Calatorind in gand

Toate vietile pe care nu le-am trait

Cartea Anuradhei Roy a fost cea care m-a „imprietenit” cu India. Pentru ca niciuna dintre cartile despre India/ cu indieni citite intr-o viata, incepand cu Maitreyi si sfarsind mai recent cu Viata lui Pi, Vagabondul milionar si Dumnezeul lucrurilor marunte, nu reusisera sa o faca. India ramanea pentru mine o tara unde, desi indragostita de calatorii, nici prin minte nu-mi trecea sa ajung.

Si iata ca o carte primita ca un dar intarziat de ziua mea, care ma  asteptase cuminte in zilele starii de urgenta (multumesc mult, Nati) mi-a adus in fata ochilor niste privelisti minunate. Eroul principal este un fost horticultor si, cum plantele descrise de el nu-mi erau cunoscute, le-am cautat pe net si am ramas uimita de splendorile acelea, de culorile vii, de ceea ce natura a putut crea – si am inceput sa inteleg de ce nuantele intense si contrastele sunt atat de prezente in portul indian si in manisfestarile artistice traditionale – cand natura te-nconjoara cu astfel de izbucniri de rosu, galben, magenta, roz, nu ai cum sa nu le preiei in propriile creatii, te insotesc pretutindeni, nu ar putea sa fie altfel.

„Asta las eu lumii, imi zic […] Las lumii copacii care umbresc orasul, care ii dau fructe si flori. La varsta mea, am ajuns sa vad vlastarii pe care i-am plantat crescand inalti de doisprezece metri.

M-am gandit la copacii amaltas si la arborii de foc de-a lungul strazii Begum Akhtar, un drum de langa gara. Am tras toate sforile posibile si am trimis scrisori editorilor si guvernatorilor sa ma asigur ca strada va avea acest nume. O femeie care a daruit lumii pasiune si muzica toata viata ei zbuciumata, iar ei dau strazilor doar nume de politicieni. Dupa aceea, am plantat Delonix Regia si Cassia Fistula pe toata lungimea strazii ei – ceva care sa reflecte povestea de dragoste si intensitatea cantaretei, iar acum, dupa trecerea anilor, cat e vara de lunga vezi acolo o explozie de rosu si galben, ca un foc de artificii.”

Iubitoarei de plante care sunt, cartea mi-a facut cunoscut proverbul chinezesc: „Daca-ti doresti sa fii fericit o ora, bea vin; daca vrei sa fii fericit trei zile, casatoreste-te. Daca vrei sa fii fericit opt zile, omoara-ti porcul si mananca-l; dar daca vrei sa fii fericit pentru totdeauna, fa-te gradinar.” (Interesant cum sarmanul porc iti poate furniza mai multa fericire decat casatoria, dar ma rog…)

Si tot aceasta carte m-a facut sa plang cu sensibilitatea ei aparte, pentru ca am mai intalnit pana acum fragmente induiosatoare legate de oameni sau animale, dar nu reusesc sa-mi amintesc ceva similar legat de soarta unor plante, de zbaterea celui ce ajutase la sadirea lor pentru a le impiedica pieirea: „Din clipa in care am aflat ca cei patruzeci si patru de copaci neem ai mei urmau sa fie taiati, am incercat totul ca sa opresc asta: scrisori adresate ministrilor si asa mai departe. Aiurelile unui prost batran, nebun si cu gura mare. Am mers din usa-n-usa, transpirat si palid, tinand in mana o petitie batuta la masina de scris, ca sa o semneze oamenii din cartier. Scrisoarea mea indemna guvernul sa nu-mi distruga copacii. […] In ziua in care a fost clar ca moartea copacilor mei era inevitabila, am cules toti trandafirii si hibiscusul din gradina mea. Am mers la fiecare arbore neem de pe Bulevardul Atkinson si am pus o floare la radacina lui. Trei baieti plini de praf au inceput sa mearga in urma mea. „Mosneagului ii fileaza o lampa”, i-am auzit scandand in spate.” Cutremurator.

Si tot cartea aceasta mi-a dat asigurari cum ca nu sunt „nebuna” in aplecarea mea catre lumea necuvantatoarelor, fie ele plante sau animale; in orice caz nu singura 🙂 „Oamenii vad singuratatea mea ca pe o excentricitate sau ca pe un simptom al esecului, ca si cum as fi mai apropiat de animale si copaci pentru ca fiintele umane m-au tradat sau pentru ca nu am gasit niciuna pe care sa o iubesc. E dificil sa le explic ca umbra unui copac pe care l-am plantat cu ani in urma sau intensitatea febrila a unui caine ce urmareste zadarnic un fluture sunt lucruri care imi dau mai mult decat mi-ar da orice prietenie umana.”  Vorbim de bucuriile simple, e o filozofie la moda in ultimii ani si mai ales din primavara incoace, dar…

Oricum, cartea nu e in primul rand despre copaci. Veti intalni cunostinte vechi: Mircea Eliade, Maitreyi Devi, Rabindranath Tagore. Si veti face cunostinte noi (pentru mine cel putin au fost noi): Walter Spies si Beryl de Zoete. Veti calatori nu doar in India ci si in Bali, in vremurile tulburi ale celui de al Doilea Razboi Mondial. Si veti afla ca au existat lagare de ambele parti; la alte dimensiuni, evident. Dar au existat. Si oameni inocenti au pierit doar din vina de a se fi nascut candva intr-un loc sau altul.

Dar cartea, dupa mine, nu este in primul rand nici despre ei. Pentru mine este despre ce insemna ca, intr-o lume in care rolul femeii era cel care era, sa oferi unei tinere o educatie peste ceea ce lumea pregatise pentru ea de la nastere, punand astfel bazele inadecvarii si nefericirii sale de o viata. Si nu doar a ei. Si mi-am pus intrebarea: oare cum ar fi mai bine? Nu stiu. E dificil.

Dar revin la ceea ce mi-a dat mie in primul rand aceasta carte: intalnirea cu Miskin si lumea sa sufleteasaca  aparte, sensibila si colorata. Pentru ca, asa cum spune autoarea, „Naivii sunt cei care ne dau masura umanitatii.”

