De cand am calcat in Biot ma tot chinui sa-mi amintesc in ce carte cu actiunea in Franta dadusem peste aceasta localitate – si nu reusesc. Daca are cineva idee… m-ar scapa de senzatia aceea nesuferita de lapsus.

Biot nici nu era de altfel pe lista. In cea de a treia si ultima zi intreaga petrecuta in sudul Frantei ar fi trebuit sa oprim in Nisa si Saint-Tropez si sa terminam ziua in Toulon.

Dar informatii tulburatoare despre insecuritatea de pe strazile Nisei, primite chiar in ziua anterioara, ne-au facut sa renuntam la Nisa. De ce sa te legi la cap daca nu te doare cu tot dinadinsul?…

Asa ca pe lista s-a instalat Biot; un sat vestit se pare pentru productia sa de sticlarie. Nu am vizitat niciunul dintre ateliere, aflate mai departe de centru, dar am zarit prin sat mostre ale creativitatii locale in domeniu, expuse pe strazi si in piete.

Dat fiind ca am gafait un pic dinspre parcare inspre sat, trag concluzia ca se incadreaza si acesta in categoria satelor cocotate – villages perches.

In sat se desfasoara un targ, e zi de piata, ceva. Sau asa o fi mereu…

Observ ca denumirile strazilor si pietelor sunt bilingve. Cea de a doua limba nu e nici franceza nici spaniola, ci ceva pe acolo. Intrebam – este provensala, ni se zice; desi, dat fiind ca respectivii bastinasi erau cam pusi pe glume, ma intreb acum – n-o fi fost occitana? Si de fapt care ar fi diferenta?… Ne aflam deci in Provence? Pe hartie am fi in zona Alpes-Martimes. Sunt si mai confuza decat in ziua precedenta.

Centrul satului il reprezinta Piata Arcadelor – fostul „sediu”, inteleg, al cavalerilor cruciati in zona.

Surprinzatoare este biserica, si aceasta dedicata Sfintei Maria Magdalena: in timp ce exteriorul promite un interior mai degraba ingust si pe care ti-l imaginezi intunecos, faptul ca biserica este in fapt una „scufundata” (singura de acest gen pe care imi amintesc sa o fi vazut-o vreodata) permite insa un interior spatios, circular, luminos.

La iesire ma amuza anuntul de mai jos; aveam sa observam, cativa pasi mai incolo, si un potential inculpat.

Si plecam spre Saint-Tropez. De care ma leaga cumva o nostalgie – cea a locurilor in care nu ai fost niciodata, nostalgia unor timpuri in care nici macar nu existam. Atmosfera filmelor cu Louis de Funes si celebra melodie „Douliou, Doulious, Saint-Tropez” care imi tot canta in cap.

Ajungem, parcam langa port, care e imens, la fel ca si parcarea de langa, si ea plina. Te-ai astepta ca orasul sa fie plin, sa vibreze. Mmm… poate la vara.

In afara unui magazin de suveniruri si a catorva terase langa port… orasul doarme. Inca. Incerc sa mi-l imaginez vara, insufletit de muzica, siluete fit in haine colorate de sezon si de fita. Desi inteleg ca Saint-Tropez nu mai e chiar fita din anii ’50-’60, cand Brigitte Bardot il punea pe harta lumii iar filmele din seria „Jandarmii din Saint-Tropez” veneau si ele sa ii creasca popularitatea.

Facem greseala sa dam curs recomandarii tipului de la magazinul de suveniruri si alegem terasa pe care ne-a recomandat-o, pentru pranz. Cea mai proasta mancare mancata in zona, unde pui si vizibil mai scumpa. Desi locul chiar e plin. In dreapta mea un domn in varsta ne aude vorbind si se baga in seama. Ne intreaba daca am auzit de Johnyy Hallyday. Da, evident… Rezulta ca i-a fost sofer multi ani. Ma intreb ce viata trepidanta trebuie sa fi avut. Domnul a fost si in Romania, se pare ca a vizitat toata tara; eu insami recunosc ca nu am fost la Sapanta, unde el a fost. Desi e pe lista de o viata.

Dam ocol turlei rosu cu galben care pare ca este simbolul locului. Pustiu, pustiu peste tot.

Alegem sa gustam din tarta tropeziana care este specialitatea locului si pe care o vazusem bucurandu-se de popularitate inclusiv la terasa unde mancaseram. O felie inalta dintr-un blat alb cu un strat gros de crema care mie imi sugera ceva branza. Se dovedeste a fi o crema de vanilie, blatul e si el foarte dulce… nu ma prind care e marea chestie.

Fratele meu insista sa viziteze Muzeul Jandarmeriei si Cinematografiei, aflat chiar in cladirea unde s-au filmat exterioarele filmelor cu jandarmii. Eu raman sa il astept si inteleg ca bine fac – iese destul de dezamagit. Achizitionez insa, din magazinul de suveniruri, setul complet al filmelor cu jandarmii. Candva poate voi gasi si timpul sa le (re)vizionez.

In piata din fata cladirii jandarmeriei, urbea a ridicat un monument in cinstea lui Brigitte Bardot, in chip de Venus nascandu-se din mare – sau dintr-o scoica, in orice caz. Putin cam aurie pentru gustul meu. Dar gestul conteaza.

Si o luam spre Toulon, nu neaparat vreo atractie turistica; capitala provinciei Provence, veti gasi pe unele site-uri; unii zic ca ar fi Marsilia, eu as fi putut sa jur ca era Aix-en-Provece, fie si numai dupa nume…; si un mare port militar.

