Calatorii

GAND/ GHENT

La distanta de circa un sfert de secol am din nou sansa de a pasi pe strazile Gand-ului si, de data aceasta, si de a pluti pe canalele sale, ceea ce timpul scurt petrecut in oras acum douazeci-treizeci de ani nu permisese.

Primul contact cu Gand-ul l-am avut, in mod insolit, intr-o noapte: Belgia este o tara relativ mica asa incat, plecata intr-o vineri seara dupa program (deci dupa orele 17:00), am reusit pana la miezul noptii, care ne-a prins chiar in Gand, la o portie de frites chiar peste drum de Gravensteen – emblematicul Castel al Contilor, am reusit deci sa inghesuim intr-o singura vizita cu masina urmatoarele: un suc luat la o terasa in Antwerp, o fuga peste granita cu Olanda pentru a o lua pe scurtatura pana la Ostende si, asa cum spuneam, o scurta oprire la o cina foarte tarzie in Gand – plus intoarcerea in Bruxelles, punctul de plecare.

Ziua urmatoare, pentru ca arhitectura si canalele orasului ma convinsesera ca locul merita cu prisosinta o atentie sporita, aveam sa revin in oras; vizita – inghesuita si de aceasta data, dupa bifarea principalei destinatii de atunci, Bruges, a constat in principiu doar din intalnirea cu celebrul Altar din Ghent, cunoscut si sub denumirea de Adoratia Mielului Mistic, opera fratilor Van Eyck, considerat prima opera de arta renascentista, gazduit de Catedrala Sf. Bavo; tot ce-mi amintesc in plus din acea scurta oprire, de aceasta data pe timp de zi, a fost o defilare colorata ce luase cu asalt orasul, pe care prefirand-o in memorie cu ochii mei de acum, o asociez cu un eventual Pride Parade; nestiind la acel moment cu ce se mananca si ceva mai inocenta fiind eu, nu m-am prins ce voia sa fie toata nebunia care a facut mai mult sau mai putin imposibila plimbarea prin oras.

In zilele noastre, mai exact in iulie 2021, am luat din Bruxelles trenul catre Gand, o calatorie de circa 45 de minute (depinde si ce tren prinzi; cred ca noi la dus am luat un soi de personal, pentru ca sigur au fost mult mai multe opriri decat la intoarcere). Din gara am zis ca merita mers pe jos pana in centrul propriu-zis, calatorie ce a avut drept singur merit faptul ca drumul mergea tot la vale – la intoarcere, cu atat mai mult, am luat tramvaiul din Korenmarkt, vechea Piata a Cerealelor, astazi punctul central al orasului, avand drept principal reper Catedrala Sf. Nicolae, in spatele careia se itesc alte doua turle impunatoare: Belfry/ Clopotnita incununata de al sau dragon si respectiv Catedrala Sf. Bavo deja mentionata.

Pentru ca nu ne porniseram la drum chiar de dimineata, avand de bifat in Bruxelles si expozitia Klimt, numai bine drumul destul de lung de la gara ne deschisese apetitul – nici vorba sa plecam in preconizatul tur cu barca pe canale pe burta goala. Conform vechiului principiu verificat in timp – „unde o fi omorul mai mare” – ne-am oprit chiar in Korenmarkt si anume la numarul 33, la restaurantul Vaudeville – care pare cumva infratit cu cel de langa el, De Kuip von Gent. Tin sa mentionez adresa pentru ca noi nu doar ca ne-am intors acolo in aceeasi zi pentru desert, care nu mai incapuse, dar ne-am intoarce in orice moment in care ne-am afla la o distanta mai mica de 100 kilometri de Gand. Nu zic, ne-o fi fost si foame, dar, ca sa o citez pe fiica mea, dupa ce deja daduse gata o portie de creveti si un pahar de Sangria: „daca si pepenele (infipt in buza paharului) e la fel de bun ca restul, o sa-mi dea lacrimile”. Si chiar a fost. La fel si crema de zahar ars mancata seara, dupa plimbarea cu barca – nu obisnuiesc sa ma laud cu ce am mancat, dar locul asta… chiar merita o exceptie.

Daca veti intra sa vedeti insa ratingul localului veti da peste multi clienti suparati – trebuie sa recunosc ca daca nu am fi avut in spate experienta pranzului, ii dadeam undeva seara cu creme brulee-ul lor cu tot: serviciul a fost atat de incredibil de lent si de iritant incat am avut nevoie de o doza serioasa de incapatanare ca sa mancam acolo acel desert. Deci, rabdare si tutun pentru cine fumeaza, doar rabdare pentru restul. La pranz am avut insa o experienta amuzanta, de genul „ai grija ce si pe unde vorbesti”: chelnerita foarte sprintara, fluenta in flamanda, nu era chiar la fel de fluenta in engleza, asa incat a trebuit sa-i atrag atentia fiicei mele sa-i si arate cu degetul in meniu, pentru ca tot ce intelesesem din turuiala chelneritei grabite sa o ia spre bucatarie cu comanda era ceva legat de un file – ori mi-e greu sa-mi imaginez un file de crevete (ceea ce stiam ca voia de fapt fiica mea sa comande)… Marele noroc a fost ca m-am limitat strict la acest comentariu – chelnerita fiind si blonda, situatia era, ca sa zic asa, destul de… „ofertanta”. In secunda urmatoare domnisoara s-a inviorat si mai si, incepand sa turuie, de aceasta data, foarte fericita, in.. romana. Am zis Doamne ajuta! ca nu stiu prin ce minune ma abtinusem de aceasta data de la magariile carora esti tentat sa le dai drumul atunci cand (crezi tu ca) nu te intelege nimeni.

Dupa pranz ne-am rostogolit spre Graslei (vechiul chei afectat, deduc, comertului cu fan – paioase sau ce-or fi fost), situat chiar peste drum/ apa de Korenlei (cheiul pentru cereale – candva); ambele cheiuri formeaza in acest moment partea cea mai reprezentativa a Gand-ului.

Barca cu ghid ne-a purtat cale de circa o ora pe canalele orasului, in glumitele ghidului din care reiesea invidia fata de competitorul in materie de turisti al Gand-ului – vecinul sau aflat la circa un sfert de ora cu trenul si parte a patrimoniului UNESCO, Bruges-ul. Ghidul a tinut sa ne arate si cladirea mai moderna din vechiul centru, urata intr-adevar, careia i s-ar datora se pare neincluderea si a Gand-ului in patrimoniul UNESCO.

Canalele sunt marginite de verdeata (la ei liliacul de vara, varianta clasica, violet, pare sa creasca de la sine pe maluri de santuri si canale) si de o multitudine de terase; combinatia dintre statutul de centru universitar al orasului, canale si respectiv terase, pare sa aiba ca rezultat, conform ghidului, stratul gros de biciclete ce se formeaza anual la fundul canalelor.

