Revenim la cartile despre pisici scrise de autori japonezi.

Cartea de debut a autorului, deja ecranizata in Japonia si, inteleg, in curs de ecranizare la Hollywood, nu este de mari dimensiuni, se parcurge repede si pe mine m-a umplut de un sentiment de duiosie. Salata si Varza mi s-au parut din momentul citirii cartii niste nume genial de simpatice pentru pisici.

Intriga cartii o veti gasi pe coperta sa din spate – este ceea ce consult intotdeauna daca autorul imi este necunoscut – asa ca nu ma tem ca voi da spolier. Este vorba de un targ incheiat cu Diavolul, pe care eroul il numeste, demitizandu-l, Aloha (veti vedea de ce): cate o zi din viata in plus pentru erou la schimb cu un lucru care sa dispara din lume. Punct din care cartea devine, evident, destul de predictibila.

Pornind de la o premisa trista, rememorand diversele pierderi de fiinte dragi din viata eroului, cartea reuseste sa fie totusi amuzanta si, in mod total neasteptat date fiind circumstantele, se incheie intr-o nota oarecum optimista.

Daca ati vazut unul din filmele mele preferate – „Meet Joe Black” cu Anthony Hopkins si Brad Pitt, cartea sigur va va aminti de Moartea incarnata in Brad Pitt, lingand unt de arahide dintr-un borcan – doar ca aici nu e vorba de unt de arahide ci de altceva, muuult mai bun – si, se va dovedi, indispensabil.

Si da, cartea este si despre filme. „… in ceea ce ma priveste, sunt cel care ia forma nenumaratelor filme pe care le-am vazut si a amintirilor care ma leaga de ele. […] Filmele care au ajuns sa faca parte din mine, din iubita, prietenii si familia impreuna cu care le-am vazut si din amintirile despre ei, pe care le-am cuprins in mine. Amintirea nenumaratelor filme care m-au format. ” Cu siguranta toate acestea se pot spune si despre carti – bine, citirea unei carti este o experienta in general solitara, dar cred ca putine lucruri te formeaza mai hotarator decat cartile pe care le-ai citit.

Mi-am amintit ca am avut in facultate un profesor de filozofie atat de cult, pe care il admiram atat de mult, incat nu o data m-am intrebat ce carti va fi citit, incat sa fi ajuns la acel nivel. Mi-ar fi placut mult sa am o lista, inca mi-ar placea.

Cat despre filme… da, atatea amintiri. Primul film vazut la cinema, „Bambi„; si apoi „Veronica„. Zielele cand eram dusi la film cu clasa, in scoala primara – cele mai agitate, mai pline de entuziasm, pe care le asteptam cu nerabdare.

„…cand incepea sa vorbeasca despre filme, cuvintele i se revarsau fara oprire, iar in ochi ii aparea o licarire scanteietoare. Am aflat atunci ca, indiferent sub ce forma o face, pasiunea se naste in clipa cand cineva vorbeste despre lucrurile pe care le iubeste.”

Si inca un fragment, care m-a dus cu gandul la un citat din calendarul meu de birou: „Ce enervant! […] Atunci mi-am dat seama. Sentimentul acesta era acelasi cu cel pe care-l aveam pe cand eram student si asteptam un telefon de la ea. Tocmai clipele pline de frustrare in care nu puteam vorbi cu ea atunci, imediat, erau cele in care ma gandeam la ea necontenit.”

Care era citatul din calendar? „A trai fara cateva dintre lucrurile pe care le vrei e o parte indispensabila a fericirii.„

Sa nu ai dupa ce tanji, ce visa, ce anticipa, pentru ce sa lupti, iti anuleaza practic nu doar pofta de viata ci chiar viitorul insusi. Si din nou imi amintesc de vanzatorul de ceai din „Alchimistul” lui Coelho… Hai ca iar divagam.

In ziua in care am gasit in librarie „Motanul care si-a luat ramas-bun” am dat si peste noua carte a unei alte autoare care imi placuse (si despre care am scris la acel moment): „Calul de lut” al Anuradhei Roy. Le-am cumparat pe amandoua in acea zi dar, daca „Motanul…” am terminat-o repede – si nu pentru ca ar fi o carte lipsita de profunzimi, departe de asa ceva – „Calul..” a mers greu – foarte greu, chiar.

De ce? De frica. Frica de emotiile foarte puternice pe care ti le induce scriitura autoarei. Dupa un fragment foarte dur, care mi-a amintit de una dintre cele mai brutale povestiri din „Femei invizibile” a Carolinei Criado Perez – o poveste reala, oribila, care se petrece tot in India, am inceput sa ma uit lung la aceasta carte. Iar „prietenia” care se legase intre mine si India dupa ce am citit „Toate vietile pe care nu le-am trait” a aceleiasi autoare, s-a dus. Ma apropiam din cand in cand, cu teama, mai citeam cate un fragment…

Cartea este, da, despre vechea arta a olaritului. Este si despre un Romeo hindus si o Julieta musulmana. Despre un catel iubit si dorit de mai multe familii – ceea ce mi s-a parut un pic curios, intr-o tara unde se calca la figurat si mai ales la propriu pe caini. Despre intoleranta – religioasa, rasiala, in India si in Vest. Despre manipularea maselor – unul dintre fragmentele care m-au umplut cel mai mult de indignare.

Insa, ceea ce nu am gasit in nicio prezentare a cartii este faptul ca este o carte, inclin sa cred, autobiografica. Nu stiu exact pana in ce punct si nu ma refer doar la faptul ca autoarea, ca si eroina sa, a beneficiat de o bursa de studii in Anglia. Si nici macar la faptul ca, asa cum am descoperit intr-o postare a autoarei pe youtube, Anuradha Roy practica si ea olaritul si este pasionata de lucrul cu lutul – chiar mi-au placut mult cateii sai din ceramica. Ma refer la faptul ca, atunci cand un personaj sau un eveniment nu par sa aiba neaparat un rol in curgerea actiunii unei carti, justificarea pe care le-o gasesc este ca este vorba de personaje sau evenimente reale, care au marcat autorul, astfel ca acesta a tinut sa le impleteasca intre itele cartii respective. E doar o parere… Iar aici apar personaje care… ar fi putut lipsi, cred – daca nu iei in seama rolul lor in spunerea povestii de inadecvare si singuratate a eroinei/ autoarei.

O carte scrisa ca un jurnal – poate, fie si numai partial, jurnalul real al autoarei, care iti transmite emotii negative puternice: indignare, dezgust, revolta, disperare, insingurare… – dar si o mare duiosie:

„Vreme de cateva zile dupa ce Elango s-a facut nevazut, Chinna a ratacit ca un caine turbat, fara sa se intoarca acasa nici ca sa manance macar, apoi facandu-si aparitia plin de sange de la incaierarile cu alti caini, murdar tot de noroi si infrant, ca sa se prabuseasca intr-un colt al curtii noastre. L-am spalat cu apa calda, l-am tamponat cu iod, l-am hranit cu mancare moale. Toate astea s-au repetat a doua zi, la fel si in urmatoarea. Era neobosit in cautarea lui si nu stiam cat de departe a mers sa-i dea de urma. Nu avea cum sa stie ca prietenul sau hotarase sa nu se mai intoarca.”

Si pentru ca am pomenit de „Femei invizibile„: Cartea este de nota 17 – nu, nu e o eroare. Minutios documentata (circa o treime din numarul paginilor o reprezinta bibliografia), trebuie sa te concentrezi serios asupra ei. Nu e genul de lectura inainte de culcare, pentru ca, daca esti femeie, te va agita, indigna, ingrozi. Abordarea este foarte complexa, acoperind multe aspecte ale vietii, de la cea de zi cu zi pana la viata politica, cercetarea medicala si dezastre. Raman in primul rand cu „eroii sunt intotdeauna barbati„… Si cu afirmatia ca, in timp ce femeile vor cumpara si citi carti scrise de barbati, este foarte putin probabil ca barbatii sa cumpere si sa citeasca carti scrise de femei.

