La categoria „ne-am interesat pentru dumneavoastra”, dat fiind ca am lasat multe intrebari deschise, revin acum la „Simon„, cea mai recent publicata carte in limba romana a Narinei Abgarian.

Din momentul in care a aparut cartea am sperat intr-o venire a autoarei la Bucuresti. Simteam eu… asa… Si ca sa fiu sigura ca nu ratez momentul m-am abonat la newsletter-ul editurii Humanitas.

Si newsletter-ul, cand a fost sa vina, a intrat in spam. Si am aflat despre venirea autoarei la Bucuresti cand deja la intalnirea cu cititorii din libraria „Humanitas” de langa Cismigiu nu mai erau locuri. Par smuls din cap, blesteme… cum se face.

Dar pentru ca una din devizele mele in viata este „where there’s a will, there’s a way” si cum „will” era cat pentru trei, m-am infiintat in seara lansarii cartii in fata librariei. Nu eram eu singura doritoare care nu mai prinsese loc, dar cel putin am fost printre primii la usa. Si cum norocul tine cu cei care mai si fac cate ceva, la ora inceperii, o seama de persoane cu loc in sala neprezentandu-se, treizeci de aspiranti au patruns in locul lor in librarie, mai incantati decat cei care se aflau deja acolo, simtindu-se – justificat – norocosi. Eu – printre ei.

Evident la astfel de lansari de carte ajung sa puna intrebari autorului doar cei din prezidiu. Noroc ca, asa cum s-a dovedit, nu doar eu avusesem o problema cu acel fus. Lamurirea: un autor, se pare, nu este stapanul absolut al scrierii sale – personaje si obiecte apar in procesul scrierii unei carti, nepoftite, cu care insusi autorul nu prea stie ce sa faca. Si Narine Abgarian a venit aici cu exemplul paunului alb din „Din cer au cazut trei mere” , ajuns element de baza al naratiunii si prezent chiar pe coperta editiei in limba romana. Paunul se pare s-a autoinvitat in roman, autoarea nestiind multa vreme ce se va intampla cu el: se va imbolnavi… va muri…? In acest context Narine insasi a fost surprinsa cand una dintre cititoarele volumului „Simon” avea sa asocieze acel paun cu personajul Vardanius din „Simon„. Deci, ce era cu fusul? Ce vrea fiecare cititor in parte, zic…

S-a vorbit si despre numele personajului principal (urmariti inregistrarea evenimentului pe youtube, chiar merita, mai ales pentru caldura si blandetea autoarei) si despre titlul primit de carte in editiile din alte limbi (varianta „Si marea vine…” din editia catalana – daca am inteles bine – chiar mi se pare potrivita), despre viata autoarei, plecata in Armenia de la Moscova dupa inceperea razboiului din Ucraina.

Ce m-a impresionat pe masura ce timpul trecea? Faptul ca intr-o perioada in care simpla auzire a limbii ruse ne face sa ne zbarlim, o sala cu multe zeci de oameni a ascultat cu interes, empatie si respect spusele in limba rusa ale autoarei (cartea insasi fiind scrisa in limba rusa) – pentru ca in final arta si umanitatea nu tin de limba. Ci de suflet.

Intr-adevar o autobiografie culinara, asa cum este scris pe coperta – Stanley Tucci (pe care mi-l amintesc din „Diavolul se imbraca de la Prada” si „Shall We Dance” dar nu stiu de ce nu mi-l mai amintesc din „Julie si Julia” – de revazut, deci) ne plimba prin toata viata sa, incepand cu meniurile copilariei, continuand cu mesele care l-au marcat in varii locuri din lume si, evident, cu propriile prestatii gastronomice, impartasind generos retete (aparent) mai simple sau mai complicate – nu le-am incercat inca, dar mi-am notat cateva retete vegetariene. (Si, da, am balit cam tot timpul cat am citit cartea.)
Dar nu cele de mai sus reprezinta in primul rand farmecul cartii, ci atmosfera din timpul meselor pe care le descrie, onestitatea cu care ne introduce in familiile sale (cea a parintilor si chiar a bunicilor, cea a sa prezenta) si umorul sau.

