In mod evident Lisabona nu este doar despre azulejos. Asa cum era de asteptat intr-un loc in care au curs vreme de secole bogatiile Orientului Indepartat si ale Braziliei, capitala Portugaliei are o abundenta de biserici, palate, piete, monumente, parcuri, muzee – o vizita de doar cateva zile va lasa multe frustrari, multe locuri nevazute.

Orasul este marcat de epoca marilor descoperiri – cladiri decorate cu scoici, parame si instrumente de navigatie, animale exotice (elefanti, rinoceri) aparand in structura variilor monumente, ca sa nu mai vorbim de o zona intreaga din Lisabona – Belem, dedicata aproape exclusiv vremurilor in care Portugalia impartise cu Spania dominatia asupra marilor si teritoriilor Lumii Noi.

Chiar si arhitectura moderna a Lisabonei face trimitere la acele vremuri de aur din istoria Portugaliei: in zona Garii Oriente cladirile nou construite te duc cu gandul la caravelele vremii, in timp ce gara insasi, aflata peste drum de mall-ul numit (cum altfel?) Vasco da Gama, cu arhitectura ei futurista, imita valurile oceanului.

Revenind in Belem, pe langa Manastirea Ieronimilor, construita ca simbol al puterii  portugheze in epoca descoperirilor si Biserica Sfanta Maria, unde se odihneste Vasco da Gama, zona este marcata pe de o parte de celebrul Tore de Belem, simbol al Lisabonei, construit in secolul al XVI-lea la gura de varsare a fluviului Tejo (turn care impreuna cu manastirea face parte din patrimoniul Unesco); pe de alta parte de Monumentul Descoperirilor, cu forma sa de caravela avand pe de laturi figurile marcante din istoria  descoperirilor geografice, in frunte cu Henric Navigatorul, iar la picioarele sale harta descoperirilor realizate de catre portughezi in secolele trecute.

Lisabona are, ca un omagiu adus stranselor legaturi comerciale avute in trecut, un Muzeu al Orientului, aflat intr-un fost hangar de pe malul fluviului, in care o mare parte este dedicata unei foarte variate colectii de costume chinezesti de opera, lasand insa loc si pentru artefacte din Japonia, India si alte zone din estul globului. Impresionanta mi s-a parut colectia nu doar numeroasa ci si foarte variata de sticlute pe care le-am banuit a fi fost pentru saruri, dar despre care am aflat ca erau folosite la inspirarea tutunului, initial utilizat de clasele avute din astfel de sticlute – adevarate obiecte miniaturale si delicate de arta – drept medicament.

Schimburile comerciale cu Orientul erau, se pare, atat de profitabile, incat in limba portugheza exista si astazi expresia „o negociere cu China” pentru a desemna un targ extrem de profitabil.

Tot in zona lingvistica, nu raspundeti niciodata cu spaniolul „gracias” ci cu neaosul „obrigado/ obrigada” – saizeci de ani in care Portugalia a fost condusa de spanioli in secolele XVI-XVII nu i-au facut pe acestia din urma mai simpatici in ochii portughezilor, pe langa numita rivalitate pe mari.

In zona centrala Piata Rossio are si ea pavajul, la fel ca si  zona din preajma Monumentului Descoperirilor, amintind de valurile oceanului. Ceea ce impresioneaza atunci cand te afli in Piata Rossio insa nu sunt nici pavajul, nici fantanile arteziene sau coloana ce impodobeste centrul pietei ci faptul ca, atunci cand ridici privirile, acestea iti cad asupra ruinelor Manastirii Carmo, impresionante nu doar prin masivitatea lor, cat prin faptul ca raman ca amintire a cutremurului din 1755 care practic a ras Lisabona de pe fata pamantului, fiind estimat a fi avut o magnitudine de aproape 9 grade si cauzand, impreuna cu tzunamiul ce l-a insotit si incendiile ce I-au urmat, aproximativ 100.000 de morti. Constructiile Lisabonei au disparut atunci in proportie de 85 la suta si odata cu ele opere de arta faimoase, arhive, biblioteci.

Centrul Lisabonei,  cartea sa de vizita pentru cei ce o abordeaza venind dinspre fluviu, este Praca do Comercio, aflata pe locul fostului palat regal distrus de cutremur – regele de la acel moment, Iosif I, a refuzat pana la sfarsitul vietii sale sa mai doarma intr-o cladire, curtea regala ramanand sa locuiasca in corturi vreme de 22 de ani . Piata este una dintre cele mai mari din Europa si este marginita de arcul triumfal ce duce spre cea mai cunoscuta zona comerciala a orasului, Strada Augusta, o zona pietonala cu pavaje delicate si vechi magazine.

Plimbandu-te pe Strada Augusta privirile iti cad la un moment dat asupra unei constructii specifice Lisabonei, data fiind asezarea sa pe verticala: Elevador de Santa Justa, practic un ascensor de mari dimensiuni unind nu etaje, ci cartiere: zona Manstirii Carmo, ce adaposteste azi un muzeu, cu Piata Rossio .

Iar in Piata Rossio, cel mai agitat magazin, ce te atrage prin coloritul vesel si luminile sale, cu atmosfera de spectacol de circ, cu caruselul ce i se roteste in vitrina si angajatii tineri si veseli in jiletci rosii cu eghileti aurii: Sardinha Portuguesa, care te invita intr-o calatorie in timp prin intermediul cutiilor sale de conserve de sardine (in mod curios un suvenir foarte popular), care pentru fiecare an afiseaza un eveniment definitoriu si numele personalitatilor nascute atunci; fiecare isi cauta cu incantare cutia anului sau de nastere sau pe cele ale membrilor familiei si prietenilor; si cum sa te induri sa o mai lasi din mana cand afli de exemplu, barbat fiind, ca te-ai nascut in acelasi an cu Jhonny Depp si Brad Pitt?

Si daca am ajuns la ale gurii sa mentionam si taria specifica Lisabonei: in mod suprinzator pentru mine, visinata sau ginjinha pe graiul locurilor – eu am cedat tentatiei unei portii de ginja, cum i se mai spune, servita inntr-o cupa de ciocolata – practic o bomboana de ciocolata goala pe dinauntru si umpluta in fata ta cu visinata; in timp ce ma inecam dandu-mi lacrimile de la alcool, in spatele meu un grup de turisti rusi, intrati dupa mine in magazin, rontaiau deja veseli ciocolata si se pregateau sa mai comande un rand.

Mi se spusese ca Sintra ar fi considerata capitala romantismului, dar mi-a luat doua zile sa ma conving, pur-si-simplu acest titlu parandu-mi-se  pana sa ajung acolo cam prea mult pentru un loc de care eu chiar nu auzisem pana sa se puna problema acelei excursii. Am constatat insa ca per total Portugalia, atat cat am descoperit din ea, este o destinatie care nu este nici pe departe atat de faimoasa precum ar merita. Pe undeva mai bine, pentru ca de-a lungul timpului mi-au ramas mai degraba in suflet locurile pe care le-am descoperit mai mult sau mai putin pornind de la zero; si e asa frumos sa fii surprins…

Prima intalnire cu acest loc aflat in patrimoniul UNESCO am avut-o in dupa-amiaza unei zile in care bifasem deja atat Cascais cu a sa Boca del’Inferno (Cascais sigur merita o vizita tihnita si probabil chiar o sedere acolo) cat si Cabo de Roca, cel mai vestic punct de pe continent, „acolo unde pamantul se sfarseste si marea incepe”, unde pe langa faptul de a ma fi aflat pentru prima oara pe malul Atlanticului si gandul ca daca mi-as fi incordat bine-bine privirea as fi putut vedea New York-ul pe celalalt mal (glumesc), m-a impresionat vigoarea vegetatiei spontane din zona, in special un soi de flori de piatra robuste, pline de seva, dar cam de dimensiunea margaretelor de pe la noi, alcatuind covoare neintrerupte. Exuberanta vegetatiei locale avea sa ma impresioneze ulterior si in Sintra, acolo fiind insa vorba de vegetatie montana si mai ales de „locuitorii” nenumaratelor si incredibilelor gradini aferente constelatiei de palate din zona.

Aflata la doar 30-40 de minute cu trenul de Lisabona, Sintra e un fel de Sinaie de-a noastra, dar cu o primarie care aduce ciudat de mult cu Palatul Culturii din Iasi, unde atat familia regala portugheza cat si familiile bogate de diverse nationalitati au tinut sa-si ridice palate de vara si mai ales sa dea nastere unor gradini care reprezinta, mai mult decat palatele insele, principalele puncte nu de atractie, pentru ca e mult prea putin spus, ci de fascinatie din zona.

Oraselul insusi este foarte cochet si parca pe undeva mai exclusivist decat Lisabona insasi si promite sa devina inca si mai frumos, dat fiind ca la tot pasul intalnesti vile si chiar palate vechi, mai mult sau mai putin parasite, ce isi asteapta noii proprietari si o noua varsta de aur.

Ajunsi, asa cum spuneam, prima oara in Sintra in dupa-amiaza unei zile pline, am reusit – cei mai incapatanati dintre noi, restul abandonand si luand direct trenul spre Lisabona  (nu vor sti niciodata ce au pierdut…) sa mai „prindem” doar o vizita a palatului Pena, resedinta de vara a familiei regale din secolul XIX, aflata atat de sus in varful unui munte incat am inteles ca palatul este vizibil chiar din Lisabona. Palatul in sine este un amestec destul de eclectic de stiluri (neogotic, maur…) si culori, interioarele au ramas in buna parte cu dotarile intacte (mobilier, obiecte decorative) iar mie mi-a atras atentia faptul ca foarte des vedeam aparand in notitele si panourile explicative numele unei anumite contese de Edla – intreband cine era doamna, am aflat ca si monarhia portugheza a fost afectata de atractia exercitata de frumusetile americane, doamna in cauza fiind cea de a doua sotie a regelui consort Ferdinand II, americanca cu origini elvetiene, cantareata de opera.

Impresionante sunt insa gradinile palatului, pe care data fiind ora tarzie (am coborat de pe munte la plecare cu ultimul autocar al zilei – sa nu uit, soferita care ne-a dus atat la urcare cat si la coborare pe stradutele inguste ale oraselului si mai ales pe serpentinele muntelui este eroina mea, as fi vrut sa o aplaud la sfarsit) nu le-am vazut decat in mica parte – practic intreg muntele este o gradina, cu covoare viorii nesfarsite de vinca, paduri de camelii – nu credeam ca exista asa ceva – si o sumedenie de alte plante al caror nume nu il stiu si de a caror existenta pe fata pamantului nu avusesem habar pana atunci.

