreasca: „- Imi pare rau, sotul meu a ramas burlac!„.

Si il intalnim, in visele lui Eugene Schieffelin, chiar si pe Shakespeare, a carui opera pare sa ii fi inspirat excentricului personaj pricipal al cartii incercarile sale de aclimatizare peste ocean a unor specii de pasari mentionate in operele bardului englez.

O carte despre transformari, despre progresul tehnologic, despre Razboiul de Secesiune, asasinarea lui Lincoln, sufragete, relatiile americano-britanice din epoca, prabusirea in 1960 a aeronavei Boston Electra, despre inadaptare, pasiuni, prietenii si dragoste. Si, cum spuneam, despre sturzi.

Pentru excursia de o zi din Bologna am ezitat intre Ravenna, unde nu am fost niciodata, si Florenta, unde mai fusesem, dar demult. De la ultima vizita trecusera 16 ani si deci amintirile fiicei mele erau acum cu totul inexistente. Si ca studenta la arte plastice evident Galeria Uffizi era pentru ea, cum se zice, „un must„.

Asa ca hai dis-de-dimineata in gara din Bologna. Drumul cu trenul di alta velocita Freciarossa (sageata rosie) dureaza circa 35 de minute intre Bologna si Florenta; nu va asteptati sa admirati peisajul pentru ca este efectiv ca la metrou cam tot drumul.

Ajungem, e deja aglomerat inca de la gara, practic in drumul per pedes spre centru de-abia ai loc pe trotuar. Avem bilete luate din timp pe net la Uffizi. In drum spre, trecem intai prin dreptul Domului Santa Maria del Fiore – in continuare cea mai spectaculoasa cladire pe care eu imi amintesc sa o fi vazut vreodata, cu fatadele sale din marmura alba, roz si verde.

De intrat nici nu se pune problema – o coada stufoasa careia nu-i vad capatul da ocol Domului. O conving pe fiica-mea ca nu pierdem mare lucru, ce e inauntru nu merita o asteptare de cateva ore (interiorul Domului e socant de sobru dupa opulenta exteriorului).

In Baptisteriu, unde de asemenea se sta la coada, renunta ea sa intre; admiram doar celebra Poarta a Paradisului a lui Ghiberti si haida-hai la Uffizi ca pierdem biletele.

In drum trecem si pe langa celebra Loggia della Signoria, il salutam din mers pe David, noroc ca statuile au toate socluri inalte si asa apuci sa le vezi, altfel, la ce-i acolo de lume…

La Uffizi se intrevede o coada care nu-mi place deloc, dar nu pare sa fie acolo unde avem noi indicatii de pe net sa mergem, ne prezentam la o coada mai mica, ni se dau biletele propriu-zise si… suntem trimise la coada mare – ca pe acolo se intra in galerie. Pe bune?…

Intram dupa o vreme, fiica-mea este incantata sa vad live unele dintre cele mai celebre picturi ale omenirii, studiate din manuale, sunt si o sumedenie de statui pe care nu mi le amintesc de la vizita anterioara (Florenta are si o galerie de sculpturi renascentiste, Muzeul Bargello – nu va fi timp si pentru el de aceasta data. In oras sunt atat de multe de vizitat incat fizic nu ai cum sa bifezi intr-o singura zi tot ceea ce ar fi „de neratat”.)

Uffizi imi pare mult mai mare decat data trecuta, intreaga vizita te istoveste. Este greu sa aloci atentie fiecarei picturi si statui, lumea se ingramadeste in jurul operelor mai celebre, in special cele apartinandu-le lui Botticelli si respectiv maestrului sau, Fra Filippo Lippi. Ca sa ajungi sa faci o fotografie trebuie sa te strecori prin laterale, sa iei la propriu multimea prin invaluire.

Sunt si eu uimita de cat de putina lume am reusit sa prind in cadru in dreptul „Primaverii”.

Pe langa marile capodopere, pe holuri mai sunt si o sumedenie de tablouri mult mai mici, portrete in special: cine vor fi fost ei? cine ii mai stie? pe cine mai intereseaza?

Si proptindu-mi la un moment dat privirea in tavan dau de detaliul de mai jos, atat amuzant (zic eu) cat si cumva… foarte avantgardist pentru acele vremuri. Cine si de ce isi va fi dorit respectiva scena aici, pe tavanul din Uffizi?

