„O, ce veste minunata!” Si nu, nu este vorba, desi se apropie Craciunul, de vestea pe care cu totii o primim, cu inimile mai mult sau mai putin deschise, in fiecare an in preajma zilei de 25 decembrie.

De data aceasta este vorba de o veste pe care am primit-o din numarul pe luna ianuarie 2021 al revistei „Gradina mea” – veste careia, cautand eu ulterior pe net, am aflat ca i-ar fi stat si mai bine in numarul din ianuarie al acestui an, 2020 – pentru ca de atunci pare sa dateze. Dar (stiti bancul cu Gheorghe, Ianosz si Mihai Viteazul, nu? – Ianosz, prieten de-o viata cu Gheorghe, se trezeste intr-o zi cu un Gheorghe foarte suparat la usa, cu un topor in mana, spunandu-i „No, Ianosz, am venit sa te omor!!” Ianosz incearca sa se dumireasca si sa-l ia cu binisorul: „Dar de ce, mai Gheorghe? Ce-am facut? Ne stim de-o viata…”. „Pai voi ungurii l-ati omorat pe Mihai Viteazul!!!”. „Da’ asta fost demult, mai Gheorghe!” „No, io amu’ am aflat.”), vorba aceea, eu acum am aflat, acum va zic – pentru ca eu nu am stiut pana azi iar vestea e la fel de imbucuratoare acum ca si acum un an – poate mai mult acum, pentru ca ma gandesc ca ne aflam mai aproape de transformarea stirii in realitate.

Iata stirea: „Grădinile Senatului – Memorial Uranus” este numele proiectului prin care Senatul României îşi propune să reconstruiască simbolic străzi şi clădiri existente pe Dealul Uranus până la demolarea lor pentru a se ridica Palatul Parlamentului. […]

Conturul clădirilor şi 12 străzi principale vor fi refăcute cu ajutorul pomilor şi florilor printr-un proiect de amenajare peisagistică ce se va desfăşura pe parcursul a maximum doi ani.

Vizitatorii vor avea posibilitatea să se plimbe prin Grădinile Senatului şi, cu ajutorul realităţii augmentate, utilizând dispozitivele 3D, să vizualizeze străzile şi clădirile de altădată.

Peste 1000 de arbori, 7500 de arbuşti, jumătate de milion de bulbi şi circa 30.000 de metri pătraţi de plante perene, trandafiri şi gazon vor contribui, alături de sistemul de iluminare şi mobilierul cu design special, la reprezentarea vizuală a amprentelor locative ale clădirilor de odinioară, refăcând legătura cu trecutul. Tulipa Uranus, o varietate nouă de lalea, a fost creată special pentru acest proiect”

Suna entuziasmant, nu? Nu credeam ca o veste ar putea sa mi se mai para atat de fantastica in vremurile astea, dar iata.

Si mi-au venit in minte imagini sporadice de dinainte de demolarea zonei – tramvaiul 3 (nu?) a continuat sa mai circule pe strada Uranus doar putine luni dupa mutarea familei mele in Bucuresti in 1983, chiar in vecinatatea zonei respective. Mi-au ramas in amintire imaginea unei biserici cu mozaic colorat pe fatada; o vila cu gardul acoperit si el de mozaicuri in stil antic roman si curtea plina de statui si fragmente de statui – probabil caminul vreunui sculptor; statuia dedicata eroilor pompieri din Dealul Spirii – reaparuta dupa 1989 in fata actualului Hotel Marriott (il am si acum in fata ochilor pe Petre Roman tragand repetat de sfoara care trebuia sa dezveleasca statuia – acoperamantul careia ramasese insa agatat de trompeta Victoriei, compromitand astfel solemnitatea momentului). Cumva, printre daramaturile in care s-a transformat zona, aparuse la un moment dat, undeva intre vechiul pod Izvor si vechile Arhive ale Statului, un – as zice – arc de triumf despre care nu am auzit niciodata si nu am reusit sa aflu nimic…

Si pentru ca romanul nu e niciodata multumit si de fiecare data vrea mai mult, vin si ma intreb: oare va vrea si va reusi sa refaca vreodata cineva si vechiul complex statuar intruchipand Legenda Urlatoarei, aflat initial si el in apropiere, pe un alt deal din zona, Dealul Filaret? Pentru cei care nu stiu despre ce este vorba atasez aici o fotografie preluata din Revista Arhitectura, care reda atat amplasarea initiala a grupului statuar cat si imaginea statuilor asa cum se regasesc astazi imprastiate prin parcurile bucurestene – recomand din tot sufletul articolul „Viata nesigura a monumentelor din Bucuresti” al lui Alexandru Panaitescu – nu am citit de multa vreme ceva atat de interesant.

S-au refacut/ reamplasat recent multe statui care apar in acest articol, poate va veni si vremea Grotei Gigantilor? E poate singurul ansamblu statuar pe care l-a avut orasul nostru in timp, unul fara conotatii politice – si nu cred ca avem atat de multe monumente oricum, ca sa ne permitem sa renuntam la impactul pe care l-ar crea un astfel de grup reunit, gandit si realizat de unii dintre cei mai celebri sculptori pe care i-am avut.

