Drum bun, Peter Mayle!

Acum putin timp am descoperit intr-o librarie o carticica roz: „Douazeci si cinci de ani in Provence”, de Peter Mayle. Si m-am bucurat zicandu-mi: „Iata, Peter Mayle a mai scris ceva despre Provence”; si am acceptat bucuroasa noua invitatie la calatorie, fara sa stiu ca era deja… o invitatie peste timp. Pentru ca acum, cautand ceva pe net despre scriitor, m-a inmarmurit un perfect compus: „Peter Mayle a fost un autor…” Cum adica, a fost? Pentru o secunda am sperat intr-o greseala. Dar nu; anul mortii: 2018… iar eu regretam ca in 2019 nu gasisem timpul si nu-mi luasem inima in dinti pentru a-i face o vizita si a-i cere un autograf la Menerbes – noua carte imi aratase cu cata bucurie isi primea fanii aparuti la poarta lui.

Cartea, aceasta din pacate de-acum ultima carte, venita ca o incheiere a tuturor cartilor pe care le-a scris despre Provence, am simtit-o parca mai deschisa catre universul privat al autorului decat pe toate celelalte – te introduce in culisele mutarii acestui englez in sudul Frantei, in cele ale realizarii celebrului film bazat pe una din cartile sale, „Un an bun”, iar pentru prima oara am avut ocazia sa vad si fotografii din Provence realizate chiar de sotia autorului.

Si dat fiind ca de la citirea primelor sale carti, „Un an in Provence” si „Din nou in Provence” (urmate de multe altele care au facut iubita Franta cu mult mai mult decat stiu sa fi facut-o francezii insisi in ultimele decenii), dat fiind ca, zic, ajunsesem sa-mi port si eu, fie si pe fuga, pasii pe acolo, m-am simtit de aceasta data de parca imparteam ceva cu autorul, un soi de… mandrie sa-i zic, de genul „Da, am fost si eu acolo, da, stiu exact despre ce vorbesti, da, am si eu aceleasi amintiri…”

M-au atras spre Provence, pana intr-atat incat in final, dupa mai bine de zece ani de visat, chiar am ajuns acolo, si toate acele imagini cu maslini, levantica, lamai si floarea soarelui, dar in primul rand cartile sale. Cartile lui au creat pentru mine o magie, au functionat ca un magnet. Am stat si m-am intrebat acum daca a existat pentru mine vreun autor cu care sa fi calatorit mai mult, catre o destinatie pe care sa ma fi facut sa mi-o doresc mai mult – si nu, nu-mi vine niciunul in minte.

Si nu doar cartile sale, de atatea si atatea ori reeditate fie si numai la noi, dar viata sa insasi iti pune in fata ochilor un vis, care, iata, cateodata, asa cum s-a intamplat cu Peter Mayle insusi (si cu personajul principal din „Un an bun”), poate deveni realitate: faptul ca un corporatist se poate rupe de viata sa plina de bugete, termene, presiune, stres etc etc si poate incepe o cu totul alta viata, in cu totul alt ritm, o viata plina de bucurii simple, intr-unul din cele mai frumoase locuri din lume – iti da macar ceva la care sa visezi. Ma bucur pentru Peter Mayle ca a avut parte de aceasta realitate – si ca a impartasit-o cu noi.

„Decizia noastra de a schimba tarile insa era intampinata cu aprobare si intelegere universala. Nu numai ca Franta era cea mai grozava tara din Europa, dupa cum ni se spunea in mod frecvent, dar Provence era cea mai grozava regiune din Franta. Unde in alta parte straluceste soarele trei sute de zile pe an? Unde in alta parte mai gasesti un rose cu adevarat autentic, uneori cu aroma de fructe, alteori sec, gustul verii intr-un pahar? Unde in alta parte mai este branza de capra o forma de arta? …”

Un singur fragment – dar ce savoare, ce bucurie a vietii, cata lumina… Ce bucurie, in miezul iernii, cand eventual afara suiera vantul, sa pleci astfel intr-o calatorie in sudul insorit si inmiresmat vazut prin ochii lui Peter Mayle?

S-a stins in locul care l-a facut atat de fericit, despre care a scris cu atata amuzament, cu atat de multa placere. Francezii insisi nu ar fi putut-o face cu o joie de vivre mai savuroasa si oricum ei nu ar fi putut fi la fel de credibili ca, iata, un englez.

Drum bun, lumea tocmai a devenit un loc mai trist… M-ai facut sa rad de/cu tine de atatea ori; in seara asta am plans pentru tine. De fapt, pentru mine – pentru ca, fara sa stiu, facuseram ultima noastra calatorie impreuna. Multumesc.

Invitatie in Paris

Nu intotdeauna citesc si paginile de multumiri de la sfarsitul unei carti; exceptand cazurile in care chiar sunt curioasa si sper sa gasesc informatii in plus despre sursele de inspiratie ale autorilor sau despre cat de mult din carte, daca e vorba de personaje reale (cum e cazul in „Madame Picasso” de Anne Girard si, am aflat ulterior, si in „Un apartament la Paris”), este documentat si cat inventat.

La finalul partii de multumiri a primului roman publicat al autoarei Michelle Gable, „Un apartament la Paris”, am gasit insa un fragment pe care il preiau aici, pentru ca surprinde exact ce gandeam si eu atunci cand am inaugurat rubrica de calatorii in gand: „… dragi cititori care ati parcurs aceasta carte sau care n-o s-o faceti, va multumesc pentru ca descoperiti lumi noi si le impartasiti cu altii. Va multumesc pentru ca vorbiti despre ele si pentru legaturile care s-au creat astfel. Va doresc multe alte calatorii si un drum cat mai scurt pana la urmatoarea voastra carte favorita.”

Frumos, nu? M-am simtit cumva inclusa 🙂

Ce leaga aceste doua carti pe care s-a intamplat sa le citesc una dupa cealalta? Evident, Parisul. Care imi apare foarte des in ultima vreme in carti – (slaba) consolare pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie, acum aproape un an, o calatorie visata si stabilita aproape ora cu ora; stiu, am mai zis-o, sanatosi sa fim!

Si ce mai leaga cele doua carti? In fiecare dintre ele urmarim cate o tanara fata fugita, una de acasa, alta de la maici, atrase de mirajul Orasului Luminilor, fiecare gasindu-si de lucru in vestita metropola la cate unul din cabaretele in voga atunci ca si acum: Folies Bergere, respectiv Moulin Rouge.

In fiecare dintre carti marea pasiune a protagonistelor se intampla sa fie un pictor: intr-una din ele un artist atat de complet necunoscut mie incat l-am considerat fictiv, Giovanni Boldini, in cealalta, evident, Pablo Picasso. Pablo Picasso ajunge sa fie pomenit, de fapt, in ambele volume.

Amandoua scrierile te introduc in atmosfera Belle Epoque, „Un apartament la Paris” mai mult in perioada ultimului deceniu al secolului XIX, in timp ce „Madame Picasso” ii urmeaza cumva, cronologic, cu anii primului deceniu de secol XX si dupa.

Veti afla atat despre lumea licitatiilor de arta (licitatia din „Un apartament…” chiar a avut loc, se pare, iar apartamentul insusi chiar a existat – imagini ale sale se regasesc pe net, descoperirea sa starnind mare valva in anul 2010) si universul ebenistilor cat si, in „Madame Picasso”, despre iubirile artistului si in principal despre cea mai enigmatica si tragica dintre acestea, Eva Gouel.

Ambele carti mi-au amintit de un film care mi-e foarte drag si pe care in consecinta l-am urmarit de multe ori: „Midnight in Paris” al lui Woody Allen, cu a sa eterna fascinatie a vremurilor de aur care, nu-i asa, sunt mereu ramase in trecut.

Iar urmarindu-i plimbarile prin Paris americancei April Vogt din „Un apartament la Paris” nu am putut sa nu-mi amitesc si de o mini serie simpatica de pe Netflix, „Emily in Paris”, care cu imaginile sale colorate a mai ostoit un pic (dar un pic, ca rana e mare…) dorul de Paris.

Deci daca vreti sa faceti o baie de Paris, Parisul de atunci, Parisul de acum… Eu am in asteptare si „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – ocaziile de a „pleca” intr-acolo nu lipsesc.

Si din cand in cand merge si o plimbare cu Googlemaps prin Paris – am constatat ca se poate chiar „intra” in unele magazine – am „intrat” chiar intr-unele in care in viata reala nu as avea tupeul nici sa ma opresc in fata vitrinei.

In concluzie, avem la indemana multiple mijloace (carte, film, net…) pentru a crea ceea ce autoarea „Elegantei ariciului” (alta scriere cu actiunea in Paris – m-am dus chiar, cu Googlemaps, sa „vad” cladirea din carte, ca si strada din „Toate florile Parisului”) numea „un altundeva chiar aici”.