Recomand cat pot eu de calduros respectivul tur – pentru noi el a constituit nucleul vizitei in Gand. Am avut si sansa ca ploaia rece si hotarata care ne-a luat in primire imediat ce am coborat de pe barca sa ne astepte cel putin pana ce am descins. Primul magazin din zona si ea foarte pitoreasca Kraanlei, in care ne-am napustit sa ne adapostim de ploaie, vant si frig, s-a nimerit a fi unul de tricotaje – fiica mea nu s-a mai dezlipit tot restul acelei excursii de puloverul gros cumparat de acolo, purtat nonstop peste cel cu care venise din Bucuresti – care nu reusise sa faca sarmanul fata maximelor de 16 grade Celsius – in iulie! – din Belgia. (In acel moment, in Bucuresti, stopurile masinilor se topeau, ni s-a spus, la 40 de grade Celsius…)

Selectand eu acum fotografiile pentru aceasta tarzie postare, am descoperit cu mare suparare ca in zona Kraanlei ne-am foit nu stiu cat in fata unei fatade foarte atragatoare careia i-am facut nenumarate fotografii, fara a intra insa inauntru – magazinul este, inteleg, „bunica tuturor cofetariilor”: Temmerman, cel mai vechi magazin de dulciuri din oras, locul de nastere, se pare, al dulcelui cu care se mandreste Gand-ul: un con din jeleu violet, cu centrul lichid – asa-numitele „nasuri de Gand”, pe denumirea lor oficiala cuberdon; faptul ca ele se vand acum in toate culorile, nu doar violet, este perceput de catre cofetarii din Gand ca o jignire personala. Ma consolez cu gandul ca probabil cofetaria o fi fost si ea inchisa din motive de pandemie – desi prin comparatie cu Bruxelles-ul, Gand-ul, in special in zona Korenmarkt, era chiar vioi.

La finalul turului cu barca, dupa ce a facut misto de „Little Ben” al lor, un turn foarte vag asemanator cu mult mai celebrul Big Ben din Londra (asta dupa ce excursia debutase prin ironizarea dragonului din varful Clopotnitei – „nu, nu e o gaina, e un dragon!” ; si cu un scurt „istoric” al expresiei holy shit), ghidul ne-a rugat, mai in gluma, mai in serios („bastinasii” din Gand au ajuns se pare la un oarecare grad de saturatie fata de numerosii turisti – pe canale exista portiuni unde sunt interzise atat comentariile la microfon ale ghidului cat si mentinerea in functiune a motorului barcii), ne-a rugat, deci, sa nu spunem decat celor mai buni prieteni cat de frumos este in Gand. Ceea ce am si facut.

Calatorind in gand

MAFIA BOMBARDIERELOR – MALCOLM GLADWELL

O carte de nota 10 pentru mine, ca mai toate scrierile lui Malcolm Gladwell. O carte care te obliga sa iti pui intrebari, sa iei o pozitie, o carte bine documentata, care te face sa privesti lucrurile in moduri pe care nu le vazusesi posibile anterior.

„Putem duce un razboi intr-un fel care sa fie satisfacator pentru constiintele noastre?”

„… nu ar trebui niciodata sa faci rau pentru ca binele sa poata veni.” sau… „Duci un razboi cat mai feroce si mai brutal posibil si, in schimb, primesti un razboi mai scurt.”? – dilema acestei carti.

Haywood Hansell versus Curtis Le May. Haywood Hansell, membrul „Mafiei bombardierelor” , cel care „ne ofera un model a ce inseamna sa fii moral in lumea noastra moderna. Traim intr-o epoca in care instrumente si tehnologii si inovatii noi ies la iveala in fiecare zi. Dar singura modalitate prin care aceste tehnologii servesc unui scop mai inalt este daca un grup dedicat de credinciosi insista ca ele sa fie folosite in acel scop. Asta au incercat sa faca membrii Mafiei bombardierelor – chiar si in timp ce planurile lor atent concepute se risipeau deasupra Europei si erau imprastiate in toate directiile in vazduhul Japoniei. Au perseverat chiar si in fata turnurii deficitare inevitabile pe care a luat-o tehnologia, chiar si cand renuntarea la visul lor ducea la calea mai scurta spre victorie, chiar cand Satana le-a oferit toata lumea daca renuntau la credinta lor. Fara perseverenta, principiile nu au niciun sens. Pentru ca, intr-o zi, e posibil ca visul tau sa devina realitate. Dar, daca intre timp, nu poti tine visul in viata, atunci cine esti tu?”

Ce s-a intamplat in final in 1945? Cine a castigat atunci „batalia” intre cei doi? Si nu, nu e vorba de bombele atomice ci de un alt capitol al istoriei, in jurul caruia nu se fac prea multe valuri (pentru ca, nu-i asa, istoria apartine invingatorilor); capitol de care eu una nu auzisem pana in acest moment (desi, da, am vizitat Tokyo si am vizitat Fukuyama), ramanand cumva cu impresia ca napalmul a avut de-a face in istorie doar cu Vietnamul – acele fotografii oribile care ma bantuie din copilarie.

Insa, asa cum se incheie cartea, cine a castigat lupta nu a castigat si razboiul. Desi… „… cu cat un bombardier devine mai curat si mai precis, cu atat este mai tentant sa-l folosesti – chiar si cand nu ar trebui sa o faci.”

Calatorii

BRUXELLES – ART NOUVEAU SI STRUMFI

Toata lumea pasionata de Art Nouveau a auzit de Galle, Lalique, Daum, Mucha, pentru a nu mai pomeni de Klimt. De Victor Horta a auzit insa cineva? Eu, una, desi mare admiratoare Art Nouveau si dusa in mai multe ocazii in Belgia, recunosc ca nu auzisem pana la cea mai recenta descindere, pe care am documentat-o se pare ceva mai serios decat in trecut.

Asa ca daca va intrebati cum am reusit sa facem peste 30.000 de pasi din prima zi petrecuta in Bruxelles, ei bine, am petrecut-o la vanatoare (nu una foarte plina de succes insa), de cladiri Art Nouveau.

De ce spun : „nu foarte plina de succes”? Pentru ca nu am reusit sa vizitam in interior niciuna din cele trei cladiri pentru care ne-am deplasat (inclusiv, partial, pe ploaie) pana in zona Avenue Louise.

Dar stati ca l-am lasat in aer pe Victor Horta – daca Galle, Lalique si Daum sunt cunoscuti in principal pentru obiectele lor decorative din sticla si pentru bijuterii, Klimt si Mucha pentru picturi, Victor Horta este, se pare, primul nume in arhitectura Art Nouveau.

Printre multele cladiri Art Nouveau ale Bruxelles-ului noi am avut pe lista Muzeul Horta, Hotel Tassel si in primul rand Hotel Solvay – toate, asa cum am mai spus, aflate una in proximitatea celeilalte, insa nu chiar in proximitatea Grand Place – de aici cei 30.000 de pasi.

Fie ziua sau ora nu au fost cele potrivite, fie, probabil, unele dintre ele chiar (cum pare sa fie cazul Hotel Tassel) nu se viziteaza de fel, cert este ca ne-am multumim (vorba vine) cu niste exterioare nu chiar la inaltimea interioarelor pe care le admiraseram in fotografiile de pe net.

Pe drumul de inapoiere spre centru am admirat (tot la exterior) o alta cladire celebra Art Nouveau, fostul magazin universal Old England, astazi Muzeul Instrumentelor Muzicale. Si aveam sa descoperim pe strazile Bruxelles-ului, ici-colo, si alte cladiri cu elemente Art Nouveau, nementionate pe nicaieri, unele chiar aparent nu prea bagate in seama de nimeni.

Marea surpriza Art Nouveau a venit insa chiar din Place du Marche aux Herbes, fix langa hotelul nostru – Galeria Victor Horta, aflata acolo, gazduia la momentul vizitei noastre un eveniment Gustav Klimt – genul de experienta imersiva de care auzisem dar nu avusesem parte pana in acel moment. Asa ca primul lucru pe care l-am facut in dimineata celei de a doua zile petrecute in Bruxelles a fost o vizita la Galeria Horta, unde ne-am petrecut niste zeci de minute fermecate ascultand muzica in sezlonguri, inconjurate din toate partile de proiectii ale operelor lui Klimt, aduse insa la viata (fluturi zburand, petale purtate de vant etc) gratie tehnologiei moderne; reprezentatia cuprindea inclusiv o experienta de realitate virtuala in lumea lui Klimt – asezat pe un scaun inalt, cu casti si ochelari speciali, intrai intr-o lume in care de jur-imprejurul tau, pe deasupra capului si sub picioarele tale, prindeau viata personajele si decorurile lui Klimt, pana intr-atat incat erai tentat sa intinzi mana sa le atingi.