A doua zi fiind 1 mai si totul fiind (pe undeva din fericire) inchis in materie de muzee si palate in Lisabona si stiind ca mai erau multe de vazut in Sintra, am revenit avand in minte traseul ce uneste palatele Monserrate, Palatul National din Sintra  si respectiv Quinta da Regaleira – desi distantele dintre palate pot speria, plus faptul ca multe se afla catarate prin diverse coclauri, in realitate nu e nicio problema – portughezii sunt bine organizati, cu trasee deservite de autocare ce functioneaza pe principiul hop-on-hop-off.

Palatul Montserrate este locul unde se afla de atunci inima mea – a ramas pur-si-simplu acolo. Doi englezi avuti si-au lasat amprenta asupra domeniului: William Thomas Beckford (pare-se mai mult asupra gradinilor romantice) si comerciantul Francis Cook in calitate de proprietar care a avut cea mai mare contributie la existenta acestui palat de basm, un mix de arhitecturi, in care ceea ce iti ia rasuflarea sunt interioarele inspirate de Palatul din Alhambra. Ca intr-un crescendo de emotii am inceput cu vizitarea gradinilor, care si aici se insira pe pantele si prin vaile unui munte, unde iti incanta ochii si sufletul cascade, lacuri, ruine, copaci magnifici, o gradina de trandafiri, una de ferigi, o gradina mexicana…

A fost primul loc in care I-am multumit in gand lui Dumnezeu ca mi-a dat ochi sa pot vedea. Am plecat simtindu-ma recunoscatoare  pentru ca de-a lungul timpului au existat si oameni care, avand mijloacele necesare, au ales sa lase in urma lor lumea mai frumoasa decat o gasisera, oameni cu bun gust si fantezie care nu s-au multumit sa treaca prin viata doar pe principiul „ce-am mancat, ce-am baut”…

Si cum atunci cand te indragostesti te fascineza orice amanunt din biografia obiectului adoratie tale, am ramas in urma grupului cu care mersesem acolo, citind pana la ultimul cuvant toate panourile explicative din palat si ajungand sa apreciez si eforturile statului portughez, care a reusit sa renoveze acest loc de basm aflat pana nu demult intr-o stare jalnica si care se straduieste acum sa dea de urma obiectelor de arta ce impodobeau candva palatul, vandute de mostenitorii lui Cook atunci cand criza si al doilea razboi mondial au secatuit averea uriasa a familiei – o parte au fost deja rascumparate si aduse sa infrumuseteze din nou palatul.

Dupa explozia de romantism de secol XIX de la Palatul Montseratte, desigur ca Palatul National din Sintra, aflat chiar in centrul oraselului si mult mai vechi fiind el, cu marea majoritate a incaperilor si inclusiv cele doua hornuri albe conice ce ii definesc imaginea datand din secolul al XV-lea, nu impresioneaza de aceeasi maniera – cred ca ar fi o idee buna ca o vizita in Sintra sa inceapa cu acest palat, continuand apoi cu celalalt palat regal, Pena, trecand la Quinta da Regaleira si finalizand cu Palatul Montserrate – dar e doar parerea mea.

Palatul National din Sintra, vechiul palat regal, nu are gradinile celorlalte resedinte din zona, acestea fiind chiar neasteptat de mici, dar, fiind un palat care a fost continuu locuit vreme de cinci secole, se afla in stare buna si si-a pastrat omare parte din piesele de mobilier si decoratiuni – am citit ca a fost dotat chiar si cu obiecte de arta aduse de la alte palate din Portugalia. Reprezentative sunt tavanele sale, care dau si numele  salilor pe care le impodobesc – Sala Lebedelor etc., inclusiv, curios, Sala Cotofenelor – in numar de 139, exact numarul doamnelor de la curte la acel moment, carora regele respectiv si-a dorit sa le inchida gurile barfitoare pentru a-si putea vedea in tihna de flirturi.

Mi-am incheiat ziua la Quinta da Regaleira, resedinta unui  magnat  de originie braziliana, care la inceputul secolului al XX-lea a apelat la serviciile unui arhitect italian pentru a-si pune in practica fanteziile. Aici gradinile au in mod clar suprematia asupra palatului in sine, acesta din urma neimpresionand neaparat prin marime si nici prin dotari, fiind in acest moment gol si oferind spre vizitare doar incaperile de la parter. Nu parcurgeti in graba prima incapere in care se patrunde, sufrageria, zoriti sa vedeti restul palatului – aceasta este cea mai impresionanta, nu atat prin dimensiuni (sunt convinsa ca pe timp de iarna nu se puteau organiza mese cu multi invitati, pentru ca aceia ce ar fi stat cu spatele spre semineul grandios sigur s-ar fi ales cu cefele parlite), cat prin frumusetea mozaicului circular ce acopera podeaua si bogatia decoratiunilor din stuc de pe pereti si opulenta semineului deja mentionat. Atat mozaicul (singurul pe care l-am intalnit in nuante pastelate – roz, turcoaz, lila etc.) cat si stucaturile si decoratiunile caminului au tematica legata de vanatoare: pasari, mistreti, caini de vanatoare … Iar privelistea ce ti se ofera prin ferestrele sufrageriei  este unica: in prim plan gradinile inundate de flori, cu muntii in fundal, avand simultan in fata ochilor Palatul Pena si respectiv castelul maur – Sintra, ca si Lisabona, are propriul castel maur, caci se pare ca si maurii au tinut, in secolul al X-lea, sa aiba o resedinta de vara in Sintra.

La ora la care eu le-am vizitat gradinile debordau de glicina, rododendroni, camelii, castani infloriti, ceea ce ma face sa cred ca lunile aprilie-mai ar fi ideale pentru a vedea acest loc unde cascade, lacuri, turnuri – inclusiv unele „inversate”, practic niste puturi spiralate, statui, (toate pare-se cu o simbolistica mistica), plus o vegetatie luxurianta  isi asteapta admiratorii. Domeniul are si propria capela, aflata in exteriorul palatului, aidoma unei catedrale bogat impodobite, la scara redusa.

Iar in Sintra inteleg ca mai sunt obiective de vizitat. Locul este clar de neratat, mult peste asteptari – de fapt, asa cum am spus,  eu nici asteptari nu avusesem. Sa ajungi in Lisabona si sa nu vizitezi Sintra… o mare, mare pierdere.

Chiar cu pretul multor locuri pe care mi-as fi dorit sa le vizitez in Lisabona, ma simt norocoasa ca m-am bucurat de existenta acestui loc cu adevarat de basm, unde ma pot de-acum intoarce in amintire ca in paginile unei carti de povesti cu palate de vis si gradini fermecate.