Stiam ca de pe terasa cafenelei din Uffizi privelistea asupra Domului si a Campanilei lui Giotto este una aparte. Dar ce sa vezi? Accesul pe terasa este de aceasta data permis doar pentru a servi pranzul; iar noi avem deja alte planuri pentru pranz. Ca sa nu mai spun ca si pentru a lua pranzul pe terasa de la Uffizi se sta, evident, la o mare coada.

Vizita ne-a sfarsit in asemenea masura incat – blasfemie – parasim Uffizi fara a mai fi vazut si operele lui Durer. Le cautam o vreme, nu dam de ele, asta e…

Si ne indreptam catre locul de luat pranzul pe care absolut toata lumea ni l-a recomandat: All’Antico Vinaio, zice-se cel mai recenzat local de pe net. La asa o reclama era clar ce fel de coada ne asteapta. Si desi pe strada respectiva sunt doua astfel de localuri, practic fata in fata, tot e coada pe ambele parti ale strazii. Dar am venit aici cu o misiune si nu ne dam batute. Care este specificul locului? O varietate de sandvisuri avand ca baza un tip special de focaccia – schiacciata: de la distanta cea mai buna „paine” pe care am mancat-o intr-o viata: calda, moale la interior, crocanta la exterior… Umpluturile variaza, multe din creme sunt insa fie pe baza de anghinare, fie pe baza de trufe, iar eu nu sunt fan nici una nici cealalta. Una peste alta, am facut-o si pe asta.

Pentru desert ne hotaram la o inghetata in drum spre Ponte Vecchio. Aici tin minte, inca de la prima vizita in Florenta, o gelaterie aflata in apropiere de celebrul Porcellino, in realitate un mistret din bronz – si acesta cu coada lui (si nu ma refer la cea de la natura); se zice ca mangaindu-l pe nas vei avea noroc/ vei reveni in Florenta, asa incat ratul nu numai ca ii luceste, dar sarmanul e deja crapat incat pare ca sta sa-i cada dintr-o clipa in alta. Nu ma inghesui sa-i cresc sansele la dezmembrare, dar observ de-abia acum detaliile delicate de la baza fantanii, care ma duc cu gandul la statuia lui Peter Pan din Londra.

Eu optez pentru vechea „mea” gelaterie, care inca rezista; fiica mea, pentru concurenta mai nou aparuta in zona, Venchi, unde, evident, este, ce altceva?… o mare coada.

Cu inghetatele in mana o luam chinuit pe Ponte Vecchio – nu numai ca deja ne-au lasat picioarele, dar mai e si foarte cald iar soarele arde. Ajungem pana in fata Palatului Pitti, a carui vizitare ramane si de aceasta data pentru… data viitoare. Despre gradinile Boboli… nici nu se pune problema.

Muzeul „pietrelor dure” a fost se pare mutat la o distanta pe care nu mai suntem in stare sa o parcurgem; gasim insa in zona Ponte Vecchio, pe langa toate magazinele de bijuterii, si un unic magazin specializat in vanzarea intarsiilor de pietre semipretioase – la preturile feroce care erau de asteptat.

Renunt deci, desi asteptasem 16 ani, la Opificio delle Pietre Dure, dar sigur nicio vizita in Florenta nu poate omite bazilica Santa Croce, panteonul Florentei, in fapt al intregii Italii. Aici se odihnesc sau isi au monumente comemorative , printre altii, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Galilei, Rossini, Fermi. Chiar si Florence Nightingale.

In toata nebunia, claustrul bazilicii e o oaza de liniste si (aproape) solitudine pe care nu o putem rata. (Pe drumul spre Santa Croce ne prabusiseram deja o data pe pragul unei case, cu picioarele raschirate direct pe trotuar – a fost nevoie de multa vointa pentru a ne aduna de pe jos si a continua drumul pe malul fluviului Arno catre bazilica.)

Ce mi-a placut, atat in Florenta cat si in Bologna, au fost micile gradini ce luasera nastere pe terasele cladirilor – evident in astfel de orase sunt putini cei care isi permit o gradina; dar dorinta de a te bucura de compania relaxanta a plantelor exista – si a dus la nasterea unor astfel de locuri fermecatoare – aflate la propriu la inaltime.

