Departe, departe

In Kyoto, in incinta templului Kyomizu-dera, apele unei cascade se sparg in trei izvoare despre care se spune ca unul iti va da intelepciune, cel de al doilea frumusete iar cel de al treilea tinerete. Dar (evident, exista ca de obicei in povesti un „dar”): ai voie sa bei doar dintr-un izvor, altfel puterea lor dispare sau chiar mai rau – vei atrage asupra ta nenorocirea. Izvoarele curg de deasupra capetelor vizitatorilor, in trei suvite distincte de apa si este foarte interesant sa urmaresti optiunile celor aflati acolo,  odata ce le vine randul la canile cu coada lunga pe care dupa utilizare le introduci intr-un dispozitiv de sterilizare cu ultraviolete – deh, sa nu uitam, suntem in Japonia. (Ca veni vorba, dupa o luna petrecuta acolo, cu usile automate devenite a doua natura, aveam sa stationez o vreme la usa de la intrarea unui hotel din Germania, asteptand ca aceasta sa se deschida – ceea ce nu se putea intampla, oricat ai fi batut din picior, pana ce nu puneai frumos mana pe clanta).

Revenind in Kyoto: vreti sa stiti ce am ales, nu-i asa? Pai mi-am zis ca in ce priveste intelepciunea, cu ce bruma am intre urechi iata-ma-s ajunsa pana la capatul lumii asa ca… ceva-ceva o fi pe-acolo; frumusetea…. cand esti tanar esti oricum frumos, asa ca… tinerete sa fie.

Experienta japoneza o consider una dintre realizarile de care ai parte – daca ai noroc – o data in viata; si, evident, daca ai si mai mult noroc, de mai multe ori. In mod clar sunt imens de multe de spus, dar eu raman de obicei cu aspectele mai degraba anecdotice sau pur-si-simplu inedite.

Si sa incepem: coborata dupa un zbor de unsprezece ore pe deasupra Siberiei (timp in care, vazand imensitatea spatiilor de sub noi, ma gandisem ca, daca ar fi sa ne prabusim, nu ne mai gaseste nimeni si oricum nici nu se mai oboseste), cam verde de oboseala (verde aveam sa raman vreme de cateva zile, pentru ca atunci cand la ei era ora 22 la noi era doar ora 15 si cum sa-ti vina sa te culci, iar cand in sfarsit venea miezul noptii la noi,  la ei era numai bine ora de sculare) am luat contact cu taxiurile din Tokyo. Despre impingatorii de la metrou cu manusi albe auzisem si eu, dar nu stiam ca si soferii de taxi au manusi albe si mileuri albe mititele lucrate cu croseta pe fiecare spatar de scaun; aveam sa vad ulterior si autocare cu draperii in miniatura din brocart si mini-aplice si candelabre de cristal…

Am constatat cu parere de rau ca acolo unde japonezul insista sa copieze stilul vestic, rezultatele nu sunt tocmai… Rochiile de domnisoara de onoare expuse in holul hotelului, specializat in organizarea de nunti inclusiv in stil vestic, cu rochie alba si capela… in fine, sa nu fim rai. In schimb, kimonoul de mireasa pentru nuntile in stil clasic japonez… un basm din matase rosie, brodata cu cocori. Imi propusesem inca de la plecarea din tara ca, fie ce-o fi, coste cat o costa, sa gasesc un atelier foto in care sa fiu costumata in kimono si sa-mi fac niste poze. Asa incat, la vederea splendorii de kimono si cam socata de eticheta cu pretul la nivelul a doua mii de dolari, mi-am luat totusi inima in dinti si am intrat sa intreb cat ar costa doar inchirierea respectivului kimono. Mi s-a raspuns cu traditionalul zambet pe toata fata si plecaciunea de rigoare ca pretul era trecut pe eticheta – acela era pretul pentru inchirierea pentru o zi; cat va fi costat sa-l cumperi… nu am intrebat si nici nu tin sa stiu.