Zana

Compunere scolara – 17 ani

„Cei în vârstă spun că acel castel era părăsit de generații. Și de ce nu ar fi? O construcție singuratică din piatră, cocoțată pe un varf de munte, deasupra unei prapastii adânci. Turlele lui, și anume cele care au ramas în picioare, străpungeau cerul, pierzându-se în ceața deasă de deasupra.

 Cine locuise înainte în castel? Nu se știe. Legenda spune că au fugit cu toții în timpul unei nopți atât de întunecate încât nu îți puteai vedea mâinile ridicate în fața ochilor. Pentru prima oară, Luna a murit, iar stelele i-au urmat, ca să învie apoi în noaptea următoare, luminând pustiul.

De ce nu s-au mai întors niciodată? De ce nu le-a luat altcineva locul celor dispăruți? Deși bătrânii spun că nimeni nu mai calcă pragul porților de fier, eu am văzut cu ochii mei lumina slabă care răzbește prin fereastra pe jumătate spartă, aflată în vârful celui mai înalt turn. Din nefericire, nu numai eu am văzut-o, ci și tineri a căror curiozitate le-a biruit rațiunea.

 Au apărut povești cum că între pereții de stâncă ar sălășlui o femeie frumoasă cum nu s-a mai văzut pe Pământ. Că ochii ei văd până în miezul sufletului tău și că îți poate îndeplini orice dorință doar dacă petreci o noapte în castel. În nopțile furtunoase, ochii îmi jucau feste, căci, cum priveam în sus, spre culmea abruptă a muntelui, vedeam un corp palid cum se apleacă peste balustrada balconului aproape prăbușit. Părul îi era negru, unduindu-se asemenea unui bici în bătaia nemiloasă a vântului. Nu m-a surprins atât prezența ei cât m-au surprins sclipirile sidefii ce îi împodobeau spatele. 

Cei din sat spuneau că am înnebunit și să nu dau crezare băieților ce vin din oraș pentru a cuceri, așa cum o numeau ei, pe nemiloasa zână. Dar cum să nu le dau crezare, când vedeam cum, la orele imposibile ale dimineții, un călăreț se apucă să străbată muntele ca mai apoi să nu mai coboare niciodată. 

 În timp, zece cavaleri bogați, veniți din toată lumea, au pornit agale spre castel. Nouă nu s-au mai întors. Unul singur a reușit să se întoarcă la baza muntelui, fără cal, cu sabia ruptă și armura însângerată. Cu ultimele puteri, îngrozit, grăia despre o scorpie cu mâini osoase și degete lungi, cu gheare ce se repezeau să sfâșie. O fi ajuns acel cavaler la baza muntelui, dar nu i-a mai fost dat să își vadă casa, căci în aceeași zi i s-a săpat groapa, iar aceasta l-a primit fără prea mult fast.

 Bătrânii au încercat să ne convingă de nenorocul de a da peste o ceată de lupi flămânzi, căci conform lor aceia sunt cauza morții bărbaților suficient de nerozi cât să se aventureze în acele părți ale ținutului. În sat au început revolte, tinerii cereau luptă, bătrânii cereau nepăsare.

   Cât despre mine, eu o vedeam tot mai des. La balcon, la fereastră, la baza muntelui, dând târcoale, privind cu jind spre sat. În somn o visam aproape de fiecare dată cum mergea singură, desculță  pe holurile reci, îmbrăcată într-o rochie de culoarea corbului. Mă uimea contrastul între veșmant și pielea albă, aproape translucidă. Singura urmă de culoare era movul pierdut al aripilor care păreau mâncate de molii. Îi auzeam șoaptele, suspinele, murmurul în timp ce cânta o melodie tristă. Dimineața, când prima rază de soare îmi atingea chipul auzeam bătăi de aripi si mă mințeam că e o pasăre. 

 Au trecut luni de zile, timp în care au mai dispărut încă zece cavaleri, iar șoaptele femeii s-au transformat în plânsete și urlete de agonie. 

Stăteam la pervazul dormitorului meu, contemplând dacă să mă aventurez și eu pe urmele celor de dinainte. O simțeam cum mă strigă, iar tentația creștea. Oare îi strigase și pe ceilalți ? Gândurile îmi erau încețoșate de imaginea zânei, ghemuită într-un colț, șoptindu-mi numele. Să răspund oare chemării? 

  Noaptea s-a așternut, iar eu am ieșit tiptil din sat, îndreptându-ma spre munte. Luna mi-a arătat cărarea și, anevoie, am pornit, tremurând, spre Iad.”

Anthos

Am sustinut mereu ca anumite emotii trebuie puse pe hartie atunci, pe loc – peste ani nu mai simti la fel, nu mai scrii la fel.

Mai stiti cum erati, cum simteati (cum scriati) la 12 ani?

„Vad lumina stelelor cum atinge varfurile infrigurate ale ramurilor. Copacii sunt aplecati sub vantul crud ce le zboara frunzele uscate ce isi dadeau ultima suflare. Cerul intunecat, acum castel al noptii, domneste peste pamant, doar felinarele insirate de-a lungul drumului razbat in intuneric.

Ochii tai calzi ma privesc sfiosi din spatele incaperii. Un zambet prinde contur pe buzele tale, iar eu imi intorc cu repeziciune capul, pierzandu-ti privirea. Imi imaginez cum iti piere zambetul si iti vad chipul intristat, apoi iti aud pasii cum ies din incapere.

O adiere rece de vant imi biciuieste fata in timp  ce aud pantofii ce se izbesc de podea, pasii tai ducandu-se din ce in ce mai departe de mine. Inchid ochii si imi las capul pe spate, amintindu-mi, cu inima torturata de durere, toate intamplarile magice care, pentru un timp, au alergat prin mintea mea.

Am incercat cu atata ardoare sa te uit, dar amintirile nu ma lasa. Iti pot spune „buna” in mai putin de o secunda, dar sa spun „pa” imi va lua mai mult decat o eternitate.

Incerc totul: sa te ignor, sa te uit, sa te fac sa ma urasti, dar cand iti vad ochii, in acel moment regret fiecare incercare. Cand pleci, cand nu te simt langa mine, inima imi ingheata.

Vreau sa nu ma mai gandesc la tine, sa imi vad de pasiunile mele, de prietenii mei, de viata mea si ma ingrijoreaza ca, pentru mine, viata ta, sentimentele tale, durerile tale au devenit si ale mele, fiind mai importante decat orice as simti eu. Ma faci sa uit de propria-mi existenta, sa simt dureri de care inainte nici nu aveam habar ca pot exista.

Viata mea, datorita tie, este acum formata din dureri mari si mici, iar cand o raza de fericire strabate pacla de nori sub care traiesc, strabate doar ca sa fie mai apoi astupata de alti nori.

Sunt zile in care mor, atunci cand nu imi spui nimic, cand te prefaci ca nu exist. Uneori simt nevoia sa iti spun ceva, ca sa stii ca sunt acolo pentru tine. Tu stii asta, dar nu iti pasa.

Am incercat de nenumarate ori sa schimb ce simt, dar nu imi sta in putere. Mi-am intors inima pe toate partile, am torturat-o, dar nu vrea sa isi schimbe decizia. Este o bestie, careia ii face placere sa ma vada suferind, cu lacrimi in ochi, imaginandu-mi scenarii de poveste, care tot ce fac este sa imi rupa inima si mai mult.

In zilele in care nu imi arunci nicio privire simt cum o sabie al carei tais il pot simti, dar nu il pot vedea, imi strapunge trupul. Treci pe langa mine uneori, cu asa o nepasare. Simt lacrimi calde inundandu-mi ochii.

Inima mea tresare grabita cand ochii mei se intersecteaza cu privirea ta calda. Nu realizam ca te-ai intors. Eram prea ocupata cu propriile mele ganduri. Ma perpelesc incet sub privirea ta concentrata asupra mea. Te apropii de mine, iti aud pasii. Imi var nasul intr-o carte, incercand sa iti ignor pasii apasati, care se aud si mai aproape de mine.

Mana ta atinge masa unde stau. Ochii mei speriati isi indreapta privirea spre tine. Buzele tale schiteaza un zambet protector, iar intentiile mele de a te ignora dispar.

Inima imi bate tare, parca sa imi sparga pieptul, cusca in care a fost inchisa atata timp. Privirea ta ramane atintita asupra mea. Iti raspund cu un zambet lipsit de incredere, apoi te uiti la mine cu o  sclipire in ochi pe care rar am zarit-o in privirea oamenilor.

Sufletul imi este plin de un sentiment nou, inedit, imposibil de descris in cuvinte.

