Cam asa gasesti scris pe toate ghidurile turistice: „Florence, Tuscany”; Florenta si Toscana, regiunea considerata drept cea mai pitoreasca din Italia, sunt indisolubil legate una de cealalta. Eu am facut mai intai cunostinta exclusiv cu Florenta, tragand „o fuga” cu Eurostar-ul din Roma, sacrificandu-mi singura zi libera avuta la dispozitie plus niste zeci (multe) de euro pe biletul de tren, in ideea ca „nu se stie cand si, mai ales, daca, mai ajung pe-acolo”. Soarta a fost binevoitoare si am reusit sa mai ajung in Florenta de doua ori de atunci, de fiecare data cu cate un nou membru al familiei: sotul si apoi si copilul; iar la ultima descindere am reusit sa fac cunostinta si cu un pic din Toscana, cu colinele ei cu chiparosi si vile singuratice, din piatra, parca special raspandite prin peisaj ca sa „dea bine” in poze si picturi.

Desi si in Roma ai foarte multe de vizitat (Vaticanul cu muzeele sale, Forul Roman, Columna lui Traian si  respectiv cea a lui Marcus Aurelius, Vila Borghese, Sfantul Petru si cate si mai cate), raman cu impresia ca Florenta are parca mai multe muzee si galerii de arta, plus bisericile cu superbul stil gotic toscan: pentru mine Domul din Florenta, Santa Maria del Fiore, ramane cladirea cu cea mai frumoasa si impresionanta fatada, mai ales daca in imagine integrezi si celebra Campanila a lui Giotto, ambele in cel mai incredibil stil gotic toscan deja pomenit, cu dantele de marmura alba, roz si verde, fatade pe care nu cred sa existe vreo palma de loc care sa nu fi fost sculptata in cel mai mestesugit chip. Prima intalnire cu cladirea Domului a avut un impact coplesitor asupra mea – frumusetea ei…   Stau si imi caut cuvintele pentru a putea zugravi splendoarea acestei cladiri inegalabile – dar nu le am, chiar nu le am.

(Imi amintesc ca, singura in Florenta fiind la prima descindere si vrand sa am o fotografie cu Domul in care sa apar si eu, a trebuit sa apelez la bunavointa strainilor pentru a-mi face o poza; avand insa un aparat foto nou, nu prea ma induram sa-l las din mana; m-am tot foit pana am gasit o pereche de doamne in varsta – pe criteriul „dac-or fugi cu aparatul, macar sa am o sansa sa le prind din urma”. Greu sa fii singur, mai ales ca nu ai cu cine schimba impresii – iar in Florenta chiar simti nevoia sa te minunezi si sa comentezi fara oprire.)

Florenta este celebra pentru mestesugul lucrului cu piatra, fie ea marmura, fie pietre semipretioase – intarsiile din pietre semipretioase („pietre dure” cum le numesc italienii) sunt o marca a locului si le veti gasi inclusiv la noi in tara, mai exact  in sala Tronului de la Peles, unde doua mese cu astfel de intarsii te uimesc cu maiestria celor care le-au facut: iti vine foarte-foarte greu sa crezi ca nu e vorba de desene, ci chiar de fructe, flori, pasari alcatuite din bucati de lapislazului, onix, turcoaz, agate si ce alte pietre semipretioase a mai creat natura. Eu am venit prima oara in contact cu astfel de capodopere uimitoare in Muzeul de Arta din Viena si, neputand sa accept ca era vorba de bucati de piatra si nu de desene, am tot pandit momentul sa le ating, desi scria clar ca nu e voie sa pui mana; pana la urma, dupa ce grosul grupului de turisti trecuse si ramasesem doar eu cu paznicul, acesta, fiindu-i deja clar de ce zaboveam, s-a indurat de mine si m-a indemnat sa pun mana pe respectiva masa: raceala pietrei sub degetele mele a fost cea care m-a convins de ceea ce mi se paruse imposibil.

Fotografia de mai sus nu-mi apartine – Muzeul Pietrelor Dure nu l-am gasit din nefericire deschis (principalul motiv pentru care imi doresc sa revin inca o data in Florenta), iar in Capella dei Principi fotografiatul este interzis – m-am facut eu ca nu inteleg, dar pana sa apuc sa fac totusi o poza am si fost luata de mot – evident, nu la propriu, dar orisicat. Daca puteti crede ca tot ceea se vede mai sus este exclusiv din piatra…

Din pacate, asa cum ni s-a spus, mesterii capabili de astfel de minuni sunt batrani si din ce in ce mai putini azi in Florenta, un motiv in plus pentru ca preturile unor astfel de minunatii, atunci cand le gasesti de vanzare, sa-ti taie si ele respiratia. Daca totusi tanjiti dupa un tablou cat palma lucrat in aceasta tehnica, va recomand mai degraba magazinele din jurul Muzeului Pietrelor Dure, imediat langa Dom – parca-parca o idee mai convenabile decat tablourile vandute pe Ponte Vecchio; cat ar trebui sa coste o masa sau un dulap, astfel lucrate, cum am vazut in Florenta, in palatul Signoriei…  chiar de nepretuit – la propriu.

Si Capelele Medici, unul din obiectivele de neratat in Florenta, cuprind, in partea mai veche (Capella dei Principi), niste intarsii din pietre semipretioase spectaculoase; partea mai recenta (Sagrestia Nuova) se mandreste cu niste lucrari in piatra, de data aceasta marmura, inca mai celebre: faimoasele sculpturi alegorice ale lui Michelangelo: Aurora si Amurgul, Ziua si Noaptea.

Florenta gazduieste si cea mai celebra opera a lui Michelangelo: David, pe care ai ocazia sa il intalnesti de trei ori in Florenta: originalul, in Galeria Academiei de Arta,  apoi dominand orasul de pe malul inalt al raului Arno si, in final, in Piazza della Signoria, alaturi de alte doua opere de dimensiuni similare (statuia lui Hercule si fantana lui Neptun, care nu se ridica insa la nivelul lui „David”, idealul de frumusete al Renasterii  – italienii insisi il numesc pe Neptun, in comparatie cu superbul David, „sacul cu cartofi”).

Piazza della Signoria adaposteste, pe langa aceste opere de mari dimensiuni, o intreaga colectie de alte sculpturi, si ele celebre, in asa-numita Loggia.