Bruxelles-ul este in fapt gazda uneia dintre cele mai cunoscute si laborioase lucrari ale lui Klimt, „Arborele Vietii” sau „Friza Stoclet”, un mozaic din ceramica, email si pietre semipretioase aflat in interiorul Palatului Stoclet. Cand spun „cunoscuta” ma refer insa la cunoscuta din fotografii, pentru ca Palatul Stoclet este resedinta privata si proprietarii nu permit accesul in interior. Putini sunt deci, probabil, cei care sa poata spune ca au avut sansa de a vedea cu ochii lor celebra lucrare.

Si daca tot am vorbit de Galeria Horta – vizitand-o nu veti putea ignora un strumf urias cocotat pe o ciuperca exact la intrarea in Galerie: Bruxelles-ul este si locul nasterii simpaticilor pitici albastri cu caciulite albe ce locuiau intr-un sat de ciupercute, pitici pe care ii veti regasi si in fresca pe sub care se trece in drumul spre Gara Centrala venind dinspre Grand Place.

Calatorind in gand

APEIROGON – COLUM McCANN

O carte geniala, de nota 11. O carte despre manipularea de veacuri a popoarelor, despre „uzul si abuzul de istorie si memorie”.

„Motivul pentru care unui soim i se acopera capul este exact acela pentru care nu i se acopera unui soimar: pasarile vad atat de bine, incat ar fi neindoielnic distrase de alte prazi, aflate mult mai departe.
Soimarul acopera capul pasarii si asteapta. Vrea ca soimul sa vada doar ce vede si el.”

Citatul de mai sus vine sa lamureasca de ce atatea pasari in acest roman inspirat de fapte reale, care reuseste sa fie si crud si poetic.

Dupa ce am citit „Apeirogon” am inteles brusc altfel acel banc cu romanul pornit dintr-o data sa-si ucida prietenul de o viata, ungur, „pentru ca voi l-ati omorat pe Mihai Viteazul”. Si nu mi-a mai venit sa rad. Deloc.

Cartea, repet, geniala, scrisa de un irlandez (nu stiusem ca in Irlanda cauza palestiniana a fost atat de populara), este una dintre cele care reuseste sa-ti deschida ochii si mintea. Si cel mai bine, zic, este sa o las sa „vorbeasca” singura:

„Nu se va termina pana ce nu stam de vorba”

„Incepea sa-si dea seama ca singurul lucru pe care-l aveau in comun era ca ambele parti, candva, voisera sa ucida oameni pe care nu-i cunosteau.

Cand a formulat asta cu glas tare, printre cei de la masa a trecut o unda de incuviintare. Inclinari lente din cap, o sporire a relaxarii. I-a cuprins un fior colectiv. Sotia mea Salwa, fiica mea Abir, fiul meu Muhammad. Apoi, de peste masa: fiica mea Rachel, bunicul meu Chaim, unchiul meu Josef.

Era o idee atat de simpla, incat l-a facut pe Bassam sa se intrebe cum de o ignorase atata vreme: aveau si ei familii, patanii, umbre.”

„In vara lui 1932, ca parte dintr-un schimb epistolar intre cativa ilustri intelectuali, Albert Einstein i-a scris lui Sigmund Freud.

Einstein a laudat generoasa implicare a austriacului in eliberarea interna si externa a omului de malignitatea razboiului. Eliberarea aceasta era speranta profunda a tuturor liderilor spirituali si morali de la Hristos la Goethe si Kant, recunoscuti universal drept lideri care au existat mai presus de epoca si de tara lor. Si totusi, intreba Einstein, nu e semnificativ faptul ca tocmai aceste persoane fusesera in principiu ineficiente in dorinta lor de a schimba felul de a fi al omenirii? Ca, atatia ani, nu izbutisera sa stavileasca barbaria? Ca tiparele violentei nu putusera fi atenuate nici de pedoariile cele mai pline de miez?

Intrebarea esentiala pe care voia sa i-o puna lui Freud era urmatoarea: este cu putinta calauzirea dezvoltarii psihologice a umanitatii in asa fel incat sa o faca rezistenta la psihozele urii si distrugerii, mantuind civilizatia de amenintarea mereu prezenta a razboiului?

Chair daca raspunsul fusese afirmativ, Rami stia ca asta, cel mai probabil, n-o sa se intample niciodata.”

„Ramificatiile. Repercusiunile. Vorba putea sa umble. Puteau ajunge sa fie socotiti colaborationisti, acuzati de normalizare.”

„… Uzul si abuzul de istorie si memorie […] Voia sa vorbeasca despre folosirea trecutului ca justificare pentru prezent. Despre spirala istoriei, cu fiecare moment inlantuit de urmatorul moment. Despre locul in care trecutul se intersecteaza cu viitorul.”

„Amintire. Trauma. Rima istoriei si opresiunii. Schimbarile generationale. Vietile otravite cu ingustime. Ce putea insemna sa intelegi istoria altcuiva.

Isi daduse seama de la inceput ca oamenii se temeau de dusmani din cauza ca ii ingrozea posibilitatea ca vietile sa li se dilueze, le era frica sa nu se piarda in hatisul cunoasterii celuilalt.”

„Rumi, poetul persan: Ieri am fost destept, prin urmare, am vrut sa schimb lumea. Astazi sunt intelept, asa ca am inceput sa ma schimb pe mine.”

„Libertatea incepe intre urechi.”

„… candva, in tinerete, se visase parte a unui mozaic vast, Evreu Crestin Musulman Ateu Altceva Budist, n-avea a face numele, o tara care sa fie complicata, nuantata, democratica, vizionara […] unde ideea insasi de patriotism sa nu se aplice neaparat unei tari sau natiuni, ci unui fel de a exista care sa poata fi numit pe drept uman, desi era gata sa recunoasca, data fiind istoria in general si mai ales cea a statului Israel, ca dorinta insasi aproape devenise ridicola, si totusi singura cale de a lupta cu absurdul era sa ridice vocea contra lui cu speranta desarta ca cineva ar putea-o auzi, mai ales in institutiile de educatie, unde mintile erau inca maleabile si otrava nu patrunsese sau nu patrunsese inca, in constiinte.”

„Soldatul care mi-a omorat sora era victima unei industrii a fricii. Conducatorii nostri ridica glasul ingamfati, cerand moarte si razbunare. Megafoanele sunt cocotate peste maldare de amnezie si negare. Dar va cerem sa scoateti armele din visele noastre. Ne-am saturat, gata, destul, de ajuns. Numele noastre au fost transformate in blesteme. Singura razbunare e sa facem pace. „

„Sarbatoreste fiecare Zi a Amintirii, le-a zis, dar a ajuns, de-a lungul anilor, sa fie atent la manipularile acelor ocazii, la nostalgie, la industria din jurul ei. Doliul. Frica. Felul in care trecutul modeleaza acum prezentul. Sa fii neputincios contra lui.”

„Cand mergi pe sarma […] te uiti departe in fata. Nu la picioarele tale.”

Calatorii

BRUXELLES – OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

Am lasat multa vreme sa curga de la ultima postare despre Bruxelles, pentru ca stiam despre ce urma sa scriu si subiectul ma intrista.