„… dupa circa patruzeci de minute am servit cei mai buni pizzocheri pe care i-am facut si probabil ii voi face vreodata. Chiar si bunicul a devorat portia sa si mi-a spus ca erau perfecti.
Avea sa moara in noaptea aceea.
Glumesc.”
Si nu vreau sa dau spolier dar… cartea are de toate, inclusiv dramatism extrem. O sa vedeti.
Urmatorul fragment m-a dus cu gandul la o alta carte cu tematica gastronomica („O Delicatesa” a lui Muriel Barbery – carte devenita ea insasi o delicatesa, dat fiind ca nu mai e de gasit pe nicaieri si deci ma bucur cu atat mai mult ca am reusit sa pun mana la timp pe un exemplar) – da, iar imi fuge mintea la alte carti, dar am citit eu recent intr-o carte despre… citit (printre altele), ca ar fi de bine sa o iei pe campii in timp ce citesti. Deci:
”In fiecare zi, pe langa scoala mea, un vanzator ambulant vindea dintr-o roaba ceea ce era in esenta o versiune populara a schiacciatei, unsa din belsug cu ulei si acoperita cu cantitati enorme de sare, in mici plicuri de hartie cerata, unor grupuri de adolescenti pofticiosi care ii inmanau o pretioasa moneda de o suta de lire. Oricat de ieftina era aceasta din toate punctele de vedere, chiar si in ziua de azi, de cate ori mananc schiacciata sau foccacia sau oricare alta versiune a lipiei italiene, acea gustare de dupa orele de clasa este standardul de aur la care acestea sunt si vor fi intotdeaua raportate.”
Cred ca fiecare avem in minte gustul si imaginea unor mancaruri din copilarie ramase acolo, in amintire… Pentru mine sunt taiteii de casa ai bunicii, lasati sa se usuce la soare; cel mai bun pilaf mancat vreodata, in curtea bisericii din sat in ziua de hram, cu mesele si bancutele rudimentare din lemn intinse pentru toata lumea; cocoseii din zahar pe bat vanduti in zilele de targ si niste figurine pastelate dintr-un soi de bezea, foarte fragile, in forma de papusele sau caluti, vandute la noi in sat, pe care nu le-am mai intalnit nicaieri altundeva. Si carnea la garnita a bunicii, si ciorba ei de „pastai cu lapte” sau „buruieni cu lapte” (atunci cand inca nu aparusera tecile de fasole si acestea se inlocuiau cu loboda sau ce se mai gasea), cu tarhon – pe care nu am regasit-o la nimeni altcineva, in niciun restaurant si pe niciun site culinar.
”Am oale si tigai care au apartinut mamei mele si de care nu ma voi desparti niciodata, nu numai pentru ca „nimeni nu mai face acum asa ceva”, ci pentru ca imi aduc aminte de ea si de mancarurile extraordinare pe care le facea pentru familia noastra. Pierderea unor amintiri de familie este o pierdere personala foarte reala; sunt lucruri care nu vor putea fi inlocuite sau recreate vreodata. Dar probabil ca cele mai pretioase mosteniri sunt retetele de familie. Asemenea mostenirilor fizice, ele ne reamintesc noua din cine si de unde ne tragem si ofera celorlalti, intr-o imbucatura, istoria altor oameni, din alt loc si din alt timp.” Si asa am reusit sa inteleg si eu, in sfarsit, povestirea lui Eric Emmanuel Schmitt care da titlul volumului „Cea mai frumoasa carte din lume”. Nu glumesc. Am si scris pe blog la un moment dat ca nu intelesesem acea povestire. Acum… da. Si daca am ajuns aici, da, am si eu, atat de la mama cat si de la soacra mea, tavile lor vechi de facut cozonaci – care nu arata deloc convingator dar, atunci cand ambele au renuntat la framantatul cozonacilor, nevrand sa las sa piara si aceasta traditie la noi in familie (pentru ca in privinta tobelor, caltabosilor, ciorbei de burta si carnatilor de casa, pe mine nu ma prinzi), am preluat stafeta – cu toti acei panettone sau cozonaci comandati la cofetarie la care se poate apela acum. Si stateam acum si ma gandeam, eu gatind mai mult mancare mediteraneeana iar fiica mea, preferential, mancare asiatica (buna si asta, intr-o vreme cand gatesc mai mult… firmele de catering): iata cum incet-incet ne deschidem catre lumea larga, iar vechile retete si obiceiuri fac loc altora noi; iar din cele vechi, din ce in ce mai multe raman acolo… in trecut, alaturi de mainile dragi care ni le aduceau la masa.
Intr-o postare despre Monet scrisesem: „Ce blestem mai mare pentru un pictor al luminii cum a fost Monet? Poate doar acela de a-ti fi pierdut auzul atunci cand te numeai Beethoven.” Pot sa-l adaug acum pe lista ironiilor sortii si pe Stanley Tucci – veti intelege.
Citatul meu preferat din carte? Urmatorul fragment, dintr-un jurnal de lockdown al familiei Tucci: „Ma duc sa curat o baie sau doua, sa spal niste haine sau sa dau cu aspiratorul intr-un loc in care am mai dat cu trei ore in urma.” Nu veniti si pe aici, domnule Tucci? Daca mai si gatiti…

Inca de cand citisem „Din cer au cazut trei mere” am tot urmarit aparitia vreunei alte carti a autoarei; si iata ca asteptarea a luat sfarsit. „Simon„, cu o coperta la fel de frumoasa ca si „Din cer…„, a aceleiasi Angela Rotaru, a ajuns la mine. Am simtit nevoia sa ma laud cu cartea, de parca ar fi fost o realizare a mea proprie.