 

 

Calatorind in gand

Drum bun, ciresari!

2 comentarii

Dupa niste zeci de ani am recitit cartea – este, dintre toate cele cinci carti cu ciresarii, cea mai nostalgica si voiam sa ma introduca in atmosfera, pentru ca de data aceasta actiunea se petrece la malul Marii Negre (si in Delta). Iar noi la mare ar fi trebuit sa mergem. Si imi facusem in ultima vreme prostul obicei de a ma pregati astfel inaintea unor plecari: cu cateva saptamani inainte de programata plecare la Paris am citit doar carti care aveau pe coperta Turnul Eiffel, lasand la sfarsit, conform principiului save the best for last, cartea despre viata lui Edith Piaf primita de la o buna prietena; inaintea programatei reveniri in Parga (unde ar fi trebuit sa ma aflu chiar acum, de altfel) incepusem sa invat greceste… De ce spun prostul obicei? Pentru ca date fiind vremurile nu am mai ajuns nici la Paris, nici in Parga, nici macar la noi la mare. Cum s-ar zice, am cobit. Ca atunci cand mi-am facut in doua ocazii unghiile de la picioare in toate culorile posibile, asortate inclusiv cu florile de pe sandale, inainte de a pleca la mare – de fiecare data a fost asa o vreme ca nici nu am ajuns sa-mi scot picioarele din sosete – de atunci  nu-mi mai dau cu oja pe unghiile de la picioare. Serios.

Dar revenind: „Ciresarii” au fost eroii adolescentei mele – la 12 ani respiram pur-si-simplu „Ciresarii”. La mine in clasa, pana prinr-a opta chiar, eram organizati intr-un grup in care fiecare avea rolul cate unui ciresar – eu eram, evident, Maria. (Rolul Luciei si l-au disputat in timp mai multe colege si lucrurile au ramas neclare pana la sfarsitul scolii.)

Si totusi. Noua generatie pare sa nu guste deloc aceste carti. La mine in familie cel putin. Spre stupoarea mea fiica-mea refuza indarjit sa le citeasca si deja e cam mare pentru ele, deci – o cauza pierduta. Iar nepoata mea ii injura si acum pentru ca din vina lor nu a avut bicicleta in adolescenta – fratele meu se jurase ca nu ii ia daca nu citeste „Ciresarii” si s-a tinut de cuvant.

E pacat, pentru ca aceste carti sunt in fapt niste carti de aventuri pentru copii si adolescenti, foarte inteligent scrise – Constantin Chirita este de fapt si autorul unei Trilogii in alb de carti politiste extrem de originale, inteligente si captivante, surpinzatoare in peisajul literar destul de arid al anilor 70 din Romania.

Intr-adevar limbajul ciresarilor si preocuparile lor vor parea prea serioase si prea sofisticate, prea sensibile si romantice in ziua de azi, dar, hei… Mai bine asa, zic.

Lumea copilariei mele a fost populata cu eroii lui Jules Verne, Karl May, Mark Twain, Singur pe Lume, Coliba Unchiului Tom, Heidi. Cine ii mai citeste azi? Heidi, intr-adevar, a fost citita si recitita de fetita mea, ca si mai noul Harry Potter (care recunosc imi place si mie) si, cumva surpinzator, Arthur Conan Doyle – tot ce a scris cu si despre Sherlock Holmes, insa restul… Cine mai are rabdarea? Intr-o lume in care ne-am invatat ca satisfactia sa fie imediata si chiar un filmulet postat pe net care chiar ne place cu adevarat ne face sa ne coboram ochii la timer dupa cateva zeci de secunde…

Dar am luat-o iarasi pe campii. Era vorba despre „Ciresarii”. M-am bucurat de revedere si raman in continuare un fan. Lumea lor e cea din care m-am desprins cel mai greu, de fapt, niciodata.

„Acusi se vor aprinde luminile si viata va erupe pretutindeni. Se vor vedea orase, case, pamanturi, copaci, flori, culori. Si se vor vedea oameni. Viata curge, dragi ciresari. Nu stiu cine dintre voi spunea: Suntem o clipa din imaginatia lumii… Da! Suntem o clipa din cea mai sincera si mai frumoasa imaginatie a lumii: copilaria.”

Calatorind in gand

Viata secreta a copacilor

„Atatea intrebari raman fara raspuns. Poate ca am ramas fara o posibila lamurire, insa, in schimb, si cu un secret in plus. Nu este, oare, cel putin la fel de frumos?”

Cine ar fi crezut ca un fragment atat de frumos face parte dintr-o carte despre copaci scrisa de un padurar german, Peter Wohlleben? Si ce nume frumos are acest domn, caci in germana Wohl=deplin iar Leben= a trai…

Concret fragmentul se refera la mecanismul prin care apa urca dinspre radacini inspre coroana copacilor – caci pana de curand s-a crezut ceva iar acum… nu stim ce sa mai credem. Ne-am indreptat ochii catre stele si ne pregatim sa ajungem pe Marte dar sunt atat de multe mistere in jurul nostru inca…

Iar fragmentul acesta m-a dus cu gandul la „Alchimistul” lui Coelho – cartea pe care am luat-o acum saptesprezece ani cu mine in spital, gandind ca erau sanse sa fie ultima pe care o (re)citeam, atat de mult ma vrajise: acel vanzator de ceai care visase toata viata la calatoria pe care o va face la Mecca, hranindu-se zi-de-zi din imaginarea acelei calatorii in toate amanuntele sale pentru ca, ajuns sa poata face acea calatorie, sa refuze sa o mai faca pentru ca… la ce ar mai fi putut visa dupa?

Cum spuneam, anticiparea are farmecul ei. Unul dureros acum. Ma uit aproape zilnic pe un site care transmite 24 de ore din 24 de pe o plaja de la noi, unde ar fi trebuit sa ajung; si vad lucirile marii si valurile care se sting pe mal – am tinut pana azi costumul de baie nou, cu eticheta pe el, la indemana; azi l-am aruncat in debara… Dar asta e o alta poveste.