Lisabona, alt loc in care am ajuns fara prea multe clisee in minte; in afara de arhicunoscutul Torre de Belem chiar nu mai aveam alte repere, insa stiam ca aici trebuie sa gasesc celebrele azulejos – placi ornamentale de ceramica ce decoreaza cladirile, parte a mostenirii maure din zona (despre care am aflat ca au in portugheza nu pronuntia azulehos pe care mi-o imaginasem, ci mult mai amuzanta ajuleju – de altfel portugheza aduce cat-de-cat cu spaniola doar cat o vezi scrisa; cand portughezul deschide insa gura, s-a rupt filmul; noroc ca vorbesc cu totii – sau aproape – engleza). Revenim: ajunsa in prima zi in Lisabona, sus in metrou – unde multe statii sunt si ele decorate cu azulejos, cele mai celebre, pare-se, fiind cele din statia Oriente; debarcarea la statia Santa Apolonia si, o data iesita la suprafata, de ce dau cu ochii? Primele case acoperite cu azulejos din viata mea – aveam sa constat ulterior ca nu reprezentau nicidecum ceva iesit din comun, cu placile lor de faianta uniforme, cu modele geometrice, dar pentru moment am tabarat cu telefonul pe ele; peste cateva ore aveam sa trec total neimpresionata pe langa astfel de case, dar … niciodata nu e ca prima oara. Dupa care imi iau picioarele la spinare (mai degraba genunchii la piept, pentru ca in Alfama strazile sunt abrupte, multa lume preferand sa apeleze la tuk-tuk-rile care sunt peste tot in zona, mai putin cand incepe sa ploua si chiar ai avea nevoie de ele; iar trotuarele sunt si ele dintr-o piatra cubica deschisa la culoare si foarte alunecoasa, mai ales cand ploua, asa cum aveam sa constat) si urc pieptis spre Campo de Santa Clara, unde citisem ca se tine sambata celebra Feira de Ladra: Piata Hotilor, cea mai celebra piata de vechituri (si nu numai) a lor. Imi fac din start plinul la suveniruri: obiecte din pluta, placi de ceramica, imi completez colectia cu servete de bucatarie cu celebrele sardine (unul din simbolurile Portugaliei, alaturi de cocosul pe care il stiam din restaurantele Nando’s din Londra si, curios, Sfantul Anton de Padova, care – aveam sa aflu – era de fapt portughez). Si ce gasesc, fata macar sa-mi fi propus? (Aveam de acasa, de pe net, o lista cu cele mai frumoase case acoperite de azulejos din Lisabona, dar ma orientasem catre cele mai clasice.) Ei bine, singurul perete acoperit in intregime cu ceramica de factura moderna despre care citisem se inalta chiar in mijlocul pietei de vechituri – iarasi poze. Si ma mai plimb de colo si pana colo si, cand ridic ochii, ce sa vezi? Trecusem de cel putin trei ori pe langa casa care pe lista pomenita era pe locul I la cele mai frumoase azulejos – eu nu ma bag, am alte pareri, dar… poze. In zona, la o aruncatura de bat de Santa Engracia – Panteonul portughez, un obiectiv aflat in varful listei mele de must see in Lisabona: biserica si manastirea Sao Vicente de Fora – Sfantul Vincentiu, sfantul protector al Lisabonei. Intru cu mare elan si ma scufund de-a dreptul intr-o revarsare de azulejos: pe toti peretii, pe scari, in curtile interioare, nu ai unde te invarti fara sa dai cu ochii de azulejos, in combinatia clasica de alb-albastru, cu scene la fel de clasice, inclusiv ilustrarea (cred completa) a fabulelor lui La Fontaine. Nu aveam sa ajung in final (datorita zilei de 1 mai, cand totul era inchis in Lisabona), nici la Muzeul Placilor de Ceramica, nici in Palatul Fronteira – si el celebru pentru azulejos si nici in foarte obscura Quinta de Azulejos, despre care nu veti gasi nimic in niciun ghid turistic dar cele cateva poze descoperite pe net ma fermecasera, dar o simpla vizita in Sao Vicente de Fora are toate sansele sa te faca sa nu mai simti nevoia de azulejos pana la sfarsitul zilelor – probabil ca sunt sute de astfel de panouri acolo. Platforma de deasupra manastirii mi-a oferit o priveliste de ansamblu asupra cartierului Alfama si asupra norilor negri care se strangeau si care nu au intarziat sa toarne – o ploaie puternica, ca de vara, dar rece, cu care aveam sa ma mai intalnesc si in ziua urmatoare. Cu bratele pline de pungi si umbrela zgaltaita bine de vantul care „adia” dinspre fluviul Tejo am asteptat jumatate de ora in ploaie, uda pana la genunchi, intr-o statie a celebrului tramvai 28, pana cand o localnica si-a facut mila de toti cei murati acolo si ne-a aratat un afis pe care scria, in limba lor doar, ca traseul tramvaiului era deviat si tramvaiul nu mai ajungea pe acolo. Si ia-o pe jos, pe numitele trotuare alunecoase, cand la deal si cand la vale (Lisabona, ca si Roma si nu mai stiu ce alt oras, e construita pe sapte coline – oamenii astia din antichitate aveau o chestie cu orasele construite pe sapte coline), pana undeva unde zarisem eu din varful manastirii ca s-ar fi aflat niste tramvaie. La un moment dat, de la ploaie, mi se rupe punga de carton in care aveam o ditamai cutia cu o jucarie, jucaria aterizeaza in strada uda, in fine, ajung vai steaua mea in statia lui 28, il injur in gand cand in sfarsit ma sui in el, in jur lumea isi face selfiuri (tramvaiul respectiv, vopsit in galben si cu interiorul exclusiv din lemn, inclusiv podelele, e si el unul din simbolurile Lisabonei – poate cel mai celebru), eu nu mai vreau decat sa ma scobor la cea mai apropriata statie de metrou (prin Alfama nu prea exista retea de metrou) si sa ma duc la hotel sa ma schimb. A doua zi: conform planului, tramvaiul 25 din Piata Figuiera pana in cartierul rezidential Lapa, unde net-ul imi aratase mie niste super case cu niste super azulejos. Cu lectia bine invatata deja, ma uit prin statie si descopar un afis care anunta, tot in portugheza, ca tramvaiul 25 nu circula sambata si duminica – e duminica. Schimbare de planuri: metroul pana in statia Intendente – in zona se afla undeva alte doua cladiri celebre acoperite cu azulejos. Din localnic in localnic dau de prima dintre ele, chiar la strada principala: fatada superba, in tuse delicate de albastru cu peisaje, ingerasi, pasari si cosuri cu flori a unei foste fabrici de ceramica. Fac cateva zeci de poze iar in momentul in care las telefonul jos am o tresarire cand ma gasesc practic ochi in ochi cu un transvestit care la ora aceea nu pare nici foarte bine dispus – ma prefac ca nimic nu e mai firesc decat sa ma aflu pe o strada ciudat de pustie cu un tip cu barba deja crescuta, par lung vopsit rosu, pantalonasi scurti din piele neagra, helanca rosie si ciorapi lungi rosii in ghetute negre cu toc si imi vad de treaba mea; din fericire isi vede si el de a lui. Imi amintesc ca in ghidul turistic cartierul era prezentat ca o fosta zona dubioasa, vestita pentru bordelurile sale, care s-a incercat a fi scoasa la lumina in ultimii ani; imi iau inima in dinti si dau ocol, pentru ca in spatele fabricii de ceramica se afla fostul magazin al acesteia, dupa gustul meu cea mai frumoasa casa cu azulejos – o fatada in culori vii, avand desenate, pe langa persoanajele exotice aflate de o parte si de alta a intrarii, vase cu flori, un papagal si, preferata mea, o maimuta. Sunt complet singura, ma intreb unde sunt hoardele de turisti care ar trebui sa dea navala (aveam sa le gasesc in a doua parte a zilei in Belem), stau in tihna „de vorba” cu casa, ii spun in gand ca e superba si ma rup cu greu de acolo – e cladirea pe care mi-am dorit cel mai mult sa o vad in Lisabona. Dar lista e inca lunga: inapoi cu metroul in centru, in zona Chiado, mai exact in Largo Rafael Bordalo Pinheiro, ma asteapta prietena mea ploaia: stau jumatate de ora sub o copertina, din nou uda pana la genunchi, cu tot felul de particule de pe jos pe blugii mei inchisi la culoare, ridicate pana acolo de ploaia care izbeste furios trotuarul, asteptand sa-mi pot inchide umbrela pentru a putea fotografia o alta casa celebra acoperita cu azulejos, de aceasta data in nuante de portocaliu, reprezentand varii personaje alegorice. La plecare ceva ma atrage intr-un anticariat: descopar o carticica despre azulejos si in ea un arc triplu cu azulejos viu colorate reprezentand vase cu flori, aflat aparent undeva intr-un parc – din cooperarea cu anticarul ajungem la concluzia ca minunatia se afla in gradinile Palatului Pimenta ce gazduiesc Muzeul Orasului Lisabona, pe care nu l-am gasit in niciunul din cele doua ghiduri turistice in care investisem. Mi-l trec pe lista, dar pe lista se afla pana in ziua de azi, alaturi de celelalte „victime” ale zilei de 1 mai. Si inca nu am ajuns in cartierul Lapa – ma orientez oarecum pe harta, deduc ca pe jos de la biserica Estrela ar fi ceva sanse, iau tramvaiul 28 pana la capat, vizitez si biserica Estrela – impresionanta ca dimensiuni si decorarea la interior cu marmura multicolora. Si iar la deal si iar la vale, pe strazi pustii, pana ajung in sfarsit pe Rua do Sacramento a Lapa, unde am din nou intalnire cu prietena mea ploaia; iar o jumatate de ora sub umbrela, de asta data nici macar copertina nu exista, pana cand pot sa-mi eliberez mainile ca sa fotografiez cea mai spectaculoasa casa decorata cu ceramica, nu atat azulejos, care sunt micute si se pierd in tot decorul, cat ghirlande de flori, fructe si busturi din ceramica, opera se pare a aceluiasi Rafael Bordalo Pinheiro mentionat mai sus, celebru ceramist care, am aflat dupa intoarcerea in tara, are propriul sau muzeu in Lisabona si o gradina decorata cu ceramica ce ii este dedicata in Palatul Pimenta – next time. Casa e cu totul aparte, inteleg ca a apartinut unor viconti, unora cu siguranta li se va parea prea mult, dar ramane cea mai spectaculoasa pe care am vazut-o. Si de-acum tot la vale spre fluviu, pe linia pe unde ar fi trebuit sa circule tramvaiul 25, ajung si la casa micuta dar cu ceramica rafinata de pe Rua Sao Domingos a Lapa, aflata si ea pe lista. Si ma indrept spre statia tramvaiului 15 care merge spre Belem, unde ar fi trebuit sa pot vedea alte azulejos celebre in interiorul Manastirii Ieronimior, daca usa nu mi s-ar fi inchis in nas cand mai aveam 20 de persoane in fata dupa o ora de stat la coada; nu-i nimic, in zona mai este o coada si anume la celebra patiserie Pasteis de Belem, ce ofera cea mai trambitata tratatie a Lisabonei, pastel de nata, un fel de foetaj micut cu crema de vanilie cu gust identic cremschnit-ului de pe la noi, pe care-l gasesti peste tot, dar se pare ca aici este the real one: macar aici ma aleg cu ceva si plec mandra cu punga ce atesta ca am razbit la respectiva coada, dupa ce admirasem si azulejos alb-albastre din interiorul patiseriei. In magazinul aflat perete in perete, Original Lisboa, unde am gasit unele dintre cele mai interesante suveniruri, inclusiv sapunuri din lapte de magarita, pare-se si ele ceva specific locului, gasesc reproduceri la scara, din ceramica, ale unora dintre fatadele celebre cu azulejos ale Lisabonei, inclusiv, spre surpriza mea, a unei case acoperite cu placi de ceramica pline cu pasari si rodii, pe care am ratat-o si nici vanzatorul nu-mi poate spune unde se afla; imi iau insa revansa – nici el nu stiuse, portughez fiind, de existenta casei din Rua do Sacramento a Lapa, pe care o vede pentru prima oara pe telefonul meu. Iar in zilele urmatoare, in Palatul Pena din Sintra aveam sa constat ca partea albastra a fatadei palatului (pe langa nuantele izbitoare de galben si rosu ce fac ca toata cladirea sa te duca pe undeva cu gandul la Disneyland), se datoreaza acoperirii cu azulejos.  Influenta maura in acest palat de secol XIX e vizibila si in cupolele sale galbene, si in arcurile in forma de inima. Iar in Palatul National din Sintra, alt palat regal din zona, de data aceasta unul vechi, de secol XIV incepand, ma asteptau in Sala Blazoanelor alte azulejos clasice in alb-albastru, ca si in „grota” din mica gradina a palatului. Dar despre Sintra, in curand.  

In Kyoto, in incinta templului Kyomizu-dera, apele unei cascade se sparg in trei izvoare despre care se spune ca unul iti va da intelepciune, cel de al doilea frumusete iar cel de al treilea tinerete. Dar (evident, exista ca de obicei in povesti un „dar”): ai voie sa bei doar dintr-un izvor, altfel puterea lor dispare sau chiar mai rau – vei atrage asupra ta nenorocirea. Izvoarele curg de deasupra capetelor vizitatorilor, in trei suvite distincte de apa si este foarte interesant sa urmaresti optiunile celor aflati acolo,  odata ce le vine randul la canile cu coada lunga pe care dupa utilizare le introduci intr-un dispozitiv de sterilizare cu ultraviolete – deh, sa nu uitam, suntem in Japonia. (Ca veni vorba, dupa o luna petrecuta acolo, cu usile automate devenite a doua natura, aveam sa stationez o vreme la usa de la intrarea unui hotel din Germania, asteptand ca aceasta sa se deschida – ceea ce nu se putea intampla, oricat ai fi batut din picior, pana ce nu puneai frumos mana pe clanta).

Revenind in Kyoto: vreti sa stiti ce am ales, nu-i asa? Pai mi-am zis ca in ce priveste intelepciunea, cu ce bruma am intre urechi iata-ma-s ajunsa pana la capatul lumii asa ca… ceva-ceva o fi pe-acolo; frumusetea…. cand esti tanar esti oricum frumos, asa ca… tinerete sa fie.

Experienta japoneza o consider una dintre realizarile de care ai parte – daca ai noroc – o data in viata; si, evident, daca ai si mai mult noroc, de mai multe ori. In mod clar sunt imens de multe de spus, dar eu raman de obicei cu aspectele mai degraba anecdotice sau pur-si-simplu inedite.