Deplangeam atunci disparitia unei fotografii preferate, facuta in Grand Place cu ocazia primei vizite in Bruxelles, maine-poimaine se implinesc 30 de ani. Evident ca nu a disparut singura, ci dimpreuna cu toate acele prime fotografii belgiene, inclusiv cele din Rue des Bouchers – la care promisesem sa revin. Rue des Bouchers, cu vitrinele sale exterioare pe pat de gheata, expunand ochilor mei uimiti, printre rosii si lamai, ridichi, pepeni si alte cele decupate fantezist, pesti si crustacee pe care la momentul acelei prime vizite in orasul fructelor de mare (si al berii, si al ciocolatei, si al dantelei…) nu eram in mare capabila nici sa le identific, daramite sa am idee cu ce se mananca – la propriu.

De fiecare data cand imi amintesc de acel prim contact cu lumea sofisticata a fructelor de mare (atunci si acolo am mancat pentru prima oara crab si midii, luand si un borcan acasa, cu care am reusit sa-mi oripilez familia, care nici nu a vrut sa se atinga) imi vine in minte si povestesc si altora patania unei foste colege, invitata la masa pe Rue des Bouchers: localnicul care facuse invitatia si-a luat libertatea de a comanda pentru amandoi, astfel incat doamna respectiva s-a trezit in farfurie cu un fel de bila cu tepi. Nestiind cum sa abordeze spinoasa (si la propriu) problema si disperata sa nu se faca de ras, a profitat de o ridicare oportuna de la masa a comeseanului pentru a ascunde, in lipsa de alta idee mai buna, sfera respectiva in poseta; spre stupoarea domnului revenit la masa, caruia i-a marturisit fara a clipi ca terminase deja de mancat si da, a fost delicios, buna alegere!

Orice povestire a mea despre Bruxelles ajunge si la Rue des Bouchers, care in amintirea mea (dand de-o parte semnificatia ad literam absolut hidoasa a denumirii strazii) ramane peste ani zona cea mai colorata, mai plina de viata si mai sofisticata a Bruxelles-ului. Negasind mentionatele fotografii care sa-mi sprijine spusele, ma consolam ca, iata, voi reveni in Bruxelles si voi face alte fotografii in Rue des Bouchers.

Dar… daca Grand Place mi s-a parut pustie si trista, cu doar doua localuri inca deschise (din care unul o cafenea Starbucks din care, multumesc frumos, avem si noi la Bucuresti), ei bine, Rue des Bouchers… cum sa spun: o vizita la Bellu ar fi probabil prin comparatie o ocazie plina de culoare si antren.

Duse erau acele tarabe uimitoare din fata restaurantelor, debordand de vietati marine si legume colorate, duse si copertinele in culori vesele… Cea mai mare parte a localurilor – inchise, unele acoperite de schele – nu ca as fi vazut prea des pe cineva lucrand… Jale, paragina. Niste colivii decorate trist cu glicina artificiala, atarnand din loc in loc deasupra strazii pustii, incearca penibil sa invioreze atmosfera dezolanta.

Doar cateva localuri reusesc sa-si mai duca veacul. Dintre toate, cel care pare ca respira cu ceva mai multa incredere este „Mozart, More Than Just Ribs” – dar acum pe bune? sa vii pana la Bruxelles sa mananci coaste de porc?.. Ca sunt pescovegetariana, nu mai zic…

Am recunoscut vechiul „Chez Leon„, celebru in urma cu niste ani, de fitze chiar. (La incursiunea precedenta imi comandasem doar un „plat du jardinier” – o farfurie cu cateva fire de salata, macris si ce-o mai fi fost pe acolo, nu atat de grija siluetei cat de cea a portofelului.) In amintirea vremurilor de demult am poposit acolo in prima seara (constatand ca vechiul meu prieten „le plat du jardinier” se mai afla inca in meniu – la distanta de mai bine de un sfert de veac); din vorba in vorba am aflat de la batranul chelner care ne servea ce anume a ucis zona: nu covidul, asa cum gandisem, ci in primul rand decizia de neinteles a unui primar care, cu doi-trei ani inainte de pandemie, in cele doar trei luni cat a pastorit urbea, a reusit sa puna pe butuci Rue des Bouchers, interzicand vitrinele exterioare cu crustacee si pesti proaspeti pe gheata si copertinele colorate. Ce-o fi avut cu ele? Nu cunosc, dar inima turistica a orasului a murit. La „Chez Leon„, celebru de multe decenii pentru midiile sale, ajunse personaj de caricaturi , „mussels in Brussels” fiind o tratatie obligatorie atunci cand ajungeai in Bruxelles, iar „Chez Leon” locul cel mai cel pentru asa ceva, unde nu aveai ce cauta fara rezervare, etajul sta acum complet gol, cu mesele aranjate asteptand trist niste clienti care nu se stie cand vor reveni.

La cel de al doilea local inca deschis in Piata Mare, „Le Roy d’Espagne„, am mers sa luam micul dejun, traind o vreme cu impresia ca nu eram singurii clienti din local, mai fiind in apropiere un domn la o masa. Am intrat si aici in vorba cu chelnerul, intrigata de un soi de pungute pergamentoase atarnate prin restaurant (alaturi de marionete hidoase in haine de Ev Mediu spanzurate prin incapere si un cal impaiat, care m-au facut sa-mi inghit cu noduri ciocolata calda – altfel singura ciocolata calda adevarata – din bucatele de ciocolata pe care ti le dizolvai singur in lapte fierbinte); aveam sa aflu ca „pungutele” erau basicile de porc ce apareau in povestirile noastre vechi drept inlocuitor de geamuri in casele saracilor. In momentul in care celalalt „client” din local a intrat si el in vorba pe subiectul basici de porc, mi-a rezultat ca era fie patronul fie managerul localului si deci da, fiica-mea si cu mine eram singurii clienti – repet, un loc faimos, cu traditie, in chiar inima inimii Bruxelles-ului.

Afara pe strada, pe Rue du Marche Aux Herbes, unde admiram candva ca la muzeu in vitrine bijuterii si colectia „Lumiere D’argent” de la Christofle, tot ce vedem acum sunt magazine cu marfa de toata mana; sa vrei sa admiri ceva… nu e nimic de admirat. La un moment dat, de sub o firma superba, cu amfore si trandafiri dantelati, care numai ea singura mai pastreaza amintirea unor diamante de Anvers vandute candva aici, suntem abordate de vanzatorul/ patronul iesit in strada care, vazand varsta mai frageda a fiicei mele, ii cere ajutorul in speranta de a-l lamuri cu privire la utilitatea unor jucarii hidoase de plastic strident colorat pe care le are la vanzare in pravalia decazuta; ma mananca limba, dar ma abtin sa-i spun ca mi s-ar fi parut de bun simt sa-si fi pus problema asta inainte sa se aprovizioneze cu ororile respective.

Galeriile Regale Saint Hubert si-au pastrat eleganta – datorata in primul rand imobilului in sine; la intrarea in galerii, un grup de artisti stradali sunt singurii care reusesc sa mai anime atmosfera trista.