O carte care ar trebui introdusa pe lista de lecturi obligatorii a celor mici pentru ca e dintre cele putine care iti schimba perspectiva asupra lumii. Desi face numeroase trimiteri la studii din domeniu, cartea este astfel structurata (in povestiri scurte, usor de parcurs) si tonul povestirii este atat de firesc, incat se parcurge cu relativa usurinta. Am aflat o sumedenie de lucruri noi, cum ar fi faptul ca iarna, atunci cand nu se mai produce fotosinteza in padurile de foioase, ramase fara frunze, respiram inclusiv multumita oxigenului produs in mari si oceane de catre alge, a caror fotosinteza continua si pe timp de iarna. Ca planctonul se hraneste si din acizii proveniti din frunzele cazute pe pamant, ajunsi in mare prin apa raurilor. Ca suntem legati unii de altii in moduri care nu ar trebui distruse. Despre viata chinuita copacilor din parcuri si de la marginea trotuarelor; despre faptul ca o reimpadurire facuta de mana omului nu va deveni cu adevarat o padure decat peste o jumatate de mileniu… Cartea este in final o pledoarie minutios documentata pentru padurile seculare – cu atat mai necesara intr-o tara ca a noastra.

 

 

 

Calatorind in gand

Memoriile unui motan calator

E cartea care mi-a placut cel mai mult din ceea ce am citit in ultima vreme. Si nu este doar despre un motan si calatoriile sale, este despre relatiile parinti-copii, caci intalnim in carte mai multe genuri de astfel de relatii, este despre prietenie, despre sacrificii… Nana (sapte in limba japoneza) isi spune povestea in timp ce in paralel aflam si povestea lui Hatchi (opt) si a prietenilor lui Satoru; amintirile legate de acestia din urma sunt strans legate de Hatchi.

E greu sa ma abtin sa mai vorbesc despre carte; dar chiar ar fi pacat sa dau spoiler. Eu sunt iubitoare de catei insa cine citeste cartea aceasta are mari sanse ca data viitoare cand mai intalneste pe strada o pisica vagaboanda sa se uite de doua ori la ea inainte de a trece mai departe. Sau poate chiar se va opri…

Ultimele fragmente din carte emana aceeasi sensibilitate ca aceea pe care o intrevezi in operele plastice japoneze traditionale – aceeasi finete a detaliului, aceeasi imbinare de culori stralucitoare, detalii minutios suprinse. Si cumva acele culori mi-au amintit de filmul cu Robin Willimas tradus la noi ca „O iubire fara sfarsit” (What Dreams May Come).

„Un suvoi nesfarsit de galben si mov.

Campul pe care il vazusem la ultima nostra calatorie era intesat de flori pana departe, dincolo de linia orizontului.

Cand visam asemenea culori, Santoru era intotdeauna aproape.

… Sper ca, intr-o buna zi, toti cei plecati inaintea mea si toti cei de dupa mine sa se intalneasca pe campul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.”

Calatorii

In sfarsit, Paris

De curand am primit pe FB o imagine a unei cafenele din Paris unde distantarea sociala este asigurata prin ocuparea unei parti a scaunelor de la terasa cu niste ursi din plus uriasi si foarte simpatici. Si mi-am amintit ca am facut si eu cunostinta cu acei ursi asta-toamna, in fata unei cafenele aflate imediat ce iesi din Jardin de Luxembourg prin spatele Fantanii Medici si o iei tot la vale catre Sena. Pe atunci ursii erau doar in numar de doi si stateau, linistiti si adorabili, doar ei cu ei insisi, la o masuta de la intrarea in cafenea – inca nu se amestecasera printre noi, oamenii.

Si mi-am amintit de lumina calda de octombrie ce se filtra printre frunzele platanilor pe Bulevardul Saint-Michel, aerul aparte al cladirilor de pe bulevard, cu fatadele lor albe si balcoanele rafinate din fier forjat. Spuneam ca eu nu sunt fan Paris – ei bine, spuneam – cu accent pe modul imperfect. Pentru ca acea iesire de doar cateva ore (scopul vizitei fiind insotirea unui grup de adolescenti la Disneyland in perioada Halloween-ului, singura pe care o lasaseram „nebifata”) m-a facut sa descopar, in sfarsit, un Paris pe care l-am indragit.

Poate a fost lipsa de asteptari – cum spuneam, nu ma aflam acolo pentru mine, poate a fost o rasplatire a eforturilor de a face cunoscut si indragit Parisul unor tineri care fie il vedeau pentru prima oara, fie il vazusera la varste suficient de  mici cat sa nu mai fi ramas cu mare lucru… Ceva a fost. Si de atunci tanjesc sa ma intorc. Tocmai acum, cand nu se mai poate.

I-am intrebat initial pe cei patru adolescenti ce anume ar vrea sa vada fiecare in acel scurt interval dintre aterizare si cazarea care era undeva langa Disneyland. Am avut pe lista reperele clasice: Luvru (pe dinafara, evident, date fiind constrangerile de tip), Jardin de Touileries, Turnul Eifel. Si, dorinta propriei odrasle, inca animata de amintirea indepartata a unei cine in Place du Tertre  din urma cu zece ani – Montmartre. Unde evident ca nu am mai ajuns – nici atunci si nici in aprilie, cand pandemia ne-a lipsit de ceea ce ar fi trebuit sa fie prima vizita in Paris la ceas de primavara.

Si pentru ca mi-am dorit sa le arat si un Paris altfel decat cel din cartile de franceza si pliantele turistice, am adaugat in meniu si reperele mele preferate – am vrut sa petreaca fie si numai cateva ore in cartierele cu cea mai pregnanta atmosfera pariziana a metropolei (pe langa din start sacrificatul Montmartre): Cartierul Latin si Le Marais. Pur-si-simplu pe stradute, la pas… (Desi un tur cu autobuzul etajat pentru turisti fusese si el initial o optiune, dat fiind timpul scurt  – dar nu.)

Si am inceput din Jardin de Luxembourg, unde ne-a lasat trenul de la aeroport: locul cel mai impresionant – Fantana Medici cu imensul Polifem aplecandu-se amenintator asupra fragililor Acis si Galatea; in spatele sau – putini stiind – o alta fantana, un basorelief cu celebra scena a Ledei impreuna cu Zeus transformat in lebada.