Si sa incepem: coborata dupa un zbor de unsprezece ore pe deasupra Siberiei (timp in care, vazand imensitatea spatiilor de sub noi, ma gandisem ca, daca ar fi sa ne prabusim, nu ne mai gaseste nimeni si oricum nici nu se mai oboseste), cam verde de oboseala (verde aveam sa raman vreme de cateva zile, pentru ca atunci cand la ei era ora 22 la noi era doar ora 15 si cum sa-ti vina sa te culci, iar cand in sfarsit venea miezul noptii la noi,  la ei era numai bine ora de sculare) am luat contact cu taxiurile din Tokyo. Despre impingatorii de la metrou cu manusi albe auzisem si eu, dar nu stiam ca si soferii de taxi au manusi albe si mileuri albe mititele lucrate cu croseta pe fiecare spatar de scaun; aveam sa vad ulterior si autocare cu draperii in miniatura din brocart si mini-aplice si candelabre de cristal…

Am constatat cu parere de rau ca acolo unde japonezul insista sa copieze stilul vestic, rezultatele nu sunt tocmai… Rochiile de domnisoara de onoare expuse in holul hotelului, specializat in organizarea de nunti inclusiv in stil vestic, cu rochie alba si capela… in fine, sa nu fim rai. In schimb, kimonoul de mireasa pentru nuntile in stil clasic japonez… un basm din matase rosie, brodata cu cocori. Imi propusesem inca de la plecarea din tara ca, fie ce-o fi, coste cat o costa, sa gasesc un atelier foto in care sa fiu costumata in kimono si sa-mi fac niste poze. Asa incat, la vederea splendorii de kimono si cam socata de eticheta cu pretul la nivelul a doua mii de dolari, mi-am luat totusi inima in dinti si am intrat sa intreb cat ar costa doar inchirierea respectivului kimono. Mi s-a raspuns cu traditionalul zambet pe toata fata si plecaciunea de rigoare ca pretul era trecut pe eticheta – acela era pretul pentru inchirierea pentru o zi; cat va fi costat sa-l cumperi… nu am intrebat si nici nu tin sa stiu.

Preturile sunt intr-adevar socante pentru calatorul venit de pe alte meleaguri. Am putut sa vad intr-un pet shop un catelus la echivalentul a 2000 de dolari si o pisicuta la 1000; la urmatoarea vizita catelusul se vanduse. Agitatie maxima intr-un magazin universal pentru paltoane la echivalentul a vreo 700 de dolari. Un mar – ce-i drept mare, asezat intr-un cosulet individual, la 8 dolari; rosiile cherry – 10 bucati la 10 dolari. Si tot asa… Dar dupa o vreme te obisnuiai si 10 dolari incepeau sa nu ti se mai para mare lucru – asta daca-i aveai. Iar calitatea a ceeea ce primesti la acest nivel al preturilor este pe masura: o simpla batista cumparata pentru echivalentul a 10 dolari la metrou era de obicei Nina Ricci sau Pierre Cardin, cam totul era „de marca” si nu se punea problema de produse piratate.

Un alt aspect al vietii de zi-cu-zi: mancarea. La prima descindere in cantina institutiei in care eram am avut un soc – suficient sa ma marcheze pana in ziua de azi: am zis sa o iau incet, sa incep cu ceva cat mai putin exotic, ce promitea sa fie mai aproape de gustul european: un fel de tocanita de pui cu cartofi si ciuperci (pana aici inofensiv – ce poate fi ciudat la niste cartofi si la niste ciuperci?); plus partea fixa a meniului, supa de alge, orez si sos de soia. Supa de alge as fi putut-o asimila cu un pic de efort gustului supei de cartofi, daca in ea nu ar fi plutit mucilaginos o alga – dupa cateva inghituri am cedat; orezul avea gust de hartie – nu ca as fi incercat vreodata, sosul de soia, de care nu mai gustasem – de ceva ars adunat de pe fundul tigaii, iar tocanita… mi-e imposibil sa o descriu, nu stiu ce au putut face cu niste ingrediente atat de banale, dar gustul ei l-am simtit in gura trei zile dupa aceea si nu-l pot detalia nici acum pentru ca nu am termeni de comparatie. Poate ar fi fost mai bine sa-mi fi luat din start ceva de necomparat cu bucataria noastra, sa nu am niciun fel de asteptari… Oricum, dupa asta m-am axat aproape neabatut pe McDonald’s, la ei gasindu-se un astfel de stabiliment cam la fiecare intersectie; desi dupa o luna de Mc, va spun eu… Sushi am gustat pentru prima oara pe alte meleaguri – acolo nu am mai avut curajul.

Singurele dati in care am mancat cu placere si implicit pe saturate au fost doua: in vizita la un localnic care si-a facut mila si pomana si a gatit chinezeste, respectiv in Disneyland, unde pizza din zona Discoveryland m-a facut sa-mi doresc sa repet experienta si la urmatoarea vizita intr-un Disneyland, de data asta in Paris: va spuneam ca a doua cea ma proasta pizza am mancat-o in Piazza Navona din Roma; cea mai proasta a fost cea din Discoveryland de la Disneyland Paris. Da, stiu, voi fi criticata de fanii mancarii japoneze: ei bine, suntem cu totii diferiti, nu? Mancarea japoneza si cu mine… Unde mai pui ca desi invatasem sa intreb „korewa nan deska?” (Ce este asta?), cu intelegerea raspunsurilor pe care le primeam era ceva mai greu. Dupa o luna slabisem trei kilograme, dar aratam ca si cum as fi slabit sapte. Si cumva ajunsesem sa ma multumesc cu doua sandvisuri pe zi – si daca mai nimeream si unul cu ton la care painea sa fie dulce…

Ceea ce iarasi te soca in magazinele lor era nebunia ambalajelor, pana acolo incat am inteles ca insusi guvernul se implicase cerand stoparea ei: pentru o bagheta primeai nu mai putin de trei pungi: cea de hartie in care era painea, o punga de plastic de forma baghetei in care sa o pastrezi ulterior proaspata si o sacosa in care sa transporti totul; un pix pentru copii cumparat mi-a fost ambalat cu mare dichis, inclusiv cu o carticica minuscula lipita pe ambalaj, dupa care toata tarasenia a fost la randul ei pusa, evident, intr-o sacosa.

Dar sa trecem – pentru ca vizita in Japonia nu a fost in niciun caz despre cumparaturi si mancare. A fost, pe langa treaba in sine cu care am mers acolo, despre contactul cu o alta lume si o cultura de un exotism si un rafinament extreme. Si cu o filozofie de viata cu totul diferita de cea vestica: imi amintesc ca intr-una din duminici am mers in vizita la Tempul Meiji Jingu, cel mai mare templu shinto din capitala, dedicat imparatului Meiji, modernizatorul societatii japoneze in secolul al XIX-lea, templu vestit in primul rand pentru colectia de sute de varietati de irisi, floarea preferata a imparatului si a doua cea mai iubita floare de primavara in Japonia, dupa floarea de cires (din pacate neinfloriti la momentul vizitei mele acolo); pe un mic iaz se vedea o egreta – un domn in varsta, cu cutiuta cu pranzul la el si un aparat foto dotat cu cele mai mari obiective pe care le-am vazut in viata mea, ii facea poze; am stat ce am stat acolo, am facut turul parcului, am vizitat templul, m-am intors dupa aproape doua ceasuri – domnul era tot acolo, egreta si ea la locul ei, iar domnul nu parea ca s-ar da dus prea curand – banuiesc ca dumnealui si egreta si-au petrecut impreuna toata duminica.

Si iarasi despre atitudini greu de inteles si chiar de digerat de catre noi, vesticii: in Kyoto am intrat intr-un magazin universal pentru prima oara la ora deschiderii; scarile rulante treceau chiar printre raioane – fiecare angajat inca neocupat cu vreun client, de la fetele aproape adolescente pana la domnii in varsta, sobri in costum – probabil sefii de raion, se inclinau cu capul pana la genunchi si zambetul latit pe toata fata la aparitia pe scara rulanta a fiecarui client in parte, in timp ce un cor de „irasshaimase” (bine ati venit) se starnea de peste tot. Iar la capitolul plecaciuni atunci cand cred ca te-au suparat cu ceva,  japonezii nu se zgarcesc, chiar daca persoana care ti le face ti-ar putea fi bunic iar tie iti vine sa intri in pamant de rusine: mi s-a intamplat cand am fost insfacata pe strada de poalele hainei de un baietel care ma luase probabil drept maica-sa vazuta din spate – bunicul sau s-a dovedit a avea o elasticitate a coloanei de invidiat in timp ce psalmodia scuzele pe care eu nu le puteam intelege si oricum nu le consideram necesare.

Iar cu ocazia vizitarii unei celebre fabrici de automobile (la ei fabricile sunt organizate asemenea unor muzee, cu trasee prestabilite pentru vizitatori si tabele indicatoare, fiind vizitate in flux continuu nu doar de grupuri de straini ci si de elevi si copii de gradinita adusi din toate partile Japoniei in excursie), aparitia grupului nostru de europeni a starnit un asemenea val de entuziasm (pentru prima si ultima oara in viata mea am fost solicitata sa dau autografe in caietele de scoala ale copiilor) incat un grup de baietei, disperati sa ajunga la noi, a daramat un panou indicator – rusinea batranului lor profesor, atitudinea lui umila, litania de scuze si plecaciunile ma fac pe mine sa ma rusinez chiar si acum.

Tot cu ocazia vizitarii unei fabrici, o altfel de intamplare: celebra fabrica de toalete Toto, acele toalete care au uimit lumea, care te spala, te parfumeaza, iti dau cu talc si mai nou inteleg ca recolteaza si pentru analize (probabil iti si fac analizele); gazdele noastre ne-au intampinat in sala de sedinte nu doar cu traditionalul ceai verde ci si cu intrebarea, putin curioasa pentru noi: „Ati fost la toaleta?” „Nu” „Nu vreti sa mergeti la toaleta?” „Nu avem nevoie” „Va rugam, mergeti la toaleta”. Una dintre colege a facut greseala sa cedeze invitatiei insistente la un pipi si a intrat in toaletele aflate chiar langa sala de intalniri – disperata, m-a chemat ulterior inauntru si atunci am inteles insistentele copilaresti si as zice rautacioase ale gazdelor: toaletele erau probabil ultima lor generatie in materie, astfel ca, in locul clasicului buton si al si mai clasicului lant, in dreapta scaunului de toaleta se afla un intreg panou de butoane – trei ani de limba chineza  au avut drept unic beneficiu faptul ca am reusit sa identific in zecile de semne ideograma pentru apa –  spaland astfel la propriu onoarea grupului.