Am dat-o gata in putine zile. Desi nu contine atat de multe dezastre naturale sau ale istoriei ca si „Din cer...”, mie cartea mi-a parut inca mai dramatica. Unele intamplari din carte… o, Doamne! Fereasca Dumnezeu! Unele persoanaje, la fel: fereasca Dumnezeu! Intensitatea unuia dintre acestea – bunica Susannei – este atat de cumplita incat ma intreb daca nu cumva autoarea chiar a avut in fata un personaj real din propria viata.

Primele pagini ma facusera sa cred ca aceasta ar putea fi o carte usor umoristica – dar, exceptand primele pagini si ultimele, nu, nu e o carte umoristica.

Exceptand din nou ultimele pagini, nu este o carte cu amestecul de real si ireal intalnit in „Din cer…” (si da, nu m-am inselat, „Din cer…” chiar a fost inspirata de „Un veac de singuratate„, am citit ulterior intr-un interviu al autoarei.)

O carte complexa, cu descrieri minutioase, care, abordand un subiect ramas sensibil chiar si in zilele noastre, cand prea putine subiecte mai sunt sensibile – ma refer la adulter – reuseste sa-ti dea pana la final peste cap perceptia asupra personajelor principale. Iar Simon si, zic eu, mai ales Vardanus, apar in postura meritata de salvatori, intervenind, mai ales aceasta din urma, cateodata miraculos, in viata celor patru personaje feminine principale din carte.

Autoarea isi zugraveste cu duiosie orasul natal si acele descrieri sunt cele care dau caldura si exotism cartii: „…locuinte de piatra cu verande de sticla, livezi pe a caror panza albastruie se coceau aurii fructe de kaki si gutui; munti garboviti, istoviti peste vara de rasuflarea patrunzatoare a vanturilor; ochiul de sticla al lacului indepartat reflectand albastrul palid al cerului.”

Genul de carte care ramane cu tine si cu siguranta nu se uita usor.

Finalul m-a bulversat insa in asemenea masura incat, ca si in cazul lui „Virgin Blue” al lui Tracy Chevalier, am luat iarasi cartea la mana de cum am terminat-o: calcule, scheme, care dintre eroine era cu sapte ani mai mica decat Simon? Eliza? Ba nu, stai, ca trebuie sa fi fost cineva care murise?… Ani de nastere, nepoti, mici, mari, care, cu cine, cand?

Acum daca intamplator sau nu pe trei dintre iubirile lui Simon le cheama tot cu S (Silvia, Sofia, Susanna – nume destul de europene/ americane pentru un orasel armean, zic), daca are neaparat vreo semnificatie faptul ca pe personajul care da titlul cartii il cheama la fel ca pe fariseul in casa caruia Iisus ii da iertarea de pacate prostituatei anonime din Biblie?… zau daca stiu. Asta probabil numai autoarea…

Insa, plina de frustrare, i-am cautat site-ul sa o intreb una-alta (nu glumesc) si am dat doar peste un interviu al ei in beneficiul cititorilor romani, care nu m-a lamurit cu nimica-nimicuta – probabil din dorinta de a nu da spoiler. Pesemne site-ul ei, daca exista, e scris cu chirilice, deci…

Ce ard sa o intreb? Nu atat despre mirosul marii care se tot simte in orasul care nu are nicio treaba pe harta cu marea (m-am uitat eu) – cat de cat zic ca m-am prins si singura. Nici daca intr-adevar un cocos uns sub coada cu vaselina nu va mai putea cucuriga? 🙂

Eu vreau sa stiu: ce e cu fusul acela, domnule? Fusul il gaseste Vardanus in cimitir? Si al cui era copilul Nenumitei? E important? Si de ce a atacat-o pe Melania? (asta, cumva, pot deduce si singura – prima intalnire dintre Simon si Susanna avand loc la gardul Nenumitei – dar asa e omul, mi-ar placea sa stiu sigur).

Asa ca va rog eu, cititi cartea si luminati-ma si pe mine. Mai ales cu fusul acela. Pesemne ar fi trebuit sa-mi pice cateva fise si nu imi pica absolut deloc. Multa recunostinta anticipat.

