Eu nu mai fusesem la NOD: comparativ insa cu atmosfera de la Gaudeamus sau Bookfest, unde, cel putin in Bucuresti unde am fost eu, nu se intelege om cu persoana, la Brasov atat intalnirea cu Matt Haig cat si cea cu Maja Lunde au avut loc in aula Universitatii Transilvania, unde nu se mai intampla nimic altceva in afara respectivelor intalniri. Civilizat.

A existat de fiecare data si cate un mic stand de carte al celor de la Libristo, pe care eu ii stiam doar ca si site, dar in Brasov ei exista si ca librarire fizica. Se puteau cumpara de acolo multe dintre cartile inivitatilor, am gasit chiar unele carti ale Majei Lunde pe care nu le aveam, una pentru adolescenti („Battle. Dansul nu minte niciodata”) si una pentru parinti/ copii („Cel care aduce numele”).

Intalnirea cu Matt Haig a fost in principal despre trilogia „Biblioteca de la miezul noptii”, „Trenul de la miezul nopti”i” si, se pare, „Scrisorile de la miezul noptii”, ultima parte, aflata in pregatire, in legatura cu care autorul a dat putin din casa si ne-a spus ca aceasta va fi cu adevarat o continuare la „Biblioteca…”, pentru ca o vom intalni din nou pe Nora si de data aceasta nu va fi vorba despre posibilele sale vieti ci despre vietile persoanelor impactate de Nora pe parcursului vietii sale. Autorul a vorbit foarte deschis despre adolescenta si tineretea sa tumultoase: arestat la 15 ani, ADHD, suferind de anxietate severa la 24 de ani, tendinte sinucigase, depresie… lucruri despre care deja aflasem din cartile sale de self help „Ganduri de pe o planeta nervoasa” si „Cateva motive sa iubesti viata”. Ce am mai retinut: a comparat Brasovul cu Edinburgh, data fiind apropierea orasului de munte – poti fi in centrul orasului dar sa ridici privirea si sa dai cu ochii de munte. A marturisit ca pentru el ocupatia ideala ar fi cea de frizer/ coafor – interactionezi cu oamenii, porti convorbiri insa unele care nu te implica foarte mult… A insistat asupra necesitatii de a fi prezent in propia viata (a mentionat de mai multe ori sloganul „Just do it it!”, pe care il asociaza cu „Just buy it!”, preferand varianta „Just be it!”). Ce mi-am mai notat? „Writing is hallucinating”, dar „Meeting readers makes it real, makes you – the author – feel less insane” 🙂 . „Be compasionate to yourself”, „Uncertainty is a good thing” si faptul ca in cazul sau, ADHD-ul functioneaza ca un filtru – daca se plictiseste scriind sau citind ceva, e clar ca nu e ce trebuie. Per total – un om cald si deschis.

Maja Lunde m-a lasat cu aceeasi stare de stres ca si cartile sale. S-a vorbit in primul rand despre cartea sa cea mai recenta, „Stop cadru”, nascuta din frica de moarte a autoarei, mama a trei copii, pe care gandul de a-si lasa eventual singuri pe lume copiii o framanta. Jenny, personajul principal din „Stop Cadru”, este cel cu care se identifica cel mai mult. Personajul care, prin fotografiile sale, poarta o lupta cu timpul, incercand sa-l opreasca in loc. Dar s-a vorbit si despre tetralogia sa cu tematica ecologista, din care cea de a treia carte, „Ultimii cai din stepa”, este cea mai optimista, ea pornind de fapt de la un eveniment real – readucerea in salbaticie, in Mongolia, a ultimelor exemplare de cai thaki (thaki insemnand spirit in mongola), din gradinile zoologice in care acestia erau raspanditi in lume. Se pare ca mai nou caii au fost eliberati si in zona Cernobilului si le merge bine in locurile in care oamenii nu se mai aventureaza.

Ceea ce m-a speriat cel mai tare a fost faptul ca Maja a insistat asupra faptului ca pentru „Istoria apelor”, cartea care pe mine m-a impresionat suficient cat sa iau o pauza de la cartile Majei cu tematica ecologista, s-a consultat cu hidrologi si climatologi iar dintre scenariile sustinute de acestia, scenariul apocaliptic din carte este unul de mijloc, nicidecum „worst case scenario”. Nu exista loc de optimism, trebuie sa ne asteptam la lucruri rele in viitor.

Una dintre cauzele promovate de Maja in activitatea sa de activist este reintroducerea cartilor in scolile din Norvegia: profitand de afluenta creata de descoperirea petrolului in Marea Nordului, statul norvegian a oferit si ofera cate o tableta/ laptop fiecarui scolar norvegian. Rezultatele la invatatura s-au deteriorat alarmant, interrelationarea la fel. Autoarea este si o opozanta a introducerii AI, prin care, ca rasa, renuntam la creativitate. Cat despre ce inseamna sa ai o viata plina de sens, concluzia sa este: „Being meaningfull to other people”.

Intalnirea cu Matt Haig a fost precedata de intalnirea cu o autoare bulgaroiaca, Rene Karabas, recent nominalizata la premiul International Booker Prize pentru romanul sau de debut, „Cea care ramane”, a carui actiune se petrece in Albania in jurul unei cutume despre care nu mai auzisem – in baza unui vechi cod de legi albaneze, Kanun, o femeie care devine fecioara jurata, isi tunde parul si imbraca haine barbatesti poate accede la libertatile si privilegiile rezervate doar barbatilor. Am cumparat cartea autoarei, sunt curioasa…

M-a amuzat remarca sa legata de faptul ca nu a si castigat The Booker Prize: s-or fi gandit ca dupa Eurovision deja ar fi fost cam mult…

Cat despre Brasov, orasul in care nu mai zabovisem de atat de multa vreme incat nici nu-mi mai amintesc exact de cand… m-a suprins cu atmosfera de tihna si in acelasi timp plina de viata, arhitectura mult mai eclectica decat mi-o aminteam si nuantele de bomboana fondanta ale caselor, multe recent renovate.

Casa in care ne-am cazat avea fatada roz si era situata fix sub telecabina de pe Tampa, in asa fel incat mi-am zis ca daca Doamne fereste cedeaza cablul telecabinei, peste noi vine direct 🙂 Fotografia de mai jos este facuta chiar din curtea cazarii – cazare pe care o recomand fara ezitare: „House 66”.

Mi-a placut mult Carturestiul lor; facand in discutia cu vanzatorul un comentariu legat de asemanarea cu Caruselul din Bucuresti (aceeasi galerie de fier forjat, insa aici neagra si pe un singur nivel) mi s-a raspuns cu mandrie: „Nu, Caruselul seamana cu Carturestiul de aici, cel de aici e mai vechi!”

Ca recomandare de loc de luat masa: eu as zice restaurantul „Barrique Garden” – e, ca mai toate locatiile de aici, intr-o curte interioara, fix sub zidul cetatii. E uimitor cum in Brasov istoria pare ca vine peste tine, coborand pantele muntilor cu bastioanele si zidurile vechi, direct in mijlocul urbei.

Pentru cei care nu au mai fost de mult in Brasov, las fotografiile sa vorbeasca.

„Razboiul… e o grozavie, o calamitate care il face pe om sa se rusineze de el insusi. De n-ar da Dumnezeu razboi nimanui, nici macar dusmanilor.”

O lectura in fata careia ma plec, fie si numai pentru curajul unei autoare cu origini turcesti de a pune pe hartie apocalipsa recaderii orasului Smirna in mainile armatei turce in anul 1922.

Dar nu va speriati, nu de tot: cartea nu este doar despre cele cateva zile de groaza care au luat cu ele peste 100.000 suflete si au lasat in urma un oras pana atunci cosmopolit in care nu aveau sa se mai auda vreodata clopote de biserici.