Si sa nu uitam de Galeriile Uffizi, cunoscute in toata lumea in primul rand pentru operele lui Boticcelli si pentru Doni Tondo al lui Michelangelo – unul dintre cele mai vestite muzee ale lumii. Si nici de Bargello, muzeul dedicat de aceasta data sculpturilor. Nu am reusit sa vizitez Galeriile Uffizi nici la prima vizita in Florenta – coada la intrare promitea sa dureze ore, nici la a doua vizita – se trecuse la sistemul rezervarilor pe internet iar eu nu aveam una, dar la a treia vizita, revenindu-se la sistemul „coada cat toate zilele”, nu m-am mai dat dusa de acolo, am sacrificat vizita la Pisa si mi-am vazut in sfarsit visul cu ochii, desi o coada de peste doua ore cu un copil de cinci ani dupa tine nu e chiar cea mai lejera intreprindere (am de alfel si acum in fata ochilor imaginea fetitei mele fugind cat o tineau picioarele pe culoarele de la Ufizzi, riscand sa fim luati de urechi si dati afara, dupa toata asteptarea, respectiv supararea sotului meu cand, aflati la Bargello, a aparut tinand-o de-o aripa pe „fiica-mea” – brusc devenise doar a mea –  dupa ce o prinsese dand cu ghetutele in soclul celebrului bust al lui Brutus de Michelangelo).

Evident nu e de uitat nici Ponte Vecchio, cu micile sale magazine de bijuterii la preturi exorbitante, nici Palazzo Pitti, din care am reusit sa vizitam doar gradinile, nu insa si la fel de celebra colectie de arta. Gradinile gazduiesc alte patru opere vestite ale lui Michelangelo – statuile neterminate ale celor patru „Sclavi”, ale caror originale se regasesc si ele, alaturi de „David”, in Galeria Academiei de Arte.

Si cum sa uiti biserica Santa Croce, si ea tot o capodopera a stilului gotic toscan, de neratat atat pentru celebrele fresce ale lui Giotto cat si pentru mormintele marilor personalitati ale Italiei pe care le gazduieste: Michelangelo, Galileo, Machiavelli, Rossini…

Dar Baptisteriul Sfantului Ioan de peste drum de intrarea in Dom, cu celebra sa „Poarta a Paradisului”?

Iar noi cu siguranta nu am vazut tot ce era de vazut in Florenta. Abundenta de opere de arta din acest oras si in general din Italia m-a facut de multe ori sa spun ca daca, printr-o crunta nenorocire, ar disparea toate operele de arta din lume, ramanand doar cele din Italia, inca am sta bine.

Iar Florenta este bine pozitionata si pentru excursii de o zi catre Sienna, orasul caramiziu cu strazi ce urca si coboara, cu catedrala sa in alb si negru – culorile orasului si cu fantana monumentala Fonte Gaia din singura piata in panta pe care o stiu – Piazza del Campo.

Sau catre San Gimignano, cu turnurile sale – supranumitii „zgarie-nori ai Evului Mediu”, facut celebru – daca mai era nevoie – de filmul lui Zeffirelli „Tea with Mussolini”. Si catre Pisa – evident daca nu ai de facut alegeri dureroase.Si nu in ultimul rand, puteti strabate asa-numitul „tinut Chianti”, cel mai popular dintre vinurile italiene, Toscana fiind si locul „nasterii” unora dintre cele mai celebre licori din peninsula.

In capul meu Delta Dunarii incepe de la Tulcea si se raspandeste spre Rasarit, spre mare, pe cele trei brate ale fluviului.

La Somova, aflata la vest de Tulcea, ai insa ocazia de a te simti tot in Delta, pentru ca in dreptul complexului „Delta Nature” te asteapta o balta cat vezi cu ochii, pasari de apa si toate cele, iar pe cei pasionati de pescuit,  ocazia de a inchiria o barca si de a nu se mai da prea curand jos din ea.

Complexul este foarte cochet, cu casute individuale insirate pe malul baltii, fiecare avand un salon, un dormitor si terasa proprie. O recomandare din experienta: inchiriati de preferinta casutele aflate cel mai aproape de apa. Restaurantul domina, din susul pantei, casutele; are peretii pictati cu pasari de balta – firesc, iar in meniu, de la mic dejun la cina, doar desertul nu e pe baza de peste – din nou (nu?), firesc.

Pentru ca ramasesem de mica cu frustarea de a nu fi fost in Delta (rataseram vaporasul cu ocazia singurei vizite la Tulcea iar programul strans nu ne-a permis sa-l asteptam pe urmatorul), m-am bucurat ca aveam sansa de a face din Tulcea o excursie in cateva salupe pe canale, din pacate sub un cer plumburiu (era in septembrie) care nu a intarziat sa toarne – al doilea sfat din experienta: in caz de vreme ploioasa nu va asezati pe primul rand de scaune, zicandu-va ca asa veti vedea mai bine – pe voi va veni toata ploaia. Cei din spate, la final, erau uscati macar in partea de jos – noi, fraierii, care voiseram sa avem vederea neobturata…

Nu am vazut cardurile de pelicani emblematici pentru Delta Dunarii, a trebuit sa ma multumesc cu imaginea plouata a unui cocostarc (cred) stand nemiscat, ud fleasca,  in timp ce in jurul lui turna cu galeata – oare chiar nu o fi avut, sarmanul, unde se duce? Canalele marginite de copacii acoperiti cu plante cataratoare pareau cu atat mai misterioase pe acea vreme inchisa, facandu-te sa te intrebi oare ce o fi si ce se intampla dincolo de perdeaua de vegetatie. La un moment dat a aparut pe un mal si o zona locuita, cu foisoare din lemn, unde locuitorii Deltei isi injghebasera traiul, nu stiu daca permament sau doar temporar, in mijlocul vegetatiei.

Telul final al calatoriei: „Lacul Nebunu”. Deja unele barci din grup renuntasera si facusera stanga-mprejur spre Tulcea, insa marea majoritate a celor din barca noastra, mai temerari desi deja uzi pana la maduva, sau poate tocmai de asta (mai rau de-atat oricum nu avea cum sa ne fie), aflati unii – ca si mine – la prima calatorie in Delta, ne-am incapatanat sa mergem pana la capat, spre disperarea unui coleg care s-a rasucit spre ghid cu propunerea: „Nu poti domne’ sa le spui ca am ajuns?” Ce-i drept, cand chiar am ajuns, tot o apa, tot o papura, tot o ploaie. Acelasi coleg, razbunat: „Adevaru’ e ca ar fi fost si pacat…”

In concluzie: nu toamna decat daca e vreme buna, nu in partea din fata a barcii. Altfel, o experienta intr-adevar aparte. Si  daca tot nu puteti vedea pe parcursul unei singure excursii (fie ea chiar si pe timp frumos) tot ce ar avea Delta de oferit, puteti sa inscrieti in program si Muzeul Deltei Dunarii din Tulcea, cu dioramele sale care mie mi-au fascinat copilaria – nu am uitat nici acum cartile postale pe care tata ni le adusese de acolo, parte din „cufarul cu comori” al copilului care am fost.