Ramasesem datoare de pe la Craciun (intre timp a trecut si Pastele) sa vorbesc despre salvarea miraculoasa a orasului, in aprilie 1945. Pe langa magia orasului in sine, faptul ca el inca mai exista a reprezentat, in sine, un miracol.

Povestea am auzit-o pentru prima oara de la ghidul nostru „paznic de noapte”: data de 17 aprilie 1945 ar fi putut foarte bine fi ultima in care orasul se mai ridica pe fata pamantului – pe de o parte armata americana primise ordin sa-l cucereasca, pe de alta parte Hitler ordonase tuturor oraselor germane sa reziste pana la capat si sa nu capituleze. Orasul fusese deja bombardat pe calea aerului in data de 31 martie, peste 300 de case fiind distruse – circa o treime din cladirile din oras.

Ceea ce a salvat orasul de a fi in acea zi tinta artileriei americane a fost chiar faima sa – faima istoriei si frumusetii sale, ajunsa pana in America, unde subsecretarul de stat al armatei John J. Mc Cloy (devenit ulterior cetatean de onoare al orasului), desi nu fusese niciodata in Rothenburg, auzise despre el – conform ghidului nostru, de la mama sa.

McCloy a dat ordinul ca orasul sa nu fie bombardat. Rothenburg a primit o sansa – aceea de a fi salvat, cu pretul capitularii; in caz contrar ar fi fost ras de pe fata pamantului; trei ore a avut la dispozitie comandantul german responsabil – trei ore care au schimbat istoria. Spre norocul Rothenburgului si al nostru, care putem astfel sa il admiram astazi, comandantul respectiv, el insusi probabil sub farmecul orasului, a ales sa ignore ordinul lui Hitler si a predat Rothenburg trupelor americane, salvandu-l de la distrugere.

Ghidul a omis insa sa mentioneze un aspect important, pe care l-am descoperit facand ulterior sapaturi pe net: orasul reprezentase anterior „perla coroanei” regimului nazist, „cireasa de pe tort” sau cum vreti sa ii zicem – numit „cel mai german dintre orasele germane”, farmecul sau nu scapase nici conducerii din anii ’30 a Germaniei, care facuse din imaginea orasului un instrument de propaganda national socialista. Cetateni din intreaga Germanie erau adusi sa viziteze Rothenburg, vazut ca un exemplu de comunitate nazista ideala – mai ales dupa ce in 1938 intreaga populatie evreiasca fusese expulzata din oras. Nu e greu de inteles de ce ghidul a ales sa „treaca cu vederea” aceste aspecte, ca, na… numai bine nu dadeau.

Deci – orasul care a reusit sa farmece ambele tabere, izbutind sa-si castige astfel, in final, salvarea. Pentru ca tuturor ne plac imaginile de poveste, istoriile vechi, misterul pe care-l respira tot ceea ce are radacini adanci in trecut.

Imaginile din aceasta postare le-am ales pentru ca, asa cum mai scriam candva despre Rothenburg, ceea ce da culoare orasului si contribuie la atmosfera de poveste este si prezenta a numeroase firme metalice „pe stil vechi”. Vechi ca atare nu sunt – in peregrinarile mele prin oras, luand strada cu strada zona centrala a orasului, am dat si peste atelierul care produce asa ceva – daca nu or fi cumva mai multe.

Genul acesta de firme il intalnisem si in Alsacia. O mica diferenta ar fi: impresia mea este ca in timp ce alsacienii nu prea lasa la iveala metalul propriu-zis, preferand sa-l acopere aproape integral cu vopseluri colorate, locuitorilor din Rothenburg le plac si accentele aurii ale firmelor.

Altfel, despre firme ce sa spun? Ca exista si sunt, nu? frumoase. Care mai stralucitoare, care mai vechi, devenind astfel chiar mai credibile purtand patina vremii – ca mai totul in acest oras miraculos.

„Cartea Vrajita Super-Extra-Tare cu De Toate.”

Daca ar fi sa va propuneti sa cititi doar o carte intr-un an, „Cetatea Cucului din Nori” ar trebui, zic eu acum, sa fie acea carte. Este, pentru mine, cea mai frumoasa declaratie de dragoste inchinata cartilor, povestilor, imaginatiei. Si celor care slujesc in lumea lor: „Bibliotecarilor de ieri, de azi si din anii ce vor veni.”

Fiecare din firele epice, soarta fiecarui personaj, ar putea fi o carte in sine, ajungi sa traiesti dramele fiecarei vieti in parte, sa calatoresti in timp si spatiu. O carte cinematografica.