De unde nu ai fi zis, ne gasim puterea sa ne taram si catre bazilica San Lorenzo, mai exact catre Capelele Medici, cu incredibilele lor intarsii din marmura si pietre semipretioase, respectiv cu sculpturile lui Michelangelo pentru mormintele lui Lorenzo Magnificul si al fratelui sau Giuliano. Curios, aici nu e coada. Si asta pentru ca pare sa fie inchis. Totusi conform orei de inchidere am ajuns la timp. Sun la interfon, raspunde o doamna care imi zice ceva ce in rumoarea de pe strada imi scapa. Sun din nou. Povestea se repeta. La a treia incerare, atat eu cat si doamna fiind de-acum cam otarate, inteleg: nu ora o reprezinta problema, ci ziua – in respectiva zi din saptamana bazilica San Lorenzo si Capelele Medici sunt inchise. Macar am incercat…

De-acum o luam taras-grapis spre gara. In tren, pe bancheta opusa, cineva hapaie cu mare satisfactie o schiacciata de la All’Antico Vinaio.

Bologna trebuie savurata. Nu este un oras spectaculos in genul Venetiei, Florentei sau Romei – unde mergi cu lista de obiective turistice de bifat si, chiar daca ai stat acolo doar o jumatate de zi, tot simti ca te-ai ales cu ceva. In Bologna, daca mergi doar pentru cateva ore „din fuga calului”, risti sa pleci gandind ca… nu era mare lucru de vazut.

Cei care au avut insa ocazia sa petreaca macar cateva zile in Bologna se declara, fara exceptie, indragostiti si tanjesc sa revina. Si povestesc mereu si mereu despre stradutele medievale ale Bolognei, porticurile sale nenumarate (a existat se pare acum sute de ani o lege prin care se interzicea constructia oricarei cladiri fara portic), atmosfera orasului…

Deci… un pic mai greu de prins toate astea in scris, nu? Atmosfera? Atmosfera este una plina de viata si relaxata in acelasi timp. Si am apreciat aceasta atmosfera cu atat mai mult dupa o vizita de o zi in Florenta, de unde ne-am intors nu atat rupte de oboseala (si asta, clar, pentru ca, desi mancasem fara niciun fel de retinere, am dat jos in ziua aceea, de la atata mers, doua kilograme – nu ca mi-ar fi parut rau) cat in primul rand luate de cap de atata imbulzeala, atatea cozi, atata lume – in aprilie; refuz si sa-mi imaginez o vizita acolo pe timpul vacantei de vara.

Revenim la Bologna: desi simbolul sau sunt cele doua turnuri, Asinelli si Garisenda (acesta din urma fiind se pare cel mai inclinat turn din Italia – si nu mult mai cunoscutul turn din Pisa), inima orasului bate in Piazza Maggiore, ce se deschide in fata bazilicii San Petronio, sfantul protector al Bolognei. Aici se aduna seara de seara tinerii sa cante sau doar sa se relaxeze pe treptele bazilicii. Bologna este si centru universitar, universitatea din Bologna, datand din secolul al XI-lea, este cea mai veche din Europa. Si poate tocmai acest statut de vechi centru universitar face ca Bologna sa fie Bologna – relaxata si mereu activa in acelasi timp.

Ceea ce iti sare in ochi la bazilica, pe langa dimensiunile uriase (pentru constructia sa in secolul al XIV-lea au fost demolate cel putin opt biserici si turnuri si aproape un intreg cartier), este faptul ca ramane, pana in ziua de azi, neterminata. Doar partea de jos este acoperita cu basoreliefuri din marmura, usile cu siguranta nu sunt cele ce s-ar fi dorit a fi, iar pe fatada se pot ghici locurile unde ar fi trebuit sa existe, probabil, doua rozete urise din vitralii. (Se pare ca insusi Papa ar fi ordonat, in secolul al XVI-lea, sa se puna capat „visului megaloman”.)

Pe undeva, ramasa cu aceasta fatada neacoperita cu marmura, bazilica se integreaza mai bine printre celelalte cladiri ruginii ale Bolognei. Centrul orasului este considerat cel mai bine pastrat centru istoric al Italiei si impresioneaza in primul rand prin caracterul omogen, armonios. Iti creeaza o senzatie de caldura, de intimitate, de, cumva… acasa.