Si pentru ca a venit vorba de eroi barbati si carti scrise de femei: v-ati intrebat vreodata de ce dintre toate povestile – in care printul este cel care apare apoteotic pe calul sau alb si salveaza fie si numai cu un sarut situatia (vezi atat „Alba ca Zapada” cat si „Frumoasa Adormita„) – singura in care eroina (care, culmea, mai si citeste!) il salveaza ea pe print este „Frumoasa si Bestia„? Pai sa va spun eu: „Frumoasa și Bestia” este scris de o doamnă – ceea ce clar explică multe. Madame Gabrielle Suzanne Barbot de Villeneuve, respectele mele!

Hai ca am divagat grav…

Cartea care l-a facut celebru pe Lorenzo Marone este „Tentatia de a fi fericit„, multi premiata, multi reeditata in Italia, ecranizata chiar. Odata ce am citit-o nu m-am mai putut opri: „Maine poate am sa raman„, „Un baiat ca toti ceilalti” si cea mai recenta carte a autorului aparuta la noi, „Totul va fi perfect”.

Ironice si filozofice in acelasi timp, cartile lui Lorenzo Marone abordeaza adesea tema imbatranirii, pe cea a relatiilor parinti-copii; intalnim si copii geniali rasariti ca prin minune in mijlocul unor familii care nu inteleg ele insele de unde au aparut. Si, de fiecare data, si cate un caine. Preferatul meu? Chiar Augusto/ Tannen, catelul adorabil si tiranic care apare in „Totul va fi perfect” si care m-a facut sa rad cu lacrimi.

Cea mai noua carte a sa tradusa in romana e cea care mi-a facut cunostinta cu Procida, insula micuta aflata in apropiere de Napoli (scriitorul este napoletan), care in fotografii imi pare un Burano instins si pe verticala, cu casele sale colorate. Si cu locuitorii sai si traiul lor: „…eram educati sa crestem cu absentele barbatilor, insula ne arata ca in viata de toate zilele nu era loc pentru ei, ne invata sa-i cautam pe mare, sa aruncam din cand in cand privirea spre orizontul indepartat sau sa ne oprim putin mai mult pe marginea unei stanci, ne spunea ca trebuie sa ne bucuram cu portia, cate putin, de tati si de unchi, mai ales in zilele de sarbatoare si la evenimente, ca de vinul bun si de fetele de masa brodate.”

„… uneori opririle sunt bune pentru ca te obliga sa te gandesti, caci, atunci cand mergi, deseori e greu sa-ti dai seama ca inaintezi cu capul plecat pe un drum care nu e al tau.”

„Casele ne simt nefericirea, o absorb, deseori si-o asuma, sunt devorate de ea, si putin cate putin mucegaiesc si se umplu de pete pe pereti, ca o branza lasata prea mult timp in frigider.”

„Asta e secretul: sa te indragostesti mereu si incontinuu. Adolescenta pare perioada cea mai lunga a vietii, pur si simplu pentru ca e cea in care ne indragostim mai mult. Iar indragostirea dilata timpul. Ar trebui sa reusim sa mentinem aceeasi constanta toata viata, sa ne indragostim, de exemplu, in fiecare an, ni s-ar parea ca traim enorm.”

„Daca o sa te temi de moarte, o sa te temi si de viata!„

„Pamantul acesta inconjurat de mare te face sa te simti pe de o parte protejat, dar pe de alta te poate determina sa crezi ca dincolo de orizont exista o lume care nu-i pentru tine, un loc neospitalier si plin de uratenii. Ca sa exorcizezi temerile, trebui sa ai curajul sa ajungi de cealalta parte...”

In final, cred ca fragmentul care sintetizeaza cel mai bine ideea cartii este chiar dedicatia pe care autorul i-o face fiului sau: „Invata repede sa faci sa dispara pamantul la orizont.”

Lorenzo Marone a devenit unul din autorii mei preferati. Pana intr-atat incat, aflata vara aceasta pe aeroportul din Napoli, am fost tentata sa cumpar cartile sale cele mai noi, in limba italiana; m-a oprit gandul ca scriitura sa e mult prea frumoasa pentru calitatea cunostintelor mele in domeniu. Si acum parca imi pare rau. Raman deci sa sper, din toata inima, ca va continua publicarea in limba romana a cartilor sale.

Frank Mackey is back into the fifth book of the Dublin Murders series, and so is the „friend” he has made in „The Faithful Place„, detective Stephen Moran. And you will be glad to meet again Holly Mackey, 16 years old now and boarding the posh school of St. Kilda’s.

The psychology part is now on teenagers and their relationships, be it girl-girl or girl-boy relationships, on the loyalty, bullying, manipulating, dominating … on the fears:

„Be scared you’re fat, be scared your boobs are too big and be scared they’re to small. Be scared to walk on your own, specially anywhere quiet enough that you can hear yourself think. Be scared of wearing the wrong stuff, saying the wrong thing, having a stupid laugh, being uncool. Be scared of guys not fancying you; be scared of guys, they’re animals, rabid, can’t stop themselves. Be scared of girls, they’re all vicious, they’ll cut you down before you can cut them. Be scared of strangers. Be scared you won’t do well enough in your exams, be scared of getting in trouble. Be scared terrified petrified that everything you are is every kind of wrong. Good girl.”

„Someone who doesn’t understand the immensity of what he’s done. He thinks this is nothing. Turning girls from what they are into what he wants them to be, twisting and forcing till they’re nothing but his desires, that’s no big deal: just what they were there for, to begin with.”

You will also find a special place which is not the one in the title, a place of real magic – this combination sounds strange, but… you will see:

„The glade leaps in her mind like a flame; … there, where everything feels clean and straightforward, nothing looks blur-edged and flashed with danger signs.”

The same complicated plots, irony flying in all directions, and more than just a bit of nostalgia for friendships at that age, for the time when we saw the world unfolding before our eyes and the future was still there in front of us.

„Poti rupe toate florile, dar nu poti opri primavara.”

Cineva mi-a spus la un moment dat ca suntem inclinati sa cumparam carti ale caror personaje ne reprezinta. La modul general nu sunt chiar 100% de acord – mai ales ca, pana nu ai citit cartea… de unde sa-i stii personajele? Iar unul dintre personajele mele preferate ramane Ove (de la care chiar pornise discutia) – un barbat batran si uracios, ai zice, dupa primele pagini; nu sunt nici barbat, nici… sa zic, batrana… Uracioasa? Depinde cum ma prinzi.

Insa in „Femei care cumpara flori” recunosc ca m-am regasit chiar din titlu – nu cunosteam autoarea, mi-a fost si teama ca va fi ceea ce eu numesc „un siropel”, dar mi-a placut prea mult titlul ca sa nu o cumpar. Iar in ziua aceea chiar m-a nimerit la fix – in cealalta mana caram un ditamai ghiveciul cu un rododendron, proaspat achizitionat.

Cartea m-a dus foarte mult cu gandul la „Batranul si marea” al lui Hemingway, cu diferenta ca aici cea care calatoreste pe mare este, evident, o femeie, numita chiar Marina: „Adevarul e ca, uneori, persoanele care ne cunosc la varsta adulta sunt singurele in stare sa ne vada asa cum suntem, si nu cum am fost. S-ar putea ca Marina pe care ai cunoscut-o sa nu fi fost in stare sa porneasca in aceasta aventura singura, iar cea pe care a cunoscut-o Olivia, da.„

In final cartea este, as zice, despre multe feluri de eliberari, emancipari, despre a-ti lua destinul in propriile maini, despre noi inceputuri – chiar daca nu toate dorite de la bun inceput. Olivia, proprietara florariei „Gradina Ingerului” (care chiar exista in Madrid, chiar asa cum este descrisa in carte, cu grilajul sau, maslinul, leaganul, becurile colorate, doar rebotezata acum ca „Ingerul din gradina”), este cea care le strange in jurul sau pe cele care vin, din diferite motive, sa cumpere flori.