Ma pierd in privirea ta si te las sa ma iei cu delicatete de mana si ma privesti apoi zambind sincer. Ma smulg din mana ta deoarece imi amintesc fiecare lacrima varsta, imi amintesc ca nu te vreau in viata mea. Cand te-am vrut, parca pentru tine nu existam, iar acum, cand ma vrei in viata ta, eu nu vreau sa fiu parte din ea.

Privirea ta trista nu imi trezeste niciun sentiment. Imi ridic ochii spre chipul tau, apoi ii cobor, privindu-te cum incerci sa imi iei mana in a ta. Chipul tau este lipsit de zambet, dar ochii iti sunt calzi, spunandu-mi sa nu plec. Incep sa cred ca poate ai nevoie de mine, ca iti pasa de inutila mea existenta sau, cel putin, asta imi spun ochii ce ma privesc induiosati.

Nu imi mai smulg mana din stransoare, ci o las acolo, in mainile calde ce nu vor sa ma raneasca.

Ma uit in ochii tai, iar un val de sentimente imi inunda inima.

Poate ca nu vei mai pleca, poate ca vei fi acolo cand voi avea nevoie de tine.”

 

Despre albine?

S-a intamplat sa dau in ultima vreme peste doua carti despre care pot spune ca sunt (si) despre albine.

Cea mai recent citita a fost „The Bee Keepers’s Daughter” de Santa Montefiore, pe care nu stiu de ce ai nostri au tradus-o in mod pompos si in acelasi timp insipid „Vremea dragostei si a razboiului” – noroc cu coperta, care mi s-a parut foarte atragatoare. Ce-o fi fost rau cu „Fiica crescatorului de albine”? („Fiica apicultorului” suna totusi un pic cam tehnic.)

Acesta este genul de carte care spune o poveste frumoasa in niste decoruri de basm – pe de o parte zona rurala a Angliei, pe de alta parte un orasel de pe o insula din State copiat, dupa spusele autoarei, dupa orasul Nantucket – de care auzisem vag, iar cand m-am dus sa caut imagini pe net am dat peste minunatiile pe care le inserez aici – exact cum sunt descrise in carte: case cu fatade de sindrila (chiar ma intrebam, citind, cum or fi alea, la noi sindrila punandu-se pe casa?), dune, multe flori. Repet, ca sa nu fie probleme cu drepturile de autor – fotografiile sunt de pe net, neam de neamul meu necalcand din pacate prin partile respective.

Deci daca vreti o carte care sa va dea o stare de bine, mai ales intr-o zi deprimanta, go for it! Mie mi-a placut tocmai de ajuns ca sa-mi amintesc ca mai am o carte a aceleiasi autoare, „Primavara in Toscana” (in engleza „The Tempation of Gracie” – mda, suna a carte cumparata de la chioscul de ziare, dar… trebuie sa le citeasca cineva si pe astea, nu?), deci iarasi locatii de poveste, romantism etc – m-am apucat de ea.

Ce uneste cele doua carti este o fraza din prima carte mentionata mai sus, care spune ca daca albinele ar pieri, omenirea le-ar urma soarta in mai putin de 4 ani.

Si asa ajungem la „Istoria albinelor” a norvegiencei Maja Lunde. Care nu va va da o stare de bine. Deloc. Este o carte care te pune pe ganduri, te sperie, si ce e mai trist e ca… pe buna dreptate. Nu vreau sa dau spoiler asa ca nu voi spune mai mult, doar cateva cuvinte: Sindromul colapsului albinelor CCD. Actiunea oscileaza continuu intre trei epoci: 1852, 2007, 2098, legate intre ele in feluri care va vor fi elucidate parcurgand cartea.

Limbajul este unul viguros, aici nu mai avem apusuri colorate, parfum de flori si frunze purtate de vant. Cumva stilul aproape dur pe mine m-a dus cu gandul la Marin Preda.

Convingerea cu care ramai este ca noi, ca rasa, dansam frenetic si nechibzuit la capatul unui fir care se tot subtiaza, cu o sabie a lui Damocles deasupra capetelor, pe care ne facem ca nu o vedem. (Imaginile unei Chine de sfarsit de secol XXI ma bantuie inca.) Pe undeva mi-e groaza sa citesc urmatoarea carte a autoarei aparuta  la noi, „Istoria apelor”, pe de alta parte de-abia astept. Sunt hotarata oricum sa o citesc; putine carti m-au impresionat in ultima vreme precum „Istoria albinelor”,  putine mi s-au parut atat de puternice ca stil, ca mesaj: nu doar despre soarta omenirii ci si despre rolul educatiei si despre locul in societate al femeilor.

Si daca-i permiteti feministei din mine sa scoata capul, mai jos doua fragmente din carte, la distanta de peste doua secole – de parca nu ar fi trecut nicio zi, insa:

„Ascultam cum rasfoia (Charlotte) paginile, citea repede, si fosnetul usor al muselinei cand isi schimba pozitia. Era legata de carti, desigur, asa cum eu eram legat de pat, desi o ducea capul sa stie ca era doar o pierdere de vreme. Invatatura din carti se irosea cu ea, caci oricum nu avea la ce s-o foloseasca, pentru simplul fapt ca era fata, si nu baiat.” William, 1852

„Datorita cunoasterii, posedam o bogatie pe care ceilalti copii n-o aveau. {..} Existau scoli in alte colturi ale tarii la o zi distanta, care m-ar fi primit de la cincisprezece ani, cand ar fi trebuit sa incep sa lucrez la camp. {…} Am vorbit cu parintii mei, fara sa ajung la vreun rezultat pentru ca se temeau si ma vedeau ca pe o straina pe care n-o intelegeau si nici macar n-o placeau. Directoarea a incercat si ea sa vorbeasca cu ei, fara sa aflu vreodata ce le-a spus, dar n-a folosit la nimic altceva decat ca parintii mei au  devenit si mai de neinduplecat. Nu aveau bani si nici nu-si propuneau sa faca economii. […]Eu eram cea care trebuia sa cedez, considerau ei, sa ma linistesc, sa termin cu „visurile desarte”, dar n-am reusit. Pentru ca asa eram eu. Si asa aveam sa fiu mereu.” Tao, 2098

Si ca veni vorba: desi persoana cea mai lovita de soarta dintre cei trei protagonisti este singura femeie, ei bine, cei care trec prin momente in care sunt tentati sa „plece steagul” – de altfel prin metode foarte bio, as zice, sunt ei, barbatii.

Fragmentul de mai jos nu e din vreuna din carti – e dintr-o povestioara care a circulat pe net, dar care mi s-a parut a-si gasi frumos locul aici:

„Nu are atât de mare importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevarul pe care îl găsești în paginile lor…curăță mintea ta și spiritul tău și te fac sa devii alt om: unul mai bun.
Acesta este rostul cititului .
Aceasta este arta lecturii.”

Despre filmul mut, staruri de cinema si Spanish Revival

Am terminat recent de citit (multumesc din nou, Nati) prima mea carte a lui Melanie Benjamin (mai aveam deja in asteptare, de ceva vreme, de aceeasi autoare, „Lebedele de pe Fifth Avenue” si „Sotia aviatorului” si achizitionasem recent si mai nou aparuta „Doamna de la Ritz” – acum, ca am facut in sfarsit cunostinta cu Melanie Benjamin, nu stiu de care sa ma apuc mai intai). Cartea m-a purtat intr-o lume cu care venisem doar tangential in contact, pentru ca macar filmele lui Charlie Chaplin cred ca le-am vazut cu totii si cate ceva despre inceputurile cinematografului, din nou, cred ca am aflat fiecare in parte (imi vine in minte „Singing in the Rain”/ „Cantand in ploaie”, celebrul musical cu Gene Kelly, care suprinde zbaterile trecerii de la filmul mut la cel sonor, moment ce a marcat sfarsitul primei epoci de aur a Hollywood-ului). 

Cartea, tradusa in romana ca „Femei de Oscar” si numita in original , mai subtil zic, „The Girls in the Picture”, prezinta vietile primelor doua power couples din lumea filmului, pe de o parte Mary Pickford (probabil primul movie star din istorie, detinatoare a unui premiu Oscar si singura femeie co-fondatoare a United Artists ) si Douglas Fairbanks (de el mai auzisem), pe de alta parte mai discretii Frances Marion (considerata pana azi unul dintre cei mai buni scenaristi pe care i-a avut Hollywood-ul, laureata cu doua premii Oscar) si al sau Fred Thompson, fost sportiv celebru devenit star de filme western in epoca filmului mut.

Cartea poate parea un pic mai densa la inceput, pana ce reuseste sa seteze cadrul anilor anteriori primului razboi mondial, dupa care intra insa in detaliile vietilor celor doua protagoniste feminine, legate de o prietenie ce a durat peste ani, timp in care si-au influentat in mod definitoriu vietile una celeilalte. Este si povestea luptei celor doua femei pentru a avea o voce si a-si croi cu demnitate un drum care sa le reprezinte intr-o lume aproape covarsitor masculina.