Un alt simbol al orasului, Fantana lui Neptun, se afla si el in zona. M-am intrebat ce cauta Neptun intr-un oras aflat fix in mijlocul uscatului, dar, fiind vorba de o fantana, deci de apa, fie ea si dulce…

Via Rizzoli leaga Piata Maggiore de cele doua turnuri pomenite. Preferatele mele pe aceasta strada, in vecinatatea turnurilor: magazinul Fabbri (proaspat deschis la data vizitei mele, stralucitor, comercializeaza, curios cumva, un soi de dulceata de cirese negre, foarte populara in Italia, plus alte produse similare), respectiv libraria la Feltrinelli, pe care am vizitat-o zilnic, chiar si de cate doua ori pe zi – si tot am reusit sa ma ratacesc prin ea aproape de fiecare data.

Daca vei merge dincolo de turnuri vei ajunge la un moment dat la un alt asezamant religios – complexul alcatuit din sapte biserici San Stefano, ale carui origini dateaza din primele secole ale erei noastre, un loc unde am revenit dupa prima vizita, regasind atmosfera de liniste, o vibratie aparte. Complexul adaposteste, printre alte relicve, bentita veche de doua mii de ani ce i-a apartinut, conform legendei, Maicii Domnului. De asemenea, o reproducere a Sfantului Mormant din Ierusalim.

Un alt edificiu reprezentativ pentru Bologna este Sanctuarul Madonei Sfantului Luca – aflat in varful unei inaltimi de langa Bologna, colina della Guardia. Locasul graviteza in jurul icoanei bizantine a Maicii Domnului cu pruncul, pictata, conform legendei, de insusi evanghelistul Luca si adusa aici din Constantinopol in secolul al XII-lea urmare a unei inscriptii de pe icoana ce solicita ducerea acesteia, din bazilica Sfanta Sofia din Bizant, pe muntele della Guardia – loc necunoscut in Constantinopol, pe care calugarul grec ce s-a insarcinat cu ducerea icoanei in locul menit ei, l-a descoperit de-abia dupa ajungerea la Roma si intalnirea acolo cu un senator bolognez.

La sanctuar se poate ajunge fie pe jos – un pelerinaj ce te poarta tot la deal pe sub nu mai putin de 666 de porticuri pe o lungime de aproape 4 kilometri, fie, asa cum am facut noi, cu un trenulet ce pleaca din Piazza Maggiore.

Drumul spre sanctuar trece pe langa bazilica Sfantul Francisc. Decoratiunile cu motive vegetale ale unora dintre capelele ei m-au purtat cu gandul la bazilica omonima din Cracovia.

Ceea ce iti atrage indeosebi atentia in exteriorul bazilicii sunt cele trei sarcofage cu acoperisuri verzi ca de malachit, aflate la inaltime, continand ramasitele unor fosti profesori ai Universitatii din secolul al XIII-lea. Ghidul din trenulet a tinut sa ne sublinieze faptul ca in Bologna nu eroii sau conducatorii erau cei ce primeau onoruri, ci, iata, invatatii.

Acestea au fost edificiile pe care le-am vizitat. Dar asa cum spuneam, Bologna este in primul rand despre stradute, porticuri, mici restaurante, mici magazine si tarabe, despre atmosfera. Partea mea preferata din oras este cea aflata intre latura stanga a Pietei Mari si Via Rizzoli. Nu m-am saturat deloc sa ma preumblu pe acolo, la ceas de zi sau la ceas de seara.

Daca veti da o cautare dupa lucruri de facut in Bologna, veti fi in primul rand napaditi de tururile gastronomice. Capitala Emiliei-Romagna este se pare si locul de nastere al celebrei mortadella (atestata inca din secolul al XIV-lea), iar orasul abunda de prosciutterii, salumerii, de locuri unde poti savura un panino sau celebrele tagliere – selectii de mezeluri si branzeturi locale.

Noi ne-am oprit in prima seara, ca de obicei, unde am vazut coada, si anume la Osteria del podesta din zona veche a orasului – si nu am avut nimic impotriva sa revenim. Ca veni vorba, celebrele paste bolognese se numesc la ele acasa, de multe ori, paste al ragu. Ce mi-a ramas in primul rand in minte? Crescentinele, pe care nu le mai intalnisem, o combinatie delicioasa intre chifle si gogosele, servite calde, impreuna cu mai sus mentionatele tagliere. Si cu un vin floral local rosu, Barbera. Hai ca sunt chiar masochista…

Am ajuns intr-o seara si intr-un alt local, la recomandarea unei prietene: Da Nello al Montegrappa, unde nu prea merge cu statul la coada ca sa prinzi o masa – trebuie sa ai rezervare si nici rezervare nu am prins din prima. M-a amuzat ca oamenii studiau prognoza meteo si in functie de ea, stiind daca vor putea sau nu scoate mese in strada, iti spuneau daca te primesc sau nu. Am prins un loc intr-o seara fara ploaie si… daca pasii ma vor mai purta vreodata prin Bologna, stiu unde m-as duce sa mananc, macar o data.