E deja spre apus cand ajungem; iesim sa aruncam un ochi.

Un muzeu al marinei, stradute vechi, un alt „Comptoire de Mathilde” – inca mai am din punga din seara precedenta, deci nu.

Fostele hale, transformate in foodhall, ofera o varietate de optiuni culinare.

Este deja intuneric la iesire si, sub invelisul serii, vechile stradute capata un aer de mister care, la lumina felinarelor, le face chiar atragatoare.

Eze, cel dupa care ramasesem plangand in 2019, pentru ca, desi aflati la baza stancii pe care se inalta acest celebru sat din sudul Frantei, nu reusiseram sa-l vizitam, a fost, pentru mine, principalul motiv pentru care am ales sa plec in aceasta scurta excursie; frustrarea, purtata in mine vreme de peste cinci ani, fusese mare.

Si poate ca experienta ar fi avut un pic de sansa sa se ridice la inaltimea asteptarilor mele (desi la ce asteptari aveam…) daca nu am fi oprit intai in Saint-Paul de Vence. Pe care il aveam si pe el pe lista, dat fiind ca dupa intoarcerea din Franta in 2019 toate persoanele carora le spusesem ca fusesem in zona dar nu si in Saint-Paul de Vence (pentru ca nu auzisem de el), o luasera foarte personal, aproape gen „pai atunci la ce te-oi mai fi dus?”

Saint-Paul de Vence te intampina de la distanta, catarat in varful unei coline, inconjurat de metereze si varfuit de turnul bisericii Sfantul Pavel. Oraselul respira in asemenea masura un aer de Ev Mediu incat mi s-a parut pur-si-simplu straniu sa descopar la un moment dat pe stradute cladirea unei scoli – in locul acela atat incarcat de secole mi s-a parut incredibil ca se nasc si cresc copii. Ca e locuit este evident dupa rufele intinse la uscat in dreptul ferestrelor. Dar o scoala?… Ma intreb cu ce ochi priveste lumea si viata o persoana care a crescut intr-un astfel de loc.

Din tot ce am vazut in aceste prime zile de martie, Saint-Paul de Vence ramane preferatul meu. Mi-ar fi placut sa-l vad mai inspre vara, cand la atmosfera locului ar fi contribuit si vegetatia bogata pe care am vazut-o in fotografii; pe de alta parte stradutele si micile magazine erau deja destul de aglomerate – ce prapad trebuie sa fie pe acolo in sezon, nu vreau sa stiu…

Pe langa nelipsitele galerii de arta m-am reintalnit aici cu unul dintre magazinele mele preferate, „La Cour Gourmande”, dar si cu „Le Roy Rene”, nemaintalnit pana in acel moment, ambele oferind moartea siluetei: biscuiti si ciocolata, dulciuri de tot felul.

Eu, dupa ce am fost in Provence in 2019 si anul acesta mai la sud, mai aproape de mare, inca nu sunt lamurita unde incepe si unde se termina acest Provence. In mintea mea Provence se situa intre zona de tarm si poalele Alpilor (care Alpi ofera in Saint-Paul de Vence o priveliste coplesitoare). Ei bine, nu: aveam sa vizitam la un moment dat un sat aflat chiar pe malul marii, care este considerat a fi provensal. Deci…

In orice caz, chiar daca un loc sau altul nu se afla pe hartie in Provence, influenta zonei este vizibila peste tot. Aproape toate magazinele cu suveniruri comestibile iti ofera „savori provensale”, „gusturi provensale”, „traditii provensale”… Cuvantul „provensal” cred ca este cel care vinde cel mai bine in sudul Frantei, poate chiar in intreaga Franta.

Daca Mugins se lauda cu Picasso, Saint-Paul il are pe Chagal, care este si inmormantat aici. Multi alti pictori au numele legat de acest orasel, suficient de mare incat la un moment dat, „ajutata” si de niste lucrari care blocheaza una din caile de iesire, sa ma ratacesc si sa trebuiasca sa cer indicatii.

A-propos de lucrari, in zona chiar s-a investit serios: daca acum cinci ani nu avuseseram unde parca langa Eze, acum ne astepta acolo o parcare subterana cu cinci niveluri; iar cea din Saint-Paul are nu mai putin de zece etaje… in jos.

Deci ajungem in Eze. Si acum inteleg de ce cam toate fotografiile de pe net sunt cu gradina exotica aflata chiar in varful pintenului stancos ce se ridica aproape de mare: pentru ca in afara de respectiva gradina, amenajata pe locul unde candva se afla un castel din care astazi nu mai ramane mai nimic, in Eze ar mai fi doar biserica aflata aproape de varful stancii si… cele cateva alei care urca spre varf.

Comparativ cu Saint-Paul locul este si mult mai mic si mult mai amortit. Nici in Saint-Paul nu fusese totul deschis; aici insa mai totul este inchis. Sa vrei sa iei un suvenir, ceva… n-ai pe ce pune mana. Reusim, dupa o asteptare de 45 de minute, sa prindem un loc la masa intr-unul dintre cele doar doua locuri unde poti manca: „Au Nid de l’Aigle”/ „La cuibul vulturului” si mai dureaza inca pe-atat pana vine mancarea, cand deja apetit-ul nostru a dat in foame neaosa.

Cat asteptaseram sa se elibereze o masa profitaseram de ocazie ca sa vizitam numita gradina exotica, plina de cactusi si alte suculente, ca si de o serie de statui feminine gratioase raspandite printre plante si stanci. Daca ajungeti in zona coborati si pe cararea care merge in spatele stancii, opus marii, pentru ca merita – fie si numai pentru cascada de acolo.