Cartea are un fir epic complex si captivant, pregateste cititorului multe surprize. Iar imaginea zugravita a unei Smirne de dinainte de epurarea religioasa este una in culori de vis si miresme orientale ce va vor face sa visati.

„Spre deosebire de oamenii din Izmir, cei de aici isi aminteau de vechea Smirna. Ca un vis frumos, ii pastrau amintirea in inima inimii lor. (…) Unii nu se puteau impaca cu ideea ca nu se vor mai intoarce in veci in orasul lor cu parfum de trandafiri si iasomie.”

Imaginea care ma va urmari insa pe mine este cea a unei mici familii care, pentru ultima oara, fara sa o stie, lua cina in casa lor, in seara de dinaintea atrocitatilor. Normalitatea unui gest simplu, cel de a cumpara paine calda din cartier, pe care apoi sa o imparti cu familia intingand cu painea aceea calda in sosul mancarii pregatite in casa. Acel petic de normalitate ramane cea mai pretioasa amintire a vechii Smirne, astazi Izmir. Un Izmir in care locuitorii de dupa 1922 prefera sa uite de trecut.

Si avem in carte si imaginea femeilor care isi ingrijesc familiile, fie ele grecoaice, armence sau turcoaice. Curatand cartofi, spaland cearceafuri, aducand pe lume si crescand copii. Si pe cea a barbatilor, fie ei greci sau turci; sau europeni…

„Cum o fi cu putinta ca barbatii sa fie atat de nestiutori in fata smecheriei femeilor, si in acelasi timp sa fie raspunzatori de toata barbaria din lume?”

„Distrugerile pe care le vedea in jur trebuie ca erau lucrarea diavolului… Vasazica asa se intampla cand omul isi pierdea credinta si constiinta, cand se rupea atat de el insusi, cat si de Dumnezeu. Se preschimba intr-un monstru scapat din lanturi, o creatura josnica, inrobita poftelor, lacomiei, furiei si cruzimii.”

Sa te incumeti sa pui pe hartie unul dintre episoadele cele mai cumplite ale istoriei omenesti – nu ca nu ai avea din ce alege…

„Vederea copiilor in haine verzi si rosii batand apa cu palmele printre cadavre, in timp ce curentii oceanului ii trageau la fund. Baieti si fete cu parul plutind asemenea algelor, dandu-si ultima suflare agatati de lanturile navelor europene in timp ce ii rugau pe capitani sa-i ia la bord.”

Iti trebuie stomac tare ca sa parcurgi pana la capat ororile din carte; mie lectura mi-a creat o stare de rau fizic.

Insa, inca o data, mult respect scriitorilor care prin operele lor lupta. Si ma gandesc si la Elif Shafak, care pentru pomenirea in cartea sa „Bastarda Istanbulului” a genocidiului armean din 1915 – 1923 a fost acuzata de insulta la adresa natiunii turce si judecata – din fericire achitata; Elif nu mai locuieste din 2013 in Turcia. Arundhati Roy, scriitoare si activista indiana – insusi faptul ca insista sa locuiasca in continuare in India, scriind ceea ce scrie („Dumnezeul lucrurilor marunte”, „Refugiul meu, furtuna mea”) si luand neabatut pozitie impotriva sistemului de caste, a oprimarii femeilor si in favoarea populatiei din Casmir, acuzata, judecata, condamnata, urata – este un act de eroism. La fel, Lorenzo Marone, care continua sa locuiasca in Napoli, centrul Camorei, scriind carti ca „Un baiat ca toti ceilalti”sau „Penna Blu”. Poti fi un erou in multe, multe feluri.

Cu ocazia apropiatei veniri a lui Matt Haig in Romania am trecut prin ceea ce postasem despre el si am constatat ca pentru doua dintre cartile sale, autobiografice si de self-help, am notat o multime de citate si… le-am lasat asa. Intre timp Matt a mai scris cateva carti, eu am mai postat despre cateva sau am de gand…

Sunt multe citate, nu ma indur sa renunt la niciunul, asa ca…

(Iar venind de la o persoana care a invins depresia si anxietatea, sau cel putin a luptat cu ele, toate cele de mai jos capata o alta greutate.)

„Cateva motive sa iubesti viata„

„… simpla existenta a acestei carti e dovada faptului ca depresia te minte. Depresia te face sa te gandesti la lucruri intr-un mod gresit.

Am scris asta fiindca cele mai vechi dintre clisee raman si cele mai adevarate. Timpul vindeca. La capatul tunelului chiar se afla o luminita, indiferent daca o putem sau nu vedea. Si acolo se afla mai multe lucruri bune decat crezi si mai multe finaluri fericite. Uneori, doar uneori, cuvintele pot sa te elibereze.”

„Intr-o lume in care posibilitatile sunt infinite, posibilitatile pentru durere si pierdere si separatie erau la fel de infinite. Asa ca frica alimenteaza imaginatia si invers, din nou si din nou si din nou, pana cand nu mai ramane nimic in afara nebuniei.”

„Incepeam sa descopar ca, uneori, pur si simplu facand ceea ce ma inspaimanta – si supravietuind acelui lucru – era cea mai buna terapie. Daca incepi sa fii inspaimantat de ideea de a te afla afara, mergi afara. Daca te temi de spatiile inchise, petrece niste timp in lift. Daca suferi de anxietatea de separare, forteaza-te sa stai singur o vreme. Cand esti depresiv si anxios, zona ta de confort se micsoreaza de la dimensiunea unei lumi intregi la dimensiunea unui pat. Sau la absolut nimic.

…Stimularea. Entuziasmul. Lucrurile pe care le poti gasi in locurile noi. Uneori, asta poate fi inspaimantator, dar poate fi si eliberator. Intr-un loc familiar, mintea ta se concentreaza doar pe sine insasi. Nu exista nimic nou ce trebuie sa observe in dormitorul tau. Nu exista posibili factori exteriori de amenintare, ci doar interiori. Insa, fortandu-te sa te afli intr-un spatiu material nou, preferabil dintr-o alta tara, inevitabil ajungi sa te concentrezi putin mai mult pe lumea din afara mintii tale.

… in mod cert, ma ajuta cand reusesc sa plec. Cred, mai mult decat orice, ca te ajuta sa gasesti o perspectiva. Se prea poate sa fim prinsi in propriile noastre minti, dar nu suntem prinsi in sens fizic. Si a ne desprinde din locul fizic in care ne aflam ne poate ajuta sa iesim si din starea noastra psihica nefericita. Miscarea e antidotul inertiei, pana la urma urmei. Si ajuta. Uneori. Doar uneori.”

„Lumea e conceputa intr-o maniera care ajunge din ce in ce mai mult sa ne deprime. Fericirea nu e benefica pentru economie. Daca am fi fost ferciti cu ceea ce aveam deja, de ce am fi avut nevoie de mai mult?… A fi calm a devenit un soi de act revolutionar. A fi fericit cu existenta ta neimbunatatita. A te simti confortabil cu propriul tau sine uman, dezordonat, nu e prielnic pentru afaceri.

Si, cu toate astea, nu avem o alta lume in care sa traim. Si, de fapt, cand ne uitam cu adevarat indeaproape, lumea lucrurilor si a reclamelor nu inseamna viata. …”

„A simti.

Despre asta e vorba.

„Oamenii pun atat de mult pret pe gandire, insa a simti este esential. Imi doresc sa citesc carti care ma fac sa rad si sa plang si sa ma tem si sa sper si sa trag un pumn in aer, un semn de triumf. Imi doresc ca o carte sa ma imbratiseze ori sa ma apuce de ceafa, ori de gat. Nu m-ar deranja nici macar daca mi-ar trage un pumn in stomac. Pentru ca ne aflam aici pentru a simti.”