Iar dincolo de San Stefano, intr-un cartier vechi si linistit al orasului, tocmai isi deschisese pizzerie celebrul Gino Sorbillo din Napoli. Cu gandul si la pizza dar mai ales la dulciurile mancate la Sorbillo in Napoli, ne-am dus chitite acolo, ajungand sa ocupam locul doi la coada in acea seara. Surpriza a fost ca meniul nu avea nimic de-a face cu cel din Napoli, dar panna cotta lor cu nutella a facut fata cu brio asteptarilor.

Cazarea? M-as duce din nou la apartamentele Sei Chiese – o cladire veche atat de mare si intortocheata, incat a fost prima oara cand am primit un video ca sa ne descurcam sa gasim camera – si tot nu ne-am descurcat. Dar mai central decat atat nu am fi putut dormi decat daca alegeam sa ne culcam direct pe treptele bazilicii Sfantul Petronio.

Odata ce ai citit cea mai celebra carte din seria Narnia, nu vei mai putea intalni intr-o alta carte vreo referire la un dulap fara ca gandul sa-ti fuga instantaneu la acel dulap; si la leul Aslan si la Vrajitoarea Alba.

Cartea lui Patti Callahan este intr-adevar despre „Leul, vrajitoarea si dulapul” – despre impactul sau asupra unui baietel „aflat mai aproape de sfarsitul povestii sale decat altii”, despre rolul miturilor, basmelor, povestirilor in formarea celor ce vin in contact cu ele, despre primii ani din viata autorului Cronicilor din Narnia.

„Exista o lumina, lumina stralucitoare a unui felinar, de unde incep si unde se termina toate povestile.” Cei care au citit „Leul…” stiu despre ce felinar e vorba. Mi-a placut mult si dedicatia autoarei catre nepotica sa: „Indiferent de varsta, fie ca niciodata, niciodata sa nu ajungi prea batrana pentru basme.”

Ce mi-am mai notat din carte?

„Ratiunea este modul in care ajungem la adevar, dar imaginatia este felul in care gasim intelesul.”

„Cartile il tineau ocupat si, sunt convinsa, in viata, in perioadele lungi de convalescenta de dupa fiecare noua criza, tot mai grava. Basmele si povestirile ii ofereau prilejul sa fie o alta persoana, alt copil, alta fiinta. Putea sa-si abandoneze patul si sa se inalte mai sus de stele sau sa racneasc precum un leu ori sa cada deodata intr-un rau si sa inoate ca un peste.” Si asa mi-am amintit de un alt baietel convalescent calatorind prin lumile cartilor – din „Intoarcerea acasa” a lui Kate Morton.

„Cand povestesc, pot sa vad cu alti ochi, sa imi inchipui alte inchipuiri, sa simt cu alte inimi, in plus fata de a mea.”

„Fiecare viata ar trebui sa se ghideze dupa o carte sau alta, care sa o imbogateasca. ” Cartile despre carti si citit tind sa ma „gasesca” din ce in ce mai des in ultima vreme; iar eu ma bucur de fiecare data de „intalnire”.

„Mitul transmite putere. Mitul da semnificatie naratiunii. Mitul ne calauzeste. Miturile lovesc si o fac adanc. Miturile au o putere profunda asupra spiritului uman. „

„Poate ca noi toti, fiecare dintre noi, ne nastem cu istoriile noastre si trebuie sa decidem cum sa le povestim, cu vietile noastre sau intr-o carte.”

Fredrik Backman este de multi ani autorul meu preferat. O varianta de zi fericita ar fi pentru mine ziua in care descopar in librarie un nou roman al lui Fredrik Backman.

„Invingatorii” a fost cea mai recenta astfel de ocazie. Partea a treia a unei trilogii aflata dupa parerea mea la egalitate cu „Un barbat pe nume Ove”.