Ramasesem datoare sa va vorbesc si despre magazinele de ciocolata „Neuhaus”: luni, la sosirea noastra, atat in Grand Place cat si pe Rue de l’Etuve, magazinele, desi existente, sunt, spre stupoarea mea („daca si „Neuhaus” a dat faliment…”), inchise . Singurele locuri mai animate – doua pravalii din care se vand gofre – ce-i drept, apetisante. Marti, la fel. De-abia miercuri am respirat usurata vazand in sfarsit deschis la „Neuhaus”, un adevarat simbol al Belgiei. Aveam sa constat atat in Bruxelles cat si in Bruges ca magazinele, in fata penuriei de turisti/ clienti, gasisera diferite variante de reducere a activitatii – fie tineau inchis, ca „Neuhaus”, in anumite zile, fie deschideau exclusiv la sfarsit de saptamana, fie nu mai deschideau decat la cerere, afisand in vitrina un numar de telefon pentru a fi contactati de doritori. Cei care inca mai tineau capul deasupra apei afisau adesea, cu mandrie, un „we’re still open” – „inca mai tinem deschis”.

Si ca sa incheiem totusi pe un tot ceva mai vesel, daca tot am vorbit de chelneri in varsta – pentru care am toata admiratia, de alfel: tot pe langa „Chez Leon” reuseste sa supravietuiasca si „The Lobster House„: fiica mea tanjeste sa afle ce gust are homarul si, cum aici o jumatate de homar costa cam cat o pizza, e clar ca suntem in fata unei situatii de genul „acum ori niciodata” si intram; ea isi comanda jumatatea de homar, eu – o pizza. De curand devenita majora, doreste si un cocktail Hugo – chelnerul, un mosulet simpatic, face ochii mari – nu a auzit niciodata; pe masa de alaturi straluceste un pahar mare, portocaliu – fiica mea se consoleaza si comanda un Aperol Spritz. Chelnerul scutura din nou din cap – nu avem, nu cunoastem. „Si acela ce e?” Nu-i frumos sa arati spre mesele altora, dar asa reusim sa rezolvam in final problema – chelnerul isi cere scuze: Aperol Spritz e, se pare, o noutate cu care nu s-a familiarizat inca. Domnul pregateste masa, care in dreptul fiicei mele incepe sa semene cu un muzeu al torturii in miniatura: isi fac aparitia o mica sulita, urmata imediat de un cleste mititel. Apare si homarul, se consuma ce e de consumat din el, mai putin partea cu clestele homarului, unde, atata lucru stiu si eu, e zona cea mai carnoasa. Fiica mea apeleaza la instrumentar si incearca sa sfarame clestele homarului, cam cu teama insa; chelnerul gaseste prilejul de a arata in sfarsit ce poate, ii ia din mana instrumentul, apasa cu nadejde, apucam sa zarim pentru o fractiune de secunda bucata de carne, intr-adevar mare si suculenta, care tasneste catre peretele din dreptul fiicei mele, se izbeste hotarat de el si ricoseaza decisiv sub masa. E randul vecinilor sa se uite la noi, am brusc senzatia ca jucam intr-un film cu prosti, in rolurile principale. Dezolat, chelnerul revine cu alta farfurie de la bucatarie, nu un alt cleste de homar, ci niste bucatele care adunate ar putea compensa insa; arata cumva a resturi dar ne facem curaj spunandu-ne ca sigur cine comanda homar nu lasa in farfurie. Una peste alta, pentru chelnerul respectiv, vorba englezului, „not his shining moment„… sper sa fi avut si seri mai bune.

Calatorind in gand

„ISTORIA APELOR” – MAJA LUNDE

Am ezitat mult pana sa incep „Istoria apelor” – stiam, de la parcurgerea „Istoriei albinelor”, ca nu va fi o lectura relaxanta. Pentru ca nu asta este ideea.

Ambele carti sunt semnale de alarma asupra problemelor mediului. Ambele te lasa ingrijorat, privind cu teama catre viitor.

Actiunea se petrece pe doua planuri – unul in 2017, cand viitorul este doar unul amenintat; si un altul, in 2041, cand viitorul nu mai exista; iar prezentul e pe sfarsite.

Eroii ambelor fire narative ajung in Franta, langa Bordeaux – Signe pe calea apelor, David manat de flacari. Velierul „Albastru” o poarta pe Signe spre un happy end nesperat si ii va purta in imaginatie pe David si Lou catre un viitor imposibil, autoarea permitandu-le si lor un relativ happy end cu termen limitat.

Recitind cele doua citate pe care le-am ales din carte, imi dau seama ca aceasta carte este nu doar despre probleme grave ecologice ci si despre puterea de a fi ferciti, despre singuratate, despre felul in care alegem sa ne croim destinul, despre umanitate.

„Exista oameni care isi traiesc intreaga viata cu o lumina in ochi, se misca calm, se plimba in siguranta prin lume, au capacitatea de a se bucura de un pranz bun, de o seara petrecuta intr-o companie buna, de o plimbare in padure cu oameni dragi lor, si care acumuleaza astfel de experiente, le poarta in suflet, si revin la ele atunci cand viata ii pune la incercare, si atunci se agata de ele, se folosesc de ele si se incalzesc la caldura emanata de ele. Cred ca aceasta abilitate trebuie sa fie innascuta, genetica , asa cum este talentul pentru cifre sau pentru cuvinte.”

„Aceasta balena nu poate sa fie singura, cu siguranta are un sot sau un pui prin apropiere si oricum are intreg oceanul sub ea, cu toata viata care clocoteste in acele ape, cu numarul infinit de specii, doar eu sunt singura aici la suprafata, doar eu si marea suprafata a marii si cu un gol nesfarsit deasupra mea. Eu nu sunt decat o cruce pe harta, un punct pe o suprafata, nesemnificativa, aproape invizibila, asa cum suntem toti, caci privit de la distanta, de sus, fiecare dintre noi dispare, din spatiu se vad doar apa, marea, norii, picaturile care ii dau viata pamantului, Planeta Albastra, care este diferita de toate celelalte planete pe care le cunoastem, la fel de insingurata in univers asa cum este fiecare dintre noi jos aici.”

Ce urmeaza? „Ultimii cai din stepa”. Am deja inima stransa. Sa-mi fac curaj…

Calatorind in gand

„PISICA SI ORASUL” – NICK BRADLEY

Cartea are pe coperta o pisicuta extrem de simpatica, niste flori de cires si un orizont tipic japonez – pagoda, etc. Nimic mai dragalas, nu?

Poezia din 1923 ce tine loc de prolog, „O pisica albastra”, iti dai seama, dupa ce ai terminat de citit cartea, ca nu e, asa cum ai crede dupa prima strofa, despre a fi indragostit de Tokyo, despre vieti nobile si ciresi in care ciripesc vrabii. Pentru ca poezia, cu al sau cersetor zgribulit din final, reuseste sa fie o sinteza a intregii carti. Care nu e o oda adusa orasului Tokyo, nu, nu… As indrazni sa spun ca Tokyo, exoticul, orientalul Tokyo, iese destul de ciufulit la afacerea asta.

Pe cei care incep lectura, asa ca mine, cu gandul la kimono-uri, ciresi, crizanteme si cocori, cartea ii ia in primire de la prima pagina si ii aduce rapid cu picioarele pe pamant – nu ca nu ar aparea si niste ciresi si niste yukata (kimono-uri-le sunt scumpe, credeti-ma; si cand spun scumpe… ma refer la inimaginabil de scumpe), un festival, referiri la rotatia anotimpurilor… Si o pisica, evident. Autorul si-a luat doctoratul cu o teza despre imaginea pisicii in literatura japoneza. Ceea ce m-a dus imediat cu gandul la unul din magazinele mele preferate din Bucuresti, Takumi, din incinta librariei Humanitas de pe Magheru, in zona Scala: observasem si acolo cate o pisica solitara pe fiecare din obiectele textile foarte frumoase, prea mari pentru o batista, prea mici pentru o esarfa – ele nefiind nici una nici alta ci, aveam sa aflu, furoshiki – ambalaje pentru cadouri in stilul japonez gen bocceluta.