Si vreau sa-i multumesc lui Simion Saveanu, autorul cartii „Aventuri prin tunelul timpului”, de unde am aflat (si) despre grupul statuar de mai sus: oriunde ai fi acum domnule Saveanu, iti multumesc – cartea dumitale m-a facut sa incep sa iubesc Bucurestiul – o pustoaica de 15 ani, data peste cap de mutarea peste noapte intr-un oras pe care multa vreme l-a urat. Datorita acestei carti locul meu preferat din Bucuresti ramane Cimitirul Bellu, datorita ei ridic acum capul cand trec pe strazile vechi ale Bucurestiului sa observ undeva o statuie, altundeva o marchiza, un basorelief… Nu te-am iubit la 15 ani, Bucuresti, dar te iubesc acum si, pana la urma, asta conteaza.

Asa cum scriam la finalul articolului despre cea mai recenta incursiune in Paris (recenta vorba vine, s-a implinit anul), sfarsitul zilei petrecute acolo ne mai rezerva surprize si emotii – inainte de „grozaviile” unui Disneyland decorat pentru Halloween am avut parte de ceva „soc si groaza” in viata reala. Nu ca as fi simtit cumva nevoia dupa o zi deja plina, cu sosirea dis-de-dimineata pe aeroport, zborul si restul zilei petrecut per pedes prin Paris, fiecare cu rucsacul in spate.

Parasiseram Parisul cand deja se lasase intunericul, iar in momentul in care am ajuns in Serris, oraselul aflat la o statie de tren de Disneyland, nascut de fapt exclusiv pentru a servi nevoilor celor doua parcuri de distractii, era deja ora 9 seara; dupa informatiile mele mai aveam exact o jumatate de ora la dispozitie pentru ca, intrand in centrul comercial absolut urias pe care trebuia sa-l traversam in drum spre cazare, sa ne achizitionam apa si mancare pentru urmatoarele 2 zile, cel putin pentru dimineata si seara.

In timp ce ne asezam la coada la casa fiica-mea a venit cu propunerea: „Cat stati voi la coada (retineti, „cat stati voi la coada”, da?), noi mergem sa luam niste McDonald’s”. Poftim? Tocmai am cumparat de mancare, de asta suntem aici. „Da, dar ii e pofta lui…”. Aha. Ok, ce sa mai zic?

Deci fiica-mea si pofticiosul pleaca spre Mc, eu raman cu ceilati doi pustani. Si ne vine randul la casa; si platim; si fiica-mea nicaieri. Dupa vreo cateva minute bune de asteptat in fata la supermarket, cu cumparaturile pe langa noi, apare, gafaind: „Haideti si voi la Mc, ca e aglomerat si mai dureaza”.  Numai bine, zic, daca e aglomerat, nu mai luati. Fusese vorba de „cat stati voi la coada”, nu mai mult. E foarte tarziu, se inchide mall-ul. „Pai nu, ca am platit deja, dar dureaza pana sunt gata.” Aha. Din nou „aha”.

Si ajungem la Mc. Unde e omorul de pe lume – familii intregi care, dupa hanoracele cu Mickey purtate de adulti in toata firea, se vede ca au petrecut ziua in parc (acum nu ca eu nu as avea pe mine un hanorac cu Grumpy/Morocanosul de la incursiunea anterioara in parc, luat nu atat de drag cat de frigul cumplit care imi inghetase oasele la momentul respectiv); si nici ca mi s-ar potrivi mai bine vreun alt personaj Disney cand, dupa inca o jumatate de ora petrecuta la Mc, comanda inca nu e gata. Evident ca intre timp mall-ul s-a inchis – iar traseul pe care-l aveam eu in minte venea de la gara, traversa mall-ul fix pe la mijloc, mai mergea vreo doua strazi si ajungea la cazare. Mai traverseaza mall-ul, cand usa care il desparte de restaurant e de-acum inchisa… Deja sunt cam stresata, e trecut bine de ora 10, e noapte, nu cunosc locul si mai sunt si raspunzatoare de alti trei copii in afara de al meu personal. Caruia cu drag i-as scapa acum una dupa ceafa.

Ma gandesc cu groaza ca va trebui sa ocolim cumva mall-ul mai lung decat un cartier bucurestean, cu toate cumparaturile dupa noi, box de apa, toate cele, nu mai zic fiecare cu rucsacul pe care il cara in spinare de azi-dimineata. Vine in sfarsit comanda, iesim pe usa care da in exterior, gandindu-ma ca vom ajunge in strada, dar nu – suntem intr-un soi de parcare subterana, deja aproape goala; urcam pe scari la nivelul superior – un camp pustiu. Simt cum incep sa ma panichez. Pe de o parte. Pe de alta cred ca  am trecut de-acum de faza Grumpy  – sunt in pragul fazei Taz (chiar daca el nu are nicio treaba cu Disney).

Mai devreme, cand, asteptand si eu, acolo, niste aprecieri care nu venisera si nici nu aveau sa vina, imi intrebasem insotitorii cum s-ar fi descurcat prin Paris fara mine, mi se raspunsese sec: „exista googlemaps”. Asa ca acum e randul meu sa le reamintesc ca exista googlemaps, pentru ca simt o acuta nevoie de a ma spala pe maini si a-i vedea cum se descurca. Ei, ca sa vezi, googlemaps nu merge. Taman acum. Pe buuuneee??