Plimbarea la vale pe bulevardul Saint Michel, pe langa Panteon si Sorbona, sufletul Cartierului Latin, ne-a condus in celebra piata Saint Michel, cu scena impresionanta a arhanghelului Mihail doborand Diavolul. Deja se vedeau turlele catedralei Notre Dame – din unghiul acela si de la distanta aceea nici nu ai fi zis ca fusese recent victima unui incendiu de proportii.

In amintirea vrabiutelor hranite direct din mana cu pandispan in urma cu zece ani, ne ocupaseram un sfert din volumul rucsacului cu o cutie imensa cu piscoturi – sa ajunga, de data asta. Au ramas in final in bucataria apartamentului inchiriat – toata zona de jur-imprejurul catedralei este complet inchisa, nicio sansa sa mai patrunzi in spatiul deschis din fata Notre Dame. Ma intreb cum se descurca acum bietele vrabiute cu gusturi rafinate.

Chiar si cu catedrala Notre Dame deschisa, tot as fi insistat sa mergem sa vizitam Sainte Chapelle – acum , cu superba bijuterie arhitectonica ramasa singurul lacas major de cult accesibil pe Ile de la Cite, leaganul Parisului, cu atat mai mult. Reintalnirea cu vitraliile avantate spre cer si stralucirea interiorului ma emotioneaza, sper ca si pe insotitorii mei.

La iesirea din incinta Palatului de Justitie le-am pregatit o surpriza: ii las sa treaca pe langa/ pe sub ea si apoi le spun sa isi ridice capetele – exact deasupra trecatorilor care se scurg fara a-l vedea se afla cel mai vechi orologiu public pastrat in Paris, datand mai exact de la 1371 –  greu de crezut vazandu-i bogatia detaillor. Observandu-ne uitandu-ne in sus si fotografiind, mai multi turisti isi ridica si ei privirea si se opresc. Cu placere !

Plimbarea pe Ile de la Cite ne duce si catre unul dintre cele mai vechi restaurante ale Parisului (asa cum il arata si numele), practic la fel de vechi ca si Catedrala Notre Dame – unii il considera cea mai buna cafenea a Parisului: Le Viex Paris D’Arcole. 

Turcoazul grilajelor contrasteaza placut cu violetul meselor si scaunelor si florile magenta aprins din ghivece; care la randul lor contrasteaza si mai placut cu roscatul unei pisici tolanite la soare pe una dintre mese, care in ziua respectiva a fost probabil cea mai fotografiata pisica din Paris.

Parasim Ile de la Cite pe un pod si avem impresia ca am ajuns pe celalalt mal al Senei, in Le Marais, dar inca nu: suntem pe cea de a doua insula din mijlocul Senei, Ile Saint Loius. Luam pranzul intr-unul din restaurantele de pe insula, pentru ca intre timp chiar ni s-a facut foame. Atmosfera este linistita, Sena se scurge maiestous intre maluri. Greu de descris ce anume face atmosfera atat de placuta, atat de … je ne sais pas…

Pentru desert ne indreptam, de data aceasta in Le Marais, catre un loc despre care am citit ca ar vinde cele mai bune macarons din Paris: pe una din laturile celebrei Place des Vosges se afla cofetaria Carrette, cu atmosfera de epoca, un rasfat nu doar pentru gust ci si pentru ochi, eleganta si rafinata. Ce-i drept un macaron de dimensiuni normale costa  2 euro, dar… c’est la vie. Tot cartierul Le Marais e intesat de mici magazine de lux iar fetele, frustrate ca timpul si buzunarele nu permit incursiuni si in interior, remarca faptul ca pana si pe strazi miroase a lux… Ce-i drept da, miroase a parfum.

Dupa ce ne odihnim in place des Vosges – unde doar coada calului lui Ludovic al XIII-lea se face vazuta printre copaci – picioarele deja cam rupte, ne intoarcem catre centru, pe langa Centrul Pompidou si Les Halles, pentru ca avem de facut fotografii la apus cu celebra piramida de la Luvru. Ceea ce ma uimeste din nou, pe langa dimensiunile colosale ale edificiului, este numarul statuilor care impodobesc fatada, numele carora mai spune prea putine celor care astazi isi poarta pasii pe sub ele – cu siguranta in epoca acei barbati (caci nu retin sa fi vazut femei) vor fi fost ilustri – in suficienta masura incat statuile lor sa impodobeasca cel mai celebru palat regal. Astazi…

Jardin de Touleries o admiram de sus, din fata palatului – din motive nestiute gradinile sunt inchise. Ceea ce ni se fixeaza in memorie este insa altceva: in mod absolut neasteptat date fiind imprejurimile selecte, din labirintul de gard viu din preajma Luvrului se iteste plin de prestanta un… sobolan. Si apoi, nonsalant, inca unul – cu un aspect cat se poate de prosper – au si ei parte de portia lor de fotografii din partea turistilorcare chicotesc surprinsi de combinatia de grandoare absoluta si…

Inserarea ne prinde pe celebra Rue de Rivoli – in drum spre Place de la Concorde trecem pe langa intrarile somptuoase ale hotelurilor de lux ale Parisului si pe langa alta din celebrele sale cofetarii: Angelina. Ceea ce reusim sa surprindem prin stralucirea vitrinelor si in intredeschiderile de secunde ale usilor  iti taie cu adevarat rasuflarea: rafinamentul la cel mai inalt nivel, luxul maxim (greu) imaginabil.

Place de la Concorde este deja in intuneric cand ajungem, cu fantanile sale in verde si auriu iluminate si, desi a fost clar de la inceput ca nu puteam lungi traseul nostru de doar cateva ore pana la picioarele Tour Eifel, avem totusi parte de el: iata-l, stralucind, parca la concurenta cu obeliscul egiptean din Place de la Concorde, care, aflat mult mai aproape, pare sa fie din acest unghi la fel de inalt ca si celebrul turn.

La metrou, la tren si la culcare – cel putin asa credeam in timp ce intorceam spatele Parisului indreptandu-ne catre regatul magic – noaptea ne mai pregatea insa surprize si emotii.