Marea vazuta de aici este intr-adevar altceva decat vazusem pana atunci: chiar si de la acea distanta uriasa pe verticala reuseste sa sclipeasca; este singurul loc din lume in care am asemuit apa marii cu un opal.

Venisem cu gandul sa arunc o privire in gradinile celui mai celebru hotel din zona, „Le Chevre D’Or”. Nu numai ca hotelul deschide de-abia in aprilie, dar ceea ce reusesc sa surprind in timp ce urc spre biserica, si anume combinatia dintre o statuie aurie ecvestra, o gorila si bustul unui imparat roman asezat pe stanci, ma face sa ridic o spranceana, ba chiar pe amandoua.

Pe drumul intre Eze si Menton socheaza privirea un monument absolut colosal: Trofeul lui Augustus, aflat in localitatea La Tourbie, celebreaza de doua mii de ani cucerirea de catre imparatul Augustus a Alpilor. L-am vazut doar din masina, pozele nu au iesit bine, dar merita sa dati o cautare – fragmentul coplesitor de mare inteleg ca a fost reconstruit in secolul trecut; nu reusesc sa-mi imaginez cum va fi aratat in vremurile sale bune, cand era surmontat si de o statuie gigant a imparatului roman.

Ajungem la Menton chiar in ziua care urmeaza Festival du Citron, care se tine aici anual. Urmele inca se vad, in fata Palatului Europei se inalta inca varii siluete alcatuite din lamai si portocale, iar principalele cai de acces sunt in continuare marginite de tribune. La cat ne chinuim sa gasim un loc de parcare, chiar nu vreau sa stiu cum a fost in zilele anterioare. Ma intreb ce fac cu sutele de mii (milioanele?) de citrice care formeaza covoare si sunt date acum jos de pe alcatuirile uriase, a caror tematica pare sa fi fost anul acesta Cosmosul.

Urmand faleza ajungem in zona veche a orasului, cu cladiri pastel deasupra carora urca treptele ce te duc la basilica Sain Michel, probabil locul cel mai fotografiat din Menton.

Bajbaind sa ma intorc de la basilica nimeresc pe strada Felix Faure, care imi pare a fi principala strada comerciala a urbei, cu mult mai animata decat restul. Abunda terasele si magazinele – in special cele de suveniruri si decoratiuni interioare, bucuria mea; peste tot lamai: brodate, desenate, din sapun sau ceara.

Ma intalnesc cu un aparent competitor al magazinului „La Cour Gourmande”: „Le Comptoir de Mathilde” – acelasi aer Belle Epoque, aceleasi sfidari la adresa cumpatarii.

Intr-o tara vestita pentru grija cetatenilor sai fata de silueta, ma intreb cine cumpara toate ciocolatele si biscuitii? Probabil fraierii de turisti. Insfac o punga cu madlene si rod constiincios la ea tot drumul spre hotel. Cat am strabatut de la un capat la celalalt strada Felix Faure, s-a intunecat deja.

Ar fi trebuit sa citesc aceasta carte in copilarie. Cumva, am ajuns sa o citesc de-abia acum. Traducerea lui Mircea Santimbreanu, unul din autorii preferati ai copilariei mele, este savuroasa. Ma intreb cum ar fi aratat o editie cu ilustratiile lui Iurie Darie, cel care ilustrase genial editia din „Recreatia mare” a lui Mircea Santimbreanu, pe care o am si acum in fata ochilor, citita si rascitita in copilarie.

„Aventurile lui Cepelica” nu ar trebui, dupa mine, sa lipseasa din programa scolara. Prin intermediul aventurilor unui intreg cortegiu de fructe si legume, animale (de la elefant la paianjen), copiii sunt pe nesimtite introdusi in lumea interactiunilor sociale, a claselor sociale, li se dezvolta simtul dreptatii, asista la lupta impotriva nedreptatilor si abuzurilor.

Cartea este, cred, una dintre cele mai ironice pe care le-am citit, eu, om mare, intr-o viata. Scenele amuzante, cateodata absurde, vor face deliciul copiilor. Care insa nu doar se vor amuza copios, dar pe nesimtite vor intra in lumea politica, vor invata despre natura umana, despre taria de caracter sau lipsa de caracter, despre curajul luarii de pozitie, despre devotament si prietenie.

Ca om mare si date fiind vremurile pe care le traim, nu am putut sa nu ridic o spranceana in fata unor fragmente precum cele de mai jos:

„Cepelica pricepu ca n-are niciun rost sa discute cu o cartita despre intuneric si lumina. Obisnuinta cu bezna o facea desigur sa aiba in aceasta privinta… vederile ei.”

„Fireste, se gaseste aici si cel mai frumos joc: o scoala. Ciresel si Cepelica stau cot la cot, in aceeasi banca, si invata aritmetica, limbi straine, istoria si toate celelalte materii ce trebuie bine stiute pentru a te putea apara de ticalosi si pentru a-i tine la distanta.”

Cum sa nu-i dai dreptate lui Gianni Rodari? Vorbele sale din cartea publicata in 1951 nu sunt cu nimic mai putin actuale astazi. Din pacate, din fericire?…

In data de 2 martie lasam in urma noroaiele si zapada inca netopita din Bucuresti si, dupa circa trei ore, ajungeam in Marsilia, la soare si… palmieri, grabind astfel intalnirea de anul acesta cu primavara, inca nesosita pe meleagurile noastre.

