Bahrain – aventuri in Golful Persic

Era 11 noaptea si tocmai iesisem in sfarsit, tremurand, de pe aeroportul din Manama. In momentul in care usa aeroportului s-a inchis in spatele meu si aerul conditionat a ramas in urma, prima intrebare venita in minte, printre gafaieli, in timp ce simteam panicata cum ma sufoc, a fost „Ce-au facut cu aerul?” Repet: 11 noaptea, in octombrie. Nu vreau sa aflu vreodata cum e vara la pranz.

Pentru prima oara intr-o tara musulmana, fapt care ma facuse din start destul de stresata, cu atat mai mult cu cat calatorisem complet singura,  fara nimeni care sa stie de soarta mea. 8 ore de zbor din Amsterdam, unde petrecusem noaptea anterioara si care, in cele doua ore furate intre avioane, reusise si el sa ma socheze.

Dar revenim in Golful Persic – pe insula al carei nume, aveam sa aflu, face trimitere la izvoarele sale de apa dulce care, in mod curios, tasnesc sub nivelul marii – „taramul celor doua oceane” – cel sarat pamantean si cel de apa dulce din adancuri.

Lucrurile nu au inceput bine – deloc. Coborata din avion pe aeroport, pe masura ce timpul trecea si ceilalti pasageri se scurgeau, am ramas singura. Eu si cinci soldati graniceri sau ce vor fi fost, toti cu uniforme kaki si berete maro; si mustati, fara exceptie. Trecandu-si din mana in mana pasaportul meu. Nu aveam viza, mi s-a spus dupa o vreme, dupa ce imi studiasera toti fotografia. Desi plecasem din Bucuresti cu confirmarea ca viza ma astepta acolo, pe aeroportul din Manama. Deja ma vedeam petrecandu-mi noaptea si nu numai intr-o inchisoare musulmana, vorba cantecului „n-a sti nime’ ca m-am dus, numa’ m-or vedea ca nu-s”.  Insa exact acei soldati care ma ingrozeau prin simpla lor prezenta in jurul meu s-au dovedit in final de o amabilitate extrema: luasem din fericire cu mine printul mailului care imi confirma obtinerea vizei, pe care li l-am aratat; in mesaj, numarul de telefon al persoanei care se ocupase de formalitati. Nu observasem insa ca la printare ultima cifra a numarului nu se imprimase; iar in timp ce pe mine ma treceau fiorii, acei barbati care ma bagasera in sperieti au deranjat, duminica la ora 11:00 noaptea, zece familii din Manama incercand pe rand toate combinatiile – evident ultima cifra a trebuit sa fie 9. Li s-a confirmat ca sunt in regula si am reusit in sfarsit sa ies din cladirea aeroportului, in noapte, intr-un oras, o tara si o cultura total necunoscute, fara speranta ca dupa atata vreme microbuzul hotelului ar mai fi fost acolo sau ca aveam sa mai gasesc vreun taxi. Ma astepta insa o alta surpriza placuta – o pasagera cu care nu facusem cunostinta in avion dar care intuise cumva ca faceam parte din acelasi grup ce urma sa se reuneasca a doua zi, vazand ca nu mai ies, oprise microbuzul sa plece, certandu-se cu soferul  si tocmai se pregatea sa reintre in aeroport, hotarata sa faca scandal si sa nu plece de acolo fara mine – este pana in ziua de azi eroina mea. Aveam sa observ ulterior in pasaportul sau ucrainean viza cu numarul care imi fusese comunicat ca fiind al vizei mele – am presupus ca in mintea vreunui functionar localnic Romanov, numele ei de familie si Romania, tara mea de origine, fusesera cam tot pe acolo.