 

 

 

Calatorii

In sfarsit, Burano

„A treia oara-i cu noroc!”, dupa cum se zice. La prima vizita in Venetia, in urma cu doisprezece ani, am zis Doamne ajuta! ca ajunseseram acolo si ne-am multumit cu Venetia propriu-zisa, cu stradutele si canalele ei, cu o plimbare cu vaporetto si vizitarea Basilicii San Marco.

La a doua descindere, dupa zece ani, am reusit cu mari zbateri sa punem piciorul in Murano care, cel putin la ora la care am razbit noi pana acolo, era neasteptat de linistit, restrans in jurul unui canal principal, cu cateva magazine cu sticla de, evident, Murano si… cam atat. Ah, si o egreta.

Al treilea popas in Venetia, aflata ideal pe drumul spre casa dinspre locatii mai vestice, a fost si prima oara cand am si innoptat in Venetia, tanjind de la ultima vizita dupa o sedere tihnita in orasul care mie una mi se pare de la distanta cel mai frumos la lumina felinarelor reflectate in apa intunecata a canalelor.

Si a fost prima seara in Venetia; la recomandarea localnicilor am ales sa luam cina, linistiti in sfarsit dupa traversarea intregii Italii de la vest la est, intr-o piateta asa cum visam de ani, iluminata sporadic de cateva felinare si de stelele de pe cer, cu copaci si cateva bancute in mijloc, vegheati de cealalta parte a piatetei de cupolele bisericii Santa Maria dei Miracoli. Ne-a placut atat de mult la „Antico Gatoleto” incat si pranzul din ziua urmatoare l-am luat tot acolo.

A doua zi, toate drumurile duc in Piata San Marco. Coada pentru a accede in Basilica San Marco traverseaza in diagonala piata, stufoasa sub soarele arzator – mai bine nu. In schimb, pentru prima oara in toti acesti ani, coada de la Palazzo dei Dogi este mai mult decat decenta – nu intelegem de ce, dar ce conteaza? Calul de dar… Suntem deci inauntru. Curtea interioara, Scala D’Oro, Sala Consiliului, sali dupa sali, toate decorate cu picturi de mari dimensiuni, statui, stucaturi, toate marile nume ale picturii italiene sunt acolo, deja dupa o vreme e totul vraiste in capul nostru, dogi, alegorii ale Venetiei, batalii navale, batalii terestre, vizite oficiale, mii de figuri celebre in epoca…

Raman marcata de locul gol din galeria tuturor dogilor, negru acolo unde ar fi trebuit sa fie portretul singurului doge decapitat pentru coruptie – ei, ca sa vezi, se poate! – si cu imaginea Venetiei vazuta de pe Puntea Suspinelor; vizitam si colectia de arme a unuia dintre cele mai celebre corpuri de armata din istorie, incheiem cu carcerele, ca sa fie tacamul compet si iesim de acolo striviti de toata maretia vechii Venetii adunata intr-o singura cladire.

Si ce sa vezi? Chiar din Piata San Marco pleaca un vaporetto direct catre Burano. E aglomerat? Nu-i nimic, ne aruncam in gramada, de-abia gasim locuri pe scaune, e incredibil de cald, drumul e destul de lung, cu multe opriri, ultima – Burano. Prima oprire in Burano – la toneta care vinde apa, cu fetele stacojii si apele curgand la propriu pe noi. Nu vreau sa stiu cum e pe-aici in august.

Dupa care incepem in sfarsit preumblarea printre casutele puternic contrastante ale probabil celei mai viu colorate asezari de pe Terra. (Cum spuneam, imaginile anterioare cu Burano le aveam din filmuletele de prezentare ale magazinelor de televizoare – nimic mai potrivit pentru a pune in evidenta la maximum capacitatea aparatelor de a reda culorile si contrastele. Cu cat mai izbitoare, cu atat mai bine!)

Localnicii e clar ca nu au avut niciun fel de retineri: cine a vrut o casa mov si-a facut o casa mov. Una roz? Sigur, de ce nu? Vecinul a vrut una rosie? E o tara libera… Si ce daca cea de alaturi e verde? Sau galben lamaios?

Fata de Murano, unde specificul este, evident, sticla, aici localnicii par axati mai degraba pe textile; unele fete de masa, cu broderie manuala si margini din dantela lucrata cu croseta, juri ca sunt de pe la noi.

Nu facem decat sa ne plimbam pe stradute, pe maluri de canale… si acolo unde ne sare in ochi o fatada mai colorata decat celelalte, ne napustim cu telefonul. Usile sunt in marea majoritate deschise, acoperite de perdele in dungi ce flutura in vant sau de siraguri de margele colorate.

Intr-una din casutele viu colorate, draperia care apara usa de la intrare lasa sa se vada direct interiorul unde o doamna in varsta se uita la televizor, cu picioarele ridicate pe un scaunel; la nici doi pasi de noi, nestanjenita de turistii care se perinda – in definitiv, este la ea acasa, intrusii suntem noi.

La plecare, inca o halta la toneta cu apa, ne topim in fata a doi catelusi adusi in vizita tocmai din Asia intr-un carucior de copii, inapoi pe vaporetto, e parca un pic mai racoare, se apropie seara. Deci, Burano, bifat.

Si imi amintesc de o colega, ceruta in casatorie chiar aici, cu ajutorul unui banner transportat cu mare efort si in mare secret de la Bucuresti si care o astepta la descinderea din vaporetto in Burano. Si ce sa vezi? In aceeasi seara, in timp ce, descoperind ca restaurantul „Saraceno” reusise sa supravietuiasca de la prima noastra vizita (cumva uimitor, dar, ma rog…),  de dragul vremurilor de demult si al locatiei spectaculoase chiar la piciorul  Ponte Rialto (probabil de asta…) decidem sa luam masa acolo; la un moment dat, rumoare, aplauze, urale: intr-o gondola, chiar in dreptul podului, are loc o cerere in casatorie; acordeonist, tot tacamul. Cam cum era, in coditiile astea, sa zica nu?… Se termina insa cu bine, toata lumea e fericita, inclusiv spectatorii.