In plus fata de toate acestea si cel putin la fel de important pentru mine, am descoperit acum in autor o persoana preocupata de soarta planetei si un mare iubitor de animale. (Scenele in care apar Atena, Copac, Clar de Luna, Prietena-de-Nadejde sunt cele care iti ating inima si iti umezesc ochii.)

Cartea m-a dus astfel cu gandul si spre una foarte recent terminata, „Pandora„, cartea de debut a lui Susan Stokes-Chapman, unde cel care mi-a incalzit sufletul a fost Hermes, o cotofana. Si tot in „Pandora” am gasit pentru prima oara o idee pe care, iata, am regasit-o la scurta vreme si aici, in „Cetatea Cucului din Nori„: sa fi fost speranta, singura ramasa pe fundul cutiei Pandorei, nu un dar, ci tot un blestem al zeilor?

Ajunsa aici mintea imi sare si la „Alchimistul” lui Coelho, al carui personaj pleaca si el, ca si unul din personajele cheie ale „Cetatii…”, sa caute departe doar pentru a gasi ceea ce cauta… aproape.

„De ce oi fi plecat? Ce-o fi cu obsesia asta sa fiu in alta parte, sa caut mereu noutatea? Sa fie speranta un blestem, ultimul rau din cutia Pandorei?

Zbori pana hat, la capatul stelelor, si nu vrei decat sa te intorci acasa...”

De-abia iesisem din Constantinopolul miraculos al „Celor care cumpara stele” si iata-ma inapoi, de data asta chiar in preajma caderii sale.

„… in prima piata care le iese in cale, un vanzator coace deja turte umplute cu branza, miere si foi de dafin… pe langa Biserica Sfanta Barbara si prin alta piata mai mare, ticsita de carute, stofe si vase largi la gura, umplute cu ulei, unde un tocilar isi asaza roata, o femeie ridica panza de pe o colivie, un copil duce buchete de trandafiri de octombrie, strada e napadita de cai si magari, genovezi si georgieni, evrei si pisani, diaconi si calugarite, zarafi, muzicieni si mesageri, doi jucatori care arunca deja zaruri din coarne de bou, un notar ducand cu el acte, un nobil zabovind la o taraba in timp ce o sluga ii tine umbrela de soare sus deasupra capului…” Esti si tu acolo, sub cerul trandafiriu al unui Constantinopol de secol XV.

Aflati de o parte si de cealalta a zidurilor, Ana si Omeir sunt doar doua din personajele cartii. La aproape o jumatate de secol distanta ne intalnim si cu Zeno (Zenodot = primul dintre bibliotecarii celebrei biblioteci din Alexandria) si apoi cu Seymour, si, la alte doua generatii in viitor, cu Konstance (o alta „copila„, la circa 700 de ani distanta in timp de prima; nu intamplator, banuiesc, botezata in carte cu numele vechii cetati) si a sa Sybil (sibila=proorocita in mitologia greaca). Destinele lor, unite de un vechi manuscris.

Recunosc ca m-am uitat la carte, pe raftul librariei, cam stramb: dupa ce fusesem fermecata de „Toata lumina pe care nu o putem vedea”, a doua carte publicata la noi a autorului laureat cu Premiul Pulitzer – „Despre Grace” – nu reusise sa ma duca in acelasi loc. Dar daca e ceva care sa ma determine sa cumpar o carte, este sa aflu ca ea vorbeste despre… carti. Si daca este vorba si de misterul unor texte vechi… eu nu voi pleca din librarie cu mana goala.

„Un loc de odihna. Un text – o carte – e un loc unde se odihnesc amintirile oamenilor din alte vremuri. Un mod prin care amintirea dainuie dupa ce sufletul trece dincolo.”

„… stii povestea lui Noe si a fiilor lui? Cum au adunat de toate pe corabia lor, ca sa ia lumea de la capat? Vreme de o mie de ani, orasul tau, capitala asta in ruine… a fost asemeni arcei. Numai ca stii tu ce a adunat bunul Dumnezeu in corabia asta, in loc de perechi din toate vietuitoarele pamantului? Carti… Si banui cumva care-i potopul, in povestea noastra despre Noe si corabia cartilor? Timpul. Zi dupa zi, an dupa an, timpul sterge cartile vechi din lume. … Un staret tafnos, un calugar neindemanatic, un invadator barbar, o lumanare rasturnata, un vierme infometat – si de toate secolele alea se alege praful…. Arca s-a izbit de stanci, copila. Si o inghite marea.”

„Fiecare dintre cartile astea, copila, e o usa, o poarta spre alte vremuri, alte locuri. Ai toata viata inainte si ale tale sunt cat vei trai. Nu crezi ca va fi de-ajuns?”