In Marsilia nu aveam sa intram – faima sa este similara cu cea a orasului Napoli, si dat fiind ca nici nu era compensata de vreo atractie anume, nu am facut decat sa preluam masina inchiriata si sa o luam cu toata hotararea spre est. Pe drum au inceput sa apara ici si colo pomi infloriti (probabil zarzari sau pruni) si, fascinant, copaci in toata firea de mimoze, crescand prin paduri, ale caror coroane galbene nu ne-au parasit in niciuna din cele aproape patru zile petrecute pe soselele din sudul Frantei.

Cumva in mintea mea (a fost prima excursie din viata mea de adult in care nu m-am ocupat de nimic: nici de traseu, nici de cazari, nici de nimica-nimicuta; si stiti ce, e foarte misto – multumesc, Marius!) ramasese ca prima oprire avea sa fie la Saint-Tropez, vestita destinatie de distractie de pe Coasta de Azur. Asa ca am ramas putin nedumerita sa ma trezesc in schimb… la manastire. Bine, nu chiar la manastire, ci in fata basilicii construite, in localitatea Saint-Maximin-la-Sainte-Baume, in cinstea Sfintei Maria Magdalena, care si-a petrecut in zona ultimii ani din viata.

Basilica nu pare sa fie atat de mare in momentul in care iti apare la capatul unei strazi inguste si (dat fiind ca suntem in afara sezonului si mai este si duminica dupa-amiaza) cam pustii, insa am vazut fotografii facute din aer si cladirea este in fapt coplesitor de mare. Ceea ce surprinde este aspectul aparent nefinisat, rugos, care marturiseste vechimea cladirii; in contrast cu masivitatea si austeritatea vechilor ziduri, doua fetite culeg chiar in dreptul intrarii confetti diafane in forma de fluturasi; ma aplec si iau si eu unul drept suvenir.

Interiorul vast adaposteste in cripta capul Sfintei, acesta fiind considerat, asa cum ne anunta inscriptia de la intrare, cel de al treilea mormant al Crestinatatii. Presupun ca primul ar fi Sfantul Mormant de la Ierusalim iar ce de al doilea, mormantul Sfantului Petru de la Vatican. (Si ca veni vorba, Dan Brown nu prea si-a facut deci temele cand a scris „Codul lui Da Vinci”.)

Orasul are o atmosfera placuta, relaxata, cu case in culori pastelate. In parcare, insetata de verde si de flori, fotografiez prima tufa inflorita care imi iese in cale anul acesta – o tufa cu flori albastru spalacit care pare sa fie de rozmarin.

Aveam sa dam insa, in preajma Cannes-ului, unde ne-am incheiat ziua, de mult mai multe flori in primul sat tip village perche din traseul acestor zile: Mougins, catarat pe inaltimile ce preced cetatea filmului din Franta, Cannes.

Satul este fermecator: cu cladiri vechi de piatra inghesuite pe stradute medievale intortocheate ce urca si coboara, avea sa se dovedeasca in final pentru mine unul dintre ocupantii podiumului – dintre multele locuri vizitate in aceste zile.

Inima acestei localitati – piateta cu o fantana-statuie inconjurata de casute colorate si copaci inca desfrunziti. Ceea ce nu inteleg este de ce copaci care cresc si la noi, in zone mai reci, inca nu au frunze, in schimb portocalii si palmierii care la noi nu supravietuiesc sunt bine-mersi, portocalii chiar doldora de fructe.

Locul este intesat de galerii de arta, unele deja deschise – aveam sa constat in ziua urmatoare ca acesta este cumva specificul tuturor acestor sate de piatra catarate in varfuri de coline si stanci, asaltate de turisti.

Cu atat mai mult aici – nu stiusem, dar acesta a fost locul in care Picasso si-a trait ultimii ani din viata si unde a si murit.

In final o luam spre Cannes. De la hotel coboram spre mare pe principala artera comerciala, Rue d’Antibes, unde totul este inchis – e duminica seara. Cladirile sunt bine intretinute, unele sunt in curs de renovare iar arhitectura cu balcoane mici din fier forjat des intalnita in oras imi aminteste de Cartier Latin din Paris.

La malul marii sunt deschise cateva terase si magazine de suveniruri. S-a inserat si observam in partea dreapta a portului, pe o inaltime, un soi de fortareata iluminata si, cu litere mari in stilul celor de la Hollywood, scris CANNES.

Trecem pe langa Palais des Festivals unde se organizeaza celebrul festival de film; pare ca tocmai a luat sfarsit, chiar in acea zi, un festival international al jocurilor pe calculator.

Vestita Croisette, care urmeaza malul marii, umbrita de palmieri, este locul celor mai impresionante cladiri din oras, hoteluri si blocuri de apartamente avand la parter exclusiv magazine de firma, numele celebre din lumea modei. Abunda, ca si in Mougins, agentiile imobiliare – in zona se fac probabil averi in domeniu, iar preturile proprietatilor sunt de nivelul milioanelor de euro. Eu raman insa cu imaginea macilor ce infloresc deja la baza palmierilor si vegetatiei bogate din zona – in culori atat de stralucitoare incat ii suspectasem ca nu ar fi naturali, mai ales ca unii sunt galben intens – ceea ce eu chiar nu mai vazusem.

Faptul ca aceasta carte a castigat anul trecut Premiul Pulitzer reprezinta, cred, o recomandare suficienta. Sau ar fi trebuit sa reprezinte, pentru ca eu una, luand in mana cartea si citind pe coperta din spate ca actiunea se petrece (si) intr-un ospiciu, mi-am zis „Stiti ce?… Lasati!”