Ce mai au japonezii interesant si eu nu stiam? Obsesia legata nu doar de numarul 13 (in hotelul in care stateam se sarea de la etajul 12 direct la etajul 14) ci si de cifra 4, a carei proununtie am aflat ca este in limba japoneza asemanatoare cuvantului „moarte”; iar de aici, prin extensie, evitarea numerelor pare, considerate si ele a purta ghinion – la ei serviciile de masa nu sunt alcatuite din sase farfurii ca la noi, ci din cinci.

Hartiutele pe care le vedeam innodate de ramurile copacilor in templele budiste nu erau, asa cum crezusem, mesaje votive, ci horoscoape vandute in curtile templelor sub forma unor betisoare pe care le scoteai dintr-o cutie lunga metalica; scrijeliturile de pe betisor iti indicau sertarasul din care sa iti iei mesajul, iar situatia era una win-win: daca gaseai pe cineva sa-ti citeasca si traduca  si-ti convenea mesajul il luai cu tine si te asteptai sa-ti poarte noroc, daca era unul ghinionist il innodai strans de crengile copacilor pentru ca piaza rea sa ramana legata acolo – as fi vrut sa-l pastrez pe al meu ca suvenir, dar ghida noastra a sarit ca arsa si m-a convins sa-l innod in pom, refuzand insa cu incapatanare sa-mi spuna ce citise pe hartia translucida plina de ideograme.

Impresionante, miile de statuete de-o schioapa dedicate in gradinile templelor copiilor morti nenascuti – unele aveau in fata lor jucarii, dulciuri si purtau hainute si berete crosetate. Lacrimi in ochi in fata movilelor colorate de cocori din hartie din jurul monumentului pacii dedicat copiilor victime ale atacului nuclear din Hiroshima…

O societate in care traditiile sunt sacre iar tehnologia ajunge sa te dezumanizeze, in care frumusetea naturii in cele mai marunte aspecte ale sale este venerata in timp ce tu, ca om, te simti mic si umil – sau poate asa am simtit eu cand valurile de trecatori te izbeau si te luau pe sus la trecerile de pietoni din Shinjuku, zapacita de panourile luminoase si inca ratacindu-ma dupa cateva saptamani in statia de tren combinata cu metrou, asemenea unui orasel subteran, care la data vizitei mele numara cred 11 linii de metrou si 8 de tren.

Oameni care raman cumva copilarosi, pastrandu-si incapatanat inocenta intr-o societate care te striveste. Si pe langa asta si mai inainte de toate, gingasia artelor traditionale japoneze, culorile si luciul matasii si, pentru mine, aroma floricelelor de osmanthus, intalnite doar acolo – mi-a luat ani sa aflu denumirea tufelor ca de liliac cu flori de culoarea bananei si miros unic inflorite in Tokio la ceas de toamna.

Era 11 noaptea si tocmai iesisem in sfarsit, tremurand, de pe aeroportul din Manama. In momentul in care usa aeroportului s-a inchis in spatele meu si aerul conditionat a ramas in urma, prima intrebare venita in minte, printre gafaieli, in timp ce simteam panicata cum ma sufoc, a fost „Ce-au facut cu aerul?” Repet: 11 noaptea, in octombrie. Nu vreau sa aflu vreodata cum e vara la pranz.

Pentru prima oara intr-o tara musulmana, fapt care ma facuse din start destul de stresata, cu atat mai mult cu cat calatorisem complet singura,  fara nimeni care sa stie de soarta mea. 8 ore de zbor din Amsterdam, unde petrecusem noaptea anterioara si care, in cele doua ore furate intre avioane, reusise si el sa ma socheze.

Dar revenim in Golful Persic – pe insula al carei nume, aveam sa aflu, face trimitere la izvoarele sale de apa dulce care, in mod curios, tasnesc sub nivelul marii – „taramul celor doua oceane” – cel sarat pamantean si cel de apa dulce din adancuri.

Lucrurile nu au inceput bine – deloc. Coborata din avion pe aeroport, pe masura ce timpul trecea si ceilalti pasageri se scurgeau, am ramas singura. Eu si cinci soldati graniceri sau ce vor fi fost, toti cu uniforme kaki si berete maro; si mustati, fara exceptie. Trecandu-si din mana in mana pasaportul meu. Nu aveam viza, mi s-a spus dupa o vreme, dupa ce imi studiasera toti fotografia. Desi plecasem din Bucuresti cu confirmarea ca viza ma astepta acolo, pe aeroportul din Manama. Deja ma vedeam petrecandu-mi noaptea si nu numai intr-o inchisoare musulmana, vorba cantecului „n-a sti nime’ ca m-am dus, numa’ m-or vedea ca nu-s”.  Insa exact acei soldati care ma ingrozeau prin simpla lor prezenta in jurul meu s-au dovedit in final de o amabilitate extrema: luasem din fericire cu mine printul mailului care imi confirma obtinerea vizei, pe care li l-am aratat; in mesaj, numarul de telefon al persoanei care se ocupase de formalitati. Nu observasem insa ca la printare ultima cifra a numarului nu se imprimase; iar in timp ce pe mine ma treceau fiorii, acei barbati care ma bagasera in sperieti au deranjat, duminica la ora 11:00 noaptea, zece familii din Manama incercand pe rand toate combinatiile – evident ultima cifra a trebuit sa fie 9. Li s-a confirmat ca sunt in regula si am reusit in sfarsit sa ies din cladirea aeroportului, in noapte, intr-un oras, o tara si o cultura total necunoscute, fara speranta ca dupa atata vreme microbuzul hotelului ar mai fi fost acolo sau ca aveam sa mai gasesc vreun taxi. Ma astepta insa o alta surpriza placuta – o pasagera cu care nu facusem cunostinta in avion dar care intuise cumva ca faceam parte din acelasi grup ce urma sa se reuneasca a doua zi, vazand ca nu mai ies, oprise microbuzul sa plece, certandu-se cu soferul  si tocmai se pregatea sa reintre in aeroport, hotarata sa faca scandal si sa nu plece de acolo fara mine – este pana in ziua de azi eroina mea. Aveam sa observ ulterior in pasaportul sau ucrainean viza cu numarul care imi fusese comunicat ca fiind al vizei mele – am presupus ca in mintea vreunui functionar localnic Romanov, numele ei de familie si Romania, tara mea de origine, fusesera cam tot pe acolo.

La 5 dimineata in zorii zilei imediat urmatoare, dupa toate cele de mai sus, mi-a luat ceva timp, buimaca de somn si trezita violent de sunetele unei alarme, sa-mi dau seama unde sunt si cu ce ocazie. Iar dupa ce am sunat la receptie am aflat si cauza taraboiului: pe rama ferestrei se afla clar trecuta interdictia de a se deschide geamurile; amenda, undeva la niste mii de dolari. Un client insa, dornic sa-si faca la acea ora prima rugaciune a zilei, pe care traditia cere sa o faci cu fata spre Mecca si, probabil, cu geamul deschis, fie nu a citit, fie nu a tinut cont, dand astfel desteptarea intregului hotel.

La ora vizitei in Bahrain nu ajunsesem nici macar in Istanbul , de aceea toate imaginile din basmele celor 1001 de nopti ma gandeam ca ma vor astepta acolo. Am fost dezamagita insa, pentru ca Manama este un oras preponderent modern, iar in zona in care am locuit nu existau decat cladiri noi, de afaceri – cu atat de mult spatiu intre ele incat ai fi zis ca edilii avusesera tot terenul din lume la dispozitie si nu doar o insula de dimensiuni reduse. Iar pe vipia de acolo, sa strabati pe jos chiar si spatiul dintre doua cladiri… Fiecare palmier avea la baza un furtun care ii asigura necesarul de apa, asa incat mergand te impiedicai de tuburile subtiri de cauciuc ce se intindeau de la o planta la alta.

Inconstiente fiind, un grup de cinci fete ne-am hotarat sa facem ceea ce am considerat noi ca va fi o mica plimbare pana la o moschee – cea mai noua si mai mare moschee din Bahrain, care se vedea la o oarecare distanta, in alte conditii fezabila. Si am luat-o pe jos. Si dupa 15 minute mi-am dat seama ca am facut o prostie, iar dupa alt sfert de ora am inceput sa-mi pun foarte serios problema unui infarct. Si m-am rugat in gand pentru sufletul cui plantase pe marginea drumului palmieri, pentru ca in conditiile de acolo chiar si umbra unui singur copac insemna diferenta dintre dambla si o relativa stare de bine. La un moment dat, surprins probabil sa vada mergand pe o strada lunga si pustie cinci femei singure, si cam dezbracate dupa regulile locului, un localnic in vesmantul traditional alb cu acoperamantul legat cu snur negru, cu limuzina alba cu sofer, a oprit si ne-a intrebat amabil daca avem nevoie de ajutor; ne-am uitat urat la el, suspectandu-l ca isi propusese sa profite de ocazie pentru a pune bazele unui mini harem ad-hoc multinational si multirasial (fiind noi atat europence din Irlanda, Cehia, Ucraina si Romania cat si o americanca de origini asiatice) si ne-am vazut de drum. Pentru ca in momentul in care am ajuns in dreptul moscheei sa regretam ca nu eram decat noi cat vedeai cu ochii, pentru ca nu numai ca moscheea era inchisa (si probabil nici nu ne-ar fi primit inauntru la cum eram echipate), dar pe nisipurile din spatele moscheei se zarea un aninal despre care nici pana in ziua de azi nu pot spune daca era un caine urias cu forma aerodinamica sau vreo felina din fauna locala. Fata Morgana nu era, pentru ca l-am vazut toate, nemainimerind sa o stergem cat mai discret si mai rapid de acolo, inainte sa starnim interesul creaturii.

Practic in Manama se circula doar in masina, nimeni nu o ia pe jos. Iar masina cu aer conditionat acolo nu e o optiune, e o problema de viata si de moarte.

In ce priveste codul vestimentar, acesta este mult mai relaxat decat in alte tari din zona, insesi localnicele purtand unele dintre ele costume de blugi cu pantaloni si avand doar capul acoperit, nu si fata. Am vazut insa si doamne care in timp ce mancau o prajitura isi ridicau delicat valul de pe fata la fiecare lingurita si chiar o doamna acoperita din crestet pana in talpi de un unic vesmant gros si negru, incat m-am intrebat cum de vedea pe unde calca. Insa cu noi nu a avut nimeni nimic chiar si atunci cand una dintre colege a considerat ca era oportun sa iasa din hotel in pantaloni scurti si maieu – mai putin o colega din Pakistan, care a tinut sa o informeze, pe un ton altfel amabil,  ca la ea in tara ar fi fost omorata cu pietre in strada.