„– Uneori cred ca noi, fiintele umane, suntem invizibile unele pentru celelalte, a zis Olivia.Exista tot atat de multe versiuni ale unei fiinte umane cate persoane o privesc, nu crezi?„

Avem in carte tot felul de tipologii feminine: femei copilot, femei superwoman, femei trofeu, femei zeita… Marina, Cassandra, Victoria, Gala, Aurora… Si multe discutii despre iubire si curaj. O carte cu adevarat curajoasa, prin ceea ce propune cititorilor sai.

„Nimeni nu ne ajuta sa facem distinctia intre urmatoarele concepte: dragoste, obisnuita, nevoie, dependenta si obsesie…”

„Nu e usor sa te indepartezi de fericirea marunta pentru a cauta fericirea deplina.”

„Frica ne face sa ratam cele mai importante si mai frumoase ocazii ale vietii.”

„Toata viata mi-a fost teama sa fiu foarte fericita, ca nu cumva universul sa compenseze apoi cu o doza zdravana de nefericire. Asa ca nu m-am bucurat prea mult niciodata […] Nu mi-am permis niciodata sa explodez de bucurie […] Iar acum stiu ca fatalitatea vine oricum.”

O carte prin ale carei pagini am calatorit pentru prima oara in Madrid, in al sau Cartier al Literelor, pe strada Huertas si in Piata Ingerului, cu ale sale localuri, carciumi, tonete, saloane, cofetarii, cafenele, librarii, anticariate, „o sala de teatru si cimitirul unei biserici transformat intr-o florarie.”

„... o viata care se termina nu este un esec. Totul depinde de cum ai trait-o. […] O relatie care se termina nu este un esec, depinde ce ne-a adus, cum ne-a imbogatit, ce ne-a lasat dupa moartea ei.

Daca ne-a invatat ceva, este un succes.

A nu trai sau doar a crede ca traiesti nu este un succes.

Trebuie sa iubesti. Si sa iubesti frumos. Intens. Chiar daca iubirea se termina.”

Nu pot incheia fara citatul lui Oscar Wilde cu care debuteaza cartea: „Avand libertate, flori, carti si luna de pe cer, cine n-ar fi pe deplin fericit?„

Mai intai a fost coperta: m-au atras combinatia de albastru cu galben, plus micuta pitulice australiana. In secunda imediat urmatoare am observat numele autoarei. Si in secunda a treia eram cu mana pe mouse, comandand cartea.

Pentru cine a citit fie si numai una dintre cartile celebrei autoare australiene, nu e nevoie de nicio explicatie. Pentru ceilalti… eu zic sa incercati. Eu am inceput acum ani cu „Gradina uitata”, preferata mea; mi-au placut si „Pazitoarea tainei” si „Casa de langa lac”.

Noua carte a lui Kate Morton se petrece aproape exclusiv in Australia, si foarte putin in Anglia – am ramas insa chiar din acest putin, cautand locatiile pe net, cu niste imagini care mi-au devenit imediat dragi: Hampstead, magazinele Judy Green (flori) si Waterstones (carti) – ce altceva?..

Descrierile din Australia sunt insa cele care m-au fermecat pana la a ma face sa-mi doresc, pentru prima oara in viata, sa ajung la antipozi. Cu copacii de eucalipt, mimozele, papagalii si aceste pitulici. Care nu mi se par a avea ceva de-a face cu ce numim noi pitulice in Europa – dar probabil primii imigranti au simtit nevoia sa denumeasca formele de viata pe care le descopereau la capatul pamantului prin cuvinte care le erau familiare si le aminteau de casa.

Citind partea de multumiri am descoperit si numele artistei care a ilustrat coperta cartii (se pare ca exista mai multe variante de coperta, ale aceleiasi artiste): Bec Bartell – am intrat pe contul sau de FB si… mi s-a luminat ziua. O potrivire mai buna intre creatiile artistei si cartea pe care a ilustrat-o nu avea cum sa existe. Bec Bartell este si ea indrgostita de flora si fauna continentului sau – frunze si flori de eucalipt si aceste pasarele de safir peste tot. M-am indragostit.

Cartea este scrisa in stilul care a consacrat-o pe autoare – cu salturi multiple in timp, cu multe rasturnari de situatie – de fiecare data cand zici „hai ca m-am prins”… urmeaza alta surpriza. Ca si cum ai cauta in interiorul unor papusi Matrioska – de fiecare data mai e ceva acolo.

Eu am ramas din carte cu citatele de mai jos – am constatat acum, cand le-am strans pe toate, ca sunt 90% despre carti si magia lecturii. Am incercat sa le traduc dar am avut senzatia ca mai mult stric, asa ca…

” He’d seen books on his teacher’s desk at school, but – influenced by his father, perhaps – had assumed them objects of punishment and toil. He hadn’t realised that inside their covers were whole wide worlds, filled with people and places and highjinks and humour, just waiting for him to join them.”

„If his will ever weakened, and he found himself staring out of the windows, lost in dreams of other places, his mother’s words came back to him, spoken on a hot day at the edge of his convalescent bed when he was just a boy: „There’s other ways to travel.””

„If a woman doesn’t take herself seriously, she’ll have a difficult time convincing anyone else to bother.”

„This was the magic of books, the curious alchemy that allowed a human mind to turn black ink on white pages into a whole other world.”

„Reading shapes a person. The landscape of books is more real, in some ways, than the one outside the window. It isn’t experienced at a remove; it is internal, vital. […] had led completely different lives – and yet, through a mutual love of reading, they had inhabited the same world.”

„On Christmas Eve morning, the bookshop was doing a roaring trade. […] As Jess stepped out of the shop and onto the pavement, she was filled with the lightness of spirit and free-floating sense of possibility that always claimed her when she had a brown paper bag containing new books under her arm.”

„It never failed to amaze Jess, the power of the written word to impart not only knowledge, but experience. This was her first time physically in this house, but Daniel Miller had taken her to Halcyon in 1959 and thus she already knew it. […] Jess experienced a flash of what fell almost like a personal memory...”

A book I could hardly wait to go into, I could hardly wait for it to end and let me escape its gloomy, desperation soaked atmosphere. Hardly any ray of sunshine here, as the title of the book itself says it all.

The book is more about psychology than any of its predecessors, as it takes you step by step into the world of madness. So much that you will end up doubting yourself – I was somehow expecting for something to actually finally show up on that camera in the end. Wow!… How would that have been?

A neat example of a saying it took me years to understand: „The road to Hell is paved with good intentions” – you will see what I mean.

I retained only a few fragments in the end; I have found myself agreeing 100% with the author’s minding on these subjects:

„… the media… they live of the animal inside us, they bait their front pages with second-hand blood for the hyenas to snuffle up…”

„… what you get out of life is mostly what you’ve planted. Not always, no, but mostly. If you think you’re a success, you will be a success; if you think you deserve nothing but crap, you’ll get nothing but crap. Your inner reality shapes your outer one, everyday of your life.”

This one’s a long one, but I couldn’t agree more, so:

„I remember this country back when I was growing up. We went to church, we ate family suppers around the table, and it would never even have crossed a kid’s mind to tell an adult to fuck off. […] Sometime since than, we started turning feral. Wild got into the air like a virus, and it’s spreading. Watch the packs of kids roaming inner-city estates, mindless and brakeless like baboons, looking for something or someone to wreck. Watch the businessmen shoving past pregnant women for a seat on the train, using their 4x4s to force smaller cars out of their way, purple-faced and outraged when the world dares to contradict them. Watch the teenagers throw screaming stamping tantrums when, for once, they can’t have it the second they want it. Everything that stops us being animals is eroding, washing away like sand, going and gone.” Rings a bit of a bell somewhere – Muriel Barbery’s „Elegance of the Hedgehog„? (Give it a search on my blog – the camellias versus primates thing…?)