Preturile sunt intr-adevar socante pentru calatorul venit de pe alte meleaguri. Am putut sa vad intr-un pet shop un catelus la echivalentul a 2000 de dolari si o pisicuta la 1000; la urmatoarea vizita catelusul se vanduse. Agitatie maxima intr-un magazin universal pentru paltoane la echivalentul a vreo 700 de dolari. Un mar – ce-i drept mare, asezat intr-un cosulet individual, la 8 dolari; rosiile cherry – 10 bucati la 10 dolari. Si tot asa… Dar dupa o vreme te obisnuiai si 10 dolari incepeau sa nu ti se mai para mare lucru – asta daca-i aveai. Iar calitatea a ceeea ce primesti la acest nivel al preturilor este pe masura: o simpla batista cumparata pentru echivalentul a 10 dolari la metrou era de obicei Nina Ricci sau Pierre Cardin, cam totul era „de marca” si nu se punea problema de produse piratate.

Un alt aspect al vietii de zi-cu-zi: mancarea. La prima descindere in cantina institutiei in care eram am avut un soc – suficient sa ma marcheze pana in ziua de azi: am zis sa o iau incet, sa incep cu ceva cat mai putin exotic, ce promitea sa fie mai aproape de gustul european: un fel de tocanita de pui cu cartofi si ciuperci (pana aici inofensiv – ce poate fi ciudat la niste cartofi si la niste ciuperci?); plus partea fixa a meniului, supa de alge, orez si sos de soia. Supa de alge as fi putut-o asimila cu un pic de efort gustului supei de cartofi, daca in ea nu ar fi plutit mucilaginos o alga – dupa cateva inghituri am cedat; orezul avea gust de hartie – nu ca as fi incercat vreodata, sosul de soia, de care nu mai gustasem – de ceva ars adunat de pe fundul tigaii, iar tocanita… mi-e imposibil sa o descriu, nu stiu ce au putut face cu niste ingrediente atat de banale, dar gustul ei l-am simtit in gura trei zile dupa aceea si nu-l pot detalia nici acum pentru ca nu am termeni de comparatie. Poate ar fi fost mai bine sa-mi fi luat din start ceva de necomparat cu bucataria noastra, sa nu am niciun fel de asteptari… Oricum, dupa asta m-am axat aproape neabatut pe McDonald’s, la ei gasindu-se un astfel de stabiliment cam la fiecare intersectie; desi dupa o luna de Mc, va spun eu… Sushi am gustat pentru prima oara pe alte meleaguri – acolo nu am mai avut curajul.

Singurele dati in care am mancat cu placere si implicit pe saturate au fost doua: in vizita la un localnic care si-a facut mila si pomana si a gatit chinezeste, respectiv in Disneyland, unde pizza din zona Discoveryland m-a facut sa-mi doresc sa repet experienta si la urmatoarea vizita intr-un Disneyland, de data asta in Paris: va spuneam ca a doua cea ma proasta pizza am mancat-o in Piazza Navona din Roma; cea mai proasta a fost cea din Discoveryland de la Disneyland Paris. Da, stiu, voi fi criticata de fanii mancarii japoneze: ei bine, suntem cu totii diferiti, nu? Mancarea japoneza si cu mine… Unde mai pui ca desi invatasem sa intreb „korewa nan deska?” (Ce este asta?), cu intelegerea raspunsurilor pe care le primeam era ceva mai greu. Dupa o luna slabisem trei kilograme, dar aratam ca si cum as fi slabit sapte. Si cumva ajunsesem sa ma multumesc cu doua sandvisuri pe zi – si daca mai nimeream si unul cu ton la care painea sa fie dulce…

Ceea ce iarasi te soca in magazinele lor era nebunia ambalajelor, pana acolo incat am inteles ca insusi guvernul se implicase cerand stoparea ei: pentru o bagheta primeai nu mai putin de trei pungi: cea de hartie in care era painea, o punga de plastic de forma baghetei in care sa o pastrezi ulterior proaspata si o sacosa in care sa transporti totul; un pix pentru copii cumparat mi-a fost ambalat cu mare dichis, inclusiv cu o carticica minuscula lipita pe ambalaj, dupa care toata tarasenia a fost la randul ei pusa, evident, intr-o sacosa.