E cazul sa gasesc resurse acolo unde nu simteam sa mai fie. Ne intoarcem in parcare, in care da si usa mall-ului pe care mai ies ultimii intarziati; imi vine ideea sa pandim cand iese cineva si sprintam prin usa ramasa deschisa inapoi in mall; care e deja aproape pustiu, intunecat. Nu e nimeni sa ne indrume, habar nu am pe unde suntem,  iesim pe prima usa care da in strada – cel putin suntem inapoi in lumea civilizata, nu noaptea in camp. Googlemaps isi gaseste si el ultimele resurse, functioneaza doar pe un telefon si acolo intermitent, dar cumva-cumva, dupa vreo 20-30 de minute de mars printr-un oras in care nu stiu daca mai intalnim in total cinci persoane pe strazi (care strazi pe anumite portiuni au doar pe o parte cladiri, iar pe cealalta camp cat vezi cu ochii pana la orizont, unde se vad in noapte cladirile mai inalte din Disneyland) ajungem la adresa.

Tastam codul comunicat pe booking, intram in cladire, recuperam dintr-o cutie postala, si ea cu cod, cheia apartamentului; conform instructiunilor proprietarei trebuie sa apropiem brelocul cheii de un loc de pe perete si se va deshide usa ce da spre holul care precede apartamentul. Cel putin asta se intelege, doamna a fost draguta si a tradus in romana cu googletranslate; mai bine lasa in franceza sau engleza pentru ca textul suna ciudat iar cand apropiem brelocul de locul stabilit nu se aude niciun clic, nu se deschide nicio usa. Mai incercam, cu randul… nimic. Incercam sa deschidem usile care dau in hol: una da spre o curte interioara, alta intr-o debara, pe cea de a treia am intrat dinspre strada, alte doua raman blocate oricat am zgaltai de clante. Sunt deja disperata, nu mai am solutie: desi e trecut de 11 noaptea o sun pe proprietara; care, firesc, nu raspunde. Imi vine sa ma asez in fund pe hol, oricum e singura optiune. De fapt, mai am una: sa ma rog.

Acum va intreb: care erau sansele ca intr-un oras pustiu, aproape de miezul noptii, sa intre cineva fix in blocul in care eram noi? Usa dinspre strada se deschide, intra cineva  – pentru mine omul ala nu a fost un om: a fost, fara nicio gluma, un inger sub forma unui negru atletic, raspunsul neasteptat de prompt la rugaciunea mea. Pe bune, care erau sansele?… Omul se uita ciudat la noi, cinci persoane cu tot calabalacul, ne arata ca una din cele doua usi se deschide cand apropii brelocul de zid, dar trebuie sa fii pe faza sa apesi imediat pe clanta, altfel se blocheaza foarte repede la loc, ceea ce probabil se tot intamplase.

Intram in apartament, sunt suficient de capsata ca sa nu mai indrazneasca nimeni sa comenteze atunci cand ii anunt ca fetele vor dormi cu mine in camera copiilor, cu patru paturi suprapuse din care imi atarna picioarele, iar baietii in dormitorul cu pat matrimonial – aud doar un bombanit de genul „dar noi nu suntem gay”, ma uit urat si orice alt comentariu le ingheata pe buze. Sperasera pana in ultimul moment ca vor dormi cu totii la gramada, in camera copiilor, intr-un pijama party de trei zile consecutiv. Aha…

A doua zi ne revine buna-dispozitie, ajungem devreme in parcuri, luati de proprietara cu masina personala uriasa, ne procura si bilete la reducere (in calitate de persoana care ofera cazare pentru cei care vin la Disneyland are anumite inlesniri, inclusiv accesul cu ceva timp inaintea hoardelor) si intram mai intai in parcul clasic. Constatam ca trenul care inconjura parcul cu oprire in fiecare din cele cinci zone nu mai circula, e fiecare cu picioarele din dotare, traseul Indiana Jones nu mai functioneaza nici el (de fapt imi aminteam ca la o vizita anterioara vazusem un vagonet blocat chiar in punctul cel mai inalt – cum or fi dat oamenii jos de acolo pe sine chiar nu vreau sa stiu) iar pe parcursul zilei, cand inca nu apucaseram sa ne dam in Big Thunder Mountain, aveam sa vedem niste vizitatori descinzand per pedes de pe munte, trenuletul de mina fiind blocat (nu pot sa-mi imaginez cum e sa se blocheze trenul ala in mers la viteza incredibila pe care o prinde); asa ca in prima zi nici vorba de Big Thunder Mountain – unul din motivele pentru care aveam sa revenim in parc si a doua zi.

Casa Bantuita inca nu e deschisa dar incepem cu traseul corabiei zburatoare a lui Peter Pan, continuam cu Piratii din Caraibe si „It’s a Small World After All„, revenim la Casa Bantuita – fiecare cu cozile aferente, facem si turul cu vaporul cu zbaturi care te duce cu gandul la Mark Twain, prindem parada cu specific de Halloween/ Ziua Recoltei, mergem kilometri prin parc, prin magazine, prin Castelul Aurorei cu balaurul lui cu tot; pentru pranz ne hotaram pentru Planet Hollywood din satul Disney (unde mancarea e chiar ok dar localul arata destul de depasit, mai ales in comparatie cu exuberanta din Disneyland, nicio trimitere la vreun film mai recent, totul a ramas asa cum era in urma cu vreo opt ani) si apoi intram in cel de al doilea parc, Disney Studios. Aici copiii se duc glont la traseul inspirat din „In cautarea lui Nemo”, coada e de vreo 75 de minute, timp in care ma plimb prin parc, admirand arhitectura ce aminteste de Hollywood-ul anilor de glorie, carand rucsacul in care sunt lucrurile tuturor (inclusiv trei sticle aproape pline cu suc) si pe care stabiliseram ca il vom duce cu randul, dar cumva nu reusesc sa scap de el decat atunci cand i-l pun cu tot dinadinsul in brate fiica-mii (moment in care unul din baieti isi ia in sfarsit seama si ” se ofera” sa il ia el).