Oricat de relaxata ar fi atmosfera insa, nimeni nu era pe plaja si ni s-a comunicat ca nici nu se pune problema de iesit pe malul marii in costum de baie, desi marea se vedea chiar peste drum de hotel. Pentru plaja si baie exista piscinele hotelurilor. Unde doar domnii localnici faceau baie, alaturi de turiste, in timp ce doamnele aferente pe care le-am vazut asteptau la umbra pe langa piscina, in vesmintele lor negre, pe caldurile naucitoare, oferindu-le domnilor prosopul la iesirea din apa – visul oricarui roman alergat de consoarta cu traditionalul polonic.

Si tot in marile hoteluri se organizau, fiecarui hotel fiindu-i rezervata o anumita zi din saptamana, petreceri pentru publicul larg ce reprezentau principala distractie a zilei din oras, axate in special pe muzica si dansuri orientale, cu bucataria traditionala, din care m-au fascinat cuptoarele uriase, rotunde, in care lipiile se coceau lipite de interiorul cupolei respective, desprinzandu-se de la sine atunci cand erau gata. Intr-un astfel de hotel am avut ocazia sa vad in curte si o petrecere de nunta foarte simandicoasa (sculpturi in gheata, in conditiile acelea…), insa observand ca misuna doar domni printre mesele imbelsugate si bogat impodobite, am intrebat unde se afla mireasa plus doamnele domnilor – am fost asigurata ca se distreaza si ele, la propria petrecere, intr-o incapere a hotelului. Alte locuri, clar alte obiceiuri.

Dupa mai-sus descrisa expeditie ne-am rezumat la vizitarea muzeului etnografic aflat peste drum de hotel, care chiar merita o descindere, oferindu-ti prin dioramele si descrierile sale prilejul unei calatorii prin viata localnicilor, de la nastere pana la final; si la incursiunile pe care le facilita clientilor microbuzul hotelului: in souk-ul Bab Al-Bahrain, bazarul local si singura zona relativ veche, oarecum traditionala pe care am vazut-o in Bahrain, respectiv in  actualele zone comerciale reprezentate de mallurile din Bahrain, care cu decoratiunile lor incearca sa te duca cu gandul la atmosfera povestilor orientale, cu lampile din sticla colorata stralucitoare.

Ceea ce mi-a atras atentia in souk, de altfel de dimensiuni modeste, au fost, pe langa traditionalele gramajoare de condimente si fructe uscate vandute direct de pe trotuar, dimensiunile uriase ale bijuteriilor din aur vandute acolo, care in orice alta zona le-ar face de nepurtat. Aveam sa aflu din muzeul etnografic ca justificarea nu este doar estetica ci si din rezoane economice, traditia impunand proaspatului sot sa ofere miresei la nunta varii bijuterii, care in caz de divort ii raman acesteia ca o compensatie; deci cu cat mai mari, cu atat mai bine (pe langa faptul ca am fost surprinsa sa constat ca intr-o societate atat de puternic traditionalista exista fie si numai notiunea divortului si inca in termeni avantajosi sexului slab).

Altfel, atmosfera din cele 1001 de nopti aveam sa o regasesc mai tarziu, la distanta mult mai mica de casa, in Istanbul. In Bahrain, doar operele unui artist local, expuse pe holurile hotelului, m-au dus cu gandul la cai cu harnasamente bogate, porti din lemn sculptat, arcade cu dantelarii de marmura si draperii viu colorate. Toate acestea, daca vor fi existat candva pe acele meleaguri (si probabil ca au existat), au fost sterse de timp, ramanand in amintirea vremurilor cand principalele produse oferite de Bahrain erau, pe langa apa dulce necesara vaselor ce trageau la tarm, perlele si curmalele – si nu petrolul.

E 7 dimineata si, sculati de la ora 5 ca sa putem ajunge la timp din Hersonissos in Heraklion,  „capitala” Cretei, suntem gata sa ne imbarcam, cam dati peste cap de desteptarea matinala, pentru excursia de o zi in Santorini. La fel ajunseseram in urma cu cateva zile, mai exact pe la 6 dimineata, urmand unei calatorii de o noapte cu feribotul din Pireu, in acelasi port din Heraklion, dupa un numar de zile petrecute vizitand Atena. Principalul punct de atractie din Creta, evident, palatul din Cnossos, relicva a civilizatiei minoice, cu coarnele sale de taur impodobindu-i zidurile si mai ales cu frescele viu colorate inca pastrate pe alocuri, reprezentand delfini, tineri si tinere, animale fantastice… De la prima privire frescele mi s-au parut familiare, nu atat ele ca atare cat stilul lor – nu a fost nevoie de mult timp sa fac legatura cu frescele de-abia vazute in muzeul de arheologie din Atena, fresce provenind din Akrotiri, principalul sit arheologic din Santorini. In mod clar acelasi stil (diferit de tot ce am vazut in alte locuri, ciudat de modern pe undeva), daca nu cumva opera aceluiasi artist. Frescele cu delfini, cel putin, sunt aproape identice. Pentru mine cele de mai sus au fost suficiente pentru a considera drept cea mai credibila teorie privind Atlantida pe cea promovata de istoricii greci, care sustin ca vechea Atlantida a reprezentat o civilizatie dezvoltata in jurul a doua centre: Creta si Santorini, ambele distruse si cufundate in bezna istoriei de acelasi eveniment: explozia vulcanului din Santorini, care a aruncat in aer insula candva mai mult sau mai putin rotunda, ramanand doar forma de jumatate de covrig de astazi, pe alocuri atat de ingusta incat de pe sosea, din autocar, vezi marea atat in stanga cat si in dreapta; tzunami-ul creat a lovit tarmurile Cretei, punand astfel capat uneia dintre cele mai spectaculoase civilizatii vechi. Putem doar sa visam la somptuozitatea vietii locuitorilor vremii, dupa putinele fragmente ce raman marturie a traiului in acele timpuri. Daca in Creta ai nevoie de multe zile pentru a vedea macar in mare ce e de vazut, insula fiind uriasa, pentru Santorini, daca nu vrei sa faci si plaja, o zi se poate dovedi mai mult sau mai putin suficienta. Atentie mare la ochelarii si palariile de soare: pe toata insula cred ca am vazut un singur copac, asa incat arsita este absolut ucigatoare si nu ai unde te adaposti. (Nici macar vita de vie nu creste in Santorini pe verticala, ci incolacita pe pamant, ca un cuib de pasare). Iar zidurile albe fac totul si mai orbitor. Imaginile din Santorini sunt in mod clar cele mai reprezentative pentru Grecia, practic combinatia de culori  care se regaseste si pe drapelul Greciei: albul zidurilor si albastrul stralucitor al acoperisurilor bisericilor, pe care le intalnesti la tot pasul, cu clopotnitele profilate pe albastrul marii. Traseul ales de organizatorii excursiei din Santorini ne-a dus mai intai in Pyrgos: ziduri albe, cupole albastre, plus florile roz aprins de bougainvillea; si un biet magar acoperit de o patura in dungi, adapostit sub unicul copac de pe insula deja mentionat, pe spinarea caruia puteai face fotografii. Urmatoarea oprire: Oia, cu arhitectura sa abracadabranta, unde nu stiai daca te afli pe strada, in curtea cuiva sau pe acoperisul altcuiva – cel mai probabil toate la un loc. Similar in Fira, capitala insulei, situata la jumatatea „covrigului”, ambele localitati oferind privelisti care-ti taie rasuflarea spre „caldera”, interiorul insulei – ocupat acum de ramasitele vechiului vulcan  – si spre valurile albastre ale marii aflate mult dedesubt. In ce priveste Creta, recomand cazarea in Hersonissos, nu atat pentru ca este localitatea cea mai dezvoltata din punct de vedere turistic, cu hoteluri, restaurante, baruri si cea mai activa viata de noapte de pe insula, cat in primul rand pentru pozitionarea in centrul insulei, facand posibile excursii de cate o zi, cu masina inchiriata, fie spre estul insulei, catre Agios Nikolaos, destinatia mea preferata pe insula, cat si spre vest, spre Rethymnon cu plaja sa si mai ales catre Chania, cu atmosfera vechiului oras venetian si arhitectura specifica perioadei de dominatie turceasca; si chiar si spre sud, traversand platoul Lassithi si ajungand (dupa unul din cele mai terifiante drumuri pe care am mers vreodata cu masina) pe tarmul Marii Libiei, pe plaja Preveli, unde un raulet ce curge printr-o albie de pietre verzi, pe sub crengile cu flori roz ale leandrilor infloriti si printr-una din putinele paduri de palmieri de pe insula, strajuita de pereti stancosi pustii, isi varsa apele in mare, chiar in dreptul plajei – iar printre trunchiurile palmierilor se ghicea, ca pentru a completa imaginea nostalgica, o biserica parasita minuscula, cu peretii sai albi. Iar locuri de vizitat in Creta sunt multe, nu ai cum sa spui ca ai vazut tot ce era de vazut. Alti calatori pe tarmurile sale ar avea poate alte recomandari de facut, poate in locuri mai interesante, mai frumoase, mai palpitante. Eu raman cu amintirea serii petrecute in Agios Nikolaos, cu serile agitate din Hersonissos, cu plimbarea pe tarmul marii in Chania si culoarea florilor de leandru reflectate in apele verzi de la Preveli.        

Stiu ca sunt masochista, dar la timp de iarna mie  imi face placere sa-mi amintesc de altfel de vremuri, de canicula din zilele de vara din Grecia; iar in anul in care am fost in Corfu temperaturile au fost cu adevarat iesite din comun. Si la 3 dimineata inca se gafaia de caldura, iar de la ferestre vedeam in noapte, non-stop, lumina incendiilor de pe continent – de pe teritoriul grecesc sau de pe tarmul Albaniei, greu de spus. O vara arzatoare si la propriu, nu doar la figurat.

Ei, dar ce cauta imparateasa Sissi in context, cand ea era, bine se stie, austriaca – ultima, de fapt, imparateasa austriaca? Ei bine, nu doar  varul sau Leopold al II-lea al Bavariei a avut mania constructiilor ridicate in memoria unor vremuri apuse: in timp ce Leopold a fost fascinat de figurile legendelor medievale, Sissi a tinut sa i se ridice un palat drept omagiu adus mitologiei grecesti si anume inchinat marelui erou al Iliadei, Ahile.