„Pentru Arthur Schopenhauer … viata reprezenta o cautare a telurilor inutile. […] Din punctul sau de vedere, fericirea e imposibila, din cauza acestor teluri. Telurile sunt sursa nefericirii. Un tel neatins creaza suferinta, dar a-l atinge nu-ti ofera decat o satisfactie minimala.

De fapt, daca stai sa te gandesti, o viata cosntruita din teluri va fi dezamagitoare. Da, se prea poate sa te impinga inainte, sa te determine sa intorci filele propriei tale existente dar, in cele din urma, te va lasa gol pe dinauntru. Fiindca, si daca reusesti sa-ti atingi telurile, ce urmeaza? Ai castigat ceea ce-ti lipsea, dar, atunci cand il ai, ce urmeaza? Fie iti stabilesti un nou tel si te stresezi cu privire la modul in care sa pastrezi lucrul pe care l-ai obtinut, fie te gandesti – odata cu toti oamenii care trec prin criza varstei de mijloc (sau timpurie sau tarzie) in momentul de fata – Asta e tot ce mi-am dorit, asa ca, de ce nu sunt fericit?

Asadar, care era raspunsul lui Schopenhauer? Ei bine, daca a-ti dori lucururi era problema, raspunsul era sa renunti la lucruri. In limbajul sau, cauza suferintei e intensitatea vointei.”

„Pare usor, dar cat din viata traim cu adevarat in prezent? Si cat suntem, in schimb, entuziasmati sau ingrijorati cu privire la viitor sau regretam ori jelim trecutul? Raspunsul nostru la toate aceste griji cu privire la timp este acela de a incerca si de a face lucruri inainte de a fi prea tarziu. … Dar stim destul de bine ca, transformand viata intr-o cursa disperata pentru a aduna mai multe lucruri, nu facem decat s-o scurtam. Nu-i va scurta anii, nu timpul real, ci timpul emotional. Imaginati-va ca tot timpul pe care il avem ar fi imbuteliat intr-o sticla, precum vinul, si ne-ar fi inmanat. Cum am putea face ca sticla aceea sa tina cat mai mult timp? Band putin cate putin din ea, apreciindu-i gustul sau luand inghitituri mari?”

„Oriunde te-ai afla, in orice moment, incearca sa gasesti ceva frumos. O fata, un vers dintr-un poem, norii de pe fereastra, niste grafitti, un parc eolian. Frumusetea limpezeste mintea.”

„Ganduri de pe o planeta nervoasa”

„Nu suntem incurajati sa traim in prezent. Suntem obisnuiti sa traim in alta parte – in viitor. Suntem trimisi la gradinita sau in programe pre-scolare, care, prin natura lor, ne amintesc de ce urmeaza. Scoala adevarata. Si, odata ajunsi acolo, inca de la o varsta frageda, suntem incurajati sa ne dam toata silinta sa luam note de trecere la teste. In cele din urma, testele se transforma in examene, despre care stim ca vor decide lucruri importante din viitorul nostru, cum ar fi daca ne continuam educatia sau ne angajam la saisprezece sau optsprezece ani. Si, chiar daca ajungem la facultate, lucrurile nu se opresc acolo. Vom da si mai multe teste, si mai multe examene, si mai multe decizii care se intrezaresc la orizont. Si mai multe momente de tipul unde te vezi peste cativa ani? Si mai multe spre ce cariera ai vrea sa te indrepti? Si mai multe gandestete-te bine la viitor. Si mai multe pe termen lung, va merita efortul.

In procesul de educare ne este indus exact opusul starii de prezenta.”

„Asa cum spunea Montaigne: „Cel care se teme ca va suferi deja sufera pentru ca se teme.””

„E perfect in regula sa iti doresti ceva – faima, sa arati tanar, sa ai zece mii de aprecieri, un abdomen lucrat, gogosi -, dar dorinta este si lipsa. Iata semnificatia cuvantului „a vrea”. {…} Momentul in care ne dorim ceva este momentul in care suntem nemultumiti. Cu cat ne dorim mai multe, cu atat ne vom indeparta mai mult de noi.”

Fictiunea este libertate: „Cartile imi erau prieteni. Personajele imi erau prieteni. {…} Si povestile carora le apartineau puteau fi locuri in care sa ma ascund. Si sa ma simt in siguranta.

Intr-o lume ce poate deveni prea apasatoare, o lume in care ramanem fara un spatiu al mintii, lumile fictionale sunt esentiale. […] Cititul nu este important pentru ca te ajuta sa obtii o slujba, ci pentru ca iti permite sa existi in afara realitatii care ti-a fost data. „

Aceasta din urma idee am regasit-o in multe dintre scrierile autorului, inclusiv in cea mai nou aparuta, „Trenul de la miezul noptii.”

Da, trebuie sa recunosc ca am intrat in „Harrods” cu mult inainte sa intru in Saint Paul’s sau Westminster Abbey. Cu peste 20 de ani mai devreme. Rusine!

Si de ce s-a intamplat asta? In ceea ce priveste Sain Paul’s primul motiv a fost faptul ca nu se afla in centru; ca sa vezi SaintPaul’s trebuie sa te duci acolo special pentru asta, cale de multe statii de metrou. El nu-ti iese in cale ca Westminster Abbey, aflata convenabil chiar in zona Big Ben, care Big Ben reprezinta probabil principalul punct de atractie pentru cineva aflat pentru prima oara in Londra.

Ok, si atunci de ce nu am vizitat macar Westminster Abbey pana anul acesta, cand mi-am zis ca „gata, cat o sa mai aman”? Din cel de al doilea motiv pentru care nu vizitasem nici Saint Paul’s: accesul se face contra cost iar pretul nu e deloc de neglijat – putin peste 40 de lire pentru Saint Paul’s si putin sub 40 de lire pentru Westminster Abbey – atat cat mai retin. In pretul respectiv intra si costul ghidului video. Dar orisicat… Si daca mai esti si cu familia si trebuie sa inmultesti cu doi, trei sau patru…

Eu am vizitat intai Saint Paul’s. Am plecat chitita de dimineata, pe principiul „acum sau niciodata”. Domul catedralei, proiectat de cel mai celebru arhitect englez, Sir Chistopher Wren, a dominat pana in 1963 cerul Londrei. Ca suprafata, actuala cladire, care dateaza din 1710 (vechea cladire fiind distrusa in 1666 in ceea ce englezii numesc si acum „the Great Fire”), este, citesc, a doua din Marea Britanie, dupa catedrala din Liverpool.

Masivitatea cladirii este impresionanta iar inaltimea din pacate nu-ti permite admirarea detaliilor mozaicurilor superbe ce impodobesc pe interior o buna parte a cupolelor catedralei. Oricat mi-am dat capul „peste cap” si am folosit zoom-ul telefonului… am putut doar ghici detaliile celor trei cupole dedicate Genezei decorate una cu pasari, cealalta cu mamifere si alta cu animale marine.

Impresionanta mi s-a parut si contopirea, intr-un alt mozaic, a Sfintei Cruci cu arborele vietii – o imagine pe care nu o mai intalnisem.

Mozaicurile din Saint Paul’s sunt unele speciale – fragmentele de sticla ce le alcatuiesc nu sunt dispuse toate in acelasi plan ci fixate astfel incat sa prinda lumina in varii unghiuri si totul sa sclipeasca.

Ce mi-a mai placut in afara mozaicurilor? Un detaliu care poate mi-ar fi scapat daca nu ar fi fostul ghidul video despre care pomeneam: in partea cea mai estica a catedralei, unde initial se afla altarul mutat astazi mai spre centrul bisericii pentru a fi mai aproape de credinciosi, se afla o capela dedicata zecilor de mii de soldati americani stationati in Marea Britanie cazuti mai apoi pe campurile celui de al Doilea Razboi Mondial. Capela este impodobita printre altele cu cele mai delicate sculpturi in lemn pe care le-am vazut vreodata, cu pasari si plante din flora si fauna americana.