De unde si pana unde Venetia – „tara acadelelor”? Fetita mea avea cinci ani cu ocazia vizitei in Venetia si, imediat dupa descinderea din tren si vaporetto, privind la canalele cu emblematicele gondole, mi-a pus intrebarea: „Venetia e tara acadelelor, nu ?” Am facut ochii mari, m-am intrebat in gand „de unde si pana unde?” si am incercat sa ma dumiresc. Si m-a lamurit, atunci cand mi-a aratat stalpii de care erau legate gondolele, cu dungile lor spiralate rosii si albe, aidoma bastonaselor ce se atarnau in mod traditional in bradul de Craciun.

Evident Venetia nu m-a asteptat pe mine ca sa scriu despre ea, dar ca de obicei voi incerca sa atrag atentia asupra unor aspecte pe care eu le-am considerat inedite, amuzante sau utile viitorilor vizitatori. Oricum intr-o excursie de o zi nu-ti poti propune sa bifezi toata Venetia, plus Murano si Burano, ci doar sa-ti faci o idee, sa poti spune ca ai fost acolo.

In primul rand, cazarea: ei bine, ca sa vizitam Venetia, noi ne-am cazat in… Padova. Ne speriasera povestile despre preturile exorbitante la cazare din Venetia si despre cat sunt de rele conditiile care ti se ofera la niste preturi mai acceptabile. Asa incat, dat fiind ca drumul cu trenul intre Padova si Venetia dureaza fix o ora, am impuscat doi iepuri dintr-o lovitura si am bifat pe lista atat Padova, unde chiar ai ce vizita, incepand cu celebra catedrala a Sfantului Anton din Padova, cat si mult-jinduita Venetie.

Trenul va lasa chiar pe malul canalului, iar o cursa cu vaporetto (echivalentul in Venetia al autobuzelor noastre) va va duce chiar in celebra Piata San Marco, sufletul Venetiei. Atentie, hranirea porumbeilor in piata este interzisa – cel putin in teorie. Porumbeii lor trec dincolo de limita unei simple prietenii, suindu-vi-se, daca aveti la dumneavoastra stimulentele necesare (noi am sacrificat biscuitii copilului), la propriu, in cap. Evident veti vizita basilica San Marco, cu arhitectura sa absolut unica, cu cupolele sale rotunde supradecorate. Iar odata intrati inauntru, sa nu va para rau de taxa ce se plateste pentru a vedea Palla D’Oro: un panou de mari dimensiuni din aur, argint, pietre pretioase si email lucrat in Constantinopol la sfarsitul primului mileniu si continuu impodobit cu miniaturi ale sfintilor in secolele urmatoare. Si tot in Piata San Marco, un alt tip de atractie: cafeneaua Florian, zice-se cea mai veche cafenea din Europa si sigur cea mai ilustra din Venetia. Acum, ce sa zic, dai un ban, dar… stii ca nu-l mai ai: o cafea, un suc si  un coctail nonalcoolic ne-au costat fix 50 de euro (incluzand taxa pe orchestra live, care este explicit trecuta pe fiecare pagina a meniului si, daca tot n-ai priceput, iti mai atrage si chelnerul atentia asupra ei: 6 euro de persoana – din fericire copilul nu a fost si el incadrat la categoria melomani). Dar cum romanul este de felul lui falos si curios, nu puteam sa nu bifam cea mai vestita cafenea din Venetia. Este adevarat ca pe langa cele explicit comandate si mai sus mentionate, am primit din partea casei chipsuri, masline, bomboane, apa, toate in diverse vase si suporturi din – aparent – argint, prezentate cu mare fast, asa incat se umpluse masa si oricine ar fi trecut pe-acolo ar fi crezut ca are loc un festin, cand de fapt se bea o cafea. Daca ajungeti la Florian, chiar daca stati la terasa, sa aruncati un ochi si in interiorul cladirii propriu-zise, unde fiecare compartiment este decorat cu picturi murale, fiecare cu alta tematica: doamne din epoca, orientali etc.

Am continuat calatoria per pedes, strabatand astfel tot centrul Venetiei, inapoi in directia garii, traversand canale, podul Rialto, piata cu oferta ei de paste in toate culorile, pana la negrul de sepie, probabil cele mai des achizitionate suveniruri ale Venetiei, alaturi de obiectele din sticla de Murano si celebrele sale masti.

In Venetia am vazut unele dintre cele mai frumoase vitrine, indiferent ca vindeau costume de carnaval, martipan sau sandvisuri; la modul cel mai serios, in Venetia am fotografiat pana si o vitrina cu salam.

Raman cu dorinta de a vizita si Murano si Burano si, evident, de a ajunge in Venetia in timpul carnavalului, dar cum nu poti sa le ai pe toate si, mai ales, pe toate deodata, se cheama ca am mai lasat cate ceva de vazut si facut si pentru, sper, data viitoare. Si ca sa nu uit – nu, nu am mers cu gondola, nu atat din cauza tarifelor piperate (mai ales daca te astepti ca gondolierul sa-ti si cante), ci, pur-si-simplu, de frica: ambarcatiunile gratioase mi-au parut fantastic de fragile, mai ales asa cum se zbuciumau la trecerea cate unui vaporetto (ca sa fim bine intelesi, mie mi-e frica in barca si in Cismigiu). Ca sa nu spun ca exista un mijloc de transport pe apa in Venetia si mai si, in sensul ca, intr-o ambarcatiune tot cam cat o gondola, se sta in picioare – sa fie la ei acolo.

Prima amintire pe care Ljubljana mi-o aduce in minte este cea a radioului imens din copilarie, pe scala caruia aparea si acest nume ciudat, pe care ma amuzam incercand sa-l pronunt – aveam sa aflu mult mai tarziu, chiar la fata locului, ca pronuntia este „Liubliana”si ca in limba locului inseamna „cea iubita”.

Au si motive sa isi iubeasca slovenii capitala cocheta, care mie mi-a amintit intotdeauna de Salzburg: construita pe malul unei ape (raul Ljubljanica), la poalele unei inaltimi varfuite, ca si muntele ce vegheaza Salzburg-ul, de o fortareata.

Ljubljana se mandreste cu singurul pod triplu pe care-l stiu eu (de fapt nici poduri duble nu cred ca am intalnit), chiar in centrul orasului, cu un capat spre catedrala iar celalalt spre strazile pline de farmec de la baza cetatii, cu magazinele cele mai cochete. Din cate am citit mai exista si un pod al dragonilor, dar nu am ajuns sa-l vad, asa cum nu am putut urca nici in fortareata – am fost de fiecare data fie in treacat prin Ljubljana, fie cu (multa) treaba.