Achilleion, unul dintre cele mai celebre palate din Grecia, aduce insulei Corfu ceva specific, unic: niciun alt loc din Grecia nu se poate mandri cu o resedinta estivala imperiala. Ridicat deasupra marii, palatul este inconjurat de gradini cu chiparosi si nenumarate statui, intre care, in centrul atentiei, statuia lui Ahile murind. (Ca si in alte locuri, nu stiu de ce nu am mai deloc fotografii de acolo – probabil m-am multumit sa filmez, asa incat imaginea statuii este de pe youtube, iar cea de mai sus de pe SQtravel.) Dar cum eu sunt Gica Contra, cea mai vie imagine cu care am plecat din Achilleion nu este a vreunei statui in stil clasic sau a vreunei coloane dorice, ci cea a unei  flori de magnolia grandiflora – prima pe care am reusit sa o si miros, de la inaltimea terasei langa care crestea copacul impunator, cu o unica floare alba, parfumata.

Ce a mai adus insula Corfu deosebit in viata mea? A fost locul in care, din Paleokastritsa, una din plajele celebre pentru limpezimea apei marii,  am facut prima – si singura pana in prezent – calatorie pe mare cu o barca avand fundul din sticla – experienta nu trebuie in niciun caz ratata: apele sunt in zona de turcoaz si atat de limpezi  incat ajung sa te treaca fiori atunci cand privirile ti se pierd in abisuri.

Ce altceva? Vestitul Canal d’Amour, practic un labirint stancos la malul marii, formatiuni  pe care nu le-am mai intalnit nicaieri, printre care te poti plimba cu hidrobicicleta, daca nu esti, asa ca noi, un fricos – noi am inchiriat hidrobicicleta pentru o ora si am inapoiat-o dupa circa 10 minute, speriati de valuri – de-abia sesizabile, dar, cum am mai spus, mie mi-e frica in barca si in Cismigiu .

Si cum as putea uita Kerkyra, vechea capital a insulei, cu stradutele sale pietruite, in panta, cu micile magazine pitoresti? Cu portocaliul stralucitor al lichiorului de kumquat, de care nu ai cum scapa nicaieri, fiind produsul specific insulei?

Plaja noastra preferata dintre cele pe care am reusit sa le vizitam ramane Glyfada, la poalele unor inaltimi stancoase, cu apa atat de limpede incat puteai vedea pestii in dungi de culoarea nisipului inotand in jurul tau – banal pentru Grecia, insolit pentru un bastinas de la Marea Neagra.

Imaginea emblematica a insulei Corfu este insa cea a manastirii Vlacherna ce ocupa aproape integral micuta insula din apropierea Kerkyrei, legata de tarm de un pasaj de cateva suta de metri – este imaginea care imi vine automat in minte cand ma gandesc la Corfu, cu zidurile sale albe acoperite de florile rosii ale muscatelor, in mijlocul apelor.

Corfu – un loc in care mi-ar placea sa revin si in care revin cu nostalgie chiar acum,  cand in fata ochilor  mi se preumbla imagini cu ape limpezi, vechi stradute si valuri de flori roz intens de bougainvillea.

Dupa noua ani suntem din nou in Venetia; ca si atunci, am ales sa ne cazam in Padova; ajungem putin pana in pranz in Venetia, dupa parcursul de fix o ora cu trenul. Venetia ca Venetia, dar planul este ca de data asta sa ajungem si in Murano si Burano. Dar stiti ce se spune despre cum il faci pe Dumnezeu sa rada, nu? Vorbindu-i depre planurile tale… Gara da drept spre Canal Grande; ne luam bilete la vaporetto pentru toata ziua, identificam pontonul de unde ar trebui sa se plece spre Murano si… asteptam. Dupa aproape o ora de stat in caldura, timp in care nu vedem din Venetia decat pontonul si bulibaseala care e atat de mare incat nu mi-e clar daca in respectivul interval a venit vreun vaporetto pentru Murano sau nu, cineva cedeaza nervos si afirma cu toata hotararea ceva urat si despre Murano si despre banii deja dati pe bilete si o ia pe jos spre Piata San Marco; restul, ce sa facem? Si noi.  Dupa noua ani de asteptare si o ora deja petrecuta la coada nu ne pica tocmai bine, atmosfera se tensioneaza, am inceput prost. Aglomeratia e parca mai mare decat la prima descindere, parca nici vitrinele nu mai sunt atat de stralucitoare, sau poate e de la nervi… Ceea ce ma intristeaza suplimentar este sa descopar la un moment dat cladirea unui vechi teatru, Teatro Italia, transformata in supermarket. Da, poti spune ca mai bine asa, cu frumoasa cladire renovata si „in viata”decat parasita, dar vederea vitrinelor frigorifice sub vechile fresce si locul trist unde se vede ca a fost candva scena ma seaca. Toata experienta e clar simbolica – societatea de consum care devoreaza traditii, arta, istorie, valori. In fine  ajungem, pe stradute si poduri, in Piata San Marco, inima Venetiei; aici omorul atinge cotele maxime, pana intr-atat incat, desi ne propuseseram sa revizitam Basilica San Marco si Palla D’Oro iar de data asta sa accedem si in balconul cu celebrii cai bizantini, coada ne taie orice entuziasm; ca sa intri in Palatul Dogilor trebuie nu doar sa stai la coada, dar mai intai trebuie sa-ti depui bagajul intr-o cladire separata – complicat, iar noi ne-am pierdut deja rabdarea in urma cu niste ceasuri. Dar, ce sa vezi? De la pontonul din Piata San Marco se poate lua vaporetto spre Murano iar aici nu e coada. Sunt deja ceasurile dupa-amiezii, dar ne agatam de ultima sansa si, desi e clar ca Burano ramane si de asta-data pentru mai tarziu, ajungem in sfarsit, dupa un drum prin laguna, fara oprire, in Murano. Drumul in sine pe suprafata nesfarsita a apei, punctata de stalpi de lemn care imi imaginez ca tin loc de felinare la ceas de seara, are in el ceva  linistitor. Undeva in zare, printre multitudinea de suprafete de uscat, intrezaresc la un moment dat un tarm pe care se ghicesc fatade viu colorate – daca e sa ma iau dupa filmuletele difuzate in magazinele de televizoare, cu culorile lor contrastante, probabil acolo este Burano. Dar ne multumim cu ce avem. Murano este tot un fel de Venetie, cu canale si pontoane, dar nu doar mult mai mica, ci si mai rustica si mai linistita. Practic pe stradutele ce marginesc canalul principal, unde debarcam, suntem la un moment dat doar noi. Dar ce balsam dupa agitatia furibunda din Venetia… E alta lume, e alt ritm. Facem vreo douazeci de fotografii unei egrete care pozeaza in varful unui stalp de lemn si apoi luam la rand cele cateva magazine care vand, evident, (ce altceva?) aproape exclusiv obiecte decorative din sticla de Murano, unele cu adevarat spectaculoase. Pentru Muzeul Sticlei e din pacate prea tarziu. Si cum ne e teama sa nu ratam ultimul vaporetto si sa ramanem pe-acolo, mai ales ca trebuie sa mai ajungem in final si in Padova, ne intoarcem in Venetia. De data aceasta pe un alt traseu, mult mai lung si cu multe opriri. Pe una din insule oprim langa cimitirul din Venetia, pe care il recunosc din filmul „Aripile Porumbitei” –  inconjurati de ape, cei dusi par inca si mai mult rupti de lumea celor vii. In Piata San Marco asteapta aceeasi nebunie pe care o lasaseram in urma; brusc imi amintesc de casa, mai exact de statia de metrou de la Piata Unirii dimineata. Inclusiv pe canale se produc ambuteiaje; de unde ultima oara de-abia vazuseram cate o gondola inchiriata, acum ne uitam la gondolieri proptindu-se cu picioarele in peretii caselor si cu spinarile in cate un arc de pod ca sa-si dirijeze ambarcatiunile blocate printre celelalte gondole. Reusim sa ne tragem sufletul la o terasa din piata San Bartolomeo, la umbra statuii lui Carlo Goldoni; la un moment dat incepe sa cante dumnezeieste un tanar artist stradal, iar in timp ce vocea lui se insinueaza pe stradute, incet-incet se lasa seara si in sfarsit, o data cu ea, o pace pe care Venetia nu a avut de unde sa ne-o ofere toata ziua. Vederea spre Canal Grande de pe Ponte Rialto este cu adevarat magnifica pe timp de noapte, lumea face cu nesat fotografii , iar noi ne indreptam pe stradute intortocheate spre gara, intr-un grup care sporeste la fiecare cotitura caci toata lumea urmeaza aceleasi indicatoare. Noaptea a coborat peste la Serenissima, terasele ilumineaza din loc in loc piatetele si impreuna cu micile restaurante intime de pe stradutele intunecoase creaza o atmosfera de mister din alte timpuri. De-abia acum parca n-as mai pleca, as sta pana tarziu in noapte pe marginea canalelor doar pe alocuri luminate, de-abia acum simt cu sufletul ca Venetia nu poate fi comparata cu niciun alt loc de pe pamant, e cu totul speciala, e… Venetia. Si imi dau seama ca tanjesc deja sa ma intorc, ca data viitoare, daca vom mai avea parte de inca o data viitoare, visez sa stam chiar acolo, pentru ca Venetia noaptea, la lumina vechilor felinare din fier forjat reflectandu-se in apa micilor canale, iluminand cate un podet, cu pasajele ei intunecate si cladirile cu fatade scorojite ivite doar partial din intuneric, este sfasietor de frumoasa si eu de-abia acum m-am indragostit, si e tarziu, e atat de tarziu…    

Am tot pomenit de La Spezia. La Spezia nu este doar un loc convenabil unde sa te cazezi pentru a ajunge in Cinque Terre, in Portofino sau in diverse locuri din Toscana, este un oras frumos in sine, cu cladirile sale din partea veche coborand in panta catre mare si cu strazile inundate de leandri infloriti, albi si roz. Cu o faleza cu palmieri marginita de o colonada pe sub care umbli la propriu „cu nasul pe sus”, admirand arcadele pictate, cu portocali si o artera principala pietonala cu mici magazine si restaurante. Care restaurante sunt arhipline la orele serii, cu cozi la marea majoritate a teraselor. Si unde se servesc aproape exclusiv paste, pizza si fructe de mare; cand una lume a poftit, dupa aproape o saptamana de paste, pizza si fructe de mare, si la o friptura de pui, a constatat cu stupoare ca mai degraba aveai sanse sa gasesti in meniu carne de iepure (oroare pentru o familie care are drept animal de companie, printre altele, un urecheat) sau – soc – de magar (pe bune? habar nu aveam ca bietii magarusi se mananca).