„… poate ca in cartile vechi chiar gasesti magie neagra. Poate ca atata vreme cat va avea randuri pe care sa i le citeasca surorii ei, cata vreme Eton isi va continua calatoria smintita, zburand prin nori spre visul sau, portile orasului vor rezista; poate ca moartea va ramane in fata usii lor inca o zi.„

Despre ce mai este cartea? Despre conditia umana…

„De cand exista specia noastra, noi oamenii am incercat, fie prin medicina si tehnologie, fie prin acumulare de putere si bunuri, fie prin a spune povesti, sa invingem moartea. Nimeni n-a reusit vreodata.” (Si ne intoarcem iarasi, iata, la „Cei care cumpara stele„.)

… despre nestatornicie…

„In fiecare zi se face dimineata si presupui ca va fi la fel ca acea de dinainte – ca vei fi in siguranta, ca familia ta va fi vie, ca veti fi impreuna, ca viata va ramane in mare parte ca si pana atunci. Numai ca vine un moment care schimba tot.”

„Lucrurile din lumea asta care par statornice, copila – munti, titluri, imperii – permanenta lor e doar o iluzie. Credem noi ca-s trainice, dar asta numai pentru ca vietile noastre sunt atat de scurte.”

… despre, spuneam, salvarea planetei si protectia animalelor…

„E gata sa moara pentru asta? Ca sa dea glas nenumaratelor fapturi pe care oamenii le-au ras de pe fata pamantului? Ca sa apere clauza celor fara glas? Nu asta face un erou? Un erou lupta pentru cei care nu pot lupta singuri.”

„-Dac-ar fi a mea Cetatea Cucului-din-Nori? … Animalele ar fi tratate ca oamenii.

–Dac-ar fi a mea Cetatea Cucului-din-Nori?… N-ar mai exista seceta. Ar ploua in fiecare noapte. Cat vezi cu ochii ar fi numai copaci verzi. Si paraie mari si reci.”

… despre limbi vechi, bibliotecari, copisti, traducatori…

„Dintre toate nebuniile pe care le facem noi, oamenii… poate ca nimic nu e mai umil sau mai nobil decat incercarea de a traduce limbile moarte. Nu stim cum suna limba vechilor greci; abia cartografiem cuvintele lor peste ale noastre; suntem condamnati la esec de la bun inceput. Dar incercarea asta… stradania de a transporta un lucru peste rau din malul istoriei in epoca noastra, in limba noastra – asta e cea mai frumoasa lupta cu morile de vant.„

„Daca despoi pana la os cuvintele pe care le stii deja,… de obicei o sa-ti ramana pe fundul oalei anticii, care se uita si ei lung la tine.” Si asa am aflat – cred – ca denumirea Bisericii Catolice vine in fapt din… grecul katholikon = sobor.

…despre zei vechi si noi (tulburatoare descrierea zeitei Atena, antica pazitoare a intelepciunii si, in paralel, a lui Sybil, inteligenta artificiala)…

… despre bucuriile simple…

„Turma mea, un vin ieftin, o baie, asta-i toata magia de care are trebuinta un pastor neghiob. „Ca mare-i suferinta inteleptului si mare-i intelepciunea nestiutorului„…”

… despre utopii…

„…deasupra cetatii din nori, unde nimeni nu duce lipsa de nimic si nu cunoaste suferinta, si fiecare zi straluceste precum primele zile de la zamislirea lumii”

… despre mine…

„Daca o poveste e spusa suficient de bine, cat timp o asculti evadezi din capcana.” M-am revazut in urma cu aproape douazeci de ani, ghemuita noaptea la capatul unui pat de spital in care zacea, cu o sabie a lui Damocles deasupra capului, cineva drag, incercand sa citesc la lumina ce se strecura, prin ferestruica usii rezervei de spital, de pe holul luminat. Acelea erau singurele momente cand, pentru putin timp, reuseam sa ma rup din acea realitate; talentului captivant de povestitor al lui Dan Brown, cu al sau „Ingeri si demoni„, ii datorez si acum acele clipe salvatoare.

Si m-am revazut in vremurile Pandemiei, parcurgand, asemenea lui Konstance, virtual, strazi ale unor orase devenite interzise.

… despre Nostos. „Intoarcerea acasa, sosirea la liman.” Si iata cum mi-a reaparut brusc in fata imaginea cea mai draga mie din Creta.

… despre a descoperi ca nu esti singur in „ciudatenia” ta

„… ceea ce isi aminteste acum, e ca in clipa cand bradul se prabusise, trunchiul ii explodase iar aerul se incarcase brusc cu mirosul patrunzator si intens de lemn rupt, el nu simtise bucurie, ci tristete. … privind cum se pravaleau peste tufele de la poale crengi care generatii de-a randul nu cunoscusera decat lumina stelelor, zapada si corbii… simtise un soi de disperare si intuise ca nici macar la varsta lui nu se cadea sa-si exprime emotiile, era mai bine sa le ascunda… E ceva stramb la un copil care se simte mai legat de alte vietuitoare decat de oameni.”