Geniale, atat „Scandalul” – prima parte a trilogiei, cat si continuarea sa, „Noi contra voastra”. Ai zice ca sunt despre hochei, dar in final sunt despre orice situatii cu miza mare, care starnesc patimi, controverse si confruntari; dovada – in finalul „Noi contra voastra” stie cineva cu ce scor se termina meciul? Nu, pentru ca nu despre asta e vorba, nici nu iti dai seama decat dupa o vreme ca s-a terminat cartea si tu nu stii scorul. Ultimele pagini din „Noi contra voastra” de-abia le-am citit pentru ca nu mai vedeam de lacrimi; autorul reuseste sa starneasca emotii foarte puternice desi e singurul scriitor pe care il stiu la care nu gasesti aproape niciun adjectiv sau adverb. Doar naratiune. Si totusi…

Iar „Invingatorii”? De neratat. Cu atat mai mult pentru cei ce au parcurs deja „Scandalul” si „Noi contra voastra”. Autorul te anunta din primele pagini in legatura cu finalul; si totusi parcurgi totul cu sufletul la gura, sperand ca, poate, nu ai inteles tu bine, poate… cine stie?

Trecand acum prin citatele pe care le-am marcat in carte, ai zice ca in aceasta a treia parte ar fi vorba mai ales despre relatia parinti-copii. Sau poate asta e partea care mi-a vorbit mie. La acest moment. Si mai e vorba despre catei, despre pasiuni/ obsesii, presiunea sociala, copilarie… Deja mi-e pofta sa iau toata trilogia de la capat.

Las din nou citatele sa vorbeasca. Pentru ca, pentru mine, nimeni nu o face mai frumos si mai profund decat Fredrik Backman.

„Asta e soarta parintilor: la inceput facem toate activitatile de dragul lor, la sfarsit – de-al nostru. In cele din urma, ne dam seama ca totul are de-a face cu faptul ca vrem sa fim acolo unde sunt ei, cat de mult posibil, cat timp ne dau voie.”

Da, da… Ati observat ca atunci cand sunt foarte mici aniversarile lor sunt de fapt prilejuri de petrecere pentru parinti, eventual cu alti parinti cu copii de-o seama? Dupa care merg la gradi si apoi la scoala si incep sa-si faca singuri lista de invitati. Dar parintii vin si ei. Dupa care… nu mai sunt tolerati si devin simpli soferi. Iar dupa ce nu mai e nevoie de ei nici macar ca soferi… stau cu ochii pe ceas/ WhatsApp sperand eventual la ceva fotografii, un pic de barfa a doua zi… asta daca au fost cuminti (ei, parintii).

„Copiii nu ne previn niciodata ca au de gand sa devina adulti, ci, intr-o buna zi, sunt prea mari ca sa vrea sa ne mai tina de mana. Norocul nostru e ca nu stim cand se intampla, altfel nu le-am da drumul niciodata. Cand sunt mici, simti ca innebunesti de cate ori incep sa tipe daca iesi din camera, fiindca atunci nu intelegi ca de fiecare data cand cineva tipa „Tata!” esti important. Pe urma e greu sa te dezobisnuiesti sa mai fii important.”

„…o viata fara obsesii e ca si cum ai sta intr-o sala de asteptare fara usi. Nimeni nu-ti striga numele. Nu astepti nimic.”

„Copilaria trece atat de repede – ca parinte, ai sansa sa faci parte din ea, dar daca nu faci nimic, se intampla mii de lucruri si sansa dispare cu iuteala fulgerului.”

„Toti oamenii au o gramada de fete – depinde cu cine socializam. Ne prefacem, suntem falsi si ne sufocam propria personaliate, numai sa fim acceptati.”

„… cand suficient de multi altii sunt convinsi ca poti sa ajungi departe, pana la urma e greu sa nu incepi si tu sa crezi. Apoi „poti” devine „o sa” si „o sa” devine „trebuie sa”. Trebuie sa ajungi departe. Speranta devine presiune, bucuria se preschimba in stres.”

„Cainii simt tot ce-i mai bun in tine.”

„Toti copiii sunt victime ale copilariei parintilor lor, caci toti adultii incearca sa le ofere copiilor ceea ce ei insisi au primit sau ceea ce le-a lipsit. In cele din urma, copiii fie se revolta impotriva adultilor, fie incearca sa-i copieze. De aceea, cei care si-au urat copilaria au adesea mai multa empatie decat cei care si-au iubit-o. Caci aceia carora le-a fost greu au visat la alte realitati, dar celor carora le-a fost usor le e aproape imposibil sa-si imagineze ca ar fi putut fi altfel. Fericirea e de la sine inteleasa daca ai avut-o de la bun inceput.”

