In sfarsit, Murano

Dupa noua ani suntem din nou in Venetia; ca si atunci, am ales sa ne cazam in Padova; ajungem putin pana in pranz in Venetia, dupa parcursul de fix o ora cu trenul. Venetia ca Venetia, dar planul este ca de data asta sa ajungem si in Murano si Burano. Dar stiti ce se spune despre cum il faci pe Dumnezeu sa rada, nu? Vorbindu-i depre planurile tale…IMG_2986

Gara da drept spre Canal Grande; ne luam bilete la vaporetto pentru toata ziua, identificam pontonul de unde ar trebui sa se plece spre Murano si… asteptam. Dupa aproape o ora de stat in caldura, timp in care nu vedem din Venetia decat respectivul ponton si bulibaseala care e atat de mare incat nu mi-e clar daca in respectivul interval a venit vreun vaporetto pentru Murano sau nu, cineva cedeaza nervos si afirma cu toata hotararea ceva urat si despre Murano si despre banii deja dati pe bilete si o ia pe jos spre Piata San Marco; restul, ce sa facem? Si noi.  Dupa noua ani de asteptare si o ora deja petrecuta la coada nu ne pica tocmai bine, atmosfera se tensioneaza, am inceput prost.IMG_2873

IMG_2851Aglomeratia e parca mai mare decat la prima descindere, parca nici vitrinele nu mai sunt atat de stralucitoare, sau poate e de la nervi… Ceea ce ma intristeaza suplimentar este sa descopar la un moment dat cladirea unui vechi teatru, Teatro Italia, transformata in supermarket. Da, poti spune ca mai bine asa, cu frumoasa cladire renovata si „in viata”decat parasita, dar vederea vitrinelor frigorifice sub vechile fresce si locul trist unde se vede ca a fost candva scena ma seaca. Toata experienta e clar simbolica – societatea de consum care devoreaza traditii, arta, istorie, valori.IMG_2838

In fine  ajungem, pe stradute si poduri, in Piata San Marco, inima Venetiei; aici omorul atinge cotele maxime, pana intr-atat incat, desi ne propuseseram sa revizitam Basilica San Marco si Palla D’Oro iar de data asta sa accedem si in balconul cu celebrii cai bizantini, coada ne taie orice entuziasm; ca sa intri in Palatul Dogilor trebuie nu doar sa stai la coada, dar mai intai trebuie sa-ti depui bagajul intr-o cladire separata – complicat, iar noi ne-am pierdut deja rabdarea in urma cu niste ceasuri.IMG_3384

Dar, ce sa vezi? De la pontonul din Piata San Marco se poate lua vaporetto spre Murano iar aici nu e coada. Sunt deja ceasurile dupa-amiezii, dar ne agatam de ultima sansa si, desi e clar ca Burano ramane si de asta-data pentru mai tarziu, ajungem in sfarsit, dupa un drum prin laguna, fara oprire, in Murano. Drumul in sine pe suprafata nesfarsita a apei, punctata de stalpi de lemn care imi imaginez ca tin loc de felinare la ceas de seara, are in el ceva  linistitor. Undeva in zare, printre multitudinea de suprafete de uscat, intrezaresc la un moment dat un tarm pe care se ghicesc fatade viu colorate – daca e sa ma iau dupa filmuletele difuzate in magazinele de televizoare, cu culorile lor contrastante, probabil acolo este Burano.IMG_3286

IMG_3282Dar ne multumim cu ce avem. Murano este tot un fel de Venetie, cu canale si pontoane, dar nu doar mult mai mica, ci si mai rustica si mai linistita. Practic pe stradutele ce marginesc canalul principal, unde debarcam, suntem la un moment dat doar noi. Dar ce balsam dupa agitatia furibunda din Venetia… E alta lume, e alt ritm. Facem vreo douazeci de fotografii unei egrete care pozeaza in varful unui stalp de lemn si apoi luam la rand cele cateva magazine care vand, evident, (ce altceva?) aproape exclusiv obiecte decorative din sticla de Murano, unele cu adevarat spectaculoase. Pentru Muzeul Sticlei e din pacate prea tarziu.IMG_3313

Si cum ne e teama sa nu ratam ultimul vaporetto si sa ramanem pe-acolo, mai ales ca trebuie sa mai ajungem in final si in Padova, ne intoarcem in Venetia. De data aceasta pe un alt traseu, mult mai lung si cu multe opriri. Pe una din insule oprim langa cimitirul din Venetia, pe care il recunosc din filmul „Aripile Porumbitei” –  inconjurati de ape, cei dusi par inca si mai mult rupti de lumea celor vii.

IMG_3461In Piata San Marco asteapta aceeasi nebunie pe care o lasaseram in urma; brusc imi amintesc de casa, mai exact de statia de metrou de la Piata Unirii dimineata. Inclusiv pe canale se produc ambuteiaje; de unde ultima oara de-abia vazuseram cate o gondola inchiriata, acum ne uitam la gondolieri proptindu-se cu picioarele in peretii caselor si cu spinarile in cate un arc de pod ca sa-si dirijeze ambarcatiunile blocate printre celelalte gondole. Reusim sa ne tragem sufletul la o terasa din piata San Bartolomeo, la umbra statuii lui Carlo Goldoni; la un moment dat incepe sa cante dumnezeieste un tanar artist stradal, iar in timp ce vocea lui se insinueaza pe stradute, incet-incet se lasa seara si in sfarsit, o data cu ea, o pace pe care Venetia nu a avut de unde sa ne-o ofere toata ziua.IMG_3434

IMG_3271Vederea spre Canal Grande de pe Ponte Rialto este cu adevarat magnifica pe timp de noapte, lumea face cu nesat fotografii , iar noi ne indreptam pe stradute intortocheate spre gara, intr-un grup care sporeste la fiecare cotitura caci toata lumea urmeaza aceleasi indicatoare. IMG_3261

Noaptea a coborat peste la Serenissima, terasele ilumineaza din loc in loc piatetele si impreuna cu micile restaurante intime de pe stradutele intunecoase creaza o atmosfera de mister din alte timpuri. De-abia acum parca n-as mai pleca, as sta pana tarziu in noapte pe marginea canalelor doar pe alocuri luminate, de-abia acum simt cu sufletul ca Venezia nu poate fi comparata cu niciun alt loc de pe pamant, e cu totul speciala, e… Venezia. Si imi dau seama ca tanjesc deja sa ma intorc, ca data viitoare, daca vom mai avea parte de inca o data viitoare, visez sa stam chiar acolo, pentru ca Venetia noaptea, la lumina vechilor felinare din fier forjat reflectandu-se in apa micilor canale, iluminand cate un podet, cu pasajele ei intunecate si cladirile cu fatade scorojite ivite doar partial din intuneric, este sfasietor de frumoasa si eu de-abia acum m-am indragostit, si e tarziu, e atat de tarziu…IMG_3225

 

 

2 păreri la “In sfarsit, Murano”

Comentariile sunt închise.