M-a amuzat, din perspectiva cuiva care traieste acum intr-o epoca in care starurile din show bizz au statuturi similare zeilor din antichitate, atat de diferite fata de omul de pe strada prin opulenta stilurilor de viata si notorietatea de care se bucura, m-a amuzat zic sa citesc despre o lume in care actorii, in special cei din filme, reprezentau niste paria iar artistii care apareau pe scenele teatrelor, ei insisi respinsi de societate, ii desconsiderau la randul lor pe actorii artei nou aparute a filmului. Anuntul unor proprietari cu camere de inchiriat spune, cred, totul: „nu acceptam artisti, evrei si caini”.

Romanul surprinde trecerea de la respectivele vremuri spre cele in care, inca din anii 20-30 ai secolului trecut, se ajunsese la averi de milioane de dolari ale artistilor vremii, iar aparitia unor vedete de film americane, inclusiv in Europa, era intampinata cu flori, strigate, lacrimi si manifestari mai mult sau mai putin periculoase de isterie.

Cartea m-a facut sa caut pe net fragmente din filmele pe care le pomeneste, celebre in epoca – „Saraca fata bogata” a lui Mary Pickford sau „Robin Hood” cu Douglas Fairbanks – stranii pentru spectatorul zilelor noastre, patetice si, pe undeva, penibile – prin jocul exagerat al artistilor, saracia decorurilor si scenariile puerile, dar care in acea epoca au reprezentat momente de varf ale unei arte care tocmai se nastea.

Destinul tragic al lui Fred Thopmson m-a facut sa vreau sa aflu mai multe despre el si viata sa si astfel am ajuns sa dau peste materiale dedicate locuintei pe care acesta impreuna cu Frances Marion au construit-o pe varful unuia din dealurile de langa LA, Enchanted Hill – cu o soarta si ea tragica. Desi construita de unul din arhitectii celebri ai epocii, Wallace Neff (care a realizat printre altele si Pickfair, casa celuilat cuplu mai sus pomenit, demolata in zilele noastre pe motiv ca ar fi fost bantuita), Enchanted Hill, care reprezenta nu doar un exemplu de arhitectura definitorie pentru California, Spanish Revival, ci marca si un moment important din istoria mai recenta a Americii, a fost achizitionata la un moment dat de cofondatorul Microsoft Paul Allen, care a gasit cu cale sa rada intreaga resedinta de pe fata pamantului, pamant ramas  pana in ziua de azi pustiu si napadit de buruieni; stai si te intrebi daca in State nu exista nicio institutie care sa se ocupe de monumentele istorice sau banii chiar pot face totul pe lumea asta. Cohorte de internauti continua sa il huiduie si in ziua de azi pe Paul Allen, intre timp dus dintre noi, pentru ca a lipsit lumea de ceea ce fusese o oaza de frumusete si martora unor timpuri demult duse, dar care continua si vor continua sa fascineze.

Si dintr-una intr-alta mi-am amintit de un film din zilele noastre („Till There Was You”/”Pana sa apari tu”) care celebra o proprietate din aceleasi vremuri ca si Enchanted Hill (si ea demolata in scenariu) denumita in film La Fortuna si in realitate El Cabrillo – din fericire aceasta inca exista si arata ca in povesti, cu o atmosfera si o senzatie de intimitate pe care mi le-as dori ca parte a vietii de zi cu zi. Am revazut filmul si am aflat astfel alte nume de arhitecti ai stilului Spanish Revival, la moda in acei ani 20-30: sotii Arthur si Nina Zwebell, care au creat si o alta minunatie ramasa din fericire si ea in picioare: Andalusia.

Si mi-am amintit ca si in serialul Melrose Place aparea o cladire in acelasi stil, cu structuri delicate de fier forjat, acoperis din tigla, arcade si scari placate cu siruri de faianta colorata si cu revarsari de flori la tot pasul. Am aflat insa abia acum ca doar intrarea in locatia din film exista in realitate, curtea interioara cu toate cele de mai sus fiind create in studio.

Fotografiile de aici nu imi apartin, ele sunt toate preluate de pe net. Unde daca veti da o cautare pe Spanish sau Colonial Revival veti gasi multe locatii care va vor face sa visati.

 

Puterea prezentului – Eckhart Tolle

De obicei cand citesc am in ultima vreme la indemana stickere (vad ca denumirea „oficiala” este index adeziv, eu la zic „lipicele”) pentru a marca fragmentele care mi se par demne de marcat.

Ei bine, cand am terminat de citit „Puterea prezentului” a lui Eckhart Tolle, cartea parea sa aiba mai multe abtibilduri decat foi, practic pagini intregi mi se parusera demne de retinut.

Cartea este un ghid practic la, inteleg, o carte mult mai ampla si mai filozofica probabil, cu acelasi nume. Chiar si asa contine niste notiuni cu care trebuie sa te imprietenesti pe parcurs: clipa Acum (da, cu litera mare), Fiinta (clar cu litera mare), corpul-durere…

M-a dus cu gandul la tot ceea ce am citit in ultima vreme despre mindfullness, la „Secretul” Rhondei Byrne, la o alta carte de dezvoltare personala care mie mi-a schimbat viata dar de care nu mai reusesc sa dau si, cum nici persoana care mi-a imprumutat-o nu-si aminteste macar sa o fi avut vreodata, a devenit asa, ca un fel de legenda – „Frica, prietena oamenilor deosebiti” a lui Geoff Thompson – un autor cu un destin ciudat, daca stai sa te gandesti ca omul a fost la baza bodyguard si antrenor de arte martiale – inclusiv al lui Chuck Norris. Ah, si la cartile lui Dale Carnegie – pe care eu le-am facut cadou de fiecare Secret Santa si le-am promovat non-stop cu fiece prilej. Si la „Omul in cautarea sensului vietii” a lui Vicktor Frankl.

Si la un citat al lui Blaise Pascal: „Daca ne examinam gandurile, o sa le gasim ancorate in trecut sau in viitor. La prezent abia daca ne gandim, iar daca o facem e numai pentru a putea extrage lumina necesara in viitor. De asta nu traim niciodata, ci speram sa traim. Asa ca e inevitabil ca, pregatindu-ne intruna sa fim fericiti, sa nu fim niciodata.” Domnul a trait undeva pe la 1600…

Am facut deci o sinteza la o sinteza si, fara multe alte contributii personale, iata mai jos ceea ce mi s-a parut mie ca fiind de pastrat din cartea de mai sus. Daca veti rezona cu domnul Tolle veti citi probabil pana la final, daca nu, macar veti fi aflat cam despre ce este vorba. Pana la urma, se zice ca ne plac o carte sau un film sau, probabil, o bucata muzicala, in masura in care ne regasim in ea, in care respectiva opera vine sa ne confirme ceea ce noi credeam deja:

„Dati-va seama ca momentul prezent este tot ce aveti. Transformati clipa Acum in principalul focar de atentie al vietii dumneavoastra.”

„Cand va fixati un obiectiv si lucrati la indeplinirea lui, folositi „timpul cronologic”. Suntenti constient de scopul fixat, dar respectati si acordati intreaga atentie pasului pe care il faceti in acest moment. Daca va concentrati excesiv asupra obiectivului, poate din cauza ca prin implinirea lui cautati sa obtineti fericire, implinire sau un sentiment mai complet de identitate, momentul prezent nu mai este pretuit. Este redus la o simpla treapta spre viitor, fara valoare in sine. Timpul cronologic devine atunci timp psihologic. Calatoria vietii dumneavoastra nu mai este o aventura, ci doar o nevoie obsesiva de a ajunge, de a obtine, de a reusi. Nu mai puteti vedea sau mirosi florile, nici nu mai constientizati frumusetea si miracolul vietii care, atunci cand va aflati in clipa Acum, se revarsa peste tot.

Incercati mereu sa ajungeti intr-in alt loc decat locul in care va aflati? Cele mai multe lucruri pe care le faceti sunt doar un mijloc pentru a implini un scop? E implinirea mereu neatinsa sau redusa la placeri de scurta durata precum sexul, mancarea, bautura, drogurile sau senzatiile tari? Va concentrati mereu sa deveniti, sa realizati, sa obtineti, sau alergati mereu dupa noi senzatii si placeri? Credeti ca daca acumulati mai multe lucruri veti deveni mai implinit, mai bun sau mai intreg din punct de vedere psihologic? asteptati un barbat sau o femeie care sa dea sens vietii dumneavoastra? […] Atunci mintea face o obsesie pentru viitor, ca un mod de evadare din prezentul nesatisfacator.”

„Lasati trecutul sa moara in fiecare clipa. Nu aveti nevoie de el. Faceti referire la trecut numai atunci cand acest lucru este absolut relevant pentru situatia prezenta. Simtiti puterea acestui moment si plinatatea Fiintei. Simtiti propria prezenta.