And one more thing: in case you were getting used to Frank Mackey, chill – there is no Frank around this time, not by name anyhow. But you will be spending full time with Mickey „Scorcher” Kennedy, whom you would have met in „Faithfull Place„. Haven’t been there? Well…

As opposed to the romantic atmosphere of the Whitethorn House in „The Likeness„, Faithful Place no. 16 is gloomy and threatening. The only bright spots come form Frank’s relationship with his daughter Holly, whom you will fall in love with, and the exchange of ironies within either Frank’s childhood friends and, at times, his family members. The witty phrases are always here, possibly even more so than in the first two books. Just have a taste of it: „Let me pour you a nice cold refreshing glass of reality.”/ „I hate to burst your bubble here, but your telepathy skills aren’t at their finest today.”/ „… he wasn’t the brightest little pixie in the forest to start with.” A book that is also dedicated to Dublin as it used to be, to those neighborhoods where everyone used to know everybody and everybody’s business. „The smell of fish and chips came in at the windows, along with smart-arse comments from a blackbird on a rooftop and the voices of women swapping the day’s gossip while they brought in the washing from the back gardens. I knew every voice and every door-slam… If I had listened hard I could have picked out every single person woven into that summer-evening air, and told you every story.”

So now… all the way towards „The Secret Place” – I wonder who will this one be about, as the writer seems to be trying to make justice to each one of her characters, putting them in turn under the spotlight – not a one star only series like Hercule Poirots’ or Sherlock’s – here every supporting character in a book turns up to be the main character in the next one. Like a tribute paid to (almost) the entire range of murder detectives in Dublin.

Sorrento a fost pentru mine, din toata scurta vacanta petrecuta in zona Napoli/ Coasta Amalfi, pomul nelaudat. La care m-am dus cu mana goala si am plecat… fermecata. Unele dintre cele mai dragi imagini cu care am ramas sunt de acolo.

De la Sorrento am avut o singura asteptare – o cazare accesibila care sa ne permita sa vizitam zona – o zona foarte scumpa, in care cu greu te poti atinge de vreun hotel. Si de fapt oricum nu ne-am atins. Dar voi reveni la cazarea de care am avut parte, pentru ca merita o mentiune cu totul speciala.

Sorrento are o pozitie cum nu am mai intalnit; in timp ce Amalfi si Positano urca dinspre mare, nascand parca din ea, Sorrento domina Golful Napoli de la inaltimea unei faleze intru totul verticala, impunatoare. Ca sa ajungi din port in oras iti trebuie fie picioare puternice si suflu bun, fie bani de taxi. Greu de imaginat, cand dai ochii de pe vas cu faleza respectiva, cum de e posibila existenta unei sosele in acele conditii, dar… cumva masinile reusesc sa ajunga din port in oras.

Drumul per pedes urmeaza o vreme soseaua care despica parca faleza, pe fundul unei adevarate prapastii, dupa care continua pe peretii verticali, pe scari metalice fixate in stanca – am luat acest drum la prima revenire in Sorrento de pe mare; si nu am dorit sa repet experienta. A doua zi – un maxitaxi luat din port – alta viata. A treia zi aveam sa descoperim, absolut intamplator, liftul care urca de la mare in oras, despre care ni se spusese ca ar exista, dar nu reusiseram sa-l dibuim in primele doua zile – de inteles, dat fiind ca nu se afla langa port ci destul de departe in dreapta, unde se termina asa-zisa plaja din Sorrento.

De ce spun „asa-zisa plaja”? Pentru ca … aceea nu e o plaja. Doua degetele de pietris la malul marii, lumea facand plaja de fapt pe niste pontoane/ diguri deasupra apei… nu se cheama plaja. De altfel, nu am pomenit de mers la plaja in niciuna din postarile despre aceasta zona. In primul pentru ca nu pentru asta ne-am dus acolo (am avut un costum de baie la mine, dar nu a parasit bagajul), in al doilea rand pentru ca nicaieri in zona nu am vazut ceva ce sa merite numele de plaja – in Positano umbrelele de pe „plaja” se atingeau pur-si-simplu unele de altele, inghesuiala era ca la metrou; si niciun petecut de plaja – cam toate cu pietris – nu a scapat fara a fi ingradit si supus unor taxe – nu mici.

Ce-i drept am vazut un pic de plaja si cu nisip, in Marina Grande din Sorrento, unde lumea nu se duce insa cu gandul de a sta la soare (cel putin nu la ora la care am mers noi acolo) ci ca sa manance la restaurantele din port, majoritatea cu aspectul traditional care te intoarce in timp, undeva cu vreo jumatate de secol in urma – cel putin.

Ceea ce te intoarce insa cel mai puternic in trecut sunt vechile hoteluri din Sorrento, ridicandu-se exact in buza prapastiei, deasupra marii, avand pe latura dinspre oras niste gradini uimitoare. Am intrat in curtea unui astfel de hotel, Grand Hotel Excelsior Vittoria, care este marginit atat de mare cat si de prapastia pe fundul careia circula masinile ce pleaca din port – si am ramas fermecata. Nu iti vine sa crezi ca la nici doi pasi de agitatia din Piazza Tasso, zona cea mai centrala a orasului, se afla o astfel de oaza de liniste si frumusete.

Hotelul a fost facut faimos de catre vestitul tenor Enrico Caruso, care avea propria camera la acest hotel. Multi ani mai tarziu, un alt artist italian, Lucio Dalla, cazat in aceeasi camera, avea sa compuna unul dintre cele mai indragite cantece de dragoste in limba italiana, intitulat chiar „Caruso„, cunoscut insa la noi mai degraba ca „Ti voglio bene assaje” – daca veti cauta videoclipul oficial al cantecului, veti vedea si imagini din hotel.

Portretul lui Lucio Dalla, care a facut astfel mai cunoscut orasul, va intampina la descinderea din tren in Sorrento, ocupand un intreg zid al unui imobil de langa gara.

Un alt hotel ce te duce cu gandul in trecut, cu o gradina impresionanta, este Imperial Hotel Tramontano – aflat pe drumul dintre capatul de sus al liftului mentionat si Marina Grande.

Orasul este napadit de flori si are acest aer de farmec vechi, de… clasa? A-propos de clasa/ staif/ stil, in prima seara petrecuta in Sorrento, luand masa chiar in Piazza Tasso, la un restaurant la care am revenit ulterior de doua ori, „Syrenuse” (se pare ca numele de Sorrento ar avea ceva de-a face cu sirenele si ca de pe aceste stanci ii atrageau ele pe marinari spre pierzanie), aflate deci pe balconul suspendat chiar deasupra prapastiei spectaculoase de care am tot vorbit, fiicei mele i s-a oferit ocazia unei… bai de sampanie: la masa din spatele ei a fost retezat gatul unei sticle cu o sabie, exact ca in filme – nemaivazut, nemaipomenit, nu neaparat de dorit cand te nimeresti prin preajma.

Daca tot am ajuns la restaurantele din Sorrento (evident, ce am apucat noi sa bifam): faptul ca am ales sa mancam trei cine la „Syrenuse” vorbeste de la sine – mancarea cea mai buna pe care am mancat-o in oras si la cele mai ok preturi. Asta in conditiile in care am ales sa ne bagam in seama si cu doua restaurante mult mai pretentioase, scumpe si laudate: unul dintre ele: „Fish & Soul” din Marina Grande – aici sigur a avut un rol de jucat si halul de oboseala in care eram la finalul celei de a treia zile petrecute pe vapoare – asa incat la plecare au ramas pe masa si cea mai mare parte din mancare (nu comandati baby shrimps – despre care nici nu stiusem ca exista – nu au niciun gust), si sampania din partea casei, si cocktailul comandat – ceea ce de obicei nu se intampla.