Insa o plimbare pe ambele maluri ale raului in zona centrala este oricum suficienta ca sa te cucereasca. Iar daca te nimeresti si la vreme de iarna, cand orasul e impodobit de sarbatoare iar pe malurile apei se intind casutele targului de Craciun…

Ljubljana m-a suprins cu cele mai inedite luminite de Craciun – constelatii de lumini ce se invartejeau pe strazile orasului pe deasupra capului trecatorilor; chiar impresionant, mai mult decat decoratiunile din orase mult mai mari si mai celebre. In plus, parcul central, luminat de feerice lampioane japoneze.

O vizita in capitala singurei tari din fosta Iugoslavie care nu numai ca este membra a Uniunii Europene dar este probabil si singura tara fosta socialista intrata in zona EURO, merita facuta. Fie si numai in drum spre Italia sau alte destinatii vest europene, Ljubljana fiind ideal situata la distante relativ mici fata de Austria, Germania sau Italia.

La capitoul recomandari gastronomice, restaurantul AS, pe strada Chopova, te surprinde prin locatia plina de verdeata, desi super centrala – in imediata apropiere a celor trei poduri de care vorbeam; am mers acolo la recomandarea localnicilor si nu ne-a parut deloc rau.

Roma, Paris, Viena, Carlibaba… Pana la urma, de ce nu? Carlibaba, „unde se agata harta in cui”, cum se zice. Nu stiu daca as fi ajuns prin zona daca scoala fiicei mele nu ar fi organizat acolo prima ei tabara, in care nu a acceptat sa mearga decat insotita. Si da, in anul respectiv, de cate ori eram intrebata pe unde mai plec in vacanta si raspundeam „la Carlibaba”,  s-a considerat ca fac misto.

Dar, repet, de ce nu? Bine, as putea sa va spun si de ce nu, si anume pentru faptul ca drumul intre Carlibaba si Borsa, deci cel ce uneste Bucovina de Maramures, era si din pacate aud ca mai este inca, din punct de vedere al asfaltului, o oroare: nu se punea problema sa eviti gropile. ci sa alegi la iuteala in care dintre ele sa intri; drumul respectiv nu este decat o insiruire continua de gropi ce musca din suprafata asfaltata ca o lepra, pana acolo incat pe unele portiuni banda dinspre exteriorul pantei muntelui s-a surpat si lipseste cu totul.

Altfel, din punctul de vedere al peisajului, unul dintre cele mai frumoase drumuri de pe la noi – pentru cei care se risca sa-si ia ochii de la sosea. Zona este si singura de la noi din tara in care am regasit acea iarba incredibil de verde pe care o mai vazusem doar prin Tirol si Bavaria, iar imaginea Bistritei curgand chiar pe sub balconul hotelului unde ne-am cazat in Carlibaba (de altfel, cred, singurul din localitate), printre pajistile verzi… un adevarat balsam. Ritmul vietii pare cu totul altfel fata de cel de la oras, te intrebi cum o fi sa locuiesti tot anul, toata viata, acolo…

Unul din satele ce alcatuiesc comuna Carlibaba ne-a uimit prin ceva ce nu am vazut decat in acel sat – nici macar in vreunul din celelalte sate ale comunei: casele impodobite cu braie din motive populare colorate, asa cum de obicei le intalnesti cusute pe iile romanesti.

In zona practic fiecare sat are un mic muzeu dedicat incondeierii oualor de Pasti, iar respectivele oua incondeiate sau decorate cu margelute colorate reprezinta cel mai des intalnit si mai popular suvenir din zona.

Din Carlibaba se pot face excursii de o zi fie catre manastirile din nordul Bucovinei (preferata mea ramane Moldovita, desi mai putin celebra decat suratele Sucevita si Putna, pentru aerul sau de intimitate si cascadele de begonii multicolore de la balcoanele chiliilor maicutelor) cat si in partea opusa, la Baile Borsa, cu vestita sa Cascada a Cailor, cea mai inalta de la noi din tara (fetita mea nevoind insa cu niciun pret sa urce in telescaun, vizitarea cascadei a ramas pentru noi tot la stadiul de proiect).

Si daca tot am pomenit de manastiri: am vizitat multe muzee si biserici, din toata Europa, dar o reprezentare mai frumoasa decat cea a sfintilor Mihail si Gavril realizata de Grigorescu la Agapia eu nu am intalnit; iar lucratura de argint care acopera icoana este magnifica. Din pacate nu s-a gasit nimeni sa realizeze replici ale icoanei si nici fotografiatul in biserica nu este permis, nici vreun album nu se gaseste de vanzare, de-abia niste fotografii mai mici decat un calendar de buzunar; in timp ce manastirile noastre vand icoane de argint – de altfel, unele, superbe – grecesti.

Si daca tot suntem in Moldova si vorbim despre picturile din biserici: habar nu am avut pana sa ajung la Durau ca Tonitza a pictat si biserici: biserica manastirii din Durau este pictata de Tonitza, intr-o maniera foarte interesanta: exclusiv in alb, negru si bej.

Si tot nu plecam din zona, pentru ca mi-am amintit de „zimbraria” din zona Manastirii Neamtului (in aceeasi arie merita vazuta si casa memoriala Mihail Sadoveanu, pe care de la acea vizita eu nu mi-l mai pot imagina decat admirand iazul catre care se deschide vechiul conac); la „zimbrarie” am avut ocazia sa ating un zimbru de care nu ma despartea decat obstacolul, infim pentru acest animal de o forta terifianta, reprezentat de un gard din plasa de sarma; nu inseamna ca recomand si altora experienta – familia mea si-a tinut respiratia cat eu m-am incapatanat sa-mi trec in palmares si mangaierea unui zimbru. Zimbrii si caprioarele se bucura acolo de un regim de semilibertate. care te face sa pleci simtindu-te ceva mai putin vinovat  din gradina zoologica.

In fine, dupa atatea plimbari si asa cum v-am obisnuit, si o recomandare culinara specifica zonei – ce altceva decat ciorba radauteana? In regiunea din Romania cu cea mai vestita bucatarie, pentru mine ciorba radauteana ramane, printre cozonaci, carnati si placinte, vedeta.

E toamna si asa mi-e dor de vara…

Pentru oricine a citit „Legendele Olimpului” in copilarie, Ithaca nu poate fi decat o destinatie fascinanta. Sa reusesti chiar tu ceea ce lui Ulise i-a luat 10 ani sa faca – si anume sa ajunga pe insula de pe care pornise spre Troia…

Daca mergeti insa in Ithaca sperand ca veti vedea urmele patului sculptat chiar de mana lui Odiseu dintr-un maslin ori vestita panza a Penelopei (sau macar razboiul pe care se tesea panza)… pregatiti-va sa fiti suta la suta dezamagiti: pe insula nu am vazut niciun vestigiu antic – nicio piatra, nicio caramida, nimic. Caminul lui Ulise, daca a existat cu adevarat, fie nu a fost inca descoperit, fie timpul l-a sters cu desavarsire de pe fata pamantului.