Intriga din primul capitol este geniala, de-abia astepti sa afli ce urmeaza si cum se termina – la final insa am ramas cu o senzatie gen ultimul sezon din „Lost” (va mai amintiti serialul pana la un punct genial de acum vreo cincisprezece ani?): un inceput prea tare pentru ca finalul sa poata tine pasul. Ceea ce nu inseamna ca povestirile nu sunt pline de surprize, interconectandu-se magistral intre ele. Dar primul capitol chiar mi-a ridicat mult nivelul asteptarilor – o idee absolut originala, geniala.

Dar nu asta este important: cartea, scrisa de un englez nascut in Germania si ajuns pe meleaguri nippone, reuseste sa abordeze cam toate problemele mai mari sau mai mici, de zi-cu-zi sau nu ale societatii japoneze; le iau oarecum cronologic, in ordinea in care apar in carte: persoanele fara adapost (am intalnit un singur homeless cu ocazia vizitei mele in Tokyo acum o jumatate de viata – ni s-a spus ca acele – putine – persoane care locuiesc pe strada fac asta din propria dorinta; ar putea avea o casa si o slujba, dar nu vor ei; mda…); Yakuza – mafia japoneza – nimic de comentat aici din proprie experienta, m-a ferit Cel-de-Sus; navetele ucigatoare – da, am vizitat un japonez care avea privilegiul de a locui la casa dar platea pentru asta cu o naveta zilnica de doua ore dus doua ore intors, schimband la fiecare drum doua trenuri; dependenta de jocuri video – da, vedeam cohortele de corporatisti la costum si cravata iesind pe portile birourilor unde lucrau doar pentru a se napusti la alte ecrane, unde isi petreceau tot restul zilei – context in care am aflat si despre hotelurile gen sertar de la morga in care unii alegeau sa doarma daca ajungeau sa nu mai poata face calatoria catre casa la sfarsitul unei zile de munca + pacanele; munca dezumanizanta; alcoolismul; relatiile interumane extrem de reci; izolarea, burnout-ul, depresia; sinuciderile; dispretul fata de cei din alte tari, alt oras etc.; vietile sexuale deviante – nu, nu am uitat paharele de plastic cu gel – pe post de femeie gonflabila „la purtator”; cat pe ce sa spun ca nu am avut de-a face cu chikan (a pipai o femeie) – dar tocmai mi-am amintit cum colega mea a ramas perplexa trezindu-se cu o mana pusa pe fund atunci cand se aplecase sa-si ia o cutie de cafea de la un distribuitor.

Nu stiu cum percepe aceasta carte o persoana care nu a fost la fata locului (bine, m-ar interesa si mai tare sa aflu cum o percepe un japonez din Tokyo, evident); eu insa pot confirma ca da, asa e: am fost si noi dusi vrand-nevrand la karaoke (dupa niste ani – multi – aflu ca tot nu s-a demodat); am fost informati despre prioritatea acordata relationarii cu colegii de la munca in detrimentul vietii personale: am ramas atunci cu gura cascata afland despre excursii la sfarsit de saptamana in care mergeai cu compania in timp ce familia ramanea acasa – intre timp avem si noi teambuilding-uri; si am si acum gura cascata in urma descoperirii faptului ca, atunci cand japonezii merg in vacante in strainatate, jumatate din bugetul pentru cumparaturi este dedicat cadoului pentru sef; copiii, mama-soacra etc isi impart cu totii ce mai ramane.

Ceva simpatic – am aflat despre un cuvant care mi se potriveste: tsundoku: a cumpara carti si a le stivui pe un raft, fara sa le citesti. Bine, la mine sunt si pe jos. Cum se zice, „prea multe carti, prea putin timp”… Eroinei din carte respectiva stare a lucrurilor ii creaza un sentiment de exaltare – ceva bun care te asteapta in viitor (de inteles: mereu i-am invidiat pe cei care de-abia incepeau sa citeasca o carte care mie imi placuse mult).

Nu stiu din ce ideograme e compus tsundoku (de fapt tocmai am cautat: din „a stivui” si „a citi” – logic, zic), dar mi-a placut mult descrierea din carte a alcatuirii cuvantului „odihna”: „In stanga avem <persoana> , pe care o adaugam langa <copac> si obtinem <odihna>. Imagineaza-ti un om pe camp, spijinindu-se de un copac, odihnindu-se.” Atat de simplu si atat de frumos, atat de profund.

Altfel, o carte nostalgica – multe dintre personaje se intorc adesea in trecut, in vremea copilariei, perceputa ca taram al fericirii lipsite de griji, un refugiu in fata vietii traumatizante de zi cu zi: „Nu simti uneori ca lucrurile pur si simplu se schimba? Adica, chiar daca in viata ta nu se intampla ceva dramatic sau ingrozitor, simplul fapt de a imbatrani e oricum o trauma majora. Cand ma gandesc cum stateam pe tatami cu fratele meu mai mare cand eram copii, e ceva coplesitor de dureros la gandul ca am pierdut acel moment. Acest val de nostalgie care ne reaminteste mereu ca nu ne mai putem intoarce acasa. Ca acei copii care stateau pe podea, atat de tineri si de fericiti, sunt morti si ingropati acum. Nu se mai intorc niciodata.”

In fine. Revenind la Tokyo – pentru aceia care vad in aceasta carte o declaratie de dragoste catre capitala japoneza am o intrebare: sigur am citit aceeasi carte? Nu de alta, dar: „Orasul acesta este una din cele mai mari inchisori din lume – treizeci de milioane de locatari.” Si cum sa nu te urmareasca „cuvintele cazute”: „nedorit, neinsemnat, neplacut, neinspirat, nepregatit, nestiut, nesignifiant – stai, asta nu era un cuvant, dar parea ca ar fi trebuit sa fie…” Daca asa te face Tokyo sa te simti (da, pentru „neinsemnat” depun eu marturie), atunci intelegi dragostea cu care locuitorii sai se apleaca asupra fiecarui coltisor din natura, pasiunea pentru bonsai, orice fragment, cat de mic, de viata.

„Ori de cate ori pleca in cautare de conserve goale, Ohashi incerca din rasputeri sa se uite bine pe strazi si sa cuprinda in sine tot ceea ce il inconjura. Sa vada detaliile peisajului pe care le resimtea ca frumoase, micile nimicuri care ii aduceau placere. Soarele rasarind dimineta, strecurandu-se prin golurile dintre cladiri, cerul incetosat ce ascundea privirii varfurile zgarie-norilor din departare, norii cu forme ce semanau cu haite de pisici fugarindu-se. Viata inca ii mai oferea placeri, indiferent cat de mici erau ele.”

Calatorind in gand

„LUCRURILE OMENESTI” – KARINE TUIL

O carte, pentru mine, de nota 10. Pe care am devorat-o in fix 24 de ore.

Violul si procesul ce urmeaza sunt doar un schelet pe care autoarea vine si il umple, pe nesimtite, cu „lucrurile omenesti”: teama de boala, de imbatranire, de decrepitudine, de discreditarea sociala; singuratatea, alienarea, ambitia, manipularea. Si mai ales relatiile dintre sexe, pe fundalul miscarii #metoo si al crizei imigrantilor de acum cativa ani.


Cartea indrazneste sa deschida capacul unei cutii a Pandorei in ce priveste hartuirea sexuala („Se aflase de nenumarate ori in situatii neplacute, daca nu chiar amenintatoare, care o obligasera sa-si descopere puterea de a spune nu, de a se eschiva si de a-l infrunta, fara sa-l ofenseze, pe cel care o ranise sau o injosise si despre care nu stia daca sau in cel fel se va razbuna.” – putine vor fi, cred, cititoarele carora acest fragment si cel, mai lung, care ii urmeaza, sa nu le redestepte amintiri deloc placute.)