„… de cand ma stiu, tovarasii mei cei mai credinciosi nu vorbesc pe limba mea.”

As putea spune, glumind desigur, ca aceasta este si o carte despre… ziua mea. Sunt nascuta pe 29 mai, aceeasi data la care, acum 570 de ani, avea loc Cucerirea Constantinopolului (fix o jumatate de secol mai tarziu, la aceeasi data, avea loc o alta cucerire, una nesangeroasa – cucerirea Everestului. )

Da, stiu, am scris mult, am scos multe citate, dar, asa cum spuneam, aceasta este „Cartea Vrajita Super-Extra-Tare cu De Toate.”

Asa cum nu auzisem despre activitatea din timpul Ocupatiei a sotilor Auzello („Doamna de la Ritz” de Melanie Benjamin), asa nu auzisem niciodata despre Varian Fry, primul cetatean american (iar acestia sunt foarte putini) care a primit titlul de Drept intre Popoare din partea Statului Israelian. Te gandesti ca de la o varsta ti-a trecut macar pe la ureche cam totul, dar iata.

Sosit in Marsilia in august 1940 cu cateva mii de dolari ascunsi si o lista de circa doua sute de nume de intelectuali aflati si pe o alta lista, lista neagra a ocupantilor nazisti, Varian Fry are la dispozitie trei saptamani pentru a-i identifica pe cei de pe lista sa si a le facilita parasirea continentului.

Fry avea sa petreaca in final mai bine de un an in Franta si, prin mijloace mai mult sau mai putin ortodoxe, cu ajutorul mai multor persoane care si-au riscat libertatea si si-au pus la dispozitie resursele financiare, in pofida inclusiv a autoritatilor americane, a organizat fuga a circa doua mii de persoane ale caror vieti erau amenintate de autoritatile de la Vichy si de catre nazisti. Printre acestia: Claude Levi-Strauss, Max Ernst, André Breton, Hannah Arendt, Marc Chagall, Lion Feuchtwanger, fiii scriitorului Thomas Mann, Alma Mahler, Anna Seghers, Arthur Koestler, Jacques Hadamard, Valeriu Marcu si Otto Meyerhof. Trei sferturi dintre miile de persoane salvate de acest „Schindler din Franta” au fost evrei; acestora li se adauga circa 300 de soldati britanici recuperati din Franta ocupata.

Cartea este extrem de bine documentata si va va purta, printre altele, in interiorul Vilei Air Bel, unde Fry a reusit sa ascunda vreme indelungata persoane cautate de autoritati. In septembrie 1941 Varian Fry este „refulat” de autoritatile franceze. Va continua, prin scrierile sale, sa traga un semnal de alarma asupra destinului evreilor din Europa.

Acestea sunt faptele. Peste toate acestea autoarea a adaugat personajele fictive care creeaza actiunea de baza a cartii. Vazand recomandarea lui Andrew Sean Greer („Less„) pe coperta, nu ar fi trebuit sa vina ca o surpriza povestea de dragoste total neortodoxa pe care o creeaza Julie Orringer pentru ca, pe langa toate cele de mai sus, Varian Fry, desi casatorit de doua ori si tatal a doi copii, a fost, se pare, homosexual. Iar un portofoliu al fugii, asa cum este el descris in carte, nu a existat niciodata.

Dand deoparte si acest aspect, ceea ce ramane pentru mine este intrebarea: atunci cand poti salva pe cineva, cum poti decide cine traieste si pe cine lasi sa moara? Ca atunci cand, la local, arati cu degetul spre pestele din acvariul restaurantului. (Nu am putut niciodata.)

Si nu pot sa nu observ, adunand inclusiv cele mai recente doua carti terminate, rolul jucat de catre cetatenii straini in Franta ocupata : Blanche Auzello, Varian Fry si, dintr-o lectura anterioara, Nancy Wake („Eliberare” – Imogen Kealey). Ceea ce am citit despre rolul francezilor insisi in Rezistenta, imi dau seama, au fost doar fictiuni. Si acelea scrise de catre autori din afara Frantei (vezi „Privighetoarea” – Kristin Hannah). Mai putin „Copiii libertatii” a lui Marc Levy, care povesteste actiunile tatalui sau din Rezistenta, intr-un grup alcatuit insa din tineri in principal de alte nationalitati: evrei, italieni, romani, spanioli… al caror rol jucat in perioada Ocupatiei a fost, se pare, marginalizat ulterior de autoritatile franceze dornice sa-si recapate macar un strop din demnitatea nationala terfelita in anii Ocupatiei.