In final insa am cumparat volumul si bine am facut. Cartea reuseste sa te captiveze, in asa fel incat o dai gata in putine zile. Ospiciul in discutie se dovedeste a fi, in carte cel putin, un loc luminos, un refugiu in toata puterea cuvantului, de natura sa-ti dea, neasteptat, o stare de bine. Azilul respectiv chiar a existat in epoca; la fel a existat in realitate si Dr. Thomas Story Kirkbride, cel care a pus bazele, in secolul al XIX-lea, „tratamentului moral” al pacientilor cu varii probleme psihice, prezente in societatea americana cu atat mai mult cu cat aceasta tocmai lasa in urma Razboiul de Secesiune si asasinarea presedintelui Lincoln.

Personajul meu preferat din carte: Dearbhla, genul acela de femeie aparent atotstiutoare si atotputernica, in preajma careia lumea pare ca devine dintr-o data un loc mai sigur si viata, cu toate ale sale, mai putin amenintatoare. Mi-a amintit de femeile moase din „Camera secreta” a lui Emily Gunnis, ca de altfel de toate femeile acestea fara de care nicio comunitate nu avea cum sa existe in urma cu peste o suta de ani: vindecatoare, stiind si adunand plante de leac, pregatind remedii, ajutand la aducerea pe lume a copiilor, alinand. Intelepte si puternice. Si atragandu-si in mod constant ura barbatilor, a tuturor celor ce se temeau de stiinta si puterea lor si le numeau vrajitoare.

Am intalnit si in aceasta carte reflectii asupra puterii prezentului, care apar des in ultima vreme in literatura: „…nu exista pentru totdeauna. Am iesit la plimbare si e o zi frumoasa. Trebuie sa te gandesti… sa iei fiecare zi separat… pana cand se lamureste o cale.”

Autoarea, de care eu nu auzisem pana acum (aceasta fiind de altel prima sa carte publicata la noi) a primit de-a lungul timpului numeroase premii literare. Ma astept deci sa gasesc in librarii, in viitorul apropiat, si volume mai vechi ale sale.

Trei lecturi la prima impresie fara legatura; daca dai deoparte faptul ca primele doua au autori japonezi. Dar incet-incet vom vedea ca legaturi exista.

” Fotograful…” : O lectura emotionanta, mai ales, pentru mine, povestea celui de al doilea personaj (in care poveste cei care au citit „Proiectul Rosie” sau sunt admiratori ai lui Sheldon din „Teoria Big Bang” vor intalni un personaj, sa zicem, de pe aceeasi planeta…). Cartea reuseste sa fie chiar cutremuratoare, are si suspans, te ia si prin surprindere.. Am regasit chiar si unele descrieri care m-au dus cu gandul la haiku-urile japoneze: „O lumina slaba palpaie in gradina, dincolo de fereastra. Mijeste ochii si vede cateva felinare de piatra acoperite cu muschi verde, ciresi plangatori si tufe de planta-leopard, cu frunze mari si flori galbene – „Spledid peisaj, daca vrei sa pozezi in chimono.”.”

„O broscuta sare din iarba plina de stropi ce stralucesc ca perlele. … Broscuta se apropie de picioarele batranei, apoi, cu un salt, se intoarce din nou in iarba. O adiere blanda trece peste tarm.”

„Mirosul vantului uscat, gustul sarat pe buzele sale. In fata sa, o egreta alba se sperie, deschide aripile si se indreapta catre cer. Pasarea se avanta tot mai mult in inaltul cerului, pana cand ajunge doar un punct alb. Se uita la ea pana dispare, cu manecile chimonoului fluturate de vantul ce-i vajaie puternic pe la urechi.”

„Cei doi privesc catre rau. O barca ce pluteste in aval lasa in urma sa cateva valuri stralucind palid in lumina apusului. Hirasaka si doamna Hatsue privesc incremeniti cum valurile se topesc incet.”

Asa cum Tom Hanks, pasionat fiind de masini de scris, le aduce pe acestea intre paginile primei sale carti, „Caractere atipice”, si autoarea „Fotografului…”, pasionata fiind de aparate foto, ne introduce cu fiecare capitol in lumea fotografiei.

Cartea mi-a adus aminte de o lectura foarte veche, o scriere a lui Mihail Sadoveanu – „Cele mai vechi amintiri”. Si am inceput sa ma gandesc si eu: oare care sunt cele mai vechi amintiri ale mele? Oare daca ar fi sa aleg un moment, unul singur, din trecutul meu, care ar fi acela?

Legatura cu cea de a doua carte din titlu? Calatoria in timp. Fiecare dintre cartile autorilor japonezi iti propune un anumit tip de calatorie in timp, fiecare impleteste deci realitatea cu un anume tip de magi, de fantastic.

„Pana nu se raceste cafeaua” a avut un succes atat de mare incat de la aparitia sa cartea a avut nu mai putin de trei continuari.

Aici nu avem de-a face cu un atelier foto ci cu o veche cafenea, unde daca reusesti sa te asezi pe un anumit scaun (ceeace nu e o intreprindere facila) vei putea calatori in timp, fara a te ridica insa de pe scaun, ramanand deci in interiorul cafenelei si putand sa (re)intalnesti doar persoane care vor fi intrat la un moment dat in cafenea – si asta, asa cum spune titlul, doar pana nu se raceste cafeaua. Si, indiferent ce vei face in trecut, nu vei putea schimba prezentul. Pai si atunci…, veti spune? Ei bine, asa cum veti vedea, veti putea schimba insa viitorul.

