In sfarsit, Burano

„A treia oara-i cu noroc!”, dupa cum se zice. La prima vizita in Venetia, in urma cu doisprezece ani, am zis Doamne ajuta! ca ajunseseram acolo si ne-am multumit cu Venetia propriu-zisa, cu stradutele si canalele ei, cu o plimbare cu vaporetto si vizitarea Basilicii San Marco.

La a doua descindere, dupa zece ani, am reusit cu mari zbateri sa punem piciorul in Murano care, cel putin la ora la care am razbit noi pana acolo, era neasteptat de linistit, restrans in jurul unui canal principal, cu cateva magazine cu sticla de, evident, Murano si… cam atat. Ah, si o egreta.

Al treilea popas in Venetia, aflata ideal pe drumul spre casa dinspre locatii mai vestice, a fost si prima oara cand am si innoptat in Venetia, tanjind de la ultima vizita dupa o sedere tihnita in orasul care mie una mi se pare de la distanta cel mai frumos la lumina felinarelor reflectate in apa intunecata a canalelor.

Si a fost prima seara in Venetia; la recomandarea localnicilor am ales sa luam cina, linistiti in sfarsit dupa traversarea intregii Italii de la vest la est, intr-o piateta asa cum visam de ani, iluminata sporadic de cateva felinare si de stelele de pe cer, cu copaci si cateva bancute in mijloc, vegheati de cealalta parte a piatetei de cupolele bisericii Santa Maria dei Miracoli. Ne-a placut atat de