Dar sa trecem – pentru ca vizita in Japonia nu a fost in niciun caz despre cumparaturi si mancare. A fost, pe langa treaba in sine cu care am mers acolo, despre contactul cu o alta lume si o cultura de un exotism si un rafinament extreme. Si cu o filozofie de viata cu totul diferita de cea vestica: imi amintesc ca intr-una din duminici am mers in vizita la Tempul Meiji Jingu, cel mai mare templu shinto din capitala, dedicat imparatului Meiji, modernizatorul societatii japoneze in secolul al XIX-lea, templu vestit in primul rand pentru colectia de sute de varietati de irisi, floarea preferata a imparatului si a doua cea mai iubita floare de primavara in Japonia, dupa floarea de cires (din pacate neinfloriti la momentul vizitei mele acolo); pe un mic iaz se vedea o egreta – un domn in varsta, cu cutiuta cu pranzul la el si un aparat foto dotat cu cele mai mari obiective pe care le-am vazut in viata mea, ii facea poze; am stat ce am stat acolo, am facut turul parcului, am vizitat templul, m-am intors dupa aproape doua ceasuri – domnul era tot acolo, egreta si ea la locul ei, iar domnul nu parea ca s-ar da dus prea curand – banuiesc ca dumnealui si egreta si-au petrecut impreuna toata duminica.

Si iarasi despre atitudini greu de inteles si chiar de digerat de catre noi, vesticii: in Kyoto am intrat intr-un magazin universal pentru prima oara la ora deschiderii; scarile rulante treceau chiar printre raioane – fiecare angajat inca neocupat cu vreun client, de la fetele aproape adolescente pana la domnii in varsta, sobri in costum – probabil sefii de raion, se inclinau cu capul pana la genunchi si zambetul latit pe toata fata la aparitia pe scara rulanta a fiecarui client in parte, in timp ce un cor de „irasshaimase” (bine ati venit) se starnea de peste tot. Iar la capitolul plecaciuni atunci cand cred ca te-au suparat cu ceva,  japonezii nu se zgarcesc, chiar daca persoana care ti le face ti-ar putea fi bunic iar tie iti vine sa intri in pamant de rusine: mi s-a intamplat cand am fost insfacata pe strada de poalele hainei de un baietel care ma luase probabil drept maica-sa vazuta din spate – bunicul sau s-a dovedit a avea o elasticitate a coloanei de invidiat in timp ce psalmodia scuzele pe care eu nu le puteam intelege si oricum nu le consideram necesare.

Iar cu ocazia vizitarii unei celebre fabrici de automobile (la ei fabricile sunt organizate asemenea unor muzee, cu trasee prestabilite pentru vizitatori si tabele indicatoare, fiind vizitate in flux continuu nu doar de grupuri de straini ci si de elevi si copii de gradinita adusi din toate partile Japoniei in excursie), aparitia grupului nostru de europeni a starnit un asemenea val de entuziasm (pentru prima si ultima oara in viata mea am fost solicitata sa dau autografe in caietele de scoala ale copiilor) incat un grup de baietei, disperati sa ajunga la noi, a daramat un panou indicator – rusinea batranului lor profesor, atitudinea lui umila, litania de scuze si plecaciunile ma fac pe mine sa ma rusinez chiar si acum.