Preferata mea intre cele doua ramane, in ciuda succesului seriei „Pana nu se raceste cafeaua”, ramane „Fotograful…”. Poate dupa ce voi fi citit si continuarile… Fiecare cu gustul sau si, cum spuneam, asa sunt eu cateodata – Gica Contra.

Legatura intre cea de a doua si cea de a treia carte? Boala Alzheimer.

„Oamenii sunt precum vitraliile. Stralucesc atata timp cat e soare, dar, cand se lasa intunericul, frumusetea lor nu apare decat daca sunt luminati din interior.” (Elisabeth Kuble-Ross) E citatul care mi-a placut cel mai mult din aceasta carte cu multe alte citate, a carei autoare pare in mod special legata de „Alchimistul” lui Paulo Coelho.

O carte care iti lasa o stare de bine desi este despre Alzheimer, autism, pierderea celor dragi. O carte care iti vorbeste in mod repetat despre puterea prezentului. Putere cu atat mai mare atunci cand trebuie „sa uiti trecutul si sa spui adio viitorului.”

Daca v-a placut „Apa proaspata pentru flori” a lui Valerie Perrin, sigur va va placea si „Tot albastrul cerului”: aceeasi blandete, aceeasi atmosfera de impacare, atentia data bucuriilor simple. „Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele.”

Tot o autoare franceza, tot o eroina portareasa – de data aceasta nu a unui cimitir ci a unei scoli. Si, in plus, veti calatori printr-o parte mai putin popularizata a Frantei, cea de la granita cu Spania. Am simtit nevoia sa dau cautare pe net dupa aproape fiecare loc din carte; mi-ar placea sa ajung vreodata in Peyriac-de-Mer, sa vad flamingo roz si pontonul nesfarsit.

Inca doua carti cu pisici, care pisici par sa fi luat in ultima vreme cu asalt lumea literara. Mai exact inca o carte cu pisici scrisa de o autoare japoneza – cea de a doua; prima, desi scrisa de o autoare maghiara stabilita in Barcelona, are si ea un personaj japonez – patroana respectivei cafenele cu pisici. (Care cafenele cu pisici sau alte animale de companie inteleg ca au inceput sa apara si pe la noi.)

„Cafeneaua cu pisici” este o lectura relaxanta, o poveste moderna pentru oameni mari, in care eroina nu este o cenusareasa oropsita ci o fosta detinatoare de galerie de arta din Londra, ajunsa sa-si plateasca cu greu o chirie chinuita prin Barcelona etc etc Cartea abunda de intelepciune pisiceasca si nu numai. Cu ce m-am imbogatit eu de aici?

„In viata se intampla tot felul de lucruri… Dar poate ca e mai bine sa te impiedici decat sa mergi pe un drum care nu duce nicaieri.”

„Am invatat de la pisici o lectie foarte importanta… Accepta-te asa cum esti si nu vei mai avea nevoie de aprobarea celor din jur.”

„Curiozitatea a omorat pisica… zise Yumi. De fapt, mereu am fost convinsa ca proverbul asta e gresit. Lipsa curiozitatii ne omoara! Cand omul nu-si mai imagineaza nimic, cand nu se mai asteapta sa se intample nimic deosebit si nu mai iese din zona lui de confort, incepe sa moara putin cate putin.”

In schimb cea de a doua carte, desi ai fi zis ca este tot ceva gen „Chocolat” sau „What You Are Looking for Is in the Library„/ „Negustorul de carti„, adica pentru fiecare ciocolata/ cartea – in speta pisica – potrivita, devine pe masura ce o parcurgi din ce in ce mai datatoare de fiori, trece de la fantastica la misterioasa si vag sinistra, astfel ca la final (care inteleg ca nu e tocmai un final, pentru ca ni se pregateste in toamna un nou tratament cu pisici) am ramas nu doar relativ perplexa ci si cu senzatia mai greu de definit pe care mi-a lasat-o demult „Mulholland Drive” – filmul lui David Lynch (daca va suna cunoscut, e domnul care a regizat „Twin Peaks„). Deci… da. Posibil sa ma tenteze totusi si partea a doua…

Si mi-a mai atras atentia ceva: ca si in „What You Are Looking for…”, atat primul capitol al acestei carti, cat si „Cafeneaua cu pisici” merg pe ideea unor personaje cu studii superioare care ajung sa-si gaseasca un tip de salvare sau altul in activitati sub nivelul pentru care se pregatisera, dar care se dovedesc ( in niste circumstante nu tocmai fericite) capabile sa le ofere la sfarsitul zilei un anumit nivel de satisfactie, mai mult oricum decat ar fi crezut initial. Pare sa fie un trend…

O carte cu un asemenea titlu nu avea cum sa nu-mi atraga atentia; si i-am tot dat o vreme tarcoale.

Pe numele sau originar „Der Buchspazierer” – „Cel care plimba carti”, aceasta este inca o carte despre… carti, librarii, anticariate. (Si pe langa meseria de plimbator de carti o veti intalni in carte si pe aceea de cititor de carti – ca meserie, nu asa, pro bono…)

„Cartile sunt mult, mult mai periculoase decat inghetata! Pentru ca ele te strica la cap. Sau si mai rau, la inima.”