Al doilea restaurant cu staif din oras la care am fost – „Il Buco„, de data aceasta chiar un restaurant Michelin – doar o stea dar… cum neam de neamul nostru nu se mai aventurase intr-un astfel de loc… Si aici multe chestii din partea casei, dar… un alt pom laudat. Iar de data aceasta nici nu a mai existat scuza oboselii. Da, multa atentie la detalii (la un moment dat cautam sticla cu apa comandata, doar ca sa descopar ca apa fusese turnata din sticla intr-un fel de glastra – sticla pesemne nu dadea suficient de bine pe masa), chelnerii veneau si iti recitau turuind descrierea fiecarui fel de mancare, dar… cina avea sa ne gaseasca tot la „Syrenuse„, unde, e drept, chelnerii te servesc in tricou si nu la costum, dar cand comanzi paste cu homar, domnul homar este prezent in persoana in farfurie, nu doar prin reprezentanti de dimensiunea unor fulgisori de carne raspanditi artistic printre paste etc. Acum… fiecare cu gusturile si experientele lui. Poate n-am stiut noi sa apreciem…

Un alt restaurant faimos din oras, pe care doar l-am vizitat pentru ca nu am gasit locuri si in final ne-am consolat cu faptul ca pe tripadvisor avea note mari mai degraba pentru locatie decat pentru mancare, este „O’Parrucchiano„, aflat chiar pe strada principala din oras, Corso Italia, pavoazata si ea, cum spuneam, cu portretele echipei de fotbal napoletane, de care nu am scapat nici aici.

Restaurantul este, pe langa cladirea in sine, o gradina superba plina de vegetatie, cu zeci de mese intinse sub lamaii plini de fructe. Turistii sunt invitati sa intre sa viziteze macar acest loc din povesti – chiar merita.

In ultima zi, zapacite de atata plimbat pe mare, si pentru ca ni se spusese ca nu avem cum „bifa” si Ischia doar intr-o zi (nu mai zic ca eu visam si la Ischia si la Procida zi pe zi), am ramas sa ne plimbam prin Sorrento – si abia atunci mi-am dat seama ce pacat ar fi fost sa nu o facem. Am reusit sa intram in biserica „Madonna del Carmine” pe langa care trecuseram doar la trap pana atunci prin Piazza Tasso, in Basilica San Antonino, din piata cu acelasi nume (in subsolurile careia banuiesc ca am mancat la „Il Buco„) si in final in Domul din Sorrento, catedrala ce poarta numele apostolilor Iacob si Filip.

Ceea ce ne-a uimit in aceasta din urma, pe langa intarsiile din marmura colorata, a fost prezenta icoanelor facute din intarsii de lemn – o arta care pare sa fi fost una traditionala in Sorrento – unde exista si un muzeu al intarsiilor din lemn, caruia i-am tot dat tarcoale sperand ca se va deschide. Am gasit insa in apropiere un atelier specializat in astfel de obiecte, cu un mester care ne-a vorbit, cu multa pasiune, suparat ca astazi Sorrento este cunoscut aproape exclusiv pentru al sau limoncello si livezile sale de lamai.

Am costatat si aici ce putere are familia in afacerile italiene – peste tot pe unde am fost in zona, micile afaceri se transmiteau din generatie in generatie – in Positano, atelierul de incaltaminte in care am intrat avea in spate trei generatii; „Casa e Bottega” e condus astazi de fiul celei care l-a creat; in Sorrento, pe Corso Italia, mama proprietarei unui magazin cu haine cosea in magazin bretelele rochiilor pe care fiica le recomanda clientelor, ca sa nu mai vorbim de cei 21 de pizzaioli din aceeasi familie cu care se mandreste pizzeria „Sorbillo” din Napoli. Asa si mesterul in intarsii din lemn cu care am vorbit era mandru si cumva linistit ca are un fiu, „un buon ragazzo„, caruia spera sa ii lase mostenire afacerea de familie – multe astfel de afaceri mor atunci cand nu exista un mostenitor sau acesta nu doreste sa se implice.

In timp ce ne aflam inca in catedrala au inceput sa se auda acordurile unei muzici linistitoare, pe care initial am luat-o drept muzica bisericeasca – la un moment dat am recunoscut insa, desi intr-o interpretare mai putin saltareata, „That’s Amore” – iesind din catedrala am identificat in fata sa artistul stradal caruia ii datoram clipele de reverie – nu voi mai putea asculta niciodata „when the moon hits the sky like a big pizza pie…” fara a fi transportata in Sorrento intr-o zi torida de final de iunie.

In paralel cu Corso Italia pleaca din Piazza Tasso si Via San Cesareo – mai ingusta, mai aglomerata decat Corso Italia; aici veti gasi mai toate magazinele cu suveniruri si, de asemenea, un fabricant al atat de popularului limoncello – Limonoro. Strada este animata, in special serile, cand turistii cazati in Sorrento se aduna de prin Positano, Capri, Amalfi etc.

Si ajungand la cazare: stand si uitandu-ma in urma de-a lungul timpului mi-am dat seama ca Italia a fost singura tara in care am fost absolut fermecata de cazarile in apartamente sau camere private: ca a fost in La Spezia, in Genova, Venetia sau, iata, Sorrento, am plecat cu amintiri extraordinare. De obicei preferam hotelurile pentru ca acolo e totul standard, stii exact la ce sa te astepti. Dar „standard” are si el betesugurile lui – hotelurile iti ofera o cazare, cum sa zic… rece, fara suflet? Standard. Cazarile in diverse camere sau apartamente, in fiecare din locatiile mentionate, au avut pur-si-simplu farmec. Atentia la detalii, atmosfera…

In Sorrento ne-am cazat la un bead&breakfast numit Soso iar experienta a fost una fara de care vacanta noastra ar fi fost cu totul alta – la circa 20 minute de mers pe jos de centru, acolo unde incepeau dealurile, intr-o vila fix in mijlocul unei livezi de lamai. Iar pe latura dinspre deal, unde am avut camera, se intindea o alta livada, de portocali. Sa te trezesti dimineata in cantec de privighetoare si cu ochii pe un portocal plin de fructe, cu clopotei violet infloriti la radacina… Iar micul dejun… cu dulceata de casa si prajiturile facute chiar atunci, a caror mireasma venea sa desfete si mirosul la trezire, pe langa auzul si vazul deja fermecate… Amabilitatea gazdei… de necomparat cu cea a oricarui angajat din domeniul hotelier. Nici vorba ca, daca am reveni vreodata in Sorrento, sa ne dorim sa ne cazam in alta parte.

Concluzia – cateodata chiar e bine sa nu ai asteptari prea mari de la o destinatie de vacanta sau alta; pentru ca atunci totul se transforma intr-o surpriza placuta si tot ce trece de nivelul acelor minime asteptari initiale devine un plus. Iar mie mi-au fost intodeauna mai dragi locurile pe care am putut spune ca le-am descoperit mai mult sau mai putin „de una singura”.

Sau poate ar fi trebuit sa spun „nici Amalfi, nici Vietri sul Mare”. Pentru ca din niciunul din aceste locuri nu ne-am ales cu foarte mare lucru in cea de a treia zi, si ultima, petrecuta pe Coasta Amalfi.

Evident voiam sa vizitam si Amalfi, orasul care a dat numele intregii coaste, pe care unii o considera cel mai frumos loc din Italia. Oras care se pare ca a fost candva, demult, la egalitate cu Genova si Pisa ca si prosperitate si putere maritima. Acum, n-ai zice… Vazut dinspre mare Amalfi seamana oarecum cu Positano – aceeasi dispunere pornind dinspre mare si catarandu-se spre munte, aparent si cam aceleasi dimensiuni. Eu fac mereu deosebirea intre unul si altul prin faptul ca Positano are acea cupola din mozaic stralucitor a bisericii Santa Maria Assunta, care il defineste.

Nu ca Amalfi nu ar avea si el, tot aproape de port, propriul edificiu religios, in fapt chiar mult mai mare si mai celebru: domul din Amalfi, dedicat Sfantului Andrei, ale carui ramasite au fost aduse aici in anul 1206 de la Constantinopol. In ziua in care noi vizitam Positano, in Amalfi se sarbatorise ziua Sfantului Andrei, pe care recunosc ca nu ma asteptam sa il intalnesc aici, eu asociindu-l cu meleagurile noastre.