De altfel in cele doua incursiuni pe insula (de fiecare data in cadrul unor croaziere pornite de pe alte insule, mai mari si mai calcate de turisti) nu am ajuns decat in locuri aflate pe malul marii, niciodata in interiorul sau. Centrul insulei apare atat de inaccesibil si pustiu incat esti tentat sa te intrebi daca mai exista si alte localitati in afara celor de langa apa.

Din ghidul cumparat pe insula am aflat insa ca a existat chiar o perioada in istoria Ithacai in care te puteai naste si muri pe insula fara sa ajungi vreodata pe malul marii, dat fiind ca in perioada respectiva tarmurile sale erau exclusiv domeniul piratilor ce stapaneau zona. Am fost surprinsa si sa descopar ca morile de vant ce se vad in ruina pe inaltimile insulei nu serveau la extragerea apei, asa cum presupusesem, ci chiar la macinarea granelor. „Grane, de unde grane?” m-am intrebat, uitandu-ma total neincrezatoare la rapele pietroase ce constituie practic Ithaca. Dar da, se pare ca pe respectivele coclauri chiar s-a reusit la un moment dat cultivarea cerealelor.

Salbaticia locurilor e dovedita inclusiv de faptul ca plaja cea mai frumoasa si promovata a insulei, Gidaki, este complet innacesibila de pe uscat – nu poti ajunge pe ea decat venind dinspre mare. Plaja te asteapta cu apele sale turcoaz si unica cladire, un restaurant pe care flutura vioi steagul piratilor, ca o amintire a vremurilor cand locul era calcat  doar de pasii acestora.

Capitala insulei, Vathi, te intampina cu mica insula Lazareto si manastirea Sotiros, exact la intrarea in golf, si cu micile magazine si terase ce urmeaza linia tarmului.

Dar localitatea cea mai vizitata, pe care o include orice croaziera catre Ithaca, este Kioni, un mic sat pitoresc cu cladiri de la 1500, cu silueta distincta a clopotnitei bisericii sale – prilej de mare mandrie pentru localnici. Apele din Kioni sunt atat de incredibil de limpezi, incat, ca sa-l citez pe un amic, poti vedea pana si ochii aricilor de mare de pe fundul apei. Si pentru ca veni vorba de arici de mare, in Kioni si numai acolo am gasit de vanzare bijuterii in forma de arici de mare; daca va fac cu ochiul nu amanati achizitia – nu le veti mai gasi in alta parte; mie mi se scot si acum ochii ca nu am cedat insistentelor la momentul oportun.

Tot de Kioni ma leaga o amintire plina de suspens: in timp ce vaporasul pe care ne aflam se pregatea sa paraseasca portul, fiica mea a inceput sa se agite, sustinand ca in apa este un rechin; in primul  moment am crezut ca e vorba de o gluma, dar din apa se itea intr-adevar o inotatoare dorsala maricica, ce se rotea continuu; incredula, am presupus ca e vorba de vreo jucarie teleghidata, pana ce am reusit sa vad in toata splendoarea nu un rechin, ci un peste-spada de circa un metru, albastru-indigo translucid (se pare ca pestii devin argintii, cum ii vedem noi pe gheata galantarelor, doar dupa ce mor, o data cu viata scurgandu-li-se cumva si frumusetea culorilor). Si pentru ca nu doar noi observaseram pestele, s-au precipitat sa-l captureze atat o barca cu doi pescari cat si un scafandru cu un harpon: am stat cu sufletul la gura, rugandu-ma sa nu trebuiasca sa asist la uciderea acelui animal superb si tinandu-i pumnii pestelui care din fericire a reusit sa paraseasca in siguranta apele portului, devenite periculoase pentru el – pana ca vaporasul nostru sa se indeparteze, am avut satisfactia de a-i vedea pe pescari abandonand urmarirea si intorcandu-se cu mainile goale.

Ca peste tot in Grecia, specialitatile culinare sunt cele din fructe de mare; iar localnicii vand si o inghetata tipic greceasca: „kaimaki” – eu una nu pot sa spun ca m-am indragostit de ea, dar, dupa cum se stie, „de gustibus…”.

Ceea ce m-a surpins foarte placut sa descopar in Vathi (si m-as fi asteptat sa descopar mai degraba in locuri mai mult asaltate de valurile de turisti ), au fost tenisii marca Celdes, marca greceasca, de care nu mai auzisem pana atunci si care ma farmeca si acum – daca nu ati auzit nici voi de ei, intrati pe Celdes.com si veti vedea sute de modele de tenisi imprimati cu fotografii superbe, reprezentative pentru multe destinatii celebre de pe glob  – un suvenir inedit din vacanta, o idee geniala; pentru Grecia imaginile sunt cu barci, plaje, bougainvillea, leandri, acoperisuri albastre, parame si plase pescaresti, apusuri pe mare si, evident, masline – de ce sa expediezi carti postale, cand poti sa te incalti cu ele?

Pana sa fi mers in urma cu niste ani la un teambuilding organizat la Cheile Gradistei-Fundata habar nu avusesem ca la noi in tara exista o statiune montana suta-la-suta privata, de la cele trei hoteluri (din care unul cu piscina interioara) la pleiada de vile de diferite dimensiuni, la restaurant, traseele sportive si parcul de aventuri. Mai fusesem la Cheile Gradistei, de unde ramasesem cu amintirea restaurantului prin care curge un parau ce alimenteaza, in interiorul restaurantului, printre mese, un bazin din piatra cu pastravi, statusem si la Fundata, cea mai inalta localitate de la noi, cu aerul sau tare, dar chiar nu stiam ca exista si un loc numit Cheile Gradistei-Fundata.

Daca din drumul spre Moeciu faci dreapta pentru a ajunge la Cheile Gradistei dar nu te opresti ci, lasand in stanga statiunea, continui sa urci pe un drum zic eu destul de dificil de circa 5 kilometri, vei ajunge pe platou, unde te asteapta, pe langa cel mai incredibil peisaj montan de la noi (pe care sa-l stiu eu) numita statiune Cheile Gradistei-Fundata.

Prima legenda pe care am auzit-o spunea ca statiunea i-ar apartine unui cioban care detinand terenurile respective – practic intreg muntele, ar fi construit acolo, in timp, acea statiune. La a doua descindere in zona ni s-a povestit de catre un localnic ca de fapt stapanul locurilor este fostul antrenor al echipei nationale de pentatlon care, plimbat prin lume fiind, s-a insipirat din cele vazute pe la altii si a creat aceasta statiune care te impresioneaza prin armonia sa. Spre deosebire de alte locuri, unde fiecare a construit cum a vrut si a putut, unul din piatra, altul din lemn si altul din tabla, unul hais si altul cea, Cheile Gradistei-Fundata este, asa cum spuneam, un ansamblu armonios de hoteluri si vile mai mari si mai mici, cu stele dupa buzunarul fiecaruia.