Dupa zborul cu covorul lui Aladin descoperim un mic colt de Paris reprodus aici in parc si traseul inspirat din „Ratatouille”, care ne place atat de mult incat ne dam de doua ori. Inapoi in parcul clasic ajungem si in Discoveryland cu al sau Nautilus si simulatoarele de zbor inspirate din Star Wars (sunt mai multe variante de program, iar la una dintre ele ni se face invariabil rau, din pacate nu poti sti dinainte la care nimeresti) iar odata cu venirea serii aflam ca nu mai exista parada electrica, preferata mea, ci o proiectie pe peretii Castelului Aurorei cu muzica si fragmente din multe din filmele Disney si Star Wars, un spectacol nu doar de sunet si lumini ci si cu jerbe de flacari, jocuri de apa, lasere  si focuri nesfarsite de artificii, o punere in scena cu adevarat magnifica; e clar impresionant, lumea e subjugata, o doamna mai in varsta ca mine imi racneste in urechi muzica din „Frozen” – varianta in limba franceza ( „Let It Go” a devenit ceva cu „Libere, libere…„), omorul este de zile mari iar eu am nimerit in spatele unui tip super inalt si super masiv care mai are si un copilas pe umeri.

A doua zi exista o oarecare indecizie intre a doua vizita in parc si respectiv vizitarea Versailles-ului, in final castiga tot Disney, de data asta Big Thunder Mountain a fost repus in functiune si copiii se dau de doua ori  (eu zic pas dupa prima tura, cand mi-am tinut demn firea desi simteam cum zburam cu vagon cu tot la fiecare curba luata in trepidatii si huruiala – e clar, am imbatranit, candva m-as fi dat non-stop); iar la Star Wars, iar la pirati, una dintre pustoaice, mai curajoasa, se da si in Space Mountain, eu inca mai am sechele de la parcursul anterior, din urma cu 24 de ani si zic iarasi pas. De data asta parcul se inchide ceva mai repede, e duminica seara si a doua zi se merge la munca/ scoala, suparare mare, nu am apucat sa ne mai dam inca o data in Casa Bantuita.

De dimineata fusese neobisnuit de cald pentru luna octombrie, asa ca lasaseram la apartament pelerinele de ploaie carate in cele doua zile anterioare, in care nu plouase – evident ca a trebuit sa ploua razbit in chiar intervalul in care era musai sa stam afara pentru ca altfel pierdeam parada principala, cu personajele clasice Disney, pe care o rataseram in ziua anterioara, cand la ora respectiva ne aflaseram la Disney Studios – cu care alegorice inspirate din toate filmele Disney, dansatori, muzica, printi, printese… atat cat apuci sa vezi lungindu-ti gatul din multime. E now or never, asa ca ramanem in ploaie, acoperindu-ne capetele cu pliante de hartie care sfarsesc prin a se pleosti, inmuiate de ploaia care nu ne iarta deloc.

Cu toate astea atmosfera e fantastica. Asteptandu-i pe copii aveam sa stau sa ma uit pur si simplu la cei care treceau – e locul in care pare ca toata lumea a luat-o razna, oameni care probabil in viata de zi-cu-zi sunt persoane serioase acolo defileaza cu cele mai ciudate palarii pe cap, inclusiv coarnele lui Maleficent; urechile lui Mickey si Minnie ai zice ca fac parte din uniforma obligatorie – de la cele clasice, negre, respectiv rosii cu picatele albe, pana la tot felul de variante, culori, materiale, paiete… optiunea fiica-mii fiind cea in care intre urechi se rasfata zambitori celebrii Timon si Pumba.

Am vazut o familie numeroasa in care toata lumea avea tricourile rosii din „Incredibilii”, respectiv o alta, tot numeroasa, in care cu mic cu mare erau imbracati in cele mai recente costume din „Star Wars”, cu „sabii laser” cu tot. Impreuna cu decorurile viu colorate din „Coco”, foarte potrivite si cu tematica de Halloween, aceasta nebunie a vizitatorilor porniti pe campii  e cea cu care raman in final in amintire – Disneyland e in continuare pentru toti Regatul Magic. Da, este un loc comercial, dar daca stam sa ne gandim, dintre toti realizatorii de filme, exista vreunul care sa fi avut macar pe departe impactul lumii create de Disney? Oare cati copii exista in lume – si nu doar copii, care sa nu ii stie pe Alba ca Zapada creata de Walt Disney, Cenusareasa, Aurora, Mica Sirena, Regele Leu, Nemo, Rapunzel, Aladin, Bambi, Donald, Pluto, etc., etc.?