Si am parte de  o ultima plimbare prin Venetia la ceas de noapte. Care imi va ramane in suflet. A carei amintire lupta sa se suprapuna azi peste imaginile pe care le-am vazut in ultimele zile, cu Canal Grande complet pustiu, imagini de neconceput in lumea pe care o stiam.   Si ma duc cu gandul la Alan Weisman si a sa bantuitoare „Lumea fara noi”…

 

Calatorii

Annecy – „Venetia Alpilor”

Canale, un podet cu flori, cladiri vechi pe maluri, terase si, in mijlocul apei, o insulita/cladire medievala, o biserica ai zice – imaginea de pe o cutie de puzzle. Intorc cutia sa vad daca este indicat locul din fotografie – Annecy. Asta ce mai e? (Dupa o varsta ajungi sa crezi ca ti-au picat ochii cam pe toate imaginile locurilor pitoresti din lumea asta, dar nu.) Despre Annecy nu stiam.

Ma interesez: oras in Franta, la granita cu Elvetia si Italia, 48 de kilometri pana la Geneva, pe malul lacului cu acelasi nume, Annecy – considerat al doilea ca marime din Europa si cel cu apa cea mai curata.

Trec niste ani, continui sa visez, poate intr-o zi, cine stie… Si iata ca se contureaza un vis si mai vechi, Provence; si iata ca din Isle-sur-la-Sorgue din Provence  pana la Annecy sunt doar vreo 300 si ceva de kilometri. Si iata cum impuscam doi iepuri cu acelasi glont…

Oraselul nu este doar pe malul lacului Annecy ci si strabatut de multiple canale, toate cu o apa incredibil de limpede care, sub cerul luminos de iunie, devine turcoaz. Lebede, rate, cufundaci sau ce-or mai fi. Unul dintre canalele ce pornesc direct de la lac este in fapt o parcare de barci; intr-unele, deja pline partial cu apa, si-au facut cuib pasari de balta pe care nu le recunosc; primaria a lasat in dreptul barcilor cu aspect parasit notificari de evacuare.

Pe malul lacului un parc, cu un foisor unde spre seara, in ziua sosirii noastre, este mare petrecere; deducem ca sarbatoritul ar fi un domn in varsta, inalt si uscativ, pe care il vedem in centrul agitatiei, cu o coroana de carton auriu pe cap. Oamenii danseaza in zona foisorului, totul foarte civilizat, nimeni nu pare deranjat in vreun fel; presupun ca daca am dori ne-am putea alatura dansatorilor.

Pe apa lacului ratele isi dirijeaza cardurile de boboci, spre, probabil, adapostul de noapte. Privelistea devine feerica in momentul in care pe celalalt mal incep sa se aprinda luminile.

Le Palais de l’Isle, cladirea pitoreasca pe care o vazusem in fotografia ce m-a adus aici, pare nucleul orasului; fosta resedinta aristocratica, cladire administrativa si, in cea mai mare parte a timpului, puscarie dateaza din secolul al XII-lea. In fata sa se deschide perspectiva lacului, trecand pe langa parcul amintit, de jur-imprejurul sau se rasfira canale si stradute medievale cu cladiri in tonuri pastelate, turnuri, podete, multe flori, terase si mici localuri unde observam ca se serveste cu predilectie inghetata. Suvenirurile din magazinele pentru turisti sunt cele specifice zonei alpine: multe flori de colt, vacute cu talanga la gat si niste rozatoare rotunjoare pe care le banuiesc a fi castori.

Atmosfera nu mai este nicidecum cea din Provence-ul parasit in urma cu doar cateva ceasuri, Mont Blanc-ul este foarte aproape, aveam sa trecem a doua zi pe sub el in drum spre Italia, un tunel de peste 11 kilometri, dupa ce ii admiraseram splendoarea coplesitoare si zecile de practicanti ai zborului cu parapanta – roiuri de musculite colorate raspandite pe cer la inaltimi ametitoare.

Deja incepeam drumul de inapoiere spre casa…

Calatorind in gand

Eleganta ariciului

„Camelia de pe muschiul templului, violetul muntilor din Kyoto, o  ceasca de portelan albastru, aceasta ecloziune a frumusetii pure in mijlocul pasiunilor efemere, oare nu acesta e lucrul la care aspiram cu totii?”

„Civilizatia este violenta stapanita, victoria mereu nedesavarsita asupra violentei primatei. Caci primate am fost, primate ramanem, indiferent de ce camelie pe muschi am invata sa ne bucuram. In asta consta toata functia educatiei. Ce inseamna a educa? Inseamna a propune neincetat camelii pe muschi ca derivative la pulsiunea speciei, deoarece ea nu conteneste niciodata si ameninta in permanenta firavul echilibru al supravietuirii.”

„… am venit pentru ca nu reusesc sa-mi amintesc ceva care m-a ajutat mult, pe vremea cand eram bolnav, dar si pe urma, pe vremea vindecarii. […] dumneavoastra mi-ati spus numele acelor flori, intr-o zi. In razorul ala de-acolo (arata cu degetul spre fundul curtii), sunt niste floricele frumoase, albe si rosii, dumneavoastra le-ati pus, nu-i asa? Si intr-o zi v-am intrebat ce erau, dar n-am fost in stare sa retin numele. Cu toate astea, ma gandeam tot timpul la florile acelea, nu stiu de ce. Sunt foarte frumoase si, cand mi-era foarte rau, ma gandeam la flori si asta-mi facea bine.” […]”Pe cararile infernului, sub potop, cu rasuflarea taiata si in chinul greturilor, un licar slab, o luminita: cameliile. […] Pentru ca o camelie poate sa schimbe destinul.”

„…poate ca asta e viata: multa disperare, dar si cateva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi. E ca si cum notele muzicale ar face un fel de paranteza in timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un intotdeauna in niciodata. Da, asta e, un intotdeauna in niciodata. […] … voi urmari de acum inainte tot ce inseamna intotdeauna in niciodata. Frumusetea din aceasta lume”

„Eleganta ariciului” de Muriel Barbery nu este despre arici. Si nici macar despre camelii. Nu este nici despre sinucideri, asa cum m-am speriat cand am deschis-o: ar fi fost a treia carte la rand tratand (si) despre sinucideri, dupa „De vorba cu necunoscuti” al lui Malcolm Gladwell si „Toate acele locuri minunate” a lui Jennifer Niven – si deja, date fiind vremurile, ar fi fost cam mult. Dar m-am straduit sa merg mai departe, impinsa de la spate de recomandarea calduroasa pe care i-o facuse mai demult cartii o doamna in varsta pe care aceia care frecventeaza cu placere, ca si mine, subsolurile librariei „Humanitas” din Sibiu, probabil o stiu si ei.