La 5 dimineata in zorii zilei imediat urmatoare, dupa toate cele de mai sus, mi-a luat ceva timp, buimaca de somn si trezita violent de sunetele unei alarme, sa-mi dau seama unde sunt si cu ce ocazie. Iar dupa ce am sunat la receptie am aflat si cauza taraboiului: pe rama ferestrei se afla clar trecuta interdictia de a se deschide geamurile; amenda, undeva la niste mii de dolari. Un client insa, dornic sa-si faca la acea ora prima rugaciune a zilei, pe care traditia cere sa o faci cu fata spre Mecca si, probabil, cu geamul deschis, fie nu a citit, fie nu a tinut cont, dand astfel desteptarea intregului hotel.

La ora vizitei in Bahrain nu ajunsesem nici macar in Istanbul , de aceea toate imaginile din basmele celor 1001 de nopti ma gandeam ca ma vor astepta acolo. Am fost dezamagita insa, pentru ca Manama este un oras preponderent modern, iar in zona in care am locuit nu existau decat cladiri noi, de afaceri – cu atat de mult spatiu intre ele incat ai fi zis ca edilii avusesera tot terenul din lume la dispozitie si nu doar o insula de dimensiuni reduse. Iar pe vipia de acolo, sa strabati pe jos chiar si spatiul dintre doua cladiri… Fiecare palmier avea la baza un furtun care ii asigura necesarul de apa, asa incat mergand te impiedicai de tuburile subtiri de cauciuc ce se intindeau de la o planta la alta.

Inconstiente fiind, un grup de cinci fete ne-am hotarat sa facem ceea ce am considerat noi ca va fi o mica plimbare pana la o moschee – cea mai noua si mai mare moschee din Bahrain, care se vedea la o oarecare distanta, in alte conditii fezabila. Si am luat-o pe jos. Si dupa 15 minute mi-am dat seama ca am facut o prostie, iar dupa alt sfert de ora am inceput sa-mi pun foarte serios problema unui infarct. Si m-am rugat in gand pentru sufletul cui plantase pe marginea drumului palmieri, pentru ca in conditiile de acolo chiar si umbra unui singur copac insemna diferenta dintre dambla si o relativa stare de bine. La un moment dat, surprins probabil sa vada mergand pe o strada lunga si pustie cinci femei singure, si cam dezbracate dupa regulile locului, un localnic in vesmantul traditional alb cu acoperamantul legat cu snur negru, cu limuzina alba cu sofer, a oprit si ne-a intrebat amabil daca avem nevoie de ajutor; ne-am uitat urat la el, suspectandu-l ca isi propusese sa profite de ocazie pentru a pune bazele unui mini harem ad-hoc multinational si multirasial (fiind noi atat europence din Irlanda, Cehia, Ucraina si Romania cat si o americanca de origini asiatice) si ne-am vazut de drum. Pentru ca in momentul in care am ajuns in dreptul moscheei sa regretam ca nu eram decat noi cat vedeai cu ochii, pentru ca nu numai ca moscheea era inchisa (si probabil nici nu ne-ar fi primit inauntru la cum eram echipate), dar pe nisipurile din spatele moscheei se zarea un aninal despre care nici pana in ziua de azi nu pot spune daca era un caine urias cu forma aerodinamica sau vreo felina din fauna locala. Fata Morgana nu era, pentru ca l-am vazut toate, nemainimerind sa o stergem cat mai discret si mai rapid de acolo, inainte sa starnim interesul creaturii.

Practic in Manama se circula doar in masina, nimeni nu o ia pe jos. Iar masina cu aer conditionat acolo nu e o optiune, e o problema de viata si de moarte.

In ce priveste codul vestimentar, acesta este mult mai relaxat decat in alte tari din zona, insesi localnicele purtand unele dintre ele costume de blugi cu pantaloni si avand doar capul acoperit, nu si fata. Am vazut insa si doamne care in timp ce mancau o prajitura isi ridicau delicat valul de pe fata la fiecare lingurita si chiar o doamna acoperita din crestet pana in talpi de un unic vesmant gros si negru, incat m-am intrebat cum de vedea pe unde calca. Insa cu noi nu a avut nimeni nimic chiar si atunci cand una dintre colege a considerat ca era oportun sa iasa din hotel in pantaloni scurti si maieu – mai putin o colega din Pakistan, care a tinut sa o informeze, pe un ton altfel amabil,  ca la ea in tara ar fi fost omorata cu pietre in strada.