Domul este impresionant, ridicandu-se pe o latura a Pietei Domului, in capatul unui sir de 62 de trepte, pe care le-am urcat cu sufletul la gura, asa cum tot cu sufletul la gura am si vizitat complexul Domului, pentru ca…

Pentru ca am crezut ca va fi timp si ca merita ca in ziua in care luaseram vaporul din Sorrento catre Amalfi sa continuam cu autobuzul catre ultimul orasel de pe coasta inainte de Salerno – Vietri sul Mare. Despre care citiseram ca, asa cum il arata si numele, este specializat in productia de ceramica – nu ca nu vazusem destula ceramica amalfitana cat sa-mi ajunga pentru trei vieti, dar, gandind ca acolo se afla mama ceramicii, eram convisa ca vom gasi atat niste modele nemaipomenite cat si niste preturi mai accesibile.

Dar sa o luam cu inceputul. Coborate de pe vapor in Amalfi, m-am interesat de unde si la cat pleaca autobuzul spre Vietri. De langa port/ centru/ Dom la fix. De-abia trecuse de 11, asa incat am zis sa profitam sa vedem macar Domul pana la 12. Fuga pe scari in sus, coada la bilete…

Domul are propria gradina / claustru – Chiostro del Paradiso, ale carui 120 de coloane albe in stil maur m-au dus automat cu gandul la Alhambra – unde de altfel nu am fost niciodata.

Interiorul este somptuos, Domul fiind prin el insusi dovada puterii orasului in urma cu cateva secole. Intreaga cladire are la exterior influente maure si, inteleg, normande.

Fiind cu gandul la autobuz, evident nu ne-a prea tihnit. Reusim sa ne incadram in timp, ajungem in statie, asteptam, e cald, iar autobuzul vine… la 12:30.

Aglomerat, lume, valize puse teanc si cazand peste pasageri la prima curba; cel putin am apucat locuri pe scaune. Drumul dureaza vreo ora, iar mie mi-ar lua mai mult decat atat ca sa vorbesc despre nebunia traficului din zona. Nici acum nu inteleg cum de nu am asistat la niciun accident in zilele petrecute acolo – am vazut insa destule masini sifonate pe laterale. Drumul este imbarligat, infernal de aglomerat, strans in chingi intre coasta stancoasa a muntelui si, undeva jos la muuulte zeci de metri, Marea Tireniana, sclipind, pe care nu stii daca sa o admiri sau sa ti se faca parul maciuca. La fiecare curba soferul claxoneaza – ca sa ia curbele trebuie sa treaca pe sens interzis, din sens opus vin mereu autocare, masini si multe, multe scutere. Soferii de autobuz venind din sensuri opuse isi dau mana – la cat sunt de lipite unele de altele vehiculele cred ca ar putea sa se si pupe pe obraz.

Ajungem. Vietri nu este un oras la mare ci undeva sus. In departare se vede totusi si marea, iar locul este, intr-adevar, la prima impresie, plin de magazine de ceramica.

Avem facuta de saptamani rezervare la un restaurant pe care netul il ridica in slavi, ne ducem intai acolo – restaurantul e inchis. O doamna in varsta de la magazinul de peste drum insista ca ar trebui sa fie deschis, asta mi-e clar si mie, dar… Ne indruma catre un alt loc, ajungem, pe niste strazi destul de pustii; stiu ca toata lumea insista ca trebuie sa mananci acolo unde mananca localnicii, sa eviti capcanele pentru turisti, dar locul chiar mi se pare sinistru, asa ca… renuntam. Vom manca in Amalfi. Drept pentru care trebuie sa ne cam grabim. La 5 avem vaporul, cu cat mai facem pana acolo, cu cat mai mancam…

Nu pot sa spun ca imi pare rau ca am mers pana in Vietri, chit ca ne-a costat, cu drumul dus-intors si asteptatul prin statii, circa patru ore pe care le-am fi putut petrece in Amalfi: locul pare cel mai autentic din cate am vizitat, nu are prea multa treaba cu turistii. Cu cladirile igrasioase, balcoanele din fier forjat, nelipsita Vespa… Probabil daca as fi stat sa ma uit atent as fi vazut si cate o colivie la fereastra, ca in cantecul lui Toto Cutugno – „…un canarino sopra la finestra…” – dar probabil e oricum prea cald. Cumva m-a dus cu gandul la filmele italiene cu mafioti, cu actiunea acum mai bine de o jumatate de veac. Atmosfera este clar alta fata de cea din Positano sau Capri.

Cat despre ceramica… da, se gaseste. Dar ceramica de aici e.. altceva decat mi-as fi dorit eu – predomina stilul rustic/ naiv iar peste tot te intalnesti cu magarusii despre care inteleg ca sunt simbolul orasului (unul de data relativ recenta).

Inspre zona deschisa spre marea care se vede undeva jos, departe, vad intr-adevar niste fatade din ceramica, decorate cu flori, fluturi si pasari exotice spectaculoase, care fac dovada unor vremuri in care aici ai fi gasit, probabil, niste creatii mai pe gustul meu. Dar vremurile acelea sunt in mod cert duse – ceea ce se vede in interiorul magazinelor nu ma covinge nici macar sa pasesc inauntru. Deci…

Inca nu am ajuns in statie cand apare autobuzul de Amalfi, o luam la fuga dupa el de parca fix asta ne mai lipsea, autobuzul trece prin dreptul statiei si… se tot duce. Era se pare deja plin de la capatul de linie, din Salerno. Gandul ca avem de asteptat o ora in soare pentru urmatorul autobuz, care poate nu va opri nici el si, oricum, va trebui sa stam inca o ora dupa aceea in picioare intr-un autobuz ticsit, ma umple de disperare.

Din fericire vine destul de repede un autobuz mai mult gol, avem si locuri… de data aceasta pe partea cu marea – privelistea este fabuloasa si in acelasi timp terifianta – iti trebuie ceva curaj sa iti arunci privirea de la inaltimea aceea. Ma relaxez treptat pe masura ce tot coboram. In unele locuri trecem pe langa hoteluri care sunt undeva intre strada si mare, practic suspendate deasupra prapastiei si ma intreb – oare de ce ai vrea sa vii sa-ti petreci vacanta intr-un astfel de loc? Privelistea trebuie sa fie fantastica, dar… plaja e – daca e – undeva hat departe jos, hotelurile sunt in mijlocul pustietatii…

In Amalfi ne repezim spre prima terasa mai aglomerata din Piata Domului, nu ca nu ar fi aglomerat peste tot, reusim sa mancam niste paste care nici nu sunt rele, sincer aveam sa mancam cel mai rau, mai tarziu, in Sorrento, in restaurantele cele mai scumpe in care am fost. Ulterior, cand am intrat pe tripadvisor, mi s-a sculat parul in cap: Bar Francese are un rating de 2 din 5 si un cor de clienti nemultumiti care-l injura. Noi… ce sa zic? In afara de faptul ca am mers pentru prima oara la baie la barbati pentru ca la femei nu era lumina…

Mancam tot pe fuga, ca mai tot ce am facut in ziua aceea, si o luam un pic in sus la plimbare, circa o ora cat mai avem pana la vapor. Intr-unul din magazinele de aici am gasit acel vas care spre deosebire de milioanele de lamai plus milioanele de alte fructe, era decorat cu.. porumb. Nu ca as fi avut cu ce sa-l car sau cu ce sa-l platesc.

Inainte sa fi plecat vazuseram pe Netflix „Sub soarele din Amalfi” (eu fiind de ani de zile fana filmului „Sub soarele din Toscana„): filmul e unul de pustani, insa Amalfi apare pe ecran intr-un fel. Pe care nu prea il regasim pe aici, pana intr-atat incat fiica-mea ma intreaba: „Sigur aici au filmat?” Intr-adevar privelistile din film (nu mai zic de terasele pline de flori si interioarele unor vile de lux) nu ai de unde sa le iei aici, aproape de port, pe stradutele destul de inghesuite. Dar… macar se cheama ca am bifat si Amalfi. Poate ca ar fi trebuit sa mergem intai in Amalfi si apoi in Positano – pentru ca dupa ce am vazut Positano, pe care intr-adevar l-am si luat la picior mai mult chiar decat mi-as fi dorit, Amalfi nu ne-a mai impresionat – cu siguranta acele patru ore lipsa au contat si ele. Dar, cand alergi dupa doi iepuri…

In final eu am ramas insa cu o intrebare: numai mie mi se pare nu-stiu-cum faptul ca s-a plasat statuia Sfantului Apostol Andrei martirizat deasupra acestei fantani?… Zic si eu…

Anacapri si Capri sunt cele doua orase de pe insula Capri, cel mai celebru, Capri, fiind situat cel mai aproape de mare („ana” in limba greaca insemnand „sus”).