„Cel mai frumos lucru pe care il poti oferi unui copil este un context. Cel mai bun lucru e sa fii parte din ceva.

De aceea doare atat de tare sa fii un altfel de copil. Copilul al carui nume nu si-l aminteste nimeni cand se uita la fotografiile din anii de scoala, pentru ca acel copil n-a fost niciodata parte din copilaria altcuiva, a fost singur in a sa. E atat de frig dincolo de oameni, incat mori inghetat in tine.”

„Vointa e un talent.”

„Nici cainii nu vorbesc. Doar te iubesc.”

„The only time you’ve failed is if you don’t try once more.”

Habar nu am de ce ultimul citat e in engleza. Citatele sunt in ordinea in care apar in carte. Fotografiile sunt de pe net, nu imi apartin. Iar pe langa pofta de a reciti trilogia, pe mie ma incearca acum si un pic de bazaiala. Dar doar un pic.

O carte care m-a dus cumva cu gandul la „Eseu despre orbire” al lui Jose Saramago. Pentru acel „ce-ar fi daca?”. Din fericire asemanarea se opreste aici. In contrast cu degradarea si abjectia din „Eseu...”, care iti lasa sufletul murdarit, „Masura…” reuseste sa ramana luminoasa. O carte care te pune pe ganduri si in acelasi timp, chiar data fiind tema – cum ar fi sa stim dinainte cat mai avem de trait? – iti creeaza cumva o stare de bine. Pentru ca vorbeste de fapt despre viitor, despre visuri, posibilitati, despre speranta.

„…pentru mine nu e vorba de bani sau de opulenta sau de aparenta succesului. Acea versiune a mea (…) are totul aranjat la locul sau si pe dinauntru. Se uita la viata ei si pur si simplu se simte multumita. Nu mai are nevoie sa-si piarda timpul cu visuri, fiindca deja traieste un vis.

Si presupun ca de-asta nu pot sa ma uit la firul meu, pentru ca atat timp cat nu m-am uitat, inca imi pot imagina ziua cand voi fi acea femeie. Oricare dintre visuri inca mai poate deveni realitate.”

Cred ca ceea ce doare la batranete sau in cazul unui diagnostic fatal este si faptul ca ramanem fara viitor. Suntem privati de a mai visa, de a mai imagina scenarii.

„… s-au uitat prin geam la sirurile de nou-nascuti, care dormeau, se foiau, cascau, plangeau. (…) … a stat acolo nemiscat, zgaindu-se la viitor. La douasprezece coli albe in patuturi, inca nepatate de lumea din afara sectiei. Douasprezece motive sa aiba speranta.” Fragmentul acesta mi-a amintit de ziua festivitatii de final de gimnaziu a fiicei mele. Stateam in curtea scolii, intre zeci de adolescenti, si aveam senzatia palpabila ca daca mi-as intinde palmele, mi le-as putea umple cu o cantitate uriasa de… viitor. Atatea cai deschise inainte, atatea posibilitati, povesti de dragoste inca netraite, descoperiri, aventuri…

„Indiferent ca raspunsul era cincizeci sau nouazeci de ani, nu voia niciun numar in minte. Refugiul lui Annie se gasea in fanteziile ei, in gandurile ei despre viitor. Un numar le-ar fi distrus pe toate. Ar fi adus-o cu picioarele pe pamant. Trebuia sa-si traiasca viata nestiutoare de parca firul ei ar fi fost cumva infinit. Doar asa stia sa o faca.”

Mi-am amintit cumva si de „Jurnalul unui mag” al lui Coelho, carte pe care eu am citit-o din doi in doi, pentru ca a reusit sa ma faca sa ma intreb – „dar daca…?” – si nu, nu voiam nici sa-mi cunosc pe nume demonul interior, nici sa aflu ziua in care voi muri.

„Vor doar sa se distanteze de tristete sau de vinovatie, sau de orice lucru care le aminteste de propria lor mortalitate. Oricat de mult timp ar mai avea la dispozitie, nimeni nu vrea sa se gandeasca la sfarsit.”