Am petrecut disproportionat de mult timp, probabil, incercand sa disting fiecare detaliu fragil. De unde mai inainte imi lungisem gatul si imi atintisem privirile pentru a distinge mozaicurile aflate la inaltimi ametitoare, am sfarsit mijindu-mi ochii, aplecata asupra aceastei alte forme uimitoare de arta. Ambele – elogii aduse minunii care este Natura.

Trebuie sa mentionez si un aspect legat de materialele incluse in ghidul audio, care partial m-a amuzat – mesajul parintelui paroh al catedralei, foarte deschis si suparat pe faptul ca, in comparatie cu inaintasii sai, ale caror preocupari inaltatoare erau legate de picturile si mozaicurile menite sa impodobeasca lacasul, ale sale vizeaza functionarea toaletelor si strangerea de fonduri – catedrala nu mai primeste astazi niciun ajutor financiar de la statul englez iar conducatorul religios al locului s-a transformat, conform propriilor spuse, intr-un administrator si colector de fonduri. Si atunci ajungi sa intelegi si pretul biletelor si insistenta de a primi fie si cea mai mica donatie.

Impresionantul edificiu baroc este celebru in lume si pentru nunta printului Charles cu Lady Diana; Westminster Abbey, unul dintre cele mai remarcabile exemple de arhitectura gotica, a gazduit o alta nunta celebra, cea dintre printul William si Kate Middleton.

Westminster Abbey este insa in primul rand locul unde sunt incoronati de la William Cuceritorul incoace toti monarhii Angliei. Si tot aici isi dorm somnul de veci o buna parte dintre acestia; si nu doar ei.

Unul dintre cele mai impresionante morminte din nava catedralei este cel al lui Sir Isac Newton, pe care imi dorisem sa-l vad inca de cand citisem celebrul „Ingeri si demoni”. In apropiere dar incomparabil mai modeste, mormintele din zilele noastre ale lui Nelson Mandela si Stephen Hawking. Pe cel al lui Charles Darwin, desi l-am cautat, nu l-am gasit.

In interiorul Lady Chapel este inmormantat unul dintre cei mai mari monarhi ai Angliei – regina Elizabeta I; odihnindu-se, neasteptat, impreuna cu sora sa vitrega si rivala sa, Mary Tudor, in acelasi mormant. Si tot in Lady Chapel este astazi si mormantul alteia dintre dusmanele sale, Mary Queen of Scots, decapitata la ordinul Elizabetei I.

Pe cine am mai „intalnit”aici? Henric al VII-lea, intemeietorul dinastiei Tudorilor (si cel care a ordonat construirea capelei la inceputul secolului al XVI-lea) si sotia sa Elizabeth de York. Fratii acesteia, celebrii „printi din turn”, a caror soarta ridica pana astazi semne de intrebare, se presupune a fi ingropati si ei aici.

Catedrala, fiind rezultatul modificarilor aduse de secole structurii sale initiale, mi s-a parut cu mult mai alambicata decat Sain Paul’s.

Dar ca sa terminam intr-o nota mai vesela: sub tavanul superb in evantai, ca o dantela, al Lady Chapel, care aminteste mult de cel al capelei Kings’s College din Cambridge (datand de altfel din aceeasi epoca), se remarca prin culorile vii stindardele membrilor actuali ai Ordinului Bath, unul dintre cele mai vechi ordine cavaleresti britanice. Despre care eu marturisesc ca nu auzisem (desi vazusem fotografiile Printului William cu mantia rosie aferenta); dar am fost foarte curioasa sa stiu care dintre membri s-a considerat a fi cel mai bine reprezentat de silueta unui catel cantand la goarna. (Si cum curiozitatea e usor de satisfacut zilele acestea, mi-am satisfacut-o: fostul sef al Apararii din Marea Britanie, momentan custodele Turnului Londrei, unde si locuieste. Fiul sau fiind comedian, il puteti gasi pe net descriind experienta sa de locatar al unui monument istoric – inclusiv cea de a comanda o pizza si sansele pe care le ai de a fi luat in serios cand adresa pe care trebuie sa o dai curierului este Turnul Londrei.)

Evident Londra numara multe alte biserici. Cea de care ma leaga cele mai vechi amintiri este Mary Abbots, aflata intr-o zona comerciala foarte populata si in vecinatatea intrarii in Kensington Gardens. Fie vara, fie iarna, in fata bisericii se afla un stand foarte colorat cu flori, ceea ce o face inca si mai fotogenica.

Iar biserica pentru care eu ii raman cea mai indatorata lui Sir Christopher Wren este St James Picadilly, pentru ca intr-o zi torida in care ajuseseram rupte de picioare si fara un loc unde sa mergem sa ne ascundem de soare pana la ora rezervarii pentru pranz, ne-a oferit si un loc de stat jos si o binecuvantata umbra in gradina sa racorita de o fantana vesela. O oaza neasteptata in mijlocul tumultului din chiar centrul metropolei.

(In mod cumva curios, pentru noi cel putin, curtea bisericii adaposteste si o cafenea, lipita pur-si-simplu de cladirea bisericii. – Asa cum spunea si parohul catedralei Sain Paul’s pomenit mai sus, sunt vremuri relativ grele pentru bisericile din Anglia si fiecare se descurca cum poate.)

Am tot pomenit despre magazinele independente din micile orase si satele Angliei, dar in mod clar trebuie sa-i dam Cezarului ce e al Cezarului si deci sa pomenesc si despre magazinele care fac faima Londrei de cateva sute de ani incoace.

Ceea ce eu numesc magazine istorice sunt cele care nu sunt doar vechi ca entitate, dar si functioneaza in cladiri de epoca iar atmosfera din interior este si ea pe masura. Iar vitrinele – opere de arta.

Si ma refer aici la „Harrods” (1849), „Fortnum & Mason” (1707) si „Liberty” (1875). Pe care le-am numit in ordinea in care eu le-am cunoscut.

Inca de la prima mea vizita in Londra am avut pe lista „Harrods”, ajuns obiectiv turistic pentru marea majoritate a celor ce sosesc pe malurile Tamisei. Si singurul de care auzisem pe atunci dintre cele trei. Cel mai mare magazin din Europa si unul dintre cele mai celebre din lume, „Harrods” primeste anual circa 15 milioane de vizitatori. Ii numesc vizitatori pentru ca in mare cam la asta se reduce o incursiune in „Harrods”. Marturisesc ca la prima mea vizita am iesit foarte mandra de acolo cu… o lingurita, un infuzor de ceai si doua globulete (era sezonul).

De altfel, din cate am constatat ulterior, sezonul sarbatorilor de iarna la „Harrods” tine cateva luni bune. In septembrie sigur veti gasi deschis raionul de specialitate – probabil si mai devreme.

Magazinul a „beneficiat” de valva starnita de relatia printesei Diana cu fiul patronului de pe atunci. Casa Regala a Marii Britanii nu-si mai face insa, tot de atunci, cumparaturile la „Harrods”.

Pare sa-si fi mutat sfera de interes la „Fortnum & Mason”, unde am descoperit cu ocazia primei vizite, relativ recenta, o carte publicata de artistii plastici care l-au insotit pe rege de-a lungul timpului in calatoriile sale – cu peisaje din fiecare dintre locurile respective, inclusiv din Romania. Plus cartile de gatit ale fiului reginei. Tot aici se vand, cum mai spuneam la un moment dat, produsele de pe proprietatea regelui, Highgrove.

Ce m-a impresionat cel mai mult insa la prima vizita au fost vitrinele de la „Fortnum & Mason”, care in acel moment erau niste diorame migalos lucrate cu diverse peisaje si doar mici accente turcoaz – culoarea magazinului.