Romanul este deci foarte actual; iar finalul sau, unul trist – oare spre asa ceva ne indreptam? Asta se intampla atunci cand nu mai speram la dragoste si ne multumim cu sexul?


Cartea mi-a amintit, data fiind tematica de baza, de „Scandalul” si „Noi contra voastra” ale lui Fredrik Backman.

„Asta-i mersul lucrurilor. Ne nastem, murim; intre cele doua, cu un strop de noroc, iubim, suntem iubiti, nu dureaza mult, mai devreme sau mai tarziu ajungem sa fim inlocuiti. N-avem de ce sa ne revoltam, asta-i firea neclintita a lucrurilor omenesti.”

Calatorind in gand

„ZMEIE DE HARTIE” – ROMAIN GARY

In ultima vreme am inceput sa judec o carte si dupa numarul de citate pe care simt nevoia sa mi le notez pe masura ce citesc; notitele acelea autoadezive au devenit obligatorii alaturi de semnul de carte . Nu mereu am insa ocazia sa le folosesc. Sunt si carti care spun o poveste captivanta, te plimba in spatiu sau timp, sau si-si, dar nu-ti dau prilejul acelui „Cum e asta!…” pe care mi l-au dat fragmentele de mai jos din „Zmeie de hartie” a lui Romain Gary.

Nu doar o alta carte despre Franta celui de al Doilea Razboi Mondial. Nu doar o alta carte de dragoste. O carte in primul rand despre umanitate, indiferent de tabara (mi-a amintit de „Toata lumina pe care nu o putem vedea” a lui Anthony Doerr), in primul rand o carte, zic, despre diferitele feluri in care putem alege sa luptam pentru ceea ce este important pentru noi, ca oameni; despre „nebunie”, despre „ratiune” si „ratiunea de a trai”. O carte care m-a cucerit prin ironia fina a personajelor sale si a stilului („Trebuie sa te feresti de un exces de luciditate si de bun-simt: viata isi lasa aici uneori unele din cele mai frumoase pene ale ei.”). Am sperat ca Ambrosie Fleury sa fi existat in realitate – un personaj in acelasi timp fantastic si puternic – de o cu totul alta maniera decat percepem in general puterea; la fel si muzeul sau – am cautat insa pe net si se pare ca nu, nu au existat nici unul si, implicit, nici celalalt.

„Zmeie de hartie” a lui Romain Gary incearca si sa aduca o alta perspectiva asupra activitatii celor care au ales sa-si duca mai departe ocupatia (in speta cea de proprietar de restaurant) in timpul ocupatiei germane – vazuta ca pe o lupta de mentinere a unei identitati nationale deja sfaramate, o alta forma de rezistenta a unei natiuni silite sa traiasca cu amintirea capitularii, a propriei lasitati – inainte si dupa razboi… Pornind de aici chiar voi citi „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – trebuie sa fie interesanta.

„Traiam de ceva vreme intr-o lume in care termenul „lupta pentru onoare” nu mai evoca decat un absurd panas din alte vremuri, de-abia demn de gluma; dar asta insemna pentru mine ca lumea a mers intr-o directie si eu in alta, iar nu eu sunt cel care trebuie sa decida care dintre cei doi a gresit drumul.”

„- Ce incerci de fapt sa-mi spui, unchiule? Ma sfatuiesti sa-mi „pastrez ratiunea” sau sa-mi ‘pastrez ratiunea de a trai”?„

„... de altfel, expresia in sine „prima dragoste”, prin definitie, semnifica ceva menit sa ia sfarsit.”

„- … Nu-ti face probleme, ai s-o revezi.

– De unde stiti, doamna Julie?

Ea ezita, ca si cum nu voia sa ma faca sa sufar.

–Ar fi prea frumos, daca nu ai revedea-o. Ar ramane totul intact. Lucrurile raman rareori intacte in viata.”

„Trebuie intotdeauna sa pastrezi ceva pentru viitor.” De citit neaparat in contextul fragmentului – cam mare – din care l-am scos.

„Disperarea este intotdeauna o supunere.„

„Ura se nutreste din generalitati.”

Si s-a intamplat ca in aceeasi perioada sa imprumut si alte doua carti despre Franta in timpul celor doua razboaie, asa ca le amintesc si pe ele aici:

„Eliberare” a lui Imogen Kealy (in realitate un scenarist american si o autoare britanica, „combinati”) si „Reteaua Alice” a lui Kate Quinn – doua scriitoare scriind, fiecare, despre femeile fantastice despre care nu a auzit nimeni, pentru ca toti am auzit doar despre Mata Hari.

„Eliberare”: O carte care ar fi doar o carte clasica despre Rezistenta franceza, sabotaje, SS… daca nu ar fi o poveste adevarata in spatele ei. Cum de nu auzisem niciodata despre Nancy Wake? O super super tipa, ca sa zic asa. Asta in spiritul cartii, care, desi subiectul numai amuzant nu este, reuseste sa fie adesea foarte amuzanta, dat fiind caracterul efervescent al eroinei. Chapeau, madame Wake! Mai rar…

„Reteaua Alice”: Cartea in sine e una dintre cele usor de citit, care curge parca de la sine. Spionaj – de data aceasta in timpul Primului Razboi Mondial, romance, sudul Frantei… Am descoperit insa si aici personaje reale de care nu auzisem, eroine ale luptei impotriva ocupatiei germane. Si povestea ororii de la Oradour-sur-Glane.

Pentru cei interesati de acest gen de carte, cea mai cunoscuta din ultima vreme cred ca este „Privighetoarea” lui Kristin Hannah. Am citit si „Biblioteca din Paris” – in fapt o biblioteca americana – a lui Janet Skeslien Charles. Si, tot din perioada ocupatiei naziste (nici nu stiusem ca a existat un teritoriu englez din Europa ocupat de nazisti), una din preferatele mele (merita vazut si filmul): „Scrisori din Insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer si Annie Barrows – mi-a placut atat de mult incat, atunci cand am ratacit-o, m-am dus si am mai cumparat-o o data.

Calatorii

BRUXELLES – DUPA 20 DE ANI

„Vingt ans apres”, vorba lui Dumas. Vreo 23, ca sa fim mai exacti. Aterizam pe la ora 8 dimineata ora Belgiei si de-abia dupa aterizare imi dau seama ca la ei nu e la ca la noi, unde si daca zbori cu low cost tot pe Otopeni aterizezi. Nuuu, noi tocmai am aterizat pe un aeroport (Charleroi) aflat inca in constructie, a carui singura legatura cu Bruxelles-ul, aflat la 60 km (ca si cum as fi aterizat eu la Ploiesti cu gand sa ajung in Bucuresti), este un autocar care la ora respectiva circula cel mai des: din 30 in 30 de minute. Raportand stufosenia cozii la volumul autocarului, estimez ca in al treilea avem sanse sa ne urcam; din pacate nu ma insel – dupa mai bine de o ora de asteptat urcam si noi; cu cat mai face autocarul pana la Gare du Midi (singura oprire din Bruxelles), ajungem si noi in oras la peste doua ore de la aterizare. Da’ acu’ vorba ardeleanului: ce atata zor? Am asteptat 23 de ani si arde pielea pe mine pentru doua ceasuri?