Si dand acum o cautare pe net gasesc doar carti scrise nu de autori francezi care, mai mult, vin sa demitizeze imaginea unei miscari centralizate de Rezistenta, asa cum a fost ea vehiculata. Oare de ce aceasta lipsa de apetit din partea autorilor francezi pentru respectivul episod din viata Frantei? O sa mai caut.

M-am dus in urma sa vad cat a trecut de cand promiteam sa citesc cartea (cea mai noua pe atunci a) lui Melanie Benjamin, „Doamna de la Ritz”. Nu au trecut „decat” doi ani (si ceva), dar, in sfarsit, am izbandit. Cum se spune, „prea multe carti, prea putin timp”.

Ma asteptam sa ma intalnesc in carte cu Coco Chanel, locatara celebra de la Ritz. Si am intalnit-o – in ipostaza sa cea mai putin fericita, de colaborationista si spion nazist. L-am intalnit putin si pe Hemingway, venit sa „elibereze” barul celebrului hotel de niste nemti care, la momentul sosirii sale, nimerisera deja si singuri drumul inapoi spre Berlin.

Doamna de la Ritz nu este insa Coco Chanel si nici macar vreo frantuzoaica, ci o tanara starleta americanca, Blanche, vijelios casatorita cu directorul hotelului, Claude Auzello – ambii personaje reale, cartea fiindu-le dedicata. Nu voi da detalii ale vietii lor neasteptat de tumultoase si nici nu voi pomeni sfarsitul lor tragic. Evit sa dau spoiler.

Cartea aduce in discutie si tema colaborationismului, ceea ce m-a dus cu gandul la „Zmeiele de hartie” ale lui Romain Gary: unde anume un aparent colaborationism devine in fapt o forma de patriotism, de incercare de pastrare a insemnelor unei culturi si ale mandriei nationale?

„… a inceput sa inteleaga cat de incalcite erau lucrurile, cate aveau sa faca parizienii zi dupa zi, cate intrebari aveau sa-si puna fara sa stie raspunsul corect. Dar daca faceai o alegere gresita, mai mult ca sigur ca aveai sa fii aruncat in inchisoare timp de cateva zile. Ori mai rau. Iar daca luai ceea ce parea a fi decizia corecta in momentul de fata, nu cumva vei da socoteala mai tarziu?”

Efectul Ocupatiei asupra spiritului francez si a orasului insusi te marcheaza in carte:

„Cat ar parea de ciudat, lucrurile astea au patruns in constiinta parizienilor, chiar in discutiile lor. Asta e situatia. Ii paste pericolul de a deveni imuni la ororile din jur. Este efectul Ocupatiei: te macina pe dinauntru pana ce te obisnuiesti cu raul. Pana cand nici nu mai stii ce inseamna. Necum sa-l mai recunosti.”

„Cauta Parisul de care s-a indragostit, insa nu e usor sa-l gaseasca. Zidurile si cladirile poarta urme de gloante, asemenea unor ciupituri de varsat, ferestrele si felinarele sunt sparte, pe alocuri se mai vad baricade din sarma ghimpata, unde membrii Rezistentei s-au hotarat sa-i atace pe nemtii cuprinsi de panica, fara sa mai astepte sosirea Aliatilor. Placutele cu numele scrise in germana si franceza inca mai sunt pe ziduri, insa cuvintele nemtesti au fost acoperite cu vopsea. Muzeele, de exemplu Luvrul, sunt spatii vaste, rasunand a gol; mult prea multe tablouri si sculpturi lipsesc, jefuite de nemti. Cine stie daca vor fi inapoiate vreodata?

La fel ca oamenii care nu se vor mai intoarce.”

Permeabilitatea rasei umane la rau – tema mi-a amintit de „Diavolul si domnisoara Prym” a lui Coelho. Si de mai recent citita „Fiica Reichului/ Oameni ca noi” a Louisei Fein. Pana unde suntem dispusi sa lasam frica si oportunismul sa ne poarte departe de propriile principii si valori, dincolo de bine, dincolo de umanitate? Cum putem trai cu ochii si urechile astupate, ca maimutele ce ilustreaza legea Omerta a Mafiei: „cine n-aude, nu vede si tace, o mie de ani traieste-n pace”?

Mai am trei carti ale Melaniei Benjamin de citit – in ritmul asta, ne mai auzim peste vreo sase ani… Nu ca nu ar merita autoarea mai multa dedicatie din partea mea. Dar, cum spuneam, „prea multe carti…”