Enfin Provence – Abbaye de Senanque si Gordes

Provence-ul rural – un vis devenit realitate; dupa vizitarea Muzeului Lavandei, de care deja am pomenit, o pornim spre Abatia Senanque, unde, am vazut noi in poze, sunt niste campuri de lavanda cat se poate de fotogenice, mai ales cu abatia profilandu-se pe fundal – o imagine care nu lipseste din nicio colectie de fotografii din Provence.

Urcam pe serpentine, trecem pe langa Gordes (cele mai frumoase privelisti asupra satului din piatra, cu castelul din varf, sunt de pe drum, aveam sa tragem ulterior concluzia – cand era deja tarziu) – unde suntem chititi sa luam pranzul (nici mai mult, nici mai putin decat la restaurantul „La Renaissance”, cel care in „Un an bun” ii apartinea eroinei principale) si incepem sa coboram intr-o caldare muntoasa pe fundul careia ar trebui sa se afle abatia. Partea proasta? Nici nu am ajuns bine si  vedem deja zeci de masini parcate pe marginea drumului, care pe unde  a prins un loc; evident, nu doar noi am avut ideea de-a vizita in ziua respectiva abatia – mai e si sambata.

Gasim si noi parcari, dar mai chinuite, soferii nu vor sa se riste si declara ca ei raman la masini. Doamnele si copiii o iau la picior catre abatie. Cand ajungem, un hectar de parcare, mai mult goala. Dam sa chemam consortii cu masinile. In caldare nu e semnal. Da’ niciun pic. Unul dintre copii o ia pe jos inapoi catre locurile unde am lasat masinile, sa ii cheme si pe tati. Restul grupului se apropie timid de abatie. Recunoastem din poze vechea cladire impresionanta din piatra innegrita de vreme. Ce nu recunoastem sunt randurile de lavanda; pentru ca nu seamana. Nu ca nu sunt asemanatoare, nu sunt. Punct.

Acum, daca te apropii bine bine de tot si eventual te mai si apleci un pic, sesizezi ca ar fi totusi ceva: niste firicele chele, probabil numita lavanda fina, care e mult mai putin viguroasa decat varul ei lavandinul, unde mai pui de-abia aflata la un timid inceput de sezon.

Asta e. Lumea se preumbla printre sirurile de plantute, se chinuie sa faca niste poze… N-a fost sa fie. 

Ne indreptam spre cladirea abatiei. Cladirea veche este in mare masura transformata in magazin de suveniruri – produse ale multor abatii din Franta, inclusiv una ortodoxa: lichioruri, multe purtand numele abatiei de provenienta, deci imposibil de ghicit cam cum ar fi la gust daca nu le cumperi, inclusiv celebrul hidromel de care auzisem prin carti, dulceturi, vin…

Petrecem suficient de multa vreme la abatie pentru ca, adaugand si drumul inapoi pana in Gordes si timpul necesar gasirii unei parcari (in care prindem la mustata ultimele locuri), sa ajungem la „La Renaissance” pe la orele 15:00 – in urma cu cateva minute s-a sistat servirea pranzului; pe terasa sunt clienti care inca isi mai asteapta comanda, dar pentru noi e prea tarziu. Am lacrimi in ochi si in glas cand ma rog cu cerul si cu pamantul de chelner, ii explic ca eu de ani de zile… etc. etc. Asa, si? De-aia nu mai poate el. 

Plecam de acolo, pentru mine e un vis facut praf, restul lumii e sincer interesata unde vom manca, e deja cazul. La urmatorul restaurant ni se arata iarasi usa, eu nu mai am puterea sa mai discut cu nimeni, de data asta iese suparata prietena mea.

Intr-un final gasim probabil singurul loc unde se mai poate manca la ora aceea, nici firma nu au, ce mai conteaza (aveam sa aflam ulterior, intreband chelnerul, ca se numesc „Gout de Vie” – „Gust de viata”), iau un loc la masa aflata in panta, ma tin de scaun tot timpul cat dureaza pranzul, asteptandu-ma ca la prima miscare mai brusca sa o iau la vale cu spatele inainte, pana la urma masa nici nu e asa rea. E un loc care incearca sa impace si capra si varza, in sensul in care au in meniu jumatati de pizza (evident la ei nu se numeste pizza, ce blasfemie! ci ceva gen tarta…) servite cu jumatati de salata, ambele se dovedesc neastepat de gustoase; de ciuda si pentru ca e oricum ultima zi  petrecuta cap-coada in Provence ma arunc si la un rose… Hai ca merge!

Dupa masa, deja cu o stare de spirit mult imbunatatita de vin si desert,  ne preumblam pe stradutele in panta ale acestui village perchee, cu siguranta unul dintre cele mai cunoscute, mai luam cate ceva drept suvenir, (ne ) fotografiem masiv – locul e cu adevarat romantic, privelistea peste campuri de la inaltimea aceea e si ea superba.

Iar la intoarcere constatam ca am fi putut servi totusi cate ceva la „La Renaissance”, e drept nu pranzul, dar localul e inca deschis; insa suntem deja plini, oricum ofuscati ca nu ne-au inteles dorinta arzatoare (mai ales a mea) de a fi mancat la ei, asa ca… Asta a fost. Si iarasi imi vine in minte : „Cum il faci pe Dumnezeu sa rada? Vorbindu-i despre planurile tale”…