Oricat de relaxata ar fi atmosfera insa, nimeni nu era pe plaja si ni s-a comunicat ca nici nu se pune problema de iesit pe malul marii in costum de baie, desi marea se vedea chiar peste drum de hotel. Pentru plaja si baie exista piscinele hotelurilor. Unde doar domnii localnici faceau baie, alaturi de turiste, in timp ce doamnele aferente pe care le-am vazut asteptau la umbra pe langa piscina, in vesmintele lor negre, pe caldurile naucitoare, oferindu-le domnilor prosopul la iesirea din apa – visul oricarui roman alergat de consoarta cu traditionalul polonic.

Si tot in marile hoteluri se organizau, fiecarui hotel fiindu-i rezervata o anumita zi din saptamana, petreceri pentru publicul larg ce reprezentau principala distractie a zilei din oras, axate in special pe muzica si dansuri orientale, cu bucataria traditionala, din care m-au fascinat cuptoarele uriase, rotunde, in care lipiile se coceau lipite de interiorul cupolei respective, desprinzandu-se de la sine atunci cand erau gata. Intr-un astfel de hotel am avut ocazia sa vad in curte si o petrecere de nunta foarte simandicoasa (sculpturi in gheata, in conditiile acelea…), insa observand ca misuna doar domni printre mesele imbelsugate si bogat impodobite, am intrebat unde se afla mireasa plus doamnele domnilor – am fost asigurata ca se distreaza si ele, la propria petrecere, intr-o incapere a hotelului. Alte locuri, clar alte obiceiuri.

Dupa mai-sus descrisa expeditie ne-am rezumat la vizitarea muzeului etnografic aflat peste drum de hotel, care chiar merita o descindere, oferindu-ti prin dioramele si descrierile sale prilejul unei calatorii prin viata localnicilor, de la nastere pana la final; si la incursiunile pe care le facilita clientilor microbuzul hotelului: in souk-ul Bab Al-Bahrain, bazarul local si singura zona relativ veche, oarecum traditionala pe care am vazut-o in Bahrain, respectiv in  actualele zone comerciale reprezentate de mallurile din Bahrain, care cu decoratiunile lor incearca sa te duca cu gandul la atmosfera povestilor orientale, cu lampile din sticla colorata stralucitoare.

Ceea ce mi-a atras atentia in souk, de altfel de dimensiuni modeste, au fost, pe langa traditionalele gramajoare de condimente si fructe uscate vandute direct de pe trotuar, dimensiunile uriase ale bijuteriilor din aur vandute acolo, care in orice alta zona le-ar face de nepurtat. Aveam sa aflu din muzeul etnografic ca justificarea nu este doar estetica ci si din rezoane economice, traditia impunand proaspatului sot sa ofere miresei la nunta varii bijuterii, care in caz de divort ii raman acesteia ca o compensatie; deci cu cat mai mari, cu atat mai bine (pe langa faptul ca am fost surprinsa sa constat ca intr-o societate atat de puternic traditionalista exista fie si numai notiunea divortului si inca in termeni avantajosi sexului slab).

Altfel, atmosfera din cele 1001 de nopti aveam sa o regasesc mai tarziu, la distanta mult mai mica de casa, in Istanbul. In Bahrain, doar operele unui artist local, expuse pe holurile hotelului, m-au dus cu gandul la cai cu harnasamente bogate, porti din lemn sculptat, arcade cu dantelarii de marmura si draperii viu colorate. Toate acestea, daca vor fi existat candva pe acele meleaguri (si probabil ca au existat), au fost sterse de timp, ramanand in amintirea vremurilor cand principalele produse oferite de Bahrain erau, pe langa apa dulce necesara vaselor ce trageau la tarm, perlele si curmalele – si nu petrolul.