Calculele mele inclusesera descinderea in Gare Centrale, care dupa tinerea mea de minte are legatura directa cu aeroportul international, dar iata-ne in Gare du Midi. Hotelul nostru fiind in apropiere de Gare Centrale. Si de Piata Mare, de toate cele. Pe harta distanta pare fezabila, asa ca o luam pe jos catre Grand Place. Nu pot sa spun ca zona imi place; mi s-ar parea curios sa ii placa cuiva: pe Bd. du Midi ori au dat de petrol, ori trudesc sa ucida definitiv reteaua de metrou – daca o fi fost pe acolo, ori pun acum de una noua. Totul e sapat adanc, zona e cap-coada un santier. Piatra cubica a portiunilor ramase nescormonite nu e de natura sa faciliteze nici ea tararea unui geamantan.

In fine, ajungem. Ma trezesc brusc intr-unul din colturile Grand Place, cu cladirile ei opulente, bogat ornamentate cu… de toate (preferata mea este o cladire cu o gasca – ma rog, cica lebada – pe frontispiciu, dar am dibuit undeva si o vulpe – printre altele). Reactia (imi dau seama, justificata) a fiicei mele: „Ce de Becali!…”

Intr-adevar fiecare cladire e bogat impodobita cu auriu si, cum spuneam, multe-multe sculpturi. In afara cladirii Primariei si a Maison du Roy de peste drum de ea – acum un muzeu al Bruxelles-ului, toate cladirile sunt foste sedii ale breslelor existente la momentul edificarii Pietei Mari – nu am reusit niciodata sa aflu care-i care; sau daca am aflat, intre timp am uitat. Primaria si Casa Regelui insesi sunt doldora de statui si ma intreb, cum am facut-o si la Luvru, ce jocuri se vor fi facut, ce sfori se vor fi tras pentru ca o personalitate sau alta de la acel moment sa se fi regasit imortalizata intr-una din acele statui de pe fatade. Acum, dupa niste sute de ani, cine-i mai stie? Efectul este, insa, per total, impresionant.

Traversam Piata pe diagonala (cam pustie la ora aceea – aveam insa sa constat ulterior, cu tristete, ca nu doar la ora aceea) si imi amintesc ca in urma cu multi ani avusesem ocazia sa vad statuia din varful turlei Primariei (cocotata acum la o inaltime ametitoare) de aproape, coborata pentru „ingrijiri” in mijlocul Pietei. Nu am prins insa niciodata vestitul covor de flori care se realiza in Piata – ma intreb, date fiind vremurile, de cand nu il vor mai fi facut. Am prins o data, insa, o piata de flori acolo. Si, cu ocazia primei vizite, un domn echipat in haine de Ev Mediu care facea reclama Muzeului Torturii – pe care nu l-am vizitat niciodata, dar am si acum in fata ochilor fotografia facuta alaturi de domnul respectiv, care m-a luat prin surpindere aplecandu-ma si pe mine intr-o dubla reverenta; am iesit amandoi in poza razand in hotote – caut de ceva timp acea fotografie, m-as bucura sa o mai gasesc. Amintiri…

Iesim in Place du Marche aux Herbes, unde se afla hotelul nostru. Imi place genul acesta de denumire, care te trimite intr-un Bruxelles de mult dus, cu referiri la variile produse ce se vindeau, fiecare in zona dedicata: pe langa prezenta Piata a Mirodeniilor, exista o Rue des Bouchers/ Strada Macelarilor (la care voi reveni) si am gasit in alte zone trimiteri la branzeturi, oua, paine si chiar carbune. De altfel si in Bruges, oraselul in care vom petrece mai tarziu cateva nopti, strada principala este Strada Lanii.

Ati intalnit vreodata grupuri de cantareti stradali indieni din America Latina, cu pene si panglici colorate? Aparusera si pe la noi pe la Neptun. Muzica lor pe mine ma duce de fiecare data… nu, nu in America (unde nici nu am ajuns) ci… la Bruxelles, mai exact fix in Place du Marche aux Herbes. Cu ocazia primei vizite, cazata la acelasi hotel unde am ales sa stam acum (for the sake of good old times si pentru locatia super centrala), le-am auzit (pentru prima oara in viata) muzica de indata ce am intrat in camera. Camera, la ultimul etaj al hotelului, fix sub streasina, avea o singura ferestruica; a trebuit sa ma sui cu genunchii pe masa pentru a-mi putea lungi periculos gatul: cateva etaje mai jos cantau, in plina Place du Marche aux Herbes, in sunet de clopotei si nai, cativa artisti de peste Atlatic. Am stat si i-am ascultat pana au terminat, de acolo de sus, de pe masa.

In mijlocul pietei troneaza statuia unui fost primar al urbei, Karel Buls, de la finele secolului XIX, simpatic reprezentat impreuna cu cainele sau. Domnul pare sa fi facut ceva treaba la vremea sa, pentru ca bruxelezii au simtit nevoia sa-l onoreze si printr-un basorelief stil Art Nouveau aflat pe o latura a Pietei Mari, pe drumul spre simbolul orasului, micul pisacios din secolul al XVII-lea, Manneken Pis.

Legenda spune ca un baietel a salvat orasul facand pipi pe fitilul explozibililor care ar fi trebuit sa arunce in aer localitatea. In timp Manneken a capatat si o pereche, tot pisacioasa, o fetita de data aceasta, ca sa fie toata lumea multumita – Jeanneke Pis, aflata de cealalta parte a Grand Place, in apropierea Rue des Bouchers (fetita pe care am regasit-o protejata acum de un grilaj care o face extrem de greu de fotografiat); si inca si mai recent, la finele secolului XX, a aparut si Zinneke Pis, un catel care face pipi in zona Marche aux Grains – Piata de Cereale – o alta denumire cu trimitere la trecutul indepartat.

In incercarea – reusita – de a ajunge la 30.000 pasi facuti in prima zi a vizitei la Bruxelles, am bifat toate cele trei repere pisacioase, la catel ajungand cand deja se lasase seara.

Pe Manneken l-am gasit in prima zi dezbracat, in varianta clasica, dar cum dumnealui detine o colectie – care se poate vizita – de peste 900 de costume donate de tot felul de entitati, am ramas cu speranta ca il vom putea prinde la un moment dat si decent. Ceea ce s-a si intamplat, in chiar ultima zi petrecuta la Bruxelles.

In fata statuii este afisat programul diverselor costumari; m-am intrebat mereu cum ar fi sa ai ca meserie gatirea din timp in timp a micului Manneken – care in Bruxelles este omniprezent, de la figurinele de ciocolata la foarte popularele tirbusoane…

Costumatia foarte eleganta in care l-am surprins in final ii fusese donata de o asociatie religioasa, dar din program am aflat ca in ziua anterioara statuia fusese imbracata cu un costum donat de un serviciu pentru lupta antidrog – ma intreb cum trebuie sa fi aratat acea costumatie. De-a lungul anilor eu l-am mai vazut pe Manneken imbracat in doge venetian, respectiv in personaj al unei legende japoneze. Mi-ar placea mult sa asist si la procesul de imbracare-dezbracare propriu-zis – sigur e o experienta in sine.

Langa Manneken iti fura privirea o cladire acoperita, in mod insolit pentru mine, de multe biciclete viu colorate. O prezenta vesela pe o strada si intr-un oras din care insa veselia pare sa fi pierit: pe strada Etuvei, care leaga Manneken de Piata, unde nu aveai loc sa arunci un ac, acum ca hoardele de turisti asiatici sunt departe, la ei acasa, si nici prea multi alti turisti nu se mai arata, magazinele cu tapiserii, dantela si suveniruri sunt inchise, chiar si unele magazine cu ciocolata – cu celebrul Neuhaus aflat, in mos socant, in frunte.

Dar despre asta…