Si m-a amuzat sa aflu despre originile magazinului – intemeietorul sau a pornit vanzand resturile de lumanari de la Curte – unde se cerea ca in fiecare seara sa fie infipte in sfesnice doar lumanari neincepute. Domnul Fortnum, valet la curtea regala, a sesizat magistral oportunitatea de afaceri oferita.

Magazinul are o atmosfera „pe vechi”, in special decoratiunile de Craciun si felicitarile pareau aduse de undeva din secolul XIX.

„Liberty” este cel din urma dintre cele trei in care am pasit, mai exact chiar in acest an. Fatada sa in stil neo Tudor (cladirea a fost construita cu lemnaria provenind de la doua corabii) imi atrasese atentia de la prima vizita in Londra dar cumva mi se paruse a nu fi de nasul meu (nu ca restul ar fi fost) si nu ma bagasem in seama.

„Liberty” s-a angajat de la inceput in promovarea designerilor englezi, dintre care multi faceau parte din curentul „Arts and Crafts” – ruda englezeasca a Art Nouveau-ului. Magazinul a fost in asemenea masura asociat acestui curent artistic incat in Italia respectivul curent a ajuns sa fie mai degraba cunoscut drept „Stile Liberty”.

Magazinul mai este cunoscut si pentru materialele sale textile viu colorate si inflorate. La data vizitei noastre in interior era organizat un colt „Bridgerton”, stilul magazinului potrivindu-se cum nu se poate mai bine cu atmosfera din celebrul serial.

Cam aici se incheie periplul meu printre amintirile legate de templele comertului din Londra. Si da, chiar daca nu ati plecat propriu-zis la cumparaturi (daca da, respectele mele), experienta vizitarii acestor vechi concentrari de lux si bun-gust ce au trecut de mult testul timpului ramane una aparte.

O carte care, ironic, pomeneste in titlu despre bucurie, dar de fapt Gladness, titlul original fiind „The Emperor of Gladness”, este doar fostul nume al localitatii in care se desfasoara actiunea cartii. Iar partea cu imparatul… uff… e partea cea mai rea din carte, daca te gandesti la „porcii imperiali” cu care se si incheie romanul. Sau poate ca se refera la citatul din Hamlet cu care incepe cartea: „… viermele e adevaratul imparat.”

O scriere care nu iti creeaza o stare de bine si nici nu se pune problema sa te ajute sa evadezi, pentru ca… nimeni nu si-ar dori o evadare in viata protagonistilor cartii; nici macar o vizita de cateva minute.

„Oamenii acestia, legati doar de truda lor intr-o bucatarie minuscula care nu fusese niciodata o bucatarie adevarata, platiti putin peste salariul minim, care-si recunosteau unul altuia prezenta cu ajutorul memoriei muschilor, forma corpului celuilalt ramanandu-le gravata in minte dupa ore si ore de manevre de ocolire pe langa tejghelele inguste si prin camarutele inghesuite ale unui local fast-food proiectat de un arhitect corporatist, astfel incat ajungeau sa cunoasca tusetele si oftaturile celorlalti mai bine decat pe ale rudelor si celor dragi. Ei, care nu-si datorau unii altora decat timp, orele muncite cot la cot in fiecare tura, doar-doar reuseau sa termine la timp…”

Da, este vorba de viata lucratorilor dintr-un fast food american; dar, desi autorul a publicat intai poezii si deci cartea este scrisa de o maniera foarte poetica, nu te va lasa cu acea senzatie de calm si contemplare ca scrierile despre vietile altor personaje umile ale societatii: portarese cum sunt cele din „Eleganta ariciului” sau „Tot albastrul cerului” sau lucratorii sezonieri din „Un soi de fericire”. Nu. (E drept, cartile mentionate sunt scrise de autoare femei; si europence. Ar putea fi ceva aici.)

Cartea m-a dus mai degraba cu gandul la „Un rau lung si luminos” a lui Liz Moore – autoare americana. Pentru ca in „Imparatul…” viata de zi cu zi este „condimentata”si cu dependenta de droguri. Plus dementa, sentimentul de dezradacinare al imigrantilor, moartea celor dragi, inchisoarea si, ca sa fie totul cu varf, munca intr-un abator.

Asa incat nu aveai cum sa te astepti la un happy-end sau un mesaj optimist. Oricat de genial ar fi fost autorul. Si chiar este.

Desi… unele happy-end-uri tot apar la un moment dat in carte. Pentru ca da, multi dintre protagonisti au nazuinte. Asa cum apare in „Pamant american”: „Si de partea aceasta exista visuri.” Si poate, de fapt, cel mai optimist mesaj este insasi biografia autorului, pe care nu-l poti condamna pentru ca a ales sa scrie despre toate cele de mai sus. Pentru ca Ocean Vuong, autor cu origini vietnameze ca si unii dintre eroii cartii, a fost, inainte de a cunoaste succesul, angajat la fast-food. Si a fost si voluntar intr-un azil de batrani. Deci cartea este cel putin partial autobiografica. Si iti aduce inaintea ochilor vietile unor oameni la care poate ca refuzam in mod deliberat sa ne gandim. Mai ales ca astazi avem si noi imigranti in servicii. Care e viata lor aici? Care a fost inainte de a veni aici? …

„Ce straniu sa simti ceva atat de aproape de mila, orice-ar fi mila, si inca mai straniu ca o gasise tocmai in locul acesta, la capatul unei strazi distruse, pe malul unui rau toxic. Ca, inconjurat de gunoaie puse la pastrare, avea sa se apropie cel mai mult de tot ce-si dorise vreodata sa fie: o constiinta care sta sub un bec si isi trece zilele citind, la caldura, singur, singur si totusi fiul cuiva.”

„Spune-mi, ce ai de gand sa faci cu unica ta viata libera si pretioasa?” Citatul acesta sigur l-am mai intalnit intr-o carte. Si incercand sa descopar unde, am dat o cautare pe net. Dandu-l peste cap pe bietul AI, care a considerat ca il intreb pe „el”ce face cu viata „lui”si a si sarit sa-mi dea recomandari despre „moduri prin care poți aduce mai mult sens, claritate și bucurie în rutina ta”. Offf…

Cum spuneam, scrierea este foarte poetica: „Doar primavara… gravitatia functioneaza invers, polenul papadiilor pluteste valuri-valuri, florile se inalta cat pot de mult din pamant, atrase parca de pofta brusca a cerului de a le avea pe toate, sub stralucirea translucida a luminii de aprilie. La vederea acestui spectacol, Hai s-a simtit miscat de o recunostinta nestapanita, insuportabila.”

„Dupa ce moare cineva, te transformi brusc intr-o cutie pentru acel om… plina cu lucruri pe care nu le-a vazut nimeni, si continui sa traiesti, cu mintea un cosciug in care pastrezi vii amintirile mortilor. Dar ce faci cu o astfel de cutie? Unde o lasi jos?”

Daca as recomanda aceasta lectura? Depinde ce cauta fiecare in lectura. Sa se relaxeze, sa evadeze? Atunci, zic eu, nu… Sa vina in contact cu geniul? Atunci, da. Este genul de carte, dupa mine, care te rascoleste si ramane sa te batuie. Eu, ca atunci cand ai o rana si nu te poti abtine sa o zgandari, voi citi si „Pe pamant suntem stralucitori o clipa”.