Am locuit atat la hotel, in care m-a fermecat atmosfera intima data de peretii pictati, draperiile si cuverturile cu fructe de padure si mai ales privelistea si cantecul pasarelelor in primele ore ale diminetii, cat si in cele mai micute vile, de doar doua camere fiecare, in care mobilierul pictat manual nu te lasa sa nu te gandesti la casuta piticilor din Alba-ca-Zapada – sau poate cea a vrajitoarei din Hansel si Gretel – ceva din povesti, oricum.

Hotelurile se raspandesc la poalele restaurantului – care am constatat ca are meniul identic celui de la baza muntelui, de care pomeneam, cel de la Cheile Gradistei. Atat din restaurant cat si din balcoanele hotelurilor ai o panorama care-ti taie rasuflarea atat asupra masivului Bucegi cat si asupra Petrei Craiului, atat pe timp de zi cat si seara, cand pe coastele muntilor incep sa clipeasca, ici si colo, luminitele rarelor gospodarii raspandite prin acest peisaj incredibil.

Ultima constructie adaugata ansamblului vine sa sporeasca atmosfera de intimitate, picurandu-ti tihna in suflet: asa-numitul „T-shop”, o ceainarie micuta si cocheta, la fel de armonioasa ca si restul locului, in care sorbitul ceaiului se combina cu lecturi la alegere, pentru ca locul este simultan ceainarie si librarie; cartile sunt alese cu pricepere, astfel incat atunci cand termini de savurat ceasca de ceai esti deja prins in mrejele cartii alese si nu ai cum sa o abandonezi – nu prea am vazut persoane sa plece din ceainarie fara sa fi cumparat si o carte. Iar senzatia pe care o ai stand in bataia razelor soarelui pe terasa ceainariei, in aerul tare de munte si cu ochii sorbind o panorama cum nu am vazut nici in calendarele elvetiene, este de neegalat, balsam pentru nervii chinuiti ai celor descinsi acolo din nebunia marilor centre urbane.

Oricine a avut ideea si puterea de a crea aceasta statiune, fie el cioban, atlet sau orice altceva – respectul si admiratia mea. Tara asta merita si ea un astfel de loc.

Si sa nu uit: daca v-am convins, faceti rezervari din timp – locul este preferatul pe lista locatiilor pentru training-uri si team building-uri, asa ca trebuie sa fii mult prea norocos sa gasesti un loc pe ultima suta de metri – nu m-as baza.

Fiind una din capitalele cele mai apropiate de noi, e greu ca Budapesta sa mai surprinda – prea multi romani au vizitat-o, de prea multe ori, fie si macar in treacat spre destinatii mai vestice, ca sa ii mai fi ramas ceva nestiut. Biserica Matias, Piata Eroilor, Catedrala Sf. Stefan, Palatul Parlamentului, Palatul Regal, Bastionul Pescarilor… Si totusi…

Eu una nu aflasem pana sa ajung acolo (daca nu cumva chiar pana la a doua descindere) ca una din „specialitatile” Budapestei o reprezinta izvoarele termale, captate in cadrul unor bai termale adapostite in hoteluri care sunt astazi monumente istorice. Am mers la piscina si baile din hotelul Gellert, aflat pe malul Dunarii, hotel finalizat chiar in anul 1918, la sfarsitul deci al unei epoci care a lasat capitalei maghiare zestrea sa de cladiri monumentale – deloc putine. Cladirea hotelului merita chiar si o vizita pur-si-simplu, fara a te caza acolo sau a face neaparat baie, pentru vitraliile de pe scara principala si pentru spectaculozitatea piscinei interioare, atat de aparte incat vazusem la un moment dat un film turnat in decorul sau. La capetele piscinei se afla baile termale propriu-zise, in care te relaxezi stand asezat pe banci de piatra, scufundat pana la gat in apa calda. La distanta de ani dupa vizita mea acolo aveam sa aflu dintr-un ghid turistic faptul ca una din bai este destinata exclusiv femeilor, cealalta barbatilor: moment in care am realizat, traznita, de ce eu fusesem singura femeie in baia in care intrasem…

Un alt loc pe care am constatat ca nu il descoperisera nici persoane care statusera luni de zile in Budapesta si care are un farmec aparte este parcul din spatele Monumentului Mileniului din Piata Eroilor; o data aflati in piata pe care nu o rateaza niciun turist, veti intrezari printre coroanele copacilor din parc niste turnulete care sigur va vor parea familiare – si nu va fi o parere: parcul adaposteste copii partiale, la scara mai redusa, ale unor cladiri celebre aflate la data constructiei parcului pe teritoriul Ungariei – iar cea mai vizibila este chiar Castelul Huniazilor. Zona are o aura romantica – am vazut o mireasa facandu-si acolo fotografiile, in atmosfera ca de castel din povesti.

O alta locatie speciala – gradina zoologica, pare-se una din cele mai vechi din Europa, cu o intrare spectaculoasa,  cu statui si mozaicuri si o cladire a acvariului la fel de impresionanta. Budapesta se lauda si cu cea mai veche retea de metrou de pe continent, care-si pastreaza si ea aerul din alt veac.

Altfel, de la cea mai recenta vizita am ramas in memorie cu atmosfera plina de vitalitate a centrului Budapestei, in special in comparatie cu centrul Bucurestiului nostru, care pare ca se scurge de vlaga cu fiecare zi care trece si fiecare librarie, cinematograf etc. care se paragineste si se inchide. Vaci Utca, principala lor strada si totodata o zona pietonala, era mai plina de viata ca niciodata, cu magazine pe care la noi le intalnesti doar prin malluri (am inteles ca in Budapesta s-a interzis constructia de malluri), cu cladirile vechi renovate sau in curs de renovare. Centrul Budapestei chiar traieste – si ii merge bine.