Sunteti ingrijorat? Va preocupa multe intrebari de genul „Si daca..?” V-ati identificat cu mintea dumneavoastra, care se proiecteaza intr-o situatie imaginara din viitor si creeaza frica. Nu exista nicio posibilitate de a a face fata unei astfel de situatii, pentru ca situatia in sine nu exista. Este o fantasma mentala.

Puteti opri aceasta nebunie care macina santatatea si viata prin simpla recunoastere a momentului prezent.”

„Asteptarea este o stare mentala. In principiu, ea inseamna ca va doriti viitorul; nu va doriti prezentul. Nu va doriti ce aveti si va doriti ceea ce nu aveti. Cu fiecare tip de asteptare, creati in mod inconstient un conflict interior intre viata de aici si acum, unde nu doriti sa va aflati, si viitorul proiectat, acolo unde va doriti sa fiti. Acest lucru reduce intr-o foarte mare masura calitatea vietii, facandu-va sa pierdeti prezentul.

De exemplu, multi oameni asteapta prosperitatea. Ea nu poate veni in viitor. Cand respectati, recunoasteti si acceptati pe deplin realitatea dumneavoastra prezenta – locul in care va aflati, cine sunteti, ce faceti in acest moment -, cand acceptati in totalitate ceea ce aveti, atunci sunteti recunoscator pentru ce aveti, recunoscator pentru ceea ce este, recunoscator pentru Fiinta. Adevarata prosperitate este recunostinta pentru momentul prezent si pentru plinatatea vietii din momentul prezent. Nu poate veni in viitor. Apoi, in timp, acea prosperitate se va manifesta pentru dumneavoastra in diferite moduri.

Daca nu sunteti multumit cu ceea ce aveti sau sunteti chiar frustrat si nervos in legatura cu lipsurile prezente, acest lucru va poate motiva sa deveniti bogat, dar, chiar daca veti castiga milioane, veti continua sa simtiti conditia starii interioare de lipsa si, in adancul dumneavoastra, veti continua sa va simtiti neimplinit.”

„Acordati atentie oricarui semn de nefericire, sub orice forma ar aparea – poate fi corpul-durere pe cale de a se trezi din starea sa latenta. Acesta poate lua forma iritarii, a nerabdarii, a unei proaste dispozitii, a unei dorinte de a rani, a enervarii, a furiei, a deprimarii, a nevoii de a crea un moment dramatic in relatia dumneavoastra initima s.a.m.d. Surpindeti-l chiar in momentul in care se trezeste din starea latenta.

Corpul-durere vrea sa supravietuiasca, precum orice alta identitate vie, si poate supravietui numai daca dumneavoastra va identificati in mod inconstient cu el. Apoi se poate ridica, poate pune stapanaire pe dumneavoastra. Poate „deveni” dumneavoastra si poate trai prin dumneavoastra.

Are nevoie sa-si primeasca „hrana” prin dumneavoastra. Se va harni cu fiecare experienta care rezoneaza cu propriul sau fel de energie, cu orice lucru care creeaza o noua durere, indiferent de forma: enervare, distructivitate, ura, mahnire, drama emotionala, violenta si chiar boala. Asa ca, dupa ce corpul-durere preia controlul, va crea o situatie in viata dumneavoastra care va reflecta propria sa frecventa energetica, pentru a se hrani cu ea. Durerea se poate hrani doar cu durere. Ea nu se poate hrani cu bucurie. Ii pare absolut indigesta.

Din momentul in care corpul-durere a preluat controlul, va doriti si mai multa durere. Deveniti atunci o victima sau un agresor. Doriti sa raniti sau doriti sa fiti ranit, sau amandoua. Nu exista o mare diferenta intre ele. Bineinteles, nu sunteti constient de acest lucru, si veti afirma cu vehementa ca nu doriti durerea. Dar priviti cu atentie si veti descoperi ca gandirea si comportamentul dumneavoastra sunt proiectate in asa fel incat sa faca durerea sa continue, atat pentru dumneavoastra cat si pentru altii. Daca ati constientiza acest lucru, tiparul s-ar dizolva, pentru ca este o nebunie sa-ti doresti mai multa durere si nimeni nu este nebun in mod constient.”

„De exemplu, daca furia este vibratia energetica predominanta a corpului-durere si nutriti ganduri pline de furie , staruind in  minte asupra a ceea ce v-a facut cineva sau asupra a ce aveti de gand sa-i faveti dumneavoastra, atunci ati devenit inconstient si corpul-durere „v-a luat locul”. Acolo unde exista furie, exista durere in spatele ei.

Sau atunci cand sunteti cuprins de o dispozitie intunecata si incepeti sa dezvoltati un tipar negativ de gandire, gandind cat de cumplita este viata, gandirea vi s-a aliniat la corpul-durere si ati devenit inconstient si vulnerabil in fata atacului sau.”

„Cand nu opui rezistenta vietii, te afli intr-o stare de gratie, de pace si naturalete. Aceasta stare nu mai are nevoie ca lucrurile sa fie intr-un anume fel, bune sau rele.

Pare aproape paradoxal si totusi, cand dependenta interioara fata de forme nu mai exista, conditiile exterioare ale vietii dumneavoastra tind sa se imbunatateasca considerabil. Lucruri, oameni sau conditii despre care ati crezut ca va sunt necesare pentru a fi fericit vin acum spre dumneavoastra fara lupta si fara efort, si sunteti astfel liber sa va bucurati de ele si sa le apreciati – atat timp cat vor dura.

Si aceste lucruri vor trece, desigur, ciclurile vin si pleaca, dar cand nu mai exista dependenta, nu mai exista nici frica de pierdere. Viata curge lin.”

„Odata ce v-ati identificat cu o anumita forma de negativism, nu mai doriti sa renuntati la ea si, la un nivel profund inconstient, nu va doriti o schimbare pozitiva. Aceasta v-ar ameninta identitatea de persoana depresiva, nervoasa sau nedreptatita. Atunci veti ignora, nega sau sabota lucrurile pozitive din viata dumneavoastra. Este un fenomen obisnuit. Si este o nebunie.”

„Cineva va spune un lucru grosolan sau cu intentia de a va rani. In loc sa recurgeti la reactia inconstienta si negativa, precum atacul, apararea sau inchiderea in sine, lasati totul sa treaca prin dumneavoastra. Nu opuneti rezistenta. Este ca si cum nu ar mai exista nimeni care poate fi ranit. Aceasta este iertarea. In acest fel deveniti invulnerabil.

Puteti in continuare sa ii spuneti acelei persoane ca se comporta inacceptabil, daca aceasta este alegerea dumneavoastra. Dar ea nu mai are puterea sa va controleze starea interioara. Propria dumneavoastra putere actioneaza – nu puterea altcuiva asupra dumneavoastra; nici nu mai sunteti controlat de minte. Indiferent daca este vorba de alarma masinii, de o persoana nepoliticoasa, de inundatii, de un cutremur sau de pierderea tuturor bunurilor materiale, mecanismul de rezistenta este acelasi.”

„Nu poluati cu negativism Fiinta dumneavoastra interioara, frumoasa si stralucitoare, si nici Pamantul. Nu dati voie nefericirii, sub orice forma ar aparea, sa-si faca loc in dumneavoastra.”

„Cand sunteti bolnav sau invalid, sa nu credeti ca ati esuat in vreun fel, sa nu va simtiti vinovat. Nu dati vina pe viata ca v-a tratat nedrept, dar nu va invinovatiti nici pe dumneavoastra. Toate aceste lucruri sunt o forma de rezistenta.”

„Nu va lasati mintea sa foloseasca durerea pentru a va crea din ea o identitate de victima. Plangandu-va de mila si povestind altora povestea dumneavoastra, ramaneti blocat in suferinta.”

O, ce veste minunata!

„O, ce veste minunata!” Si nu, nu este vorba, desi se apropie Craciunul, de vestea pe care cu totii o primim, cu inimile mai mult sau mai putin deschise, in fiecare an in preajma zilei de 25 decembrie.

De data aceasta este vorba de o veste pe care am primit-o din numarul pe luna ianuarie 2021 al revistei „Gradina mea” – veste careia, cautand eu ulterior pe net, am aflat ca i-ar fi stat si mai bine in numarul din ianuarie al acestui an, 2020 – pentru ca de atunci pare sa dateze. Dar (stiti bancul cu Gheorghe, Ianosz si Mihai Viteazul, nu? – Ianosz, prieten de-o viata cu Gheorghe, se trezeste intr-o zi cu un Gheorghe foarte suparat la usa, cu un topor in mana, spunandu-i „No, Ianosz, am venit sa te omor!!” Ianosz incearca sa se dumireasca si sa-l ia cu binisorul: „Dar de ce, mai Gheorghe? Ce-am facut? Ne stim de-o viata…”. „Pai voi ungurii l-ati omorat pe Mihai Viteazul!!!”. „Da’ asta fost demult, mai Gheorghe!” „No, io amu’ am aflat.”), vorba aceea, eu acum am aflat, acum va zic – pentru ca eu nu am stiut pana azi iar vestea e la fel de imbucuratoare acum ca si acum un an – poate mai mult acum, pentru ca ma gandesc ca ne aflam mai aproape de transformarea stirii in realitate.

