De cand am calcat in Biot ma tot chinui sa-mi amintesc in ce carte cu actiunea in Franta dadusem peste aceasta localitate – si nu reusesc. Daca are cineva idee… m-ar scapa de senzatia aceea nesuferita de lapsus.

Biot nici nu era de altfel pe lista. In cea de a treia si ultima zi intreaga petrecuta in sudul Frantei ar fi trebuit sa oprim in Nisa si Saint-Tropez si sa terminam ziua in Toulon.
Dar informatii tulburatoare despre insecuritatea de pe strazile Nisei, primite chiar in ziua anterioara, ne-au facut sa renuntam la Nisa. De ce sa te legi la cap daca nu te doare cu tot dinadinsul?…

Asa ca pe lista s-a instalat Biot; un sat vestit se pare pentru productia sa de sticlarie. Nu am vizitat niciunul dintre ateliere, aflate mai departe de centru, dar am zarit prin sat mostre ale creativitatii locale in domeniu, expuse pe strazi si in piete.
Dat fiind ca am gafait un pic dinspre parcare inspre sat, trag concluzia ca se incadreaza si acesta in categoria satelor cocotate – villages perches.
In sat se desfasoara un targ, e zi de piata, ceva. Sau asa o fi mereu…

Observ ca denumirile strazilor si pietelor sunt bilingve. Cea de a doua limba nu e nici franceza nici spaniola, ci ceva pe acolo. Intrebam – este provensala, ni se zice; desi, dat fiind ca respectivii bastinasi erau cam pusi pe glume, ma intreb acum – n-o fi fost occitana? Si de fapt care ar fi diferenta?… Ne aflam deci in Provence? Pe hartie am fi in zona Alpes-Martimes. Sunt si mai confuza decat in ziua precedenta.

Centrul satului il reprezinta Piata Arcadelor – fostul „sediu”, inteleg, al cavalerilor cruciati in zona.
Surprinzatoare este biserica, si aceasta dedicata Sfintei Maria Magdalena: in timp ce exteriorul promite un interior mai degraba ingust si pe care ti-l imaginezi intunecos, faptul ca biserica este in fapt una „scufundata” (singura de acest gen pe care imi amintesc sa o fi vazut-o vreodata) permite insa un interior spatios, circular, luminos.
La iesire ma amuza anuntul de mai jos; aveam sa observam, cativa pasi mai incolo, si un potential inculpat.
Si plecam spre Saint-Tropez. De care ma leaga cumva o nostalgie – cea a locurilor in care nu ai fost niciodata, nostalgia unor timpuri in care nici macar nu existam. Atmosfera filmelor cu Louis de Funes si celebra melodie „Douliou, Doulious, Saint-Tropez” care imi tot canta in cap.
Ajungem, parcam langa port, care e imens, la fel ca si parcarea de langa, si ea plina. Te-ai astepta ca orasul sa fie plin, sa vibreze. Mmm… poate la vara.

In afara unui magazin de suveniruri si a catorva terase langa port… orasul doarme. Inca. Incerc sa mi-l imaginez vara, insufletit de muzica, siluete fit in haine colorate de sezon si de fita. Desi inteleg ca Saint-Tropez nu mai e chiar fita din anii ’50-’60, cand Brigitte Bardot il punea pe harta lumii iar filmele din seria „Jandarmii din Saint-Tropez” veneau si ele sa ii creasca popularitatea.

Facem greseala sa dam curs recomandarii tipului de la magazinul de suveniruri si alegem terasa pe care ne-a recomandat-o, pentru pranz. Cea mai proasta mancare mancata in zona, unde pui si vizibil mai scumpa. Desi locul chiar e plin. In dreapta mea un domn in varsta ne aude vorbind si se baga in seama. Ne intreaba daca am auzit de Johnyy Hallyday. Da, evident… Rezulta ca i-a fost sofer multi ani. Ma intreb ce viata trepidanta trebuie sa fi avut. Domnul a fost si in Romania, se pare ca a vizitat toata tara; eu insami recunosc ca nu am fost la Sapanta, unde el a fost. Desi e pe lista de o viata.
Dam ocol turlei rosu cu galben care pare ca este simbolul locului. Pustiu, pustiu peste tot.
Alegem sa gustam din tarta tropeziana care este specialitatea locului si pe care o vazusem bucurandu-se de popularitate inclusiv la terasa unde mancaseram. O felie inalta dintr-un blat alb cu un strat gros de crema care mie imi sugera ceva branza. Se dovedeste a fi o crema de vanilie, blatul e si el foarte dulce… nu ma prind care e marea chestie.
Fratele meu insista sa viziteze Muzeul Jandarmeriei si Cinematografiei, aflat chiar in cladirea unde s-au filmat exterioarele filmelor cu jandarmii. Eu raman sa il astept si inteleg ca bine fac – iese destul de dezamagit. Achizitionez insa, din magazinul de suveniruri, setul complet al filmelor cu jandarmii. Candva poate voi gasi si timpul sa le (re)vizionez.

In piata din fata cladirii jandarmeriei, urbea a ridicat un monument in cinstea lui Brigitte Bardot, in chip de Venus nascandu-se din mare – sau dintr-o scoica, in orice caz. Putin cam aurie pentru gustul meu. Dar gestul conteaza.

Si o luam spre Toulon, nu neaparat vreo atractie turistica; capitala provinciei Provence, veti gasi pe unele site-uri; unii zic ca ar fi Marsilia, eu as fi putut sa jur ca era Aix-en-Provece, fie si numai dupa nume…; si un mare port militar.

E deja spre apus cand ajungem; iesim sa aruncam un ochi.

Un muzeu al marinei, stradute vechi, un alt „Comptoire de Mathilde” – inca mai am din punga din seara precedenta, deci nu.

Fostele hale, transformate in foodhall, ofera o varietate de optiuni culinare.

Este deja intuneric la iesire si, sub invelisul serii, vechile stradute capata un aer de mister care, la lumina felinarelor, le face chiar atragatoare.