Si uitandu-ma pe fotografiile facute acolo mi-am reamintit ca fiecare copac in parte a fost plantat cu ocazia construirii parcului, mii de copaci; trasee artificiale de apa, cladiri in toate stilurile posibile, de la colibe indiene si sate africane la saloanele din vestul salbatic si cupolele lumii lui Aladin, un intreg orasel american de secol XIX, casutele personajelor din basme, munti artificiali…, un efort absolut urias. Si aici vorbim doar de decoruri.

In ultima seara, umar la umar cu mii de persoane (aglomeratia si cozile interminabile erau  blestemul dar si sufletul parcului), luata de val am cantat si eu „Libere, libere...” ; acum, privind in urma, realizez ca acesta ar fi putut fi un imn al parcului, pentru ca in regatul Disney te simteai in primul rand eliberat – liber de inhibitii, liber sa te bucuri, sa te minunezi, liber sa redevii copil. O lume de poveste la care nu stiu in ce conditii mai au acum acces copiii lumii – cei mici si cei mari laolalta. Un intreg univers de trairi, muzica, lumini, culori, rasete si strigate, dans, stralucire si mai ales fantezie, care probabil nu va mai fi niciodata la fel.

Atunci cand te apropii de Santorini venind dinspre caldera (vechiul crater sfasiat al insulei care a explodat in urma cu mii de ani, in era minoica, avand in mijlocul apelor bucatile de sol negru ale Nea Kameni si Palea Kameni , cele doua insulite vulcanice) , impresia pe care o ai este ca pe inaltimile insulei astazi semicirculare a nins. „Zapada” care ii incununeaza stancile negre ce se reped aproape vertical in mare este de fapt albul cladirilor spectaculoase ale celor mai mari localitati de pe insula – Fira in centru, cu satele Firostefani si Imerovigli alaturi si Oia la unul dintre capete.

Arhitectura locului este una cu totul speciala, cladirile imaculate par a curge pe pantele suspendate la zeci de metri deasupra marii, porti ce se ridica la capatul unor trepte in coborare par a nu duce nicaieri, in spatele lor sunt doar cerul si marea, vazuta foarte de sus; caci dincolo de ele continua sa coboare invizibile trepte si alei, mereu in jos, mereu catre mare, spre buza prapastiei.

Impresia cea mai puternica ti-o lasa ciorchinii cladirilor parca atarnate unele de altele, atat in Oia cat si in Fira, suspendate, contrastand izbitor cu solul negru vulcanic si, pe alocuri, cu verdele, rozul si rosul intens al florilor cultivate in localitati. Pentru ca in afara acestora, insula este uscata, aproape deprimanta. Pe Santorini nici macar vita de vie nu creste drept, nu ar rezista, ni s-a spus, vanturilor. Tulpinile plantei sunt incolacite pe sol, ca niste cuiburi  de pasare.

Din ce in ce mai multe voci tind sa localizeze in Santorini poate cea mai fascinanta dintre legendele omenirii – Atlantis. Ceea ce e sigur e ca explozia din secolul XVII-XVI I.C. a distrus o civilizatie – nu doar insula insasi, spulberata de explozia violenta a vulcanului, redusa la ramasitele de astazi, ci si celalalt centru al infloritoarei civilizatii minoice, Creta: tzunami-ul pornit cu o inaltime de 200 de metri din Santorini masura inca 70 de metri cand, ajuns pe tarmurile Cretei, a cufundat in istorie Knossos-ul.

Atunci cand ajungeam pentru prima oara pe insula, cu un vas urias de linie plecat din Heraclion, in urma cu 21 de ani, optiunile excursiilor de efectuat pe insula erau trei: vizitarea unei podgorii, a sitului arheologic de la Akrotiri sau, respectiv, a trei localitati de pe insula: Pyrgos – un satuc pitoresc, Oia si Fira. Astazi, plecata doar cu fiica mea cu un catamaran de dimensiuni mult mai modeste din Rethymno, optiunile s-au dovedit schimbate: vizitarea de catre toata lumea a Oiei si Firei si, la alegere, inot langa vulcanul Nea Kameni, mers la plaja neagra Perissa sau timp suplimentar in Fira. Nu ne luaseram costumele de baie la noi, deci primele doua optiuni ieseau din discutie.

Cel mai mult ne-a bucurat vizita in Oia si am fi preferat ca timpul suplimentar avut la dispozitie sa-l fi petrecut acolo, dar… Odata ce urci dinspre parcare spre partea superioara a satului, ai la dispozitie doua variante: fie o iei la stanga, unde, cladirile insirandu-se la nivelul strazii doar pe partea opusa marii, ai,  spre mare, ocazia celor mai spectaculoase privelisti, de natura sa-ti taie respiratia, fie, luand-o la dreapta, vei fi insotit pe amble laturi ale drumului de magazine, ateliere, restaurante si hoteluri care iti vor permite in mult mai mica masura accesul cu privirea inspre mare. Noi am luat-o catre stanga si am mai avut prea putin timp, odata parcurs drumul inapoi, pentru a ajunge si in partea dreapta, dar nu ne-a parut nicio clipa rau; magazine aveam sa intalnim o sumedenie si in Fira.