Iata stirea: „Grădinile Senatului – Memorial Uranus” este numele proiectului prin care Senatul României îşi propune să reconstruiască simbolic străzi şi clădiri existente pe Dealul Uranus până la demolarea lor pentru a se ridica Palatul Parlamentului. […]

Conturul clădirilor şi 12 străzi principale vor fi refăcute cu ajutorul pomilor şi florilor printr-un proiect de amenajare peisagistică ce se va desfăşura pe parcursul a maximum doi ani.

Vizitatorii vor avea posibilitatea să se plimbe prin Grădinile Senatului şi, cu ajutorul realităţii augmentate, utilizând dispozitivele 3D, să vizualizeze străzile şi clădirile de altădată.

Peste 1000 de arbori, 7500 de arbuşti, jumătate de milion de bulbi şi circa 30.000 de metri pătraţi de plante perene, trandafiri şi gazon vor contribui, alături de sistemul de iluminare şi mobilierul cu design special, la reprezentarea vizuală a amprentelor locative ale clădirilor de odinioară, refăcând legătura cu trecutul. Tulipa Uranus, o varietate nouă de lalea, a fost creată special pentru acest proiect”

Suna entuziasmant, nu? Nu credeam ca o veste ar putea sa mi se mai para atat de fantastica in vremurile astea, dar iata.

Si mi-au venit in minte imagini sporadice de dinainte de demolarea zonei – tramvaiul 3 (nu?) a continuat sa mai circule pe strada Uranus doar putine luni dupa mutarea familei mele in Bucuresti in 1983, chiar in vecinatatea zonei respective. Mi-au ramas in amintire imaginea unei biserici cu mozaic colorat pe fatada; o vila cu gardul acoperit si el de mozaicuri in stil antic roman si curtea plina de statui si fragmente de statui – probabil caminul vreunui sculptor; statuia dedicata eroilor pompieri din Dealul Spirii – reaparuta dupa 1989 in fata actualului Hotel Marriott (il am si acum in fata ochilor pe Petre Roman tragand repetat de sfoara care trebuia sa dezveleasca statuia – acoperamantul careia ramasese insa agatat de trompeta Victoriei, compromitand astfel solemnitatea momentului). Cumva, printre daramaturile in care s-a transformat zona, aparuse la un moment dat, undeva intre vechiul pod Izvor si vechile Arhive ale Statului, un – as zice – arc de triumf despre care nu am auzit niciodata si nu am reusit sa aflu nimic…

Si pentru ca romanul nu e niciodata multumit si de fiecare data vrea mai mult, vin si ma intreb: oare va vrea si va reusi sa refaca vreodata cineva si vechiul complex statuar intruchipand Legenda Urlatoarei, aflat initial si el in apropiere, pe un alt deal din zona, Dealul Filaret? Pentru cei care nu stiu despre ce este vorba atasez aici o fotografie preluata din Revista Arhitectura, care reda atat amplasarea initiala a grupului statuar cat si imaginea statuilor asa cum se regasesc astazi imprastiate prin parcurile bucurestene – recomand din tot sufletul articolul „Viata nesigura a monumentelor din Bucuresti” al lui Alexandru Panaitescu – nu am citit de multa vreme ceva atat de interesant.

S-au refacut/ reamplasat recent multe statui care apar in acest articol, poate va veni si vremea Grotei Gigantilor? E poate singurul ansamblu statuar pe care l-a avut orasul nostru in timp, unul fara conotatii politice – si nu cred ca avem atat de multe monumente oricum, ca sa ne permitem sa renuntam la impactul pe care l-ar crea un astfel de grup reunit, gandit si realizat de unii dintre cei mai celebri sculptori pe care i-am avut.

Si vreau sa-i multumesc lui Simion Saveanu, autorul cartii „Aventuri prin tunelul timpului”, de unde am aflat (si) despre grupul statuar de mai sus: oriunde ai fi acum domnule Saveanu, iti multumesc – cartea dumitale m-a facut sa incep sa iubesc Bucurestiul – o pustoaica de 15 ani, data peste cap de mutarea peste noapte intr-un oras pe care multa vreme l-a urat. Datorita acestei carti locul meu preferat din Bucuresti ramane Cimitirul Bellu, datorita ei ridic acum capul cand trec pe strazile vechi ale Bucurestiului sa observ undeva o statuie, altundeva o marchiza, un basorelief… Nu te-am iubit la 15 ani, Bucuresti, dar te iubesc acum si, pana la urma, asta conteaza.

„Uncommon Type” – Tom Hanks

De la o persoana cu notorietatea si imaginea lui Tom Hanks evident ca te astepti la ceva de calitate atunci cand ii apare prima carte. Care este in fapt o culegere de povestiri, inclusiv parodii si SF, unele legate intre ele prin aceleasi personaje care apar aleator pe parcursul cartii, cum ar fi grupul multirasial de prieteni ce ii cuprinde pe fenomenalul jucator de bowling Steve Wong (mi-a adus aminte de serile la bowling in Neptun de demult – oare mai este functionala sala aceea de bowling?; si mi-a reconfirmat convingerea ca atunci cand incepi sa faci din obligatie ceea ce facusesi pana atunci din pasiune… se cam strica treaba) , vanzatorul MDash, originar din Africa subsahariana si super energica Anna, respectiv Hank Fiset, reporterul fictiv; si unele care nu au legatura cu nimic altceva, cu exceptia faptului ca in fiecare dintre ele apare cate o masina de scris – cartea, cel putin editia in limba engleza – pentru ca am vrut sa „discut” direct cu domnul Hanks si nu prin intermediul traducatorului, fiind presarata la fiecare povestire cu imaginea cate unei vechi masini de scris – astfel incat am ajuns sa ma intreb daca Tom Hanks nu colectioneaza de fapt masini vechi de scris. Si da, am dat acum un search, da, domnul Hanks este colectionar de masini de scris.

Cartea per total iti creaza o stare de bine, nu te ia pe sus, nu te socheaza, nu te sperie, pur si simplu iti creaza o stare de bine. Domnul Hanks (observati cat de des folosesc acest apelativ, pentru ca da, domnul Hanks a reusit inca o data sa ma umple de respect) reuseste sa fie convingator, fara nicio urma de fortare sau falsitate, atat in pielea unui narator barbat cat si in cea a unei femei sau a unui copil sau adolescent. Personajele sale sunt dintre cele mai variate si fiecare reuseste cumva sa-ti lase in suflet o stare de calm.

In special Christmas Eve 1953/Ajunul Craciunului 1953, desi nu te-ai fi asteptat intr-o povestire cu trimiteri la cel de-al Doilea Razboi Mondial. Povestirea contine si cel mai dur fragment din carte, cu referire la zilele de razboi: „New guys came in from the replacement depots and had to be drilled and trained. But was tough on all of them, and Virgil didn’t want to learn any of their names.”/ „Veneau tipi noi din baracile cu inlocuitori, care trebuiau antrenati. Dar toti aveau o viata grea si Virgil nu voia sa le mai invete numele.” Asta dupa ce pana la acel moment iti fusesera numiti fiecare din vechii camarazi – toti morti sau raniti pe campul de lupta. Acest fragment de text mi s-a parut a contine in el atat de mult in atat de putine cuvinte incat m-a dus automat cu gandul la acea povestire atribuita lui Hemingway care iti aduce lacrimi in ochi in doar sase cuvinte (culmea, in romana poti reduce la patru cuvinte, desi, prin comparatie cu engleza, romana nu mi s-a parut niciodata vreun exemplu de concizie): For sale: baby shoes, never worn„/„De vazare: botosei, nepurtati”

Preferata mea: „Stay with Us”/ „Stati la noi”, desi scrisa alert, sub forma unui scenariu de film (ca veni vorba, fiecare povestire este tiparita cu alt font, vezi si numele cartii, „Uncommon Type”/ „Caractere atipice” – super jocul de cuvinte) , reuseste cel mai bine sa iti creeze in final o stare de liniste, prin evolutia spre o viata cu valori mai umane pe care o sufera personajele sale. Mie mi-a adus in minte o povestire din colectia „Asa mama, asa fiica?” publicata de Bel Mooney, o povestire in care o mama venita din Anglia in State isi ia pe motocicleta fiica data peste cap de mutare si pleaca impreuna pe o veche autostrada americana (trebuie sa recitesc cartea sa vad daca era vorba chiar de celebra Route 66). Actiunea se petrece pe alt Route, de data asta Route 88, dar mi-a starnit acea nostalgie pe care mi-au starnit-o mereu imaginile cu Route 66, vechile moteluri si reclame luminoase, vechile benzinarii…

Pana la urma cred ca multe din povestirile din carte sunt despre nostalgie, despre vremuri mai linistite si mai umane; asa cum tot despre nostalgie sunt pana la urma si omniprezentele masini de scris. Pe care Tom Hanks le numeste undeva „a vehicle for my dreams”/”un vehicul pentru visele mele„, vehicule pentru „meditations of my heart”/”meditatiile inimii mele„; iar mai sus-mentionatul Hank Fiset (tot un domn Hank (s)) spune la un moment dat despre masina sa de scris marca Underwood: „The Underwood has powers unexplained […] At night I think it glows in the dark…” /”Underwood-ul are puteri de neexplicat […] Cred ca noaptea lumineaza pe intuneric”. Frumos-frumos, nu?