Am (re)descoperit pe Vaci Utca, pe langa marcile azi la moda, si magazine pe care le stiam de peste douazeci de ani, magazine cu produse locale de calitate, care duc mai departe traditiile locului: un magazin cu confectii pentru femei inspirate de uniformele husarilor, care dupa ce m-au fermecat pe mine acum douazeci de ani au cucerit-o definitiv pe fiica mea; magazine cu vestitul portelan Herend si cu obiecte din cristal (pe care le-am crezut de Boemia, dar am aflat ca sunt produse unguresti)  superbe, unele dintre ele chiar opere de arta realizate manual – evident la preturi pe masura maiestriei cu care au fost lucrate; un magazin care vinde tot anul oua de Pasti…

In materie de locuri de luat masa sau ridicat un pahar, la moda in ultima vreme nu mai sunt barurile-catacomba ci asa-numitele „baruri-ruina”, deschise in cladiri parasite, pare-se victime acum multe zeci de ani ale bombardamentelor (chiar m-am intrebat cum au rezolvat problema autorizatiilor de functionare…) si „decorate” cu te-miri-ce. Oricum, restaurante si terase sunt cate vrei si pentru fiecare aparent se gasesc destui clienti.

Cum in multe postari am vorbit despre inghetata, nu pot sa nu pomenesc si in acest caz o specialitate locala, deosebita nu atat in privinta gustului cat in cea a felului de prezentare – inghetata-trandafir; dureaza mai mult pana se dichiseste cornetul, dar… e altceva. Si sa nu uit, langa Bastionul Pescarilor exista si un mic si foarte simpatic muzeu al martipanului, cu o multime de figurine vesele si colorate, care ii vor fermeca mai ales pe cei mici.

Per total am plecat cu impresia unei capitale prospere, bine gospodarite, care stie sa-si puna in valoare mostenirea secolelor trecute, de altfel omniprezenta, fara a-i diminua farmecul nostalgic.

De fiecare data cand vorbeam cu persoane care vizitasera Budapesta, afland ca fusesem si eu pe acolo, eram intrebata : „Da’ la Szentendre ai fost?” O data, de doua ori… pana cand a devenit clar ca la prima descindere in zona musai e sa mergem la Szentendre.  Iar acum, ca am fost in Szentendre, de fiecare data cand voi vorbi cu persoane care au fost in Budapesta, sigur voi intreba: „Da’ in Szentendre ai fost? Nu?? Pacat…”

Szentendre nu a fost deloc ceea ce ma asteptam – in primul rand pentru ca, ei bine, cel mai celebru sat maghiar nu este unguresc; da, ati citit bine – este un sat sarbesc. In secolul al XVII-lea, dupa eliberarea Budei de sub dominatia turceasca, zona a inceput sa atraga masiv locuitori din zonele ramase sub stapanire otomana, in special sarbi – acestia primind se pare o serie de privilegii in zona.

Asezat la un cot al Dunarii, in amonte de Budapesta, practic imediat ce ai iesit din Obuda (cea de a treia localitate care, alaturi de Buda si Pesta, formeaza actuala Budapesta), Szentendre („Sfantul Andrei” pe limba noastra) te intampina cu turlele bisericilor sale ortodoxe, principalul element al imaginii satului, asa cum se vede el de pe cheiul Dunarii.

Pana a ajunge insa sa intram in sat, dupa ce parcaseram pe chei, ceva ne-a atras irezistibil atentia: un sir de trepte cobora spre marginea apei, iar acolo astepta cu mare interes un card de ratuste –  faptul ca teritoriul le apartine devine evident atunci cand observi la fata locului un automat ce distribuie mancare pentru rate – nu mai vazusem asa ceva pana anul acesta in Ungaria: in schimbul unei monede de 1 EUR sau al uneia de 20 de forinti (parca) primesti doi pumni de granule micute care se scufunda rapid, asa ca fie tu trebuie sa ai o super tinta, fie rata trebuie sa aiba niste super reflexe – in final, tot mai bine cu bucati de paine. Oricum, a fost singura data cand am hranit rate din palma.

Odata terminate monedele de 1 euro, ne-am urnit in sfarsit spre sat. Locul este cu mult mai linistit decat m-as fi asteptat – poate si din cauza ca ne-am nimerit acolo lunea, cand se pare vin mai putini turisti – si cand din pacate magazinul local care m-ar fi interest cel mai tare , „Mediterran Manufaktura””, era inchis – asa ca m-am multumit sa sufar in fata vitrinelor.

Tot in Szentendre am intalnit cel mai mare magazin „Herend” – atrasi de aspectul sau mai altfel decat restul zonei, cu doua coloane albe si fluturi zugraviti pe fatada, am patruns in el ca intr-un muzeu, pentru ca portelanul Herend, destinat candva sa impodobeasca mesele capetelor incoronate, cam tot pe-acolo cred ca bate si in ziua de azi, atata vreme cat o figurina cat palma o poti avea dupa ce ai lasat la schimb niste sute de euro.

Restaurantul la care am mancat este chiar pe cheiul Dunarii si il recomand fara ezitare: mancare gustoasa, variata, portii lipsite de zgarcenie, personal prietenos – locul se numeste „Fantazia”. Restaurante sunt oricum destule in zona, pe alese, inclusiv un restaurant cu specific grecesc.

Strazile vechi urca si coboara pe malul drept al Dunarii, strajuite de casute cochete, ici-colo intalnesti turla inalta a unei biserici, vreun pasaj ingust, o galerie de arta (in ultima suta de ani Szentendre a devenit cunoscut si pentru coloniile de artisti pe care le gazduieste)… Piateta centrala se intinde in jurul unei cruci inconjurate de flori – monument marcand, ca multe altele in Europa Centrala, sfarsitul unei epidemii de ciuma. Si tot in piateta centrala amintirea imi aduce inaintea ochilor un pudel alb caruia stapanii, in ziua unui meci al nationalei Ungariei, ii vopsisera coada in dungi rosii si verzi; pacat ca in seara aceea Ungaria a mancat bataie…

Satul este cochet, armonios, tihnit si are acea trasatura care face dintr-un loc unul din preferatele mele: o atmosfera care te ia cu ea si te ajuta sa faci un salt inapoi in timp; imi plac locurile care te invita sa le ghicesti in lumina unui alt veac, locurile care este evident ca si-au avut gloria lor in alte timpuri, dar care raman vii, fara ca prezentul sa le fi obligat sa-si uite farmecul.

De ce l-am cauta pe Wyspianski? Si mai intai de toate cine e Wyspianski ca sa-l cautam? Eu nu am stiut pana nu am citit numarul care i-a fost dedicat, acum ani, de revista „Mari Pictori”. Pana atunci dorisem sa vizitez Cracovia doar pentru ca auzisem ca ar fi cel mai frumos oras polonez – dupa dezamagirea care fusese pentru mine Varsovia, prima capitala pe care am vizitat-o  care mi s-a parut mai urata decat ce avem noi (e drept ca am fost in Varsovia in martie, cand inca iti cad urechile de frig, iar oamenii au trista scuza  ca vechiul oras le-a fost sters de pe fata pamantului in al doilea razboi mondial, asa incat bruma de centru „vechi” pe care o au nu e deloc vechi, ci refacut cu mari eforturi si grija dupa razboi).