„Suntem o specie de molai. Daca stai de vorba cu oricine mai mult de jumatate de ora, iti dai seama ca totul e o prefacatorie, ca sa nu se faca bucati. De la gardieni de penitenciar la profesori, manageri, psihiatri, chiar si tati , oricine… Oamenii doar afiseaza putere. Se poarta ca si cum ar avea un scop, o misiune, iar viata lor va fi incununata la sfarsit de o teza grandioasa despre cine sunt ei. (…) Le e teama ca o sa se uite cineva la ei urat si o sa-i critice. Ca cineva o sa vada prin armura lor falsa de doi bani cu care si-au irosit toata viata. (…) Toti vrem o poveste care sa ne faca viata mai suportabila, ca sa traim cat mai mult si sa muncim pe branci, apoi sa sfarsim in pamant… „

O carte cu mult mai luminoasa decat „Pamant american”, chiar atragatoare, cu imaginile insorite si colorate din San Juan (si cu simpatica broscuta locala coqui despre care nu auzisem). O carte despre nostalgii, despre ce inseamna pentru fiecare dintre noi acasa, dar si despre rasism, discriminare – despre cum discriminarea ne otraveste viata desi, la randul nostru…

Daca „Pamant american” ne aduce in fata ochilor drama emigrantilor ilegali indreptandu-se catre Statele Unite din multitudinea de tari ale Americii Latine, „Vorbeste-mi despre acasa” patrunde in viata imigrantilor legali, viata portoricanilor ajunsi sa traiasca departe de casa; deveniti cetateni americani – si nu tocmai. (Cred ca ar trebui sa revad filmul muzical „West Side Story” .)

„Sunet de sirene, lumini de neon, trotuare pana la cer, care acopereau soarele. (…) Toate amintirile despre New York ale Rafaelei constau in zgomote asurzitoare, margini taioase, suprafete dure.”

Prin contrast, lumea pe care eroii cartii o lasasera in urma sau catre care se intorc: „… un loc in care comunitatea nu era un lucru pe care trebuia sa-l caute si sa-l formeze – sau sa nu izbuteasca sa-l formeze – ca pe o nota de subsol a unei experiente mai vaste, ci era, de fapt, lumea ei, una ca o sfera, frumoasa, luminiscenta, aurie, blanda, imbatatoare? Cu siguranta ca-si amintea macar de glasul unui coqui cantand langa fereastra ei, noaptea.”

Spre deosebire de personajele din „Pamant american”, pentru care drumul de intoarcere nu exista, eroilor din „Vorbeste-mi despre acasa” le ramane deschisa calea catre „acasa”.

Povestile de viata, impletite, apartin unui numar de patru femei (Maria Teresa, Rafaela, Ruth, Daisy), patru generatii. O carte despre istoria Puerto Rico incepand din anii de dupa razboi si ajungand pana in zilele noastre – cu toate atributele contemporaneitatii: analize ADN, timpul petrecut excesiv in fata ecranelor, social media si noile meserii conexe aparute.

Despre locurile unde ne aflam implinirea, despre a accepta si a fi (sau nu) acceptati, despre familie si, in final, despre ceea ce conteaza cu adevarat in viata.

Si despre maternitate: „In timp, Ruth a invatat sa se modeleze intr-un vas deopotriva otelit si maleabil, astfel incat copiii ei sa aiba unde sa-si verse suferintele.”

Jeanine Cummins ramane una dintre autoarele mele preferate.

In general te imprietenesti repede cu cei cu care descoperi de la bun inceput ca ai ceva in comun – pentru mine si „Pasarile dintr-o buna zi” acesta a fost John James Audubon, ornitologul din secolul XVIII ale carui lucrari le admiram atat Charlie, personajul principal in varsta de 12 ani al cartii, cat si eu. Si cand in carte apare si un jurnal pierdut, rasarit ca prin minune in calea lui Charlie… aproape ca suntem in „Umbra Vantului” a lui Carlos Ruiz Zafon.

Mi-ar fi placut ca Tiberius Shaw, idolul lui Charlie, sa fi fost un personaj real; dar… nu pare sa fie. Asa cum nu l-am gasit pe internet nici pe Ambroise Fleury din „Zmeie de hartie” a lui Romain Gary – personajele acestea chiar ar fi meritat sa fie reale…

In carte se gaseste ceva si pentru fanii „Jurassic Park” – oare chiar o fi posibila realizarea din finalul cartii? Nu dau spoiler…

Si de ce mi-a mai amintit cartea? De „O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii” a lui Mark Haddon – doar ca aici eroul pare sa sufere, de data aceasta, de tulburare obsesiv-compulsiva si nu de sindromul Asperger.

Si daca adaug ca apar aici si conflictele din Bosnia-Hertegovina si respectiv Afghanistan, veti intelege cat de multe ofera aceasta carte.

Plus o excursie cu masina de-a latul Statelor Unite ale Americii.

„Cele mai miraculoase fiinte vii au nevoie de tine.”

Daca pana sa citesc aceasta carte castigatoare in 2019 a Premiului Pulitzer rasa umana nu-mi era deloc simpatica, ei bine… acum imi e cu mult mai putin simpatica. Nu ca nu as fi stiut deja in mare tot ceea ce apare in carte. Dar cartea vine si iti baga nu un deget, ci toate cele cinci degete de la o mana in ochi. In timp ce cu cealalta mana te zgaltaie cu toata puterea – nu ca timpul trezirii nu ar fi trecut deja…

„E un proverb chinezesc care zice asa: „Care e momentul ideal in care sa plantezi un copac? Acum douazeci de ani. Si urmatorul moment ideal? Acum.”” Nu stiu insa cat de ideal mai este acum momentul „acum”. Specii intregi au disparut, de plante, de animale – toate datorita unei unice specii. „Nu te poti intoarce la ceva ce nu mai exista.”

Aceeasi stare pe care mi-au dat-o cartile Majei Lunde. Genul de carte care nu te relaxeaza, nu te binedispune. De ce ar face-o? Nu e cazul.

„Asta e necazul cu oamenii, asta e problema lor de fond. Viata se scurge pe langa ei, nevazuta. Chiar aici, chiar alaturi. Formarea solului. Circuitul apei. Schimbul de substante nutritive. Influentarea climei. Formarea atmosferei. Hranirea, tamaduirea si adapostirea mai multor soiuri de vietati decat stiu oamenii sa numere.„

„In calatoriile lor, ii vorbeste despre toate miracolele intortocheate de care e capabila vegetatia. Oamenii nu au monopolul comportamentului bizar. Alte fiinte – mai mari, mai lente, mai stravechi, mai rezistente – fac regulile, influenteaza clima, alimenteaza creatia si formeaza chiar si aerul.”

„O cuprinde un sentiment de revolta in fata marsaviei omenesti, sentimentul nedreptatii mai mare decat toata viata ei, vechiul sentiment de pierdere, care nu-si va afla niciodata vindecarea.” Despre cine mi-a amintit momentul respectiv din carte? Miskin – „Toate vietile pe care nu le-am trait” de Anuradha Roy, despre care am mai scris – neputinta, disperarea, ura impotriva propriei rase.

„In padure nu exista indivizi, nici evenimente separate. Pasarea si creanga pe care sta sunt unul si acelasi lucru. O treime sau mai bine din hrana pe care o produce un copac mare ar putea ajunge sa hraneasca alte organisme. Pana si specii diferite de copaci formeaza parteneriate. Daca tai un mesteacan, ar putea suferi un duglas din apropiere…”

„Dar oamenilor speranta si adevarul le spun prea putine cand din ecuatie lipseste utilitatea. (…) Utilitatea lui (a unui molid din centrul Suediei) e sa arate ca lumea nu e creata sa ne fie noua utila. In ce fel suntem noi utili copacilor? Isi aduce aminte de cuvintele lui Buddha: Un copac este un lucru minunat, care adposteste, hraneste si ocroteste toate fiintele vii. Le ofera chiar umbra taietorilor care il distrug.”

Iar eu imi aduc aminte de randurile de mai jos, ale lui Rabindranath Tagore, intalnite in „Biblioteca de pe Luna” a lui Francesc Miralles (cartea despre o lume in care nu doar sa tai un copac, dar si sa detii o carte tiparita pe hartie era o crima):

„Copacii sunt poeme pe care le scrie pamantul

Pe cer. Noi ii taiem si ii prefacem

in hartie, ca sa putem sa imortalizam neantul

dinlauntrul nostru.”