Despre ce este pana la urma cartea? Eu as zice ca despre frumusete ca sens al vietii . Dar fiecare decide cu ce ramane dupa lectura unei astfel de carti. Pentru ca ai de unde alege.

Calatorii

Cand lumea era larga

Un comentariu

Am pe birou un calendar cu pozele facute in vacanta de asta-vara. Nostalgia pe care mi-o trezeau pana acum niste saptamani a fost inlocuita de ceva mai mult. Deja lumea pe care mi-o arata pare sa fi devenit de neatins. Pana de curand ce iti trebuia ca sa calatoresti? Zile de concediu, o suma de bani si dorinta de a porni la drum. De-acum toate astea nu mai sunt suficiente (aveam bilete de avion si concediu aprobat pentru a merge sa vedem Parisul primavara, visam deja…) Lumea se strange in jurul nostru si pentru unii a devenit atat de stramta incat se limiteaza la cei patru pereti de acasa; am vazut in dimineata aceasta videoclipul cu locuitorii din Milano cantand, unii la tigai, fiecare din balconul sau. Si am plans. De cateva zile ma gandesc la „Soarele gol”, romanul lui Asimov, desi eram aproape de varsta fiicei mele cand l-am citit ultima oara: o societate de indivizi izolati fiecare in locuinta sa, fara vreo urma de contact uman.

*

Cu ce sunt pozele din calendar? Mergand cu masina, apuci vrand-nevrand sa vezi mult mai multe decat destinatia finala, drumul in sine devine, cu totul, vacanta. Asa incat, desi tzelul dorit a fost Provence, la care visam neostoit de ani, cand am tras linia la intoarcerea acasa si am privit toate fotografiile facute, am constatat ca de fapt cel mai mult imi placeau imaginile dintr-un alt loc, adaugat traseului nostru pornind de la doua randuri dintr-un ghid turistic. 

Ghidul vorbea de gradinile vilei Ephrussi de Rothschild, aflata in Sudul Frantei, mai exact in localitatea Sain-Jean-Cap-Ferrat. Este foarte frustrant sa treci pe Coasta de Azur, dupa ce ai traversat si Riviera Italiana, si sa nu apuci sa vezi absolut nimic; din lipsa de timp, pentru ca esti pe acolo doar in trecere, si din lipsa completa a locurilor de parcare – imi dorisem sa vad Eze, dureros de mult. Pozele de acolo sunt naucitoare. Si a trebuit sa ma multumesc sa il sorb din priviri rasucindu-mi capul din masina, pentru ca nu am gasit absolut niciun loc unde sa parcam pentru a putea urca in varful acelui pinten muntos de deasupra marii, cu satul medieval cu cladiri din piatra si stradute pietonale inundate de flori si plante cataratoare – vorbesc din poze, din pacate. Sa visezi ani, sa strabati mii de kilometri si sa te uiti lung, in timp ce iti lasi in urma visul neatins, atat de aproape… Suna incredibil, dar este adevarul.

Insa daca ar fi fost sa aleg un loc care sa ma consoleze de a nu fi vazut nimic altceva din sudul Frantei, sa ma faca sa ma simt ca si cum m-am bucurat totusi de tot ce are mai frumos si mai elegant cea mai exclusivista zona a lumii, ei bine, multumita acelor doua randuri dintr-un ghid turistic, eu zic ca l-am gasit. Si ma consider norocoasa ca am urmat indemnul acelor doua randuri.

Atunci cand te cheama Rothschild evident nimic nu e prea rar si prea scump pentru tine. Asa incat in vila din Sain-Jean-Cap-Ferrat baroneasa Beatrice Ephrussi de Rothschild a putut strange tot ce i-a fermecat inima de-a lungul timpului; de fapt aici au fost aduse dupa moartea sa si colectiile din alte doua resedinte pe care le avea in sudul Frantei. Rezulta o casa-muzeu magica. Asculti insa cu o strangere de inima explicatiile audio-ghidului: obiecte de mobilier, covoare, decoratiuni provenind de la Versailles, din marile palate ale aristocratiei franceze, lovita de evenimentele trecutului relativ recent pe atunci. Baroneasa a strans cu aviditate ramasitele epocii de glorie a aristocratiei franceze, iar rezultatul este unul fabulos.

Dar nu cu imaginea portelanurilor, tablourilor si tapiseriilor am plecat eu de acolo. Ceea ce este inca mai fantastic si iti vrajeste sufletul sunt gradinile. Cele ramase de pe timpul baronesei, la inceput de secol XX, completate de-a lungul timpului – cea mai recent adaugata, gradina japoneza, in acest secol.

Sa stai in gradina in stil francez, inconjurata de mare si de peisajul Coastei de Azur, admirand Templul Dragostei si canalul cu pesti japonezi care duce catre el de la vila, in timp ce in jurul tau izbucnesc jocurile de apa ale fantanilor arteziene si se aude muzica clasica… Chiar nu ma pot gandi la o experienta capabila sa ii fie pereche acesteia. Eu nu as mai fi plecat de acolo, dar erau alte si alte gradini de vizitat: spaniola, florentina, gradina de piatra (unde baroneasa a ingramadit artistic fragmentele de sculpturi achizitionate), gradina mexicana, provensala, gradina de trandafiri…

Daca vreodata ajungeti in zona si, ca mine, nu apucati sa vedeti nimic in afara acestui loc, nu fiti suparati: ceva mai frumos in zona, un amestec mai fabulos intre frumusetea creata de mainile oamenilor si cea pe care ne-o daruieste natura, chiar nu cred sa existe. Pentru mine Ephrussi de Rothschild ramane quintesenta Coastei de Azur – si da, acolo au locuri de parcare…

Ca si castelele lui Ludovic al II-lea al Bavariei si resedintele si gradinile somptuoase pe care le-am vazut in Sintra, Vila Ephrussi de Rothschild ramane un exeplu de ce poate naste o minte romantica atunci cand are la indemana si mijloacele financiare de a-si transforma in realitate fanteziile. Pe termen lung, este sigur un castig pentru omenire.