Tot cu ocazia vizitarii unei fabrici, o altfel de intamplare: celebra fabrica de toalete Toto, acele toalete care au uimit lumea, care te spala, te parfumeaza, iti dau cu talc si mai nou inteleg ca recolteaza si pentru analize (probabil iti si fac analizele); gazdele noastre ne-au intampinat in sala de sedinte nu doar cu traditionalul ceai verde ci si cu intrebarea, putin curioasa pentru noi: „Ati fost la toaleta?” „Nu” „Nu vreti sa mergeti la toaleta?” „Nu avem nevoie” „Va rugam, mergeti la toaleta”. Una dintre colege a facut greseala sa cedeze invitatiei insistente la un pipi si a intrat in toaletele aflate chiar langa sala de intalniri – disperata, m-a chemat ulterior inauntru si atunci am inteles insistentele copilaresti si as zice rautacioase ale gazdelor: toaletele erau probabil ultima lor generatie in materie, astfel ca, in locul clasicului buton si al si mai clasicului lant, in dreapta scaunului de toaleta se afla un intreg panou de butoane – trei ani de limba chineza  au avut drept unic beneficiu faptul ca am reusit sa identific in zecile de semne ideograma pentru apa –  spaland astfel la propriu onoarea grupului.

Ce mai au japonezii interesant si eu nu stiam? Obsesia legata nu doar de numarul 13 (in hotelul in care stateam se sarea de la etajul 12 direct la etajul 14) ci si de cifra 4, a carei proununtie am aflat ca este in limba japoneza asemanatoare cuvantului „moarte”; iar de aici, prin extensie, evitarea numerelor pare, considerate si ele a purta ghinion – la ei serviciile de masa nu sunt alcatuite din sase farfurii ca la noi, ci din cinci.

Hartiutele pe care le vedeam innodate de ramurile copacilor in templele budiste nu erau, asa cum crezusem, mesaje votive, ci horoscoape vandute in curtile templelor sub forma unor betisoare pe care le scoteai dintr-o cutie lunga metalica; scrijeliturile de pe betisor iti indicau sertarasul din care sa iti iei mesajul, iar situatia era una win-win: daca gaseai pe cineva sa-ti citeasca si traduca  si-ti convenea mesajul il luai cu tine si te asteptai sa-ti poarte noroc, daca era unul ghinionist il innodai strans de crengile copacilor pentru ca piaza rea sa ramana legata acolo – as fi vrut sa-l pastrez pe al meu ca suvenir, dar ghida noastra a sarit ca arsa si m-a convins sa-l innod in pom, refuzand insa cu incapatanare sa-mi spuna ce citise pe hartia translucida plina de ideograme.

Impresionante, miile de statuete de-o schioapa dedicate in gradinile templelor copiilor morti nenascuti – unele aveau in fata lor jucarii, dulciuri si purtau hainute si berete crosetate. Lacrimi in ochi in fata movilelor colorate de cocori din hartie din jurul monumentului pacii dedicat copiilor victime ale atacului nuclear din Hiroshima…

O societate in care traditiile sunt sacre iar tehnologia ajunge sa te dezumanizeze, in care frumusetea naturii in cele mai marunte aspecte ale sale este venerata in timp ce tu, ca om, te simti mic si umil – sau poate asa am simtit eu cand valurile de trecatori te izbeau si te luau pe sus la trecerile de pietoni din Shinjuku, zapacita de panourile luminoase si inca ratacindu-ma dupa cateva saptamani in statia de tren combinata cu metrou, asemenea unui orasel subteran, care la data vizitei mele numara cred 11 linii de metrou si 8 de tren.

Oameni care raman cumva copilarosi, pastrandu-si incapatanat inocenta intr-o societate care te striveste. Si pe langa asta si mai inainte de toate, gingasia artelor traditionale japoneze, culorile si luciul matasii si, pentru mine, aroma floricelelor de osmanthus, intalnite doar acolo – mi-a luat ani sa aflu denumirea tufelor ca de liliac cu flori de culoarea bananei si miros unic inflorite in Tokio la ceas de toamna.

3 comentarii la „Departe, departe”

  1. Te-am citit pe nerăsuflate,ca de obicei.Frumos talent,plăcut povestitor,cutreierat autor…

Comentariile sunt închise.