In Fira partea superioara a orasului poarta denumirea de Golden Lane (Aleea de aur), atat datorita incidentei crescute a magazinelor de bijuterii cat si „stralucirii” sale – aici veti gasi magazinele si restaurantele cele mai pretentioase de pe insula. Din pacate toate acestea obtureaza vederea spre caldera, asa incat cele mai frumoase fotografii cu care ne-am intors au ramas cele din Oia. Ceea ce vedeti de obicei ca fotografii superbe din Fira, cu mici terase si constructii deasupra marii, sunt cel mai probabil imagini din Firostefani si Imerovigli, atat cat mi-am putut da seama.

Totul e dramatic in Santorini: peisajul, istoria, arhitectura. Atrasi de tragismul istoriei sale, de aura de legenda si mai ales de spectaculozitatea privelistilor de pe inaltimile abrupte ale insulei, turistii nu inceteaza sa soseasca, an de an. Din pacate nu doar cele de mai sus s-au dovedit a fi dramatice.

Ziua a inceput insorita si linistita, astfel ca pe drumul catre Santorini nici nu m-am gandit la eventualitatea unui rau de mare; pur-si-simplu nu mi-a traversat macar gandurile. De fapt am si reusit sa recuperez din somnul pierdut cu trezirea la 5 dimineata pentru a fi la ora 6 la microbuzul care ne dusese din Chania in Rethymno.

In timpul sederii in Fira insa vantul a inceput sa se inteteasca, desi ziua continua sa fie senina, astfel incat, in momentul in care am ajuns in port si ne-am imbarcat pe catamaran in directia Creta, a inceput calvarul. Drumul care la venire durase doua ore ce trecusera ca vantul a devenit in conditii de hula unul de trei ore, din care fiecare minut a fost un minut prea mult. Marea ne-a luat in primire din prima secunda si nu ne-a slabit nicio clipa, astfel ca din primul moment am inceput sa ma gandesc cu disperare la zecile de minute pe care le aveam in fata, uitandu-ma din zece  in zece minute, agonizand, la ceas.

Valurile care pe un vas de mai mari dimensiuni s-ar fi aflat mult sub noi erau acum exact la nivelul ochilor, negre si framantate (unul dintre membrii personalului, intrebat de fiica mea privind gravitatea situatiei, ne-a confirmat ca valurile erau intr-adevar „medium to high” – de la mediu la inalte. In scurta vreme pasagerilor a inceput sa li se faca rau – personalul nu mai prididea sa alerge de la unul la altul, agatandu-se de stalpii din interiorul vasului pentru a-si mentine cat-de-cat o traiectorie; estimez ca mai putin de douazeci la suta din cele peste doua sute de pasageri au reusit sa se tina cu firea pana la final. Eu am rezistat din toate puterile doar un ceas. Am multumit lui Dumnezeu ca fiica mea a dovedit cu aceasta ocazie ca nu sufera de rau de mare. Pana si ea a cazut insa prada unui atac de panica dupa ce a reusit sa ii dea o mana de ajutor unei batrane careia i se facuse rau, blocata in toaleta de pe vas; dupa care a cedat si ea, scurgandu-se pe peretii cabinei si aterizand in fund chiar pe podeaua baii. Eu am fost cred intr-un atac de panica continuu, nereusind sa ma gandesc macar la eventualitatea de a ma ridica din scaun pe tot parcursul.

In marea majoritate a timpului am trait cu groaza ca ne vom rasturna/ scufunda; filmultele proiectate despre cum sa-ti pui vesta de salvare si sa parasesti vasul in caz de pericol nu ajutau deloc. Reclamele, inclusiv la mancare, care continuau pe alte ecrane, nici atat. Incercam sa imi fixez privirea fie pe o plafoniera ca sa evit ecranele, fie afara, pe geam, unde ma ingrozea insa vederea valurilor spargandu-se de geamuri peste fata mea, de care le desparteau cativa milimetri de sticla; de fiecare data cand vasul era lovit din lateral, se cutremura ca si cum ar fi izbit un perete elastic urias; daca inchideai ochii ameteala si greata, daca mai era posibil, se intensificau. Din cand in cand imi veneau in minte imaginile cu furtuna de la inceputul filmului Zorba Grecul; nici asta nu ajuta deloc.

Cumva in nebunia si teroarea aceea, cu starea de rau neintrerupta, desi pranzul luat in Fira ma parasise deja, cum am zis, dupa prima ora de drum, nu mai zic de berea locala Yellow Donkey pe care nu o poti bea nicaieri in alta parte pentru ca este ceea ce se numeste fresh (si pe care am regretat amarnic ca insistasem sa o beau, nefiind bautoare, de dragul magarusului simpatic de pe eticheta – cumparasem de altfel si tricouri aferente pentru mai toata familia) am crezut ca am reusit in mod inexplicabil sa adorm – nu o data, ci de vreo cinci-sapte ori, cel mai mult pentru circa 45 de minute, ceea ce probabil mi-a salvat viata, pentru ca in acele rastimpuri respiratia sacadata si bataile inimii imi reveneau cat-de-cat la normal, calvarul reincepand insa dupa fiecare trezire, cand luam iarasi la cunostinta situatia. Aveam sa aflu ulterior ca nu adormisem (nici nu as fi avut cum, date fiind conditiile), ci, cum se zice, „mi se rupsese filmul”, cu alte cuvinte lesinasem in mod repetat; se pare ca organismul are posiblitatea, atunci cand trauma este prea puternica, sa „stinga luminile” pentru a prezerva pe cat posibil viata subiectului – asa zis-ul blackout. Pe scaunul din fata mea, un domn mai in varsta parea si el dus de pe lumea asta, cu capul balanganindu-i-se – pe undeva, mai bine.