„… are farmecul si optimismul unui tip care inca nu stie ce sunt oamenii in stare sa le faca altor oameni, altor fiinte vii, odata ce intervin groaza, durerea si nevoile.”

„Ea intinde bratele pe fagasele de pe scoarta. E ca un purice care incearca sa-si imbratiseze cainele. Ridica fata spre trunchiul titanic.

Nu pot sa cred. Nu pot sa cred ca nu avem cum altfel sa-l ocrotim decat cu trupurile noastre.

Loki spune: Daca nimeni nu pierde bani sau nu e ranit, oamenilor legii li se rupe.”””

„Utilul e catastrofa.”

„Tu si copacul din gradina ta va trageti dintr-un stramos comun.

Acum un miliard si jumatate de ani, ati luat-o fiecare pe drumul lui.

Dar chiar si acum, dupa o uriasa calatorie in directii diferite, tu si copacul acela inca aveti in comun un sfert din genele voastre.„

„… pentru oameni – oamenii neobositi, ingeniosi, muncitori -, douazeci de ani sunt de ajuns sa distruga ecosisteme intregi. Despadurirea: un factor mai important de schimbari climatice decat toate mijloacele de transport laolalta.”

„… plantatiile tinere, ingrijite, omogene nu pot fi numite paduri.” Exact ceea ce afirma si Peter Wohlleben in „Viata secreta a copacilor”, pe care am avut-o mereu in minte in timp ce citeam „Ecoul padurii” – ne place sa ne mintim ca prin reimpadurire compensam nimicirea padurilor seculare.

„…un trunchi putred adaposteste de zeci de ori mai mult tesut viu decat orice copac viu.” Din nou, idei intalnite si la padurarul-scriitor Peter Wohlleben.

„Dragostea fata de copaci se revarsa din ea – gratia lor, supletea experimentarii, varietatea si inventivitatea lor permanenta. Aceste fiinte lente si degajate, cu vocabular adevarat, fiecare unica, se fauresc reciproc, cresc pasari, fixeaza carbonul, purifica apa, filtreaza substantele toxice din pamant, stabilizeaza microclimatul. Daca pui laolalta suficiente fiinte vii, din aer si din pamant, vei obtine ceva inzestrat cu vointa. Padurea. O fiinta amenintata.”

„Omenirea e un mardeias. Legea e un bataus.” O carte despre „melodia tanguioasa a progresului interpretata la drujbe”. Despre „cea mai des intalnita rapitoare din lume.” – oare care sa fie?…

„Ce e mai greu de crezut? Ca plantele vorbesc sau ca oamenii asculta?”

„…certitudinea ca lumea a fost furata si atmosfera, distrusa pentru castiguri pe termenul cel mai scurt posibil, sentimentul ca trebuie sa faca tot ce ii sta in puteri ca sa lupte pentru cele mai miraculoase creatii ale lumii vii…”

„…temelia existentei umane – proprietate si stapanire: nimic altceva nu conteaza. Pamantul va fi valorificat pana cand toti copacii vor creste in siruri drepte, trei oameni vor detine toate cele sapte continente, iar fiecare organism mare va fi crescut pentru a fi sacrificat.”

Si un lucru pe care nu il stiam despre Statele Unite: „Nu poti bea apa din natura. In tara asta nu exista lac, iaz, parau sau raulet din care sa poti bea fara sa risti.” Superb…

„O cultura e pe atat de buna pe cat ii sunt padurile.”

„Daca te emotioneaza statisticile, acesta este un semn al inteligentei adevarate: Saptesprezece tipuri de paduri se usuca, iar incalzirea globala agraveaza situatia. Anual, mii de kilometri patrati sunt transformati in folosul dezvoltarii. O pierdere anuala de o suta de miliarde de copaci. Jumatate din speciile de copaci de pe planeta vor disparea inainte de sfarsitul secolului.”

„Mii de copaci ingeniosi se intind in bazinul fluvial ramificat. Fiecare dintre aceste fabrici chimice in prag de disparitie ar putea da urmatorul tratament impotriva SIDA, urmatorul superantibiotic, urmatorul ucigas de tumori.” Dar nu… omenirea e ocupata sa inventeze noi virusi, noi boli…

„Lumea aceasta nu e lumea noastra, care cuprinde si copaci. E o lume a copacilor, in care oamenii abia au sosit.” In istoria evolutiei pe planeta noi am aparut doar in ultimele secunde. Dar avem puterea de a distruge totul. Si cine ne poate opri? Cine ne poate opri, pana la urma, sa ne taiem singuri craca de sub picioare?

„Gaseste un loc umbros – un sport la tot mai mare cautare prin toata lumea.”

„… o masinarie simpla, care nu are nevoie decat de combustibil si de putina intretinere, care absorabe constant carbonul, imbogateste solul, racoreste pamantul, curata aerul si se adapteaza aproape la orice spatiu. O tehnologie care se multiplica singura si ofera chiar mancare gratis. Un dispozitiv atat de frumos, incat i-au fost inchinate poezii.” Valabil pentru toate plantele, dar copacii sunt cei mai atacati de rasa umana ce alearga dupa profit si propria bunastare desantata.

„Acum stim ca plantele comunica si au memorie. Simt gust, miros, ating si chiar aud si vad. Noi, specia care si-a dat seama de asta, am aflat multe despre fiintele cu care impartim planeta. Am inteles incetul cu incetul legaturile profunde dintre copaci si oameni. Dar despartirea dintre noi a fost mai rapida decat legatura pe care ne-am format-o cu ei.”

Prin gurile mai multor personaje, autorul exprima convingerile sale. Fiecare personaj lupta cu propriile mijloace: colectand seminte; scriind carti; tinand prelegeri; prin arta; lasand pamantul sa se salbaticeasca; pana la terorismul ecologic.

Romanul insusi are structura unui copac: radacini , trunchi, coroana. (Mi-a amintit ca in „Bastarda Istanbulului” a lui Elif Shafak am intalnit o alta structura ingenioasa de roman, ca o reteta de desert – plus ceva otrava la final.)

Romanul a reusit sa ma faca sa vad complet altfel lumea din jurul meu: doua forme de viata puse fata in fata, una prizoniera celeilalte. (Am in fata ochilor, din timpul pandemiei, o planta de spatifilium lasata pe tejgheaua unei frizerii inchise – s-a ofilit, s-a uscat si a murit – ce altceva putea face? In mainile noastre, prizoniere in ghivece sau nu, plantele sunt intru totul la mila rasei umane.)

Experienta cu copacul in roaba – faptul ca masa unui copac crescut vreme de ani intr-o cantitate determinata de sol depaseste la final cu foarte mult cantitatea de sol consumata, nu poate duce decat la o singura concluzie: plantele creeaza din apa si lumina (si dioxid de carbon). Ele sunt singurii creatori. Restul: ierbivore, carnivore – suntem cu totii simpli paraziti.

Cartea prezenta mi-a amintit si de una citita demult, a lui Tracy Chevalier – „La marginea livezii”: apareau si acolo arborii uriasi din California si primii pasi facuti in incercarea de a-i salva. Tot Tracy Chevalier a coordonat aparitia unui volum de scrieri ale unui numar de nouasprezece autori din Marea Britanie, dedicat salvarii copacilor si strangerii de fonduri pentru reimpadurire: „Why Willows Weep”. Si citind prima povestire, a trebuit sa ma intreb: oare copacii inca vii isi recunosc fratii sacrificati in lemnul caselor noastre, in garduri, in banci, in coada topoarelor, in scarile pe care le proptim de trunchiul lor, in viori, in carti?… Isi presimt astfel „viitorul” pe care li-l ofera rasa umana?