Autoarea acestei replici este o fetita nazdravana care mi-a amintit cumva de Pippi Sosetica, personaj cu care am facut tarziu cunostinta, cand nu mai eram de mult copil. Dar o vedeam in copilarie pe produsele pentru copii din cataloagele Neckermann si Quelle de care am mai pomenit si ma intrebam ce o fi cu ea; ca si cu strumpfii. Daca s-or fi publicat si la noi carti cu ei inainte de 1990, la mine nu au ajuns. Cartea prezenta mi-a amintit insa, pentru ca o mentioneaza printre multele carti pomenite in ea, de una dintre cartile mele preferate din copilarie, pe care o pastrez si acum: „Secretul celor doua Lotte”, de Erich Kaestner. Am dat acum o cautare – se pare ca din pacate nu s-a mai reeditat. Chiar pacat.

„Negustorul de carti” se citeste usor si este pana la un punct o lectura relaxanta si amuzanta; dincolo de acel punct… mai putin. O zi – doua va vor fi de ajuns pentru a-i da de cap.

Pentru mine cartea este si despre relatiile tati-fiice (eroina copil poarta, inteleg, numele fiicei autorului) si despre multe tipuri de singuratati. Singuratati carora reuseste sa le puna capat, si nu doar la figurat, lumea cartilor.

La doi ani de la aparitia in 2020 a acestei carti autorul a scris si o carte despre „cel care coace povesti” – aceleia nu ii voi mai da tarcoale cand va aparea si la noi, ci ma voi duce direct la tinta.

„Te’eburenee” – „Sa ma ingropi tu pe mine„. Intr-o carte doldora de orori, moarte, suferinta, pierderi de neinlocuit, frica, disperare… aceasta urare aflata la ordinea zilei, ca un perpetuu memento mori inserat in panza cotidianului, mi-a dat fiori. Si mi-a amintit de copilarie, cand ma rugam sa ne ia in acelasi timp la El pe mine si pe ai mei. Pentru ca nimeni sa nu ramana sa sufere dupa ceilalti. Cred ca e ceva ce fiecare copil ii cere la un moment dat lui Dumnezeu.

Cu toata grozavia unei Sirii pentru care razboiul civil de-abia incepea, cartea reuseste sa fie si proaspata, suava. Pentru ca pe fundalul tuturor nenorocirilor, intr-un oras in care putini isi mai pastreaza unul sau doi membri ai familiei alaturi, intre cei doi protagonisti adolescenti reuseste sa se teasa o poveste de dragoste cu atat mai diafana.

In carte apar des mentionate flori, mai ales margarete si florile lamailor; in fiecare moment de tensiune, florile sunt un fel de mantra a eroinei, Salama. Si, asa cum in „Apicultorul din Alep” a lui Christy Lefteri, despre care am mai scris, albinele apar ca simbol al normalitatii, avem aici florile si culorile. „Trebuie sa vad culorile, sa nu inchid ochii la frumusete si la speranta.”

Faptul ca, spre deosebire de „Apicultor…”, eroina principala, avand doar optsprezece ani, are totusi viitorul si (teroretic cel putin) o viata intreaga in fata, ii confera intregii lecturi un caracter cu mult mai optimist. Cu toate ca Salama, lucrand in spitalul unde se revarsa necurmat victimele razboiului civil, ale lunetistilor, atacurilor cu bombe si cu gaz sarin, este expusa unui numar infinit de traume, pe langa cele ale sale si ale familiei sale.

O carte putin spus tulburatoare. Si care pe mine chiar a reusit sa ma surpinda foarte tare la un moment dat; un moment care din nou m-a dus cu gandul la „Apicultorul…” – nu vreau deloc sa dau spolier, ar fi pacat.

In mod total inedit pentru mine, un capitol al cartii il veti regasi dupa epilog si dupa partea cu multumiri ale autoarei. Cei care au ales sa se opreasca la epilog au pierdut, deci, un capitol din carte.

Vorbind despre povestea Salamei, Laylei si a lui Kenan, autoarea insasi recunoaste in nota de final ca „lucrurile va sunt prezentate asa cum rareori se intampla„; eu raman insa cu una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste: „Vreau sa stii ca si in moarte tu esti viata mea.”

Si cu acel „spune-mi ceva frumos„, prin care eroii inceara sa se refugieze in imagini din trecut sau in plasmuiri din viitor.

Ce alte citate am mai marcat?

„Nu strica sa te gandesti la viitorul tau. Nu trebuie sa incetam sa traim doar pentru ca am putea muri. Poti muri oricum, in orice moment, indiferent de locul unde te afli in lume. Iar noi nu facem exceptie de la asta. Noi doar infruntam moartea mai des decat ceilalti.„

„Faptul ca ma aflu la un pas de moarte imi da o stare de calm pe care nu o credeam posibila. Am facut ceea ce tinea de mine. Voi continua sa lupt pentru ceea ce mi se cuvine si voi accepta orice va urma.”

Multe citate despre moarte. Care bantuie cartea tarandu-se din pagina in pagina, neobosita.

O carte care, si ea, ar trebui sa ne lase plini de recunostinta. Pentru ca, vorba celor de la „The Cranberries”: „It’s not you, it’s not me, it’s not my family...”

„Realitatea e doar o iluzie. Una foarte persistenta. Cred ca asta a spus si Einstein. Uneori, iluzia e realitatea pe care inca nu o intelegem.”

Un roman fantastic la modul propriu in primul rand – o poveste pentru oameni mari, un omagiu pe care autorul il aduce locului in care s-a stabilit, Ibiza. Si un manifest pentru ocrotirea mediului. Constat si salut faptul ca din ce in ce mai multe sunt in ultima vreme cartile care se axeaza pe una dintre aceste directii: protectia mediului, drepturile femeilor, drepturile animalelor.