Momentul culminant, in care m-am simtit in plin Titanic, a fost acela in care in boxe s-a auzit anuntul: „Aici capitanul; daca printre pasageri se afla vreun medic il rugam sa se prezinte de urgenta la cabina capitanului.” Pentru mine aceea a fost fara discutie ultima croaziera facuta de placere. Daca as fi stiut macar 10% din cum avea sa fie drumul de inapoiere, chiar raportat la tot ineditul si frumusetea insulei, nu as fi pus niciodata piciorul pe acel catamaran.

Din lesin in lesin timpul a trecut ceva mai repede, astfel ca la un moment dat, la caderea serii, prin stropii valurilor care improscau neintrerupt geamurile, am crezut ca vad pamantul, care nu putea fi decat tarmul Cretei; arantandu-i-l la capatul puterilor fiicei mele si intreband-o plina de speranta daca ei i se pare ca e pamantul sau vreun nor urias foarte jos, raspunsul a venit, nu foarte incurajator: „sa speram ca e pamantul, ca daca e nor, am b…-o”; am trait sa spun povestea, deci… era tarmul, pe care l-am intampinat cu entuziasmul (cat mai era fizic posibil, sleiti de raul de mare si de groaza) unor naufragiati; iar urmatoarea imbunatatire dupa aparitia la orizont a tarmului a survenit odata cu caderea intunericului, cand cel putin nu am mai putut vedea valurile de pe partea cealalta a geamului.

Odata ajunsi in Rethymno mi-am infranat cu demnitate impulsul de a ma lungi pe jos si a saruta pamantul. (Ajunsa dupa doua zile la birou, in anumite momente inca mai simteam podeaua dansand cu mine.)

Nu mai credeam ca anul acesta voi avea ocazia sa bifez ceva la categoria Calatorii. Si totusi…

In penultima zi a verii 2020, cand ii multumeam lui Dumnezeu ca, dupa luni de frustrari, lacrimi, nostalgii si nervi, ajunsesem cel putin, si acolo cu grija si frica in san, sa intru, pastrand distantarea, in mare (marea noastra, vag tulbure si cu alge, intr-o iesire de doar zi pe zi), in timp ce eram pe plaja, mi-a sunat telefonul: fratele meu ma anunta ca isi luase bilet de avion spre Chania, in Creta – orasul la care ma gandisem mereu ca eventuala destinatie favorita in caz ca vreodata s-ar fi pus problema unei plecari in Grecia cu avionul (noi mergand intotdeauna cu masina, deci nicio sansa de ajuns in Creta). In secunda urmatoare: „Vin si eu!!!”

Incurajata de faptul ca el isi lua inima in dinti sa se aventureze in astfel de vremuri intr-un aeroport, intr-un avion si intr-o tara straina, pornind de la ideea ca in avion toata lumea urma sa fie testata, in Creta aveau cate un caz de Covid pe zi si chiar si acela in capitala, nu in Chania si ca, citez, „pe aeroport ai tot atatea sanse sa iei ceva ca de fiecare data cand mergi la supermarket”, am facut saltul in gol – am mers pana la capat si, ca sa zic asa, dincolo de el, pentru ca in final am profitat de ocazie si in cele trei zile de calatorie am inghesuit si o croaziera zi-pe-zi catre Santorini, pe principiul „acum cat se poate, ca mai incolo…”

Am observat de fapt atitudinea asta la multi dintre cei care si-au facut curaj sa plece din tara anul acesta: nu numai ca au plecat o data, invidiati de cei ramasi sa se deprime in Bucuresti, dar cum au prins ocazia, vazand ca se poate, au sters-o inapoi: nu apucam sa ma oftic bine cu pozele lor de pe FB ca apareau altele, alte filmulete cu apa marii din Grecia, sunetul valurilor, alte destinatii… A fost o vara a frustrarilor, pentru multi. Da, stiu, veti zice, sanatosi sa fim! Intru totul de acord. Am lasat eu insami sa treaca doua saptamani de la intoarecere pana la aceasta postare, ca sa nu tentez soarta, cum se zice, sa fim siguri ca am trecut hopul si ca nu am platit pentru excursia respectiva cu mult mai mult decat facea.

Privind acum in urma imi dau seama ca mi s-au confirmat doua cugetari/ citate/ zicatori in care eu cred: „where there’s a will, there’s a way” (unde exista vointa se va gasi si calea) – mi-am dorit cu incapatanare o vacanta, cat de mica, as fi fost dispusa sa ma duc acolo si pentru un ceas doar, pentru ca Chania e pentru mine, inca de la vizita de acum 21 de ani, de la distanta in topul destinatiilor din Grecia care nu presupun neaparat mare si plaja – desi are si asa ceva; echivalentul acestei „ziceri” ar fi acel citat din Coelho – „cand iti doresti cu adevarat ceva, tot universul conspira la indeplinirea dorintei tale” – sau pe-acolo;

a doua – „cand soarta iti refuza ceva, e pentru ca ti-a pregatit ceva mai bun„: in locul Pargai, care ramane in continuare lipita de sufletul meu, am primit cele mai ravnite doua destinatii din Grecia si unele din cele mai greu de atins. Constat ca soarta iti da cateodata ce voiai, doar dupa ce ai incetat sa te mai zbati; te aduce sa pleci intai capul, pentru ca apoi sa te bucuri cu atat mai mult – eu tocmai renuntasem la orice vise legate de vreo vacanta, era, cum am spus, data de 30 august si vara tocmai iesea pe usa; si ma declarasem super fericita cu acea jumatate de zi pe o plaja din Constanta. Pentru ca exact atunci…