Sa revenim la Cracovia si mai ales la Wyspianski – ca sa nu va tin cu sufletul la gura, Wyspianski este Mucha al polonezilor – cel mai cunoscut artist Art Nouveau al lor. Iar eu, de cand vazusem fotografia unei schite a sa pentru Biserica Franciscana din Cracovia, tanjeam sa ma vad acolo.

Centrul vechi al Cracoviei este in primul rand cu adevarat vechi – chiar nu vad cum s-ar putea reconstrui vreodata asa ceva, mai ales dat fiind numarul nesfarsit de biserici vechi pe care le intalnesti la tot pasul; din fericire istoria a fost buna cu Cracovia si i-a lasat zestrea netulburata. Centrul deci are forma unui dreptunghi urias, avand in centru galeria Sukiennice (care mie imi aminteste foarte pe departe, nici eu n-as sti sa zic prea bine de ce, probabil din cauza pozitionarii intr-o piata foarte larga, de Palatul Dogilor din Venetia); si inconjurat de parcul Planty, o centura verde plantata pe locul fostelor fortificatii. O singura portiune a vechiului zid de aparare a fost lasata sa supravietuiasca, in partea dinspre Barbican si Poarta Florianska, de la capatul arterei cu acelasi nume, principala strada ce duce spre centrul vechi al Cracoviei. Iar la capatul opus al dreptunghiului, Castelul Wawel – pentru ca a existat o epoca in care Cracovia a fost capitala Poloniei.

Castelul se inalta in varful unei coline ce vegheaza Vistula;  primul loc pe care l-am vizitat a fost catedrala, cu mormintele si monumentele dedicate eroilor natiei poloneze; la finalul vizitei eram deja la curent cu realizarile celei mai vestite dinastii a lor, cea a Jagiellonilor, cu alianta istorica dintre polonezi si lituanieni si mai ales impresionata de povestea primei sotii a celui mai vestit Jagiello, Jadwiga, astazi sanctificata. Urmatorul pas ar fi trebuit sa-l constituie vizitarea Castelului insusi – pana sa ajungem la el insa un indicator ne-a condus catre Donjonul Dragonului – vazusem ca dragonul apare frecvent in simbolistica Cracoviei, asa incat am patruns in donjon; te-ai astepta ca un donjon sa o ia in sus, nu? Ei bine, acesta merge in jos, un coboras spiralat printr-o atmosfera ca de pestera, pana la baza fortificatiilor – unde intr-adevar ne astepta statuia unui dragon – cam uratica ea, neasteptat de moderna, in fine… Partea proasta – castelul ramasese sus; iar la intrebarea „mai urcam o data la castel?” familia mea (si recunosc ca si eu in gand), dupa o dimineata de vizitat orasul, cu picioarele betege, cu rezerva de plasturi consumata – pentru ca in Cracovia chiar e de vizitat, cu soarele incingandu-ne capetele, in fine, familia, oripilata numai la gandul de a-si lua iar picioarele la spinare in susul colinei, a strigat in cor „Nooo!!” – asa ca despre Castel… alta data. Pot sa va spun doar ca are niste gradini cu adevarat frumoase.

Dar ne tot indepartam de Wyspianski – plecati de dimineata de la hotel, dupa o scurta vizita a Bisericii Dominicane (daca ajungeti acolo sa nu ratati stranele principale, decorate cu cantareti , astfel lucrate incat doua strane nu sunt la fel) ne-am indreptat hotarati spre mult visata Biserica Franciscana. Aveam sa aflu mai tarziu din ghiduri ca nu toate vitraliile incredibil de frumoase ii apartin lui Wyspianski si nici macar toate picturile murale cu motive vegetale, dar ideea de baza si cele mai multe dintre picturi, ca si cele mai impresionante vitralii, da. Biserica Franciscana din Cracovia este singura pe care am vazut-o ai carei pereti nu sunt  acoperiti cu scene religioase, ci cu nenumarate flori in stil Art Nouveau – cicoare, papadii, floarea-soarelui, nemtisori, trandafiri…, ca un omagiu adus iubitorului de natura care a fost Sfantul Francisc. Iar alaturi de acestea,  vitraliile, in special cele din spatele altarului, care s-a dorit sa reprezinte cele patru elemente ale naturii; Wyspianski a reusit sa creeze doar vitraliile avand ca tematica focul si respectiv apa – fara nicio exagerare, vitraliile cu irisi si nuferi simbolizand apa mie mi-au adus lacrimi in ochi; as fi putut sta ore doar privindu-le, fericita la simplul gand ca ele exista. Foarte impresionant este si vitraliul plin de forta al Genezei, din capatul opus al bisericii, deasupra intrarii, care-i apartine tot lui Wyspianksi – probabil cea mai celebra opera a sa.

L-am reintalnit pe Wyspianski si intr-o „filiala” locala a Muzeului National de Arta, cunoscuta ca si „casa Wyspianski”, ce adaposteste colectia unui Mecena local, Felix Jasienski, ce a donat statului polonez comorile stranse, inclusiv cateva din cele mai celebre picturi ale lui Wyspianski. Colectia chiar merita o vizita, inclusiv casa insasi, si ea din epoca. Am inteles ca vitralii ale lui Wyspianski se mai afla inclusiv in Catedrala orasului, Sfanta Maria, dar recunosc cu parere de rau si rusine ca la finalul zilei petrecute in Cracovia eram atat de rupti de oboseala si atat de chinuit ne taram spre hotel, incat, desi intrati in Catedrala, acele vitralii eu nu le-am identificat – altceva lasat pe, sper, data viitoare – pentru ca in Cracovia chiar ai ce vedea – si sigur o zi de petrecut acolo a fost prea putin.

Hotelul in care am stat il recomand din tot sufletul – chiar in coltul dinspre Poarta Florianska al centrului vechi, cu o cladire si un stil de la 1800, totul „ca pe vremuri” – noi sigur tot acolo am sta daca am reveni – la Hotel Europejski.

De mancat – oportunitatile sunt infinite – piata centrala gazduieste zeci de terase  – practic nu cred sa fie vreo cladire din piata sa nu aiba o terasa in fata, de unde poti admira trecerea calestilor albe cu caii  lor maiestuosi cu panase colorate.

Iar in materie de cumparaturi – specificul locului, ca si in Varsovia, il constituie bijuteriile si micile obiecte decorative din chihlimbar – de mai multe culori, de la cel laptos si opac pana la cel aproape grena, cu sau fara insecte prinse de milenii in apele sale – chihlimbarul fiind probabil singurul loc in care aparitia unei muste este binevenita, dat fiind ca prezenta unui astfel de „musafir” creste de cateva ori pretul oricarei bucatele de ambra.