Ei, si totusi voi citi si varianta in limba romana, nu de alta, dar sunt foarte curioasa cum au tradus ai nostri expresia „fucking fucker”, care, date fiind toate cele de mai sus, m-a uimit sa o vad izvorata din pana domnului Hanks – sau cel mai probabil din tastele sale.

Disneyland Halloween

Asa cum scriam la finalul articolului despre cea mai recenta incursiune in Paris (recenta vorba vine, s-a implinit anul), sfarsitul zilei petrecute acolo ne mai rezerva surprize si emotii – inainte de „grozaviile” unui Disneyland decorat pentru Halloween am avut parte de ceva „soc si groaza” in viata reala. Nu ca as fi simtit cumva nevoia dupa o zi deja plina, cu sosirea dis-de-dimineata pe aeroport, zborul si restul zilei petrecut per pedes prin Paris, fiecare cu rucsacul in spate.

Parasiseram Parisul cand deja se lasase intunericul, iar in momentul in care am ajuns in Serris, oraselul aflat la o statie de tren de Disneyland, nascut de fapt exclusiv pentru a servi nevoilor celor doua parcuri de distractii, era deja ora 9 seara; dupa informatiile mele mai aveam exact o jumatate de ora la dispozitie pentru ca, intrand in centrul comercial absolut urias pe care trebuia sa-l traversam in drum spre cazare, sa ne achizitionam apa si mancare pentru urmatoarele 2 zile, cel putin pentru dimineata si seara.

In timp ce ne asezam la coada la casa fiica-mea a venit cu propunerea: „Cat stati voi la coada (retineti, „cat stati voi la coada”, da?), noi mergem sa luam niste McDonald’s”. Poftim? Tocmai am cumparat de mancare, de asta suntem aici. „Da, dar ii e pofta lui…”. Aha. Ok, ce sa mai zic?

Deci fiica-mea si pofticiosul pleaca spre Mc, eu raman cu ceilati doi pustani. Si ne vine randul la casa; si platim; si fiica-mea nicaieri. Dupa vreo cateva minute bune de asteptat in fata la supermarket, cu cumparaturile pe langa noi, apare, gafaind: „Haideti si voi la Mc, ca e aglomerat si mai dureaza”.  Numai bine, zic, daca e aglomerat, nu mai luati. Fusese vorba de „cat stati voi la coada”, nu mai mult. E foarte tarziu, se inchide mall-ul. „Pai nu, ca am platit deja, dar dureaza pana sunt gata.” Aha. Din nou „aha”.

Si ajungem la Mc. Unde e omorul de pe lume – familii intregi care, dupa hanoracele cu Mickey purtate de adulti in toata firea, se vede ca au petrecut ziua in parc (acum nu ca eu nu as avea pe mine un hanorac cu Grumpy/Morocanosul de la incursiunea anterioara in parc, luat nu atat de drag cat de frigul cumplit care imi inghetase oasele la momentul respectiv); si nici ca mi s-ar potrivi mai bine vreun alt personaj Disney cand, dupa inca o jumatate de ora petrecuta la Mc, comanda inca nu e gata. Evident ca intre timp mall-ul s-a inchis – iar traseul pe care-l aveam eu in minte venea de la gara, traversa mall-ul fix pe la mijloc, mai mergea vreo doua strazi si ajungea la cazare. Mai traverseaza mall-ul, cand usa care il desparte de restaurant e de-acum inchisa… Deja sunt cam stresata, e trecut bine de ora 10, e noapte, nu cunosc locul si mai sunt si raspunzatoare de alti trei copii in afara de al meu personal. Caruia cu drag i-as scapa acum una dupa ceafa.

Ma gandesc cu groaza ca va trebui sa ocolim cumva mall-ul mai lung decat un cartier bucurestean, cu toate cumparaturile dupa noi, box de apa, toate cele, nu mai zic fiecare cu rucsacul pe care il cara in spinare de azi-dimineata. Vine in sfarsit comanda, iesim pe usa care da in exterior, gandindu-ma ca vom ajunge in strada, dar nu – suntem intr-un soi de parcare subterana, deja aproape goala; urcam pe scari la nivelul superior – un camp pustiu. Simt cum incep sa ma panichez. Pe de o parte. Pe de alta cred ca  am trecut de-acum de faza Grumpy  – sunt in pragul fazei Taz (chiar daca el nu are nicio treaba cu Disney).

Mai devreme, cand, asteptand si eu, acolo, niste aprecieri care nu venisera si nici nu aveau sa vina, imi intrebasem insotitorii cum s-ar fi descurcat prin Paris fara mine, mi se raspunsese sec: „exista googlemaps”. Asa ca acum e randul meu sa le reamintesc ca exista googlemaps, pentru ca simt o acuta nevoie de a ma spala pe maini si a-i vedea cum se descurca. Ei, ca sa vezi, googlemaps nu merge. Taman acum. Pe buuuneee??

E cazul sa gasesc resurse acolo unde nu simteam sa mai fie. Ne intoarcem in parcare, in care da si usa mall-ului pe care mai ies ultimii intarziati; imi vine ideea sa pandim cand iese cineva si sprintam prin usa ramasa deschisa inapoi in mall; care e deja aproape pustiu, intunecat. Nu e nimeni sa ne indrume, habar nu am pe unde suntem,  iesim pe prima usa care da in strada – cel putin suntem inapoi in lumea civilizata, nu noaptea in camp. Googlemaps isi gaseste si el ultimele resurse, functioneaza doar pe un telefon si acolo intermitent, dar cumva-cumva, dupa vreo 20-30 de minute de mars printr-un oras in care nu stiu daca mai intalnim in total cinci persoane pe strazi (care strazi pe anumite portiuni au doar pe o parte cladiri, iar pe cealalta camp cat vezi cu ochii pana la orizont, unde se vad in noapte cladirile mai inalte din Disneyland) ajungem la adresa.

Tastam codul comunicat pe booking, intram in cladire, recuperam dintr-o cutie postala, si ea cu cod, cheia apartamentului; conform instructiunilor proprietarei trebuie sa apropiem brelocul cheii de un loc de pe perete si se va deshide usa ce da spre holul care precede apartamentul. Cel putin asta se intelege, doamna a fost draguta si a tradus in romana cu googletranslate; mai bine lasa in franceza sau engleza pentru ca textul suna ciudat iar cand apropiem brelocul de locul stabilit nu se aude niciun clic, nu se deschide nicio usa. Mai incercam, cu randul… nimic. Incercam sa deschidem usile care dau in hol: una da spre o curte interioara, alta intr-o debara, pe cea de a treia am intrat dinspre strada, alte doua raman blocate oricat am zgaltai de clante. Sunt deja disperata, nu mai am solutie: desi e trecut de 11 noaptea o sun pe proprietara; care, firesc, nu raspunde. Imi vine sa ma asez in fund pe hol, oricum e singura optiune. De fapt, mai am una: sa ma rog.

Acum va intreb: care erau sansele ca intr-un oras pustiu, aproape de miezul noptii, sa intre cineva fix in blocul in care eram noi? Usa dinspre strada se deschide, intra cineva  – pentru mine omul ala nu a fost un om: a fost, fara nicio gluma, un inger sub forma unui negru atletic, raspunsul neasteptat de prompt la rugaciunea mea. Pe bune, care erau sansele?… Omul se uita ciudat la noi, cinci persoane cu tot calabalacul, ne arata ca una din cele doua usi se deschide cand apropii brelocul de zid, dar trebuie sa fii pe faza sa apesi imediat pe clanta, altfel se blocheaza foarte repede la loc, ceea ce probabil se tot intamplase.