Cel de al treilea lacas religios mentionat in articolul despre care vorbeam in postarea despre Napoli, pe langa biserica Sainte Chapelle din Paris si Capela Sansevero din Napoli, este, in caz ca ati stat cu sufletul la gura, biserica-muzeu San Michele din Anacapri.

In afara de biserica, de imaginea celebrelor faraglioni care sunt definitorii pentru insula, de existenta asa-ziselor Gradini ale lui Augustus si de vechea zicala „Vedi Capri e poi Muori” (Sa vezi Capri si apoi poti sa mori), recunosc ca nu stiam multe despre ce ne astepta pe insula. In momentul in care dai pe net o cautare de genul „cele mai bune lucruri de facut pe insula Capri”, tot ce te inunda sunt reclamele la diverse tururi cu barca, in special catre si mai celebra Grota Albastra. Unde eu am stiut din start ca nu vreau sa merg: conform povestilor de pe net vizitarea presupune plecarea spre malul insulei unde se afla grota intr-o barca cu motor, de pe care trebuie sa te stramuti, in mijlocul apei, intr-o barca cu vasle care, daca vremea este buna, va incerca sa se strecoare printr-o gaura extrem de mica din peretele stancos, timp in care tu stai lungit pe spate in barca si esti improscat de valurile care se sparg de peretii grotei – la iesirea din grota, evident, alta transbordare, cu acelasi risc de a sfarsi in apa marii. In interior vizita dureaza circa doua minute, barcagii fiind grabiti sa ia alti turisti si alte bacsisuri. Daca valurile sunt prea mari, ghinionul tau – nu se poate intra in grota; cunosc persoane care au facut drumul pana acolo alegandu-se doar cu un rau de mare teribil si un vomitat in barca. Nu stiu altii cum sunt, dar nu pare chiar genul meu de distractie.

In momentul in care vaporul (unul de trei ori mai mare decat cel cu care merseseram anterior in Positano si plin ochi) a ajuns in port, stiind exact de ce veniseram si vrand sa las in urma hoardele care se scoborau la tarm (din Sorrento pleaca spre Capri cate un vapor la fiecare 10-30 de minute), am sarit direct in autocarul catre urca spre Anacapri si nu m-am mai uitat in urma. Drumul este spectaculos in sine, cu marea vazuta jos, din ce in ce mai jos.

Fiind inca relativ dreveme, am gasit Anacapri linistit, cu aleile aproape goale, terasele inca pustii, magazinele pentru turisti care abia se deschideau. Liniste si pace.

In drum spre biserica nu am putut rezista tentatiei si am intrat la „Il Veliero„, un atelier de ceramica de unde in sfarsit mi-am luat si eu doua vase mici din ceramica lor traditionala, cu fructe viu colorate. De fapt nici macar doua vase: un castron si un suport pentru vase fierbinti; cu prune, rodii, portocale si respectiv struguri in multe culori – deja dupa doua zile parca nu mai voiam sa vad lamai…

Biserica, iarasi, daca nu vii informat, ai toate sansele sa o treci cu vederea. Nu este principala biserica din oras – aceea este Sfanta Sofia, din piata Diaz, dedicata simultan si sfantului Anton, sfantul protector al orasului; piaza Diaz este inconjurata de aceleasi bancute acoperite cu ceramica colorata pe care le vazuseram in Napoli – de data aceasta cu scene din viata de zi cu zi a locuitorilor insulei. Si fiind ele probabil si mai noi, nu monumente istorice, pe aceste bancute chiar te poti aseza.

Dar revenim la biserica San Michele – la ora la care am ajuns acolo eram singurele vizitatoare, probabil primele din acea zi. Ce e atat de impresionant la aceasta biserica? Ei bine… podeaua. Podeaua acestei biserici de secol XVIII, o biserica votiva – construita in urma unei promisuni facute Arhanghelului Mihail pentru salvarea de turci a Vienei in 1683, podeaua este deci cu totul si cu totul din ceramica. Placi viu colorate, reprezentand Gradina Raiului, cu toate animalele pe care artistul (napoletan) si le-a putut imagina. Atat domestice cat si exotice, putin caricaturale unele. Si, in centrul tuturor zecilor de animale care isi vad linistite de treaba, scena alungarii din Rai a lui Adam si a Evei.

Biserica este intr-adevar inedita (doar in catedrala din Sienna am mai intalnit o podea care sa fie ea ea insasi punctul de atractie, dar acolo era vorba de mozaicuri in alb si negru) – si impresionanta. Turul bisericii se face pe un soi de pontoane din lemn, pentru a nu calca pe placile de ceramica. Capelele din lateralele bisericii au si ele podele din ceramica, cu fructe si flori specifice insulei.

Vederea este si mai spectaculoasa din balconul organistului, de unde poti cuprinde intreaga biserica. Spectaculoasa insa si scara metalica in spirala, cat se poate de ingusta, pe care te cateri pana acolo. Dar nu venisem atata cale ca sa ma dau batuta.

Iesind din biserica trecem din nou prin piata linistita din fata sa, unde deja incep sa apara valurile de turisti in fata carora castigaseram un avans in port.

Dupa mai multa plimbare linistita pe strazi inca tihnite si chiar o pauza luata sub un pin urias, intre case vechi albe sau pastelate, care au vazut si zile mai bune, unde mai trece din cand in cand cate o batrana tarand un carucior pentru cumparaturi, ne indreptam spre restaurantul despre care citiseram pe tripadvisor ca ar fi cel mai bun din Anacapri si al doilea de pe toata insula. Il localizaseram pe drumul spre biserica si… n-ai zice ca un restaurant cu cinci mese in strada si cam atat ar fi al doilea cel mai bun restaurant pe o insula de super fita.

Mesele se ocupa repejor cand localul se deschide pentru pranz, descoperim ca mai sunt mese si peste drum, la un fel de terasa, dar noi am apucat locuri chiar aici in fata restaurantului, de unde putem vedea perfect cine trece (locul s-a aglomerat deja) si in plus putem fi si invidiate. (La finalul calatoriei, tragand linia si privind in urma, concluzia a fost clara: masa luata in Anacapri, de la coctailuri la paste, a fost de departe cea mai buna, desi ne-am riscat ulterior in locuri cu mult mai multe pretentii.)

Sa nu va mai tin in suspans: localul se numeste Sciue Sciue, denumire in dialectul napoletan, despre care nici nu stiusem ca exista pana la cartile lui Lorenzo Marone; daca ma gandesc si la dialectul liguric din Cinque Terre, care nu prea are treaba cu nimic, trag concluzia ca limba romana e mult mai uniform vorbita decat, iata, italiana – noi ne intelegem intre noi de la Satu Mare la Tulcea, ei… nu prea. Denumirea restaurantului insemna, inteleg, un fel de „fuga-fuguta”. Deci… bravo lor – localul este o afacere de familie, mic dar… iata!