Desi cartea mea preferata a lui Matt Haig ramane „Biblioteca de la miezul noptii„, ma bucur ca am citit si aceasta carte a unuia dintre autorii mei preferati.

Candva imi propusesem sa strang fragmente ale diversilor autori, fragmente care adunate la un loc ar fi avut ca scop cresterea empatiei fata de animale si constientizarea la un nivel profund emotional, intim, a raului pe care noi li-l facem; constientizarea valurilor neintrerupte de suferinta si teroare pe care rasa umana le revarsa asupra vietuitoarelor planetei. Cele doua fragmente de mai jos ar fi putut face parte din acea colectie:

„Strangea ochii sub soarele greu, in timp ce privea prin luneta pustii, dincolo de ape, la o capra inconjurata de calcarul abrupt al acelei stanci misterioase, Es Vedra… Barbatul putea vedea prin lentila telescopica animalul, care privea direct spre el. Creatura tocmai asistase la moartea altei capre si isi daduse seama ce se intampla… Nicolau auzise undeva, pe internet, ca aceste animale sunt foarte inteligente si pot recunoaste fetele si expresiile umane.

… pe langa faptul ca stiam ce simte omul, stiam si ce simte capra. Ii simteam durerea la moartea semenului ei. Era ca un intuneric tremurator.

… Apoi a venit impuscatura. … am vazut in mintea mea, mai viu decat vedeam plaja si castelul de nisip prabusit. Capra a cazut peste marginea stancii, repede si greu, lovind de inca doua ori stanca inainte de a se prabusi definitiv.„

„Un sentiment de teama totala, de claustrofobie si de angoasa… Venea din acvariul cu homari. Teroarea s-a instalat inauntrul meu, iar inima imi batea cu repeziciune si respiratia imi devenise brusc foarte greoaie. Auzisem odata ceva la radio despre cum crustaceele, inclusiv homarii, simt durerea si cauta spatii sigure atunci cand sunt stresate.

… Senzatia unui homar intr-un acvariu este un fel de panica imbinata cu un sentiment tragic de intrerupere. Homarii au o enzima care le protejeaza ADN-ul. Telomeraza se numeste. Nu stiu de ce stiam asta, dar o stiam. Insa, si mai important, le simteam tragedia. Sunt creaturi care nu imbatranesc. Ar putea fi nemuritori daca i-am lasa in pace. Ei nu se deterioreaza in mod natural. Noi le furam eternitatea si nimeni nu vrea sa-i fie furat infinitul.” Daca ati citit asta, veti mai putea privi la fel de acum inainte inspre un acvariu cu homari? (Iar apoi urmeaza moartea prin oparirea de vii.)

La ce alta carte m-a dus cu gandul acest volum? La o carte citita demult, „Gradina zoologica” a lui James Patterson si Michael Ledwidge. Ambele ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne faca sa intelegem ca suntem in fapt o specie tolerata, cu totii ne toleram mai mult sau mai putin unii pe ceilalti pe aceasta planeta. Incercati sa va imaginati cam in cate zeci de minute am fi stersi de pe fata pamantului daca doar un singur soi de creaturi, insectele, s-ar decide dintr-o data ca noi, oamenii, nu meritam sa mai existam.

Si m-am gandit la o scena pe care am vazut-o la un moment dat din masina: un caine costeliv, sfarsit de foame, poate si de boala. Pe un trotuar, cu oameni trecand pe langa el. Pentru stramosii sai lupii toti acei oameni ar fi fost un belsug. Nu ar fi trebuit decat sa isi infiga dintii, la alegere. Dar loialitatea cainilor fata de noi ca rasa merge pana acolo incat ei se sting de foame fara macar sa ia in calcul masa pe care oricare dintre noi am putea-o reprezenta pentru ei. Ati vazut filmul „Alpha„? Daca nu, vi-l recomand din inima.

Revenind: daca va plac povestile, aceasta este una despre puterile infinite la care in mod obisnuit putem doar visa: telepatie, telekinezie si multe altele. O poveste despre noi inceputuri: pe masura ce avansez in varsta ma bucur sa aflu, fie si din lecturi, despre posibilitatea unor noi inceputuri la varste la care nu le-ai mai vedea posibile (contrar acelui principiu al rombului din „Autostrada Lincoln„, despre care scriam.)

Ce fragmente mi-au mai placut, m-au marcat?

„M-am gandit la toti acei oameni care radeau, cuprinsi de dispozitia de vacanta. Parea totul atat de fragil. Intr-o asemenea stare de spirit e greu sa vezi vreo persoana vie si sa nu-ti imaginezi golul pe care l-ar lasa in urma daca ar disparea. Sa vezi in fiecare om de pe pamant durerea viitoare a cuiva.”

„Orice lucru pare obisnuit dupa ce trecerea timpului l-a imblanzit. Dar la acel moment a fost ca si cum ar fi gasit dovezi ale vietii extraterestre. Nu suntem niciodata la sfarsitul istoriei. Si nu suntem la sfarsitul stiintei.”

Si am reusit sa gasesc si aici ceva depre puterea lecturii:

„Cred ca acesta este unul dintre scopurile tuturor lecturilor. Acela de a te ajuta sa traiesti vietile aflate dincolo de cea in care deja te afli. De a transforma garsoniera noastra mentala intr-un conac.„

Deci daca vreti sa calatoriti – in Ibiza, pe alte planete – aveti acum ocazia.