O postare lunga, da, stiu: pentru ca a fost probabil cartea pe care am impanat-o cel mai mult cu post-it notes. M-am hotarat cu greu sa renunt la unele citate, la unele idei pe care cartea mi le-a adus in minte, la unele referinte.

Ca sa inchei, am mers imediat si am cumparat din anticariate „Uimire” si „Cel care cheama ecoul”, de acelasi autor, care tocmai s-a impus in topul scriitorilor mei preferati.

Si ca sa inchei de tot, un mesaj din aceasta carte pe care nu o pot descrie decat ca fiind monumentala, mesaj adresat de autor copacilor insisi: Asteptati. Numai zece-douazeci de decenii. Pentru voi asta e o nimica toata. Trebuie doar sa traiti mai mult decat noi. Atunci n-o sa mai ramana nimeni sa va faca de petrecanie.

Tot pomenisem de Straford „vorbind” despre Cotswolds; Stratford fiind, pe langa orasul lui Shakespeare si locul cu cea mai mare concentrare de cladiri in stil Tudor pe care il stiu eu, si „placa turnanta” pentru excursiile in Cotswolds. Si dat fiind ca fotografiile facute acolo in iunie 2025 erau atat de frumoase, pline de culoare, aveam de gand sa mai fac, dupa 12 ani, inca o postare despre Stratford – fie si numai asa, pentru poze.

Intre timp insa s-a intamplat ceva – m-am trezit pe nepusa-masa, intr-o duminica dimineata pe la 9 si ceva… in Stratford. Eu stiind ca platisem online o excursie in Cotswolds, in care prima oprire trebuia sa fie in Chipping Campden, conform descrierii de pe net.

Destul de perplexa l-am intrebat pe ghid cu ce ocazie in Stratford – omul insistand ca respectiva oprire era mentionata in descrierea excursiei. Uitandu-ma eu acum atent gasesc undeva mai in josul paginii si mentionarea orasului dar… greu cu comunicarea. La momentul respectiv… ce puteam sa mai zic… sa fie primit!

Fac o pauza pentru a mentiona complexul statuar (nu, parca asa se zice?) de mai jos, peste care am dat langa Gara Paddington – de unde s-a plecat in excursie. Se numeste „The Wild Table of Love”, este de dimensiuni impresionante si pastreaza doua scaune libere pentru oricine ar dori sa se aseze la Masa Dragostei.

Pentru ca in iunie reusiseram cumva sa nu dam nici peste biserica unde e inmormantat Shakespeare, nici peste scoala lui si nici peste casele fiicei si nepoatei (e drept ca nici nu am insistat, dat fiind ca mai fuseseram acolo si nu e ca si cum veneam in vizita la neamuri), am profitat ca sa dau o fuga, dupa 13 ani – microbuzul trecand pe langa ele inainte sa opreasca, stiam acum pe unde vin.

Si mi-am dat seama ca, alergate de ghid la prima vizita in Stratford, ramasesem in nebunia respectiva cu impresia ca atat locul nasterii lui Shakespeare cat si scoala, biserica unde este inmormantat, locul casei in care a locuit in ultima parte a vietii si casele fiicei si nepoatei erau pe aceeasi strada – nici vorba.

„The Birth Place” e fix in mijlocul urbei, peste drum de magazinul cu specific de Craciun (care a supravietuit perioadei de 13 ani, spre deosebire de restaurantul „Othello’s” pe care il fotografiasem atunci), in timp ce restul obiectivelor sunt intr-o zona exclusiv rezidentiala mai retrasa. De asta nici nu daduseram in vara peste ele, noi frecventand celalalt mal al Avon-ului, unde aveam hotelul, si centrul.

In microbuz ghidul ne spusese ca una dintre case a suferit stricaciuni – ajungand insa ulterior langa „Hall’s Croft” (fosta resedinta a celei mai mari fiice a lui Shakespeare) pot spune ca termenul de „stricaciuni” este unul foarte bland, partea respectiva din casa fiind dauna totala. Un morman de moloz din care se itesc pe ici pe colo niste bucati de lemn (pe peretele „The Birth Place” a fost lasata la vedere o portiune in care se vede cum erau construite in secolul al XVI-lea casele – un fel de chirpici de pe la noi). Deci nu prea a avut ce sa mai ramana in picioare cand, se pare, un sofer a vrut si el sa dea cu spatele…

Cam atat despre recenta vizita inopinata (pentru mine) in Stratford. Ce era cu vortexul? Ghidul, afland ca eu „tocmai” fusesem in Stratford si nu era deloc in carti vreo revenire prea curand, mi-a povestit ca, se pare, exista un vortex al Stratford-ului, in care orasul continua sa ii atraga pe unii oameni, odata ce l-au vizitat. Ce sa zic… m-am simtit speciala? M-am simtit.

Atasez o fotografie a aceleiasi zone din vara si alta din iarna. Doar pentru a ilustra cat de mult ne infrumuseteaza viata florile. Orasul este oricum izbitor de frumos, insa in combinatie si cu florile…

La postarea anterioara scriam ca nu am de facut recomandari pentru cazare si masa, pentru ca nu fusese cazul. Ei, acum am: noi ne-am caza din nou la „The Swan’s Nest”, un hotel cu atmosfera tipic englezeasca, in imediata apropiere a raului, care rau este la ceas de vara un spectacol in sine.

In primul rand pentru prezenta in numar coplesitor de mare a pasarilor de apa.

Apoi datorita barcilor englezesti locuite, care nu lipsesc nici aici.

De mancat… faptul ca doua seri din doua am ales sa mergem la „The Encore” spune totul. Deci un nume perfect ales pentru un loc care impune de la sine un bis.

Am intrat la un moment dat si in cel mai vechi dintre pub-urile din oras, „Garrick Inn”, aflat chiar in coasta „The Harward House” – mai mult de nevoie, pentru ca dupa ora 5-6 seara in Stratford chiar nu mai ai ce face – totul se inchide, raman deschise doar pub-urile si unele restaurante.

Mirosul acela de super vechi de care mai vorbeam era prezent si aici, deci… eu nu m-am indragostit. M-a amuzat insa o lista afisata in local cu numele tuturor celor care detinusera locatia si diversele afaceri desfasurate acolo de-a lungul secolelor – inclusiv un bordel . Aflu acum de pe net ca, la fel ca „The Golden Fleece” din York, si aceasta locatie se pretinde a fi bantuita – nu pot decat sa sper ca nu am luat nimic „la pachet”.

Si daca tot am ajuns la locuri preferate, cel care ni s-a lipit de suflet a fost magazinul „The Vinegar Hill”, o afacere de familie inceputa chiar in Stratford ce numara acum mai multe magazine in localitati de care, in afara de Stratford si Bath, pot spune ca nu am auzit – din nou, asa cum spuneam, „small is beautiful” si nu tot ce merita frecventat e musai in Londra. Am tras o fuga pana in dreptul magazinului la oprirea din februarie, dar … duminica la 9-10 dimineata, evident ca… M-am cam ofticat, recunosc.

Orasul ramane pentru mine unul dintre cele mai speciale locuri in care am fost, incarcat de istorie si frumusete – ca un salt fermecator inapoi in timp.

Asa cum spuneam, cladirile istorice sunt peste tot. Am facut la un moment dat greseala sa iau drept reper o cladire in stil Tudor – de mirare ca m-am ratacit?

O carte-surpriza primita de curand, superba, despre gradinile lui Shakespeare (multumeeesc!!!), m-a purtat si ea inapoi in Stratford . Inca nu am reusit sa vizitez casutele si gradinile mamei si sotiei lui Shakespeare, care sunt in afara localitatii, deci… astept ca vortexul sa se manifeste din nou. Mai ales ca tot in zona mai am o restanta: castelul Warwick.