Va amintiti toate acele tablouri vechi de cateva secole, in care iti cadeau ochii pe cate un craniu pe care ai fi preferat sa nu-l fi vazut? A fost si acum cativa ani o moda cu tricouri cu astfel de cranii – inclusiv pentru copii (?) . Oare cei ce le purtau stiau semnficatia acestor „memento moris” – „aminteste-ti ca vei muri”?

Ne plac cel mai mult diminetile, primaverile, tineretea. Nu doar pentru frumusetea lor ci si pentru ca sunt, fiecare, promisiunea unui viitor. Pentru ca sunt, fiecare, un inceput. Cui ii plac sfarsiturile?

„Sute de calatorii de pe lista de facut inainte de moarte castigau popularitate in randul fir-scurtilor si fir-lungilor deopotriva, pentru toti cei care simteau ca soarele apune peste sansa lor de a vedea lumea.”

Cartea propune un nou tip de discriminare – intre cei meniti sa traiasca vieti scurte si cei care inca mai au niste zeci de ani in fata in care sa refuze sa se gandeasca la sfarsit. Foarte interesante reactiile oamenilor, ale societatilor. Pentru ca multe lucruri ar ramane nefacute (studii, economii, copii…) daca am sti ca nu vom avea ragazul sa profesam, sa ne bucuram de economii, sa fim alaturi de copii. (Pe de alta parte citeam mai demult ceva despre o societate de nemuritori – in care nimeni nu mai facea nimic, pentru ca… exista mereu un maine. Existenta unui termen-limita, fie el complet necunoscut, pune clar o presiune.)

„Aud de americanii astia, spun ca firele i-au facut sa se gandeasca din nou la vietile lor. (…) La prioritatile lor. Dar, in Italia, cred ca noi stiam deja. Noi deja puneam arta pe primul loc, mancarea pe primul loc, pasiunea pe primul loc (…) Si deja puneam familia pe primul loc. Nu aveam nevoie de fire sa ne spuna ce e cel mai important.”

Nu am citit multe carti ale autorului; cartile de groaza au darul de a-ti face o vizita in amintire exact cand nu ti-ai dori asta. Cand esti singur, e noapte, etc… Dar da, am citit cateva.

„Un basm” este insa exact ceea ce scrie ca ar fi – un basm, fara prea multe elemente horror, de fapt mai deloc. Autorul croseteaza cu „fire” imprumutate din „Jack si vrejul de fasole”, „Vrajitorul din Oz”… Iar in timp ce face asta pomeneste de tot felul de alte povestiri, ceea ce mi-a amintit de „Printre ceilalti” a lui Jo Walton – care aduce si ea in discutie zeci de tiluri – din domeniul fantasy insa.

Ambii autori par ca au dorit sa isi ofere ocazia de a-si recrea adolescenta – in pielea unor eroi inspirati din lecturile acelei varste. Ceea ce unii actori ajunsi producatori (Tom Cruise, Millie Bobby Brown) isi ofera prin intermediul filmelor pe care le produc, in care ei sunt eroii principali (avand si libertatea de a-si alege nu doar aventurile prin care trec ci si niste parteneri de aventura dupa gustul lor), fac Jo Walton si Stephen King in aceste doua carti.

Un mare „thumbs up” pentru catelusa Radar din „Un basm” – soarta ei a fost cea care m-a tinut mai mult cu sufletul la gura.

Altfel, cartea lui Stephen King iti da si prilejul de a reflecta asupra urmarilor dezastruoase ale bullying-ului, asupra impactului relelor tratamente asupra sufletelor victimelor lor – care devin, la randul lor, justificat in proprii ochi, agresori.

„Cred ca in toti oamenii exista un put intunecat, un put care nu seaca niciodata. Dar bei din el pe riscul tau. Pentru ca apa lui te otraveste.”

„… ma gandeam doar la ale mele – la fel cum facusera toti aceia care trecusera pe langa Elsa si nu-i auzisera cantecele, pentru ca erau prea ocupati sa se gandeasca la ale lor. Chiar si in lumea mea, acesta este un adevar valabil despre cantece (si despre multe povesti). Iti transmit gandurile lor si tu le percepti doar daca asculti cu atentie.”

„Lumea noastra si toate celelalte. Pentru ca sunt sigur ca sunt si alte lumi, poate la fel de multe cate stele sunt pe cer. Le simtim. Vin la noi prin toate basmele de demult.”