Dupa masa mai pierdem vremea pe strazi, ne chioram prin gard prin curtile oamenilor, fie dupa niste trepte din ceramica, fie dupa niste flori, si ajungem la un moment dat in dreptul unei case muzeu, de un rosu intens (pompeian, venetian?) numita chiar Casa Rossa. Fara mari asteptari, intram. Casa a apartinut, aflam, unui fost general american al Armatei Confederate, care ajuns in zona s-a pus pe colectionat si a ingramadit acolo de toate: cate un artefact egiptean, o statuie imensa romana, o fereastra cu inscriptii arabe – sa ne intelegem, toate in aceeasi curte interioara. Mai exista o colectie a unui pictor local, plus alta, tot de picturi, realizate de diversi pe insula. Cand sa zicem ca asta a fost si sa dam sa plecam, cam nedumerite, suntem indreptate catre o sala oarecum rotunda, drapata in negru si cu nisip pe jos (in care am intrat cu picioarele pana sa mi se spuna sa ma dau la o parte), aflata in intuneric aproape total si… cu trei statui evident antice, si ca stil si ca grad de uzura, unele inclusiv cu scoici incrustate in ele, fixate pe pereti: un Neptun si, aveam sa aflu, doi tritoni. Nu e voie sa faci poze, deci va trebui sa cautati pe net. Si credeti-ma, merita!… Pe pereti si inclusiv pe nisipul de pe jos (care se transforma astfel intr-un luciu de apa chiar la picioarele noastre) incep sa fie proiectate filmulete, mai multe simultan, fie cu flora insulei fie … din Grota Albastra. Filmuletele spun atat povestea (re)descoperirii grotei in 1826, cat si a descoperirii, in anii ’60, a statuilor de pe pereti. Poftim? In grota au existat statui?… Ei bine, da. Habar nu avusesem si se pare ca… mai nimeni de altfel. Deci daca noi nu ne-am dus la Grota Albastra, Grota Albastra a gasit o cale sa vina ea la noi, prin cel mai spectaculos element al sau: aceste trei statui dintr-un numar, se pare, mai mare, caci in grota s-au descoperit pana in prezent sapte socluri de statui. Surprize ne mai asteapta, deci. Si vorbeam mai sus de redescoperirea grotei in secolul al XIX-lea – pentru ca ea fusese deja foarte cunoscuta in Antichitate, pe post de, se pare, sa-i zicem, piscina privata a imparatului Tiberiu, cel care, urmandu-i lui Iulius Cezar la putere si nemaiplacandu-i Roma, a ordonat in Capri construirea a nu mai putin de 12 vile – una dintre ele legata printr-un coridor (care nu mai exista de mult) chiar de… Grota Albastra.

Daca mi-as fi facut mai bine temele (fara sa ma las incurcata de reclamele la tururi cu barca etc) si nu as fi venit caine surd la vanatoare in Capri, as fi reusit poate sa introduc in programul zilei si o tura pe la putinele ruine ramase ale vilelor romane (venind in primul rand in bocanci si nu in balerini si papuci); ar fi trebuit sa aduc si niste conditie fizica insa cu mine, vilele fiind risipite prin varfuri de munti sau pe malul marii, dar… Si poate as fi aflat si de Villa San Michele, despre care proprietarul sau, medicul Axel Munthe, a scris chiar o carte cu acest titlu – „Cartea de la San Michele”…

Asa… dupa ce am decis sa plecam din Anacapri (de unde, ca veni vorba, se poate lua si un telescaun pentru a merge si mai sus – noi ne-am multumit sa-i vedem pe doritori, de pe terasa Casei Rossa, cum dispareau intr-un nor) am luat un autocar spre Capri. Unde am reusit sa ne ratacim in cateva randuri pe stradute, ajungand intamplator in celebra Piazzeta, care, la ceas de seara, concentreaza fita fitelor de pe insula – toata lumea, in tinute semnate de designeri celebri si bijuterii la fel, are-nu are treaba iese la o cafea in Piazzeta. La ora la care am ajuns noi acolo insa, nu se intampla mare lucru – posibil sa fi fost chiar timpul pentru siesta iar lumea sa se fi pastrat pentru seara; nu am facut decat sa ne hlizim la numele restaurantului de langa turnul cu ceas (romanul, tot roman…) si am plecat sa cautam macar asa-zisele gradini ale lui Augustus.

De ce tot repet „asa-zisele”? Pentru ca ele sunt in fapt fostele gradini Krupp – apartinand la un moment dat celebrului industrias si neavand nicio treaba cu vreun imparat sau altul. Au insa treaba, in mod absolut neasteptat pentru mie, cu… n-o sa ghiciti niciodata … Vladimir Ilici Lenin. Adica in sanul luxului ultim capitalist… vrei sa zici?… Ei bine, da… La un moment dat, printre tufele de leandri, am ochit un profil pe care nu aveam cum sa nu-l recunosc, il vazusem mult prea des in cartea de istorie. Lenin se pare ca a vizitat de doua ori Capri, in 1908 si 1910, ca invitat al scriitorului Maxim Gorki, exilat pe insula; monumentul marcheaza centenarul nasterii sale.

Deci: gradinile. Zona respectiva (si ma refer aici la cea pentru care ti se ia taxa la intrare) nu vad cum ar merita acest plural; daca e sa fim rai, nici macar denumirea de „gradina” – este o zona nu foarte mare din care poti admira (si te poti fotografia cu) celebrele faraglioni, cele trei stanci definitorii pentru Capri: un rond de flori in dreptul unei banci din ceramica si, in spatele bancii, dupa ce urci niste trepte, un alt punct de observatie din care sa admiri insula in mai multe directii.

Privelistea este intr-adevar spectaculoasa, dar in materie strict de gradini mi s-a parut mai interesanta aleea care duce pana acolo, o alee intr-adevar inflorita, prin dreptul ruinelor unei biserici (cred) si cu o extensie drept in curtea unui hotel din zona, unde am intrat si noi, ca sa admiram florile.

Zona este intretinuta de un producator local de parfumuri, ale carui magazine le-am intalnit absolut peste tot in zona – Carthusia. In apropierea Gradinilor lui Augustus se afla chiar un foarte cochet magazin/ laborator, iar parfumurile lor le poti incerca aici (si in Sorrento) direct in strada – prin intermediul unor dispersoare in forma de palnie – cele din Sorrento aveau si pompite imbracate in matase, ca unul din parfumurile din copilaria mea. Parfumurile sunt realizate exclusiv pe baza florei din Capri, retetele originale fiind se pare cele ale unor calugari carthusieni (de unde si denumirea) de pe insula.

Administratorii gradinilor nu i-au pierdut din vedere, pe caldurile de acolo, nici pe catelusi.

Ceea ce face iarasi faima orasului Capri este Via Camerelle – strada pe care gasesti toate numele mari din moda – nu cred ca exista vreun designer care sa-si fi permis sa aiba aici un boutique si sa nu fi facut-o. Insa cu ce schimba toate astea cursul vietii turistului obisnuit? (Si nici macar nu pot spune ca mi-a zburat palaria in fata vreunei vitrine…)

Evident, strada este aglomerata, ca tot orasul. Desi sosirea cu automobile pe insula e permisa doar localnicilor, tot nu ai loc sa calci, trebuie sa te dai mereu la o parte… nu tocmai atmosfera mea preferata. (Ca veni vorba, aici toate taxiurile pe care le-am vazut au forma si lungimea unei limuzine decapotabile – si nu ca sa incapa mai multe persoane, nu: in spate sunt locuri doar pentru doua persoane.) Dupa oboseala unei zile, luand in calcul si caldura strivitoare (nu vreau sa stiu cum e in iulie sau august)… deja, stiu ca suna de necrezut, dar… nu mai voiam decat sa plecam cat mai repede de acolo. Asteptarea incredibil de lunga la autocarul care sa ne duca in port, urmata de o calatorie in picioare pe scara, cu toata lumea mustind in propria zeama, nu a facut decat sa valideze decizia luata. Atat de incredibil cat ar parea, am ajuns in port cand pana la vaporul la care aveam bilet mai plecau alte doua – atat de zorite am fost sa lasam in urma toata nebunia.

Pentru noi Capri a fost locul cel mai „la pomul laudat” din toata calatoria. Vorbesc strict de Capri, nu de Anacapri, care ne-a placut mult. Cum se zice, nu am inteles nimic. De ce toata nebunia asta cu Capri, care-i chestia? Peisajele sunt intr-adevar uimitoare (atat cat le-am vazut, fara sa ne fi catarat cine stie pe unde). Si foarte probabil, daca esti genul de turist cu barca cu motor, taxiul nonstop la usa plus piscina (a vilei private sau a hotelului de cinci stele)… vorbim de o experienta. Pentru turistii ca noi insa, veniti pentru cateva ore sa vada si ei cu ce se mananca… Sau poate sunt eu, pentru a nu stiu cata oara, Gica contra…