Am plecat avand pe noi deja pulovere dar tinand in maini, cu incredere, palariile de soare. Intr-o cursa in care, da, am ajuns vara din urma. Si ne-am luat inapoi, sub forma unei „pilule” de trei zile, tot ce visaseram: valurile si soarele Mediteranei, portul venetian al Chaniei cu farul egiptean, terasele, muzica grecilor si mai ales stradutele vechi, cu valurile de bougainvillea, cu casele centenare, unele nemaiavand de mult acoperisuri, cu ferestre dincolo de care, privind din strada, te asteapta doar cerul, cu zidurile pe alocuri surpate dar pline de flori, flori peste tot, roz, albe, rosii, violet…

Si peste toate am inghesuit in bagajul cu care ne-am intors si o jumatate de zi petrecuta in Rethymo, alt fost oras port venetian, cucerit si el de turci pe la 1600 (trasatura distinctiva a portului vechi din Chania fiind de altfel prezenta moscheei Kioutsouk Hasan, acum galerie de arta), si el cu un far si un port vechi de sute de ani, ceva mai mici decat in Chania, dar orasul insusi mi s-a parut ceva mai luminos si mai apropiat zilelor noastre ca atmosfera decat Chania.

Insa tot Chania ramane preferatul meu, cu nostalgia sa, cu fiecare colt de strada, cu aleile urcand si coborand pe sub boltele de flori; in Chania iti vine sa fotografiezi non-stop, iar daca te-ai oprit sa faci o fotografie cu o pergola inflorita sau cu o scara plina cu ghivece cu flori vrei sa o faci apoi si din celalalt sens al strazii, pentru ca perspectiva e alta.  De multe ori la capetele stradutelor asteapta albastrul marii, iar inspre capatul opus albastrul cerului sudic, muchia fortificatiilor vechi pe care se catara orasul iesind din mare.

Si te injuri in gand cu ceilalti turisti care vor si ei sa fotografieze ce ai decis tu sa fotografiezi si iti tot intra in cadru asa cum si tu, clar, apari in pozele lor. L-am asteptat nu stiu cat pe proprietarul in varsta al unui magazin de covoare traditionale, al caror rosu contrasta frumos cu zidurile vechii stradute, sa intre odata in magazin sa fac si eu o poza; a intrat, dar a lasat in urma, fix in mijloc, o punga albastra de plastic (parea sa fie cu naftalina) care strica tot fengshui-ul…

Nu am vizitat obiective, muzee – in acest scurt ragaz am vrut sa intru pur-si-simplu in atmosfera, sa ma plimb tihnit pe stradute, sa ridic capul sa ma uit la balcoane, la ferestre, la flori, la cer.

Bucuria pe care am simtit-o iesind in prima seara in port, cu luminile sale, terasele, magazinele de suveniruri, cu apa aceea atat de limpede (la apa visasem cel mai mult in toate lunile de restrictii) incat se vedeau pestii si aricii de mare chiar acolo, in port, o bucurie ca aceea… Cumva, ne-am simtit din nou un pic liberi.

La plecare, in drum spre aeroport, ne-am oprit in doua locuri afara din Chania pe care le recomand:

Plaja Stavros, unde s-a filmat celebra scena a dansului final din „Zorba Grecul” – marea formeaza la baza masivului stancos arid un ochi de apa mai limpede decat aerul, calda data fiind adancimea mica si cu pestisori (acestia pasnici, nu cum fusesera cei din apa marii de langa plaja Neo Chora, din Chania, care te atacau pur-si-simplu, te ciupeau de cum stationai un pic – nu stiu de nimeni care sa fi patit vreodata asa ceva, nu treceau cinci minute fara sa auzi tipatul ascutit al cuiva din apa; si tot la Neo Chora am vazut pentru prima oara in viata o caracatita, marisoara, in apa calda de la mal – probabil urmarea numarului mai scazut de vilegiaturisti in acest an, care a facut ca animalele sa reintre in posesia habitatelor lor naturale si, aparent, sa incerce sa le si apere);

al doilea loc, o oaza de verdeata si flori in mijlocul unei pustietati „populate” doar de maslini si tufe uscate – Manastirea Agia Triada Tzangaroli. O oaza si de liniste, pentru ca in afara batranului care ne-a rupt biletele la intrare si a altor trei turisti, nu am intalnit pe nimeni – niciun calugar, nimic. Biserica insasi era complet pustie, cu toate bogatiile din ea, inclusiv magazinul de suveniruri, unde icoane in valoare de multe sute de euro stateau complet nesupravegheate.

Si am pomenit si de Santorini, dar cum deja postarea aceasta e de-acum destul de lunga si ar fi cate ceva de spus, evident, si despre Santorini, inseamna ca ramane pentru o alta postare.