Intram in apartament, sunt suficient de capsata ca sa nu mai indrazneasca nimeni sa comenteze atunci cand ii anunt ca fetele vor dormi cu mine in camera copiilor, cu patru paturi suprapuse din care imi atarna picioarele, iar baietii in dormitorul cu pat matrimonial – aud doar un bombanit de genul „dar noi nu suntem gay”, ma uit urat si orice alt comentariu le ingheata pe buze. Sperasera pana in ultimul moment ca vor dormi cu totii la gramada, in camera copiilor, intr-un pijama party de trei zile consecutiv. Aha…

A doua zi ne revine buna-dispozitie, ajungem devreme in parcuri, luati de proprietara cu masina personala uriasa, ne procura si bilete la reducere (in calitate de persoana care ofera cazare pentru cei care vin la Disneyland are anumite inlesniri, inclusiv accesul cu ceva timp inaintea hoardelor) si intram mai intai in parcul clasic. Constatam ca trenul care inconjura parcul cu oprire in fiecare din cele cinci zone nu mai circula, e fiecare cu picioarele din dotare, traseul Indiana Jones nu mai functioneaza nici el (de fapt imi aminteam ca la o vizita anterioara vazusem un vagonet blocat chiar in punctul cel mai inalt – cum or fi dat oamenii jos de acolo pe sine chiar nu vreau sa stiu) iar pe parcursul zilei, cand inca nu apucaseram sa ne dam in Big Thunder Mountain, aveam sa vedem niste vizitatori descinzand per pedes de pe munte, trenuletul de mina fiind blocat (nu pot sa-mi imaginez cum e sa se blocheze trenul ala in mers la viteza incredibila pe care o prinde); asa ca in prima zi nici vorba de Big Thunder Mountain – unul din motivele pentru care aveam sa revenim in parc si a doua zi.

Casa Bantuita inca nu e deschisa dar incepem cu traseul corabiei zburatoare a lui Peter Pan, continuam cu Piratii din Caraibe si „It’s a Small World After All„, revenim la Casa Bantuita – fiecare cu cozile aferente, facem si turul cu vaporul cu zbaturi care te duce cu gandul la Mark Twain, prindem parada cu specific de Halloween/ Ziua Recoltei, mergem kilometri prin parc, prin magazine, prin Castelul Aurorei cu balaurul lui cu tot; pentru pranz ne hotaram pentru Planet Hollywood din satul Disney (unde mancarea e chiar ok dar localul arata destul de depasit, mai ales in comparatie cu exuberanta din Disneyland, nicio trimitere la vreun film mai recent, totul a ramas asa cum era in urma cu vreo opt ani) si apoi intram in cel de al doilea parc, Disney Studios. Aici copiii se duc glont la traseul inspirat din „In cautarea lui Nemo”, coada e de vreo 75 de minute, timp in care ma plimb prin parc, admirand arhitectura ce aminteste de Hollywood-ul anilor de glorie, carand rucsacul in care sunt lucrurile tuturor (inclusiv trei sticle aproape pline cu suc) si pe care stabiliseram ca il vom duce cu randul, dar cumva nu reusesc sa scap de el decat atunci cand i-l pun cu tot dinadinsul in brate fiica-mii (moment in care unul din baieti isi ia in sfarsit seama si ” se ofera” sa il ia el).

Dupa zborul cu covorul lui Aladin descoperim un mic colt de Paris reprodus aici in parc si traseul inspirat din „Ratatouille”, care ne place atat de mult incat ne dam de doua ori. Inapoi in parcul clasic ajungem si in Discoveryland cu al sau Nautilus si simulatoarele de zbor inspirate din Star Wars (sunt mai multe variante de program, iar la una dintre ele ni se face invariabil rau, din pacate nu poti sti dinainte la care nimeresti) iar odata cu venirea serii aflam ca nu mai exista parada electrica, preferata mea, ci o proiectie pe peretii Castelului Aurorei cu muzica si fragmente din multe din filmele Disney si Star Wars, un spectacol nu doar de sunet si lumini ci si cu jerbe de flacari, jocuri de apa, lasere  si focuri nesfarsite de artificii, o punere in scena cu adevarat magnifica; e clar impresionant, lumea e subjugata, o doamna mai in varsta ca mine imi racneste in urechi muzica din „Frozen” – varianta in limba franceza ( „Let It Go” a devenit ceva cu „Libere, libere…„), omorul este de zile mari iar eu am nimerit in spatele unui tip super inalt si super masiv care mai are si un copilas pe umeri.

A doua zi exista o oarecare indecizie intre a doua vizita in parc si respectiv vizitarea Versailles-ului, in final castiga tot Disney, de data asta Big Thunder Mountain a fost repus in functiune si copiii se dau de doua ori  (eu zic pas dupa prima tura, cand mi-am tinut demn firea desi simteam cum zburam cu vagon cu tot la fiecare curba luata in trepidatii si huruiala – e clar, am imbatranit, candva m-as fi dat non-stop); iar la Star Wars, iar la pirati, una dintre pustoaice, mai curajoasa, se da si in Space Mountain, eu inca mai am sechele de la parcursul anterior, din urma cu 24 de ani si zic iarasi pas. De data asta parcul se inchide ceva mai repede, e duminica seara si a doua zi se merge la munca/ scoala, suparare mare, nu am apucat sa ne mai dam inca o data in Casa Bantuita.

De dimineata fusese neobisnuit de cald pentru luna octombrie, asa ca lasaseram la apartament pelerinele de ploaie carate in cele doua zile anterioare, in care nu plouase – evident ca a trebuit sa ploua razbit in chiar intervalul in care era musai sa stam afara pentru ca altfel pierdeam parada principala, cu personajele clasice Disney, pe care o rataseram in ziua anterioara, cand la ora respectiva ne aflaseram la Disney Studios – cu care alegorice inspirate din toate filmele Disney, dansatori, muzica, printi, printese… atat cat apuci sa vezi lungindu-ti gatul din multime. E now or never, asa ca ramanem in ploaie, acoperindu-ne capetele cu pliante de hartie care sfarsesc prin a se pleosti, inmuiate de ploaia care nu ne iarta deloc.

Cu toate astea atmosfera e fantastica. Asteptandu-i pe copii aveam sa stau sa ma uit pur si simplu la cei care treceau – e locul in care pare ca toata lumea a luat-o razna, oameni care probabil in viata de zi-cu-zi sunt persoane serioase acolo defileaza cu cele mai ciudate palarii pe cap, inclusiv coarnele lui Maleficent; urechile lui Mickey si Minnie ai zice ca fac parte din uniforma obligatorie – de la cele clasice, negre, respectiv rosii cu picatele albe, pana la tot felul de variante, culori, materiale, paiete… optiunea fiica-mii fiind cea in care intre urechi se rasfata zambitori celebrii Timon si Pumba.

Am vazut o familie numeroasa in care toata lumea avea tricourile rosii din „Incredibilii”, respectiv o alta, tot numeroasa, in care cu mic cu mare erau imbracati in cele mai recente costume din „Star Wars”, cu „sabii laser” cu tot. Impreuna cu decorurile viu colorate din „Coco”, foarte potrivite si cu tematica de Halloween, aceasta nebunie a vizitatorilor porniti pe campii  e cea cu care raman in final in amintire – Disneyland e in continuare pentru toti Regatul Magic. Da, este un loc comercial, dar daca stam sa ne gandim, dintre toti realizatorii de filme, exista vreunul care sa fi avut macar pe departe impactul lumii create de Disney? Oare cati copii exista in lume – si nu doar copii, care sa nu ii stie pe Alba ca Zapada creata de Walt Disney, Cenusareasa, Aurora, Mica Sirena, Regele Leu, Nemo, Rapunzel, Aladin, Bambi, Donald, Pluto, etc., etc.?

Si uitandu-ma pe fotografiile facute acolo mi-am reamintit ca fiecare copac in parte a fost plantat cu ocazia construirii parcului, mii de copaci; trasee artificiale de apa, cladiri in toate stilurile posibile, de la colibe indiene si sate africane la saloanele din vestul salbatic si cupolele lumii lui Aladin, un intreg orasel american de secol XIX, casutele personajelor din basme, munti artificiali…, un efort absolut urias. Si aici vorbim doar de decoruri.

In ultima seara, umar la umar cu mii de persoane (aglomeratia si cozile interminabile erau  blestemul dar si sufletul parcului), luata de val am cantat si eu „Libere, libere...” ; acum, privind in urma, realizez ca acesta ar fi putut fi un imn al parcului, pentru ca in regatul Disney te simteai in primul rand eliberat – liber de inhibitii, liber sa te bucuri, sa te minunezi, liber sa redevii copil. O lume de poveste la care nu stiu in ce conditii mai au acum acces copiii lumii – cei mici si cei mari laolalta. Un intreg univers de trairi, muzica, lumini, culori, rasete si strigate, dans, stralucire si mai ales fantezie, care probabil nu va mai fi niciodata la fel.