Lumea e frumoasa, putem doar spera sa ne mai bucuram de ea dupa voie si de aici incolo.

*

Mi-am amintit acum discutia veche de peste 10 ani cu un fost coleg din Sarajevo – locuind ani de zile intr-un subsol de teama bombardamentelor din timpul razboiului, mi-a spus ca tot ce visa era ca vreodata sa se mai poata plimba pe strazile orasului sau… 

 

 

Calatorii

Enfin Provence – Abbaye de Senanque si Gordes

Provence-ul rural – un vis devenit realitate; dupa vizitarea Muzeului Lavandei, de care deja am pomenit, o pornim spre Abatia Senanque, unde, am vazut noi in poze, sunt niste campuri de lavanda cat se poate de fotogenice, mai ales cu abatia profilandu-se pe fundal – o imagine care nu lipseste din nicio colectie de fotografii din Provence.

Urcam pe serpentine, trecem pe langa Gordes (cele mai frumoase privelisti asupra satului din piatra, cu castelul din varf, sunt de pe drum, aveam sa tragem ulterior concluzia – cand era deja tarziu) – unde suntem chititi sa luam pranzul (nici mai mult, nici mai putin decat la restaurantul „La Renaissance”, cel care in „Un an bun” ii apartinea eroinei principale) si incepem sa coboram intr-o caldare muntoasa pe fundul careia ar trebui sa se afle abatia. Partea proasta? Nici nu am ajuns bine si  vedem deja zeci de masini parcate pe marginea drumului, care pe unde  a prins un loc; evident, nu doar noi am avut ideea de-a vizita in ziua respectiva abatia – mai e si sambata.

Gasim si noi parcari, dar mai chinuite, soferii nu vor sa se riste si declara ca ei raman la masini. Doamnele si copiii o iau la picior catre abatie. Cand ajungem, un hectar de parcare, mai mult goala. Dam sa chemam consortii cu masinile. In caldare nu e semnal. Da’ niciun pic. Unul dintre copii o ia pe jos inapoi catre locurile unde am lasat masinile, sa ii cheme si pe tati. Restul grupului se apropie timid de abatie. Recunoastem din poze vechea cladire impresionanta din piatra innegrita de vreme. Ce nu recunoastem sunt randurile de lavanda; pentru ca nu seamana. Nu ca nu sunt asemanatoare, nu sunt. Punct.

Acum, daca te apropii bine bine de tot si eventual te mai si apleci un pic, sesizezi ca ar fi totusi ceva: niste firicele chele, probabil numita lavanda fina, care e mult mai putin viguroasa decat varul ei lavandinul, unde mai pui de-abia aflata la un timid inceput de sezon.

Asta e. Lumea se preumbla printre sirurile de plantute, se chinuie sa faca niste poze… N-a fost sa fie. 

Ne indreptam spre cladirea abatiei. Cladirea veche este in mare masura transformata in magazin de suveniruri – produse ale multor abatii din Franta, inclusiv una ortodoxa: lichioruri, multe purtand numele abatiei de provenienta, deci imposibil de ghicit cam cum ar fi la gust daca nu le cumperi, inclusiv celebrul hidromel de care auzisem prin carti, dulceturi, vin…

Petrecem suficient de multa vreme la abatie pentru ca, adaugand si drumul inapoi pana in Gordes si timpul necesar gasirii unei parcari (in care prindem la mustata ultimele locuri), sa ajungem la „La Renaissance” pe la orele 15:00 – in urma cu cateva minute s-a sistat servirea pranzului; pe terasa sunt clienti care inca isi mai asteapta comanda, dar pentru noi e prea tarziu. Am lacrimi in ochi si in glas cand ma rog cu cerul si cu pamantul de chelner, ii explic ca eu de ani de zile… etc. etc. Asa, si? De-aia nu mai poate el. 

Plecam de acolo, pentru mine e un vis facut praf, restul lumii e sincer interesata unde vom manca, e deja cazul. La urmatorul restaurant ni se arata iarasi usa, eu nu mai am puterea sa mai discut cu nimeni, de data asta iese suparata prietena mea.

Intr-un final gasim probabil singurul loc unde se mai poate manca la ora aceea, nici firma nu au, ce mai conteaza (aveam sa aflam ulterior, intreband chelnerul, ca se numesc „Gout de Vie” – „Gust de viata”), iau un loc la masa aflata in panta, ma tin de scaun tot timpul cat dureaza pranzul, asteptandu-ma ca la prima miscare mai brusca sa o iau la vale cu spatele inainte, pana la urma masa nici nu e asa rea. E un loc care incearca sa impace si capra si varza, in sensul in care au in meniu jumatati de pizza (evident la ei nu se numeste pizza, ce blasfemie! ci ceva gen tarta…) servite cu jumatati de salata, ambele se dovedesc neastepat de gustoase; de ciuda si pentru ca e oricum ultima zi  petrecuta cap-coada in Provence ma arunc si la un rose… Hai ca merge!

Dupa masa, deja cu o stare de spirit mult imbunatatita de vin si desert,  ne preumblam pe stradutele in panta ale acestui village perchee, cu siguranta unul dintre cele mai cunoscute, mai luam cate ceva drept suvenir, (ne ) fotografiem masiv – locul e cu adevarat romantic, privelistea peste campuri de la inaltimea aceea e si ea superba.

Iar la intoarcere constatam ca am fi putut servi totusi cate ceva la „La Renaissance”, e drept nu pranzul, dar localul e inca deschis; insa suntem deja plini, oricum ofuscati ca nu ne-au inteles dorinta arzatoare (mai ales a mea) de a fi mancat la ei, asa ca… Asta a fost. Si iarasi imi vine in minte : „Cum il faci pe Dumnezeu sa rada? Vorbindu-i despre planurile tale”…