Si nu pot sa nu pomenesc despre cazarea propriu-zisa, care, desi intr-un loc neasteptat – chiar in cladirea garii, la etaj, deasupra unui restaurant McDonald’s – s-a dovedit a fi unul dintre cele mai fermecatoare locuri in care ne-am cazat vreodata, prin ambianta: decoratiuni alese cu mult gust, armonie, parfum… Iar din punct de vedere practic, nu vad cum o alta locatie ar fi putut fi mai potrivita: cu gara la indemana si chiar in centrul vechi, cu zona de magazine si restaurante incepand chiar de la baza pantei in varful careia se afla gara. Cumva, nici macar nu am simtit trenurile trecand. Nu doar ca am reveni fara ezitare la Affitacamere Casa Dane, dar am face-o chiar cu nerabdare.

Desi aflata la mare, La Spezia nu are plaja; plaja cea mai apropiata pare a fi cea din Portovenere, dar ceea ce se numeste plaja in Portovenere chiar nu merita deplasarea de circa o jumatate de ora cu autobuzul pana acolo: o palmita de loc pe care se inghesuie, evident, toata lumea – culmea e ca mai spre seara se reusise cumva chiar incingerea unei miute pe locul acela de sub pini.

In Portovenere merita mers, in special la ceas de seara, pentru a te plimba pe aleea de la malul marii, marginita de magazine cu suveniruri si restaurante si pentru a te aseza la una dintre terase. Drumul lasa la un moment dat in urma cladirile si, strabatand o portiune stancoasa, urca spre vechea biserica San Pietro, cu zidurile sale de secol XIII, pare-se un loc preferat pentru oficierea de nunti. Am nimerit si noi in timpul unei astfel de ceremonii; un anunt la intrare te ruga sa nu intri, recomandandu-ti insa sa tragi o ocheada printr-o fereastra laterala a bisericii. Nuntasii aveau sa faca ulterior nota clar discordanta printre turistii ce inca se mai preumblau in costum de baie, pentru ca, desi plaja e mica, nu trebuie sa uitam stancile de pe care, ca si in Cinque Terre, multa lume se arunca in mare.

Drumul spre biserica este marcat la un moment dat de o placa de marmura amintind de cea mai mare personalitate legata de aceste locuri: poetul Byron; placa marcheaza grota unde acesta isi gasea – aflam din inscriptie – inspiratia; grota s-a surpat intre timp, dar locul ofera o priveliste impresionanta asupra stancilor si marii de sub ele. Am aflat cu aceasta ocazie ca Byron era si un inotator incredibil, obisnuind sa ii faca vizite inot lui Shelley, acesta din urma aflat in Lerici, localitate situata la o distanta impresionanta de cealalta parte a golfului.

Pe drumul de inapoiere aveam sa vedem din fericire cateva persoane disparand in spatele sirului de cladiri inalte si colorate ce marginesc malul marii, pe langa care trecuseram la venire. Cum ne sta in obicei, ne-am luat dupa ele sa vedem unde se duc. Fara aceasta curiozitate am fi plecat din Portovenere fara a fi vazut partea sa cea mai frumoasa: Via Capellini, o straduta ingusta – cum o arata si numele – cat un fir de par (ei, nu chiar), strinsa intre doua siruri de cladiri medievale inalte, la parter cu magazine pitoresti, unde la caderea serii localnicii ies in fata caselor, unii cu scaune, altii asezati pe prag, stand la taifas grupuri-grupuri. Atmosfera de intimitate a fost cea care m-a marcat cel mai  mult, senzatia unei comuniuni dincolo de valurile mereu schimbatoare ale turistilor.

Dupa o vreme am observat ca pe usile si la ferestrele caselor aparea mereu imaginea unei icoane a Maicii Domnului cu Isus, impodobita de cele mai multe ori cu flori. Intreband despre ce este vorba, am aflat ca rataseram cu doua seri cea mai mare sarbatoare locala, sarbatoarea Madonei Albe:  icoana din imagini, un pergament gasit intr-un cufar purtat de valuri in secolul al XIII-lea si care inca se pastreaza, pergament innegrit de vreme, s-a albit, recapatandu-si stralucirea, prin minune, in seara zilei de 17 august 1399, mainile Sfintei Maria impreunandu-se in rugaciune iar in mainile lui Isus aparand un pergament cu un mesaj ce indeamna la rugaciune; evenimentul a fost urmarit de zeci de martori si certificat de un notar al vremii. Imaginile pe care le-am gasit ulterior pe net, cu Portovenere in seara sarbatorii, sunt magice, cu promontoriul pe care se inalta biserica San Pietro acoperit de lumini si tot oraselul stralucind de torte. Imaginea de  mai jos am gasit-o pe wikipedia.

Sunt locuri pe care mi-am dorit sa le vad si, odata vazute, sa nu tanjesc sa le revad. Portovenere nu este unul dintre ele: desi luat cu asalt de turisti ca orice loc pe care l-am vizitat in Italia, isi pastreaza sufletul; a carui magie reusesti sa o intrevezi, pentru cateva momente, in lumina tihnita a felinarelor.

A doua zi in Portofino. Reluam drumul prin munti si de data asta realizez un lucru: desi liliacul indian pare sa fie foarte popular in zona, fiind si sezonul lui in august, nimeni nu are prin curti varietatea alba pe care eu am reusit sa o achizitionez din Balcic si cu atat mai putin pe cea grena, pe care am intalnit-o o singura data, in Salonic, si am venit cu ghiveciul intre genunchi tot drumul pana in Bucuresti. Ha!

Si inca un lucru specific zonei – pe toata Riviera se foloseste la greu tehnica trompe l’oeil  in decorarea caselor; stiu si de unde s-a pornit:  administratia genoveza obisnuia sa impoziteze cladirile dupa numarul de ferestre, drept pentru care oamenii au mai astupat din ele dar, ca sa nu strice feng shui-ul, le-au inlocuit cu desene ale unor ferestre. Unele dintre decoratiuni sunt atat de bine realizate incat trebuie sa te uiti cu toata atentia ca sa-ti dai seama ca aparentele stucaturi, ancadramente si chiar basoreliefuri si figurine „sculptate”nu sunt decat niste desene mestesugite.

In timp ce asteptam autobuzul in Santa Margherita observ un semn de circulatie inedit: „atentie, cad fructe de padure”; probabil o duda neagra pe o capota galbena de Lamborghini nu e chiar cea mai dorita experienta. Noi avem din cele cu „atentie, cad bolovani” …

Ei, dar ajungem – din nou – in Portofino. Primul lucru pe lista: baia in golfulet. De sus totul pare mai mult decat idilic, ca si ieri: intrevedem chiar  si o mica terasa cu niste sezlonguri – suna bine. Incepem coborarea pe o scara metalica abrupta si destul de corodata, ajungem jos si… Plaja propriu-zisa este nu doar foarte pietroasa, dar si destul de murdara, cu cioburi de sticla si faianta amestecate printre pietre si apa de la mal plina de resturi vegetale, sezlongurile se dovedesc a apartine vilelor si accesul la ele este interzis, iar prin apa (unde de-abia ne tinem pe picioare pe bolovani in lipsa ciupicilor pe care nu am avut inspiratia sa ii luam cu noi) trec niste conducte – dubios. Apa este altfel limpede, lumea inoata dar… s-a spulberat o iluzie. Si ce iluzie fusese!

Nici fetita mea nu insista sa mai ramanem, iesim din apa, ne cataram pe scara ruginita si mergem in sat. Etapa a doua – excursia cu barca la San Fruttuoso – am in fata ochilor doar descrierea care mi s-a facut a statuii lui Isus scufundata in apa, ridicandu-si din adancuri bratele catre suprafata – „Il Cristo degli Abisi” – cum suna… Calatoria nu dureaza decat douazecisicinci de minute dus – ocolim partea golfului opusa celei dinspre Santa Margherita, cu farul si putine vile raspandite pe coastele stancoase si ne apropiem de urmatorul golf, unde accesul nu pare posibil decat pe apa si unde se afla abatia San Fruttuoso, care abatie ma indoiesc ca ar mai gazdui astazi calugari, fiind absolut potopita de persoanele in costume de baie care fac sa nu ai nici macar unde-ti lasa geanta de plaja ca sa intri putin in apa, dara-mi-te sa te intinzi la soare.

Dar cum ramane cu statuia? Vazand ca ne apropiem de finalul calatoriei si nici vorba de statuie, desi imaginea ei aparea pe afisul excursiei, intreb un membru al echipajului; care imi arata cu bratul un loc departe de vas si de abatie, unde sunt ingramadite barci cu motor si imi spune ca pentru a vedea statuia va trebui sa gasesc o barca cu motor sa ne duca acolo – si ar trebui sa avem si masti de snorkeling. Pe bune? Ajunsa la mal ma incapatanez sa intru, totusi, in apa, care este intr-adevar de peruzea – macar cu atat sa ma aleg. Inapoi in Portofino fotografiez afisul  – e singura imagine de care am parte cu statuia pe care mi-am dorit atat de mult sa o vad.

Inapoi in Portofino: intr-o cafenea care de afara chiar nu pare mare lucru, astept langa bar, sprijinita oarecum de o vitrina. La un moment dat realizez ca am cea mai selecta companie, pe numele sau Veuve Clicquot si respectiv Dom Perignon:  sticlele sunt chiar in nasul meu – renunt sa ma mai sprijin.

Trebuie sa luam pranzul undeva. Ne facem curaj si ne aruncam ochii pe meniul restaurantului „Delfino”, cel cu fotografiile vedetelor, de care va vorbeam; parca n-ar fi chiar atat de tragic. Le facem posterioarelor noastre cinstea de a se aseza pe aceleasi scaune pe care poate vor fi stat candva nume sonore (in drum spre baie descopar si poza lui Cate Blanchett, dar undeva mai spre bucatarie); finalul – mancarea de la „Da Nicola” mi s-a parut mai buna, dar pranzul de la „Delfino” are si el meritele lui – cumva a reusit sa fie de trei ori mai scump.

Prin piateta se baladeaza la anumite intervale doua domnisoare de coperta de revista, imbracate in vesminte de in vaporos si pe cap cu palarii de pai pe care le schimba la fiecare aparitie. Se preumbla languros si aflam ca fac reclama unui magazin specializat pe produse din in si palarii. Intram cu tupeu si… iesim smeriti. Si cam asta este senzatia in acest loc care ne-a convins inca o data – desi chiar nu mai era cazul – ca… da.

N-as putea spune daca imi pare rau ca ne-am intors in Portofino, stricand cumva imaginea cu care plecaseram dupa prima intalnire – cu siguranta daca nu am fi facut-o am fi ramas cu impresia ca am ratat niste super experiente ramase nebifate in prima zi. Asa plecam fara regrete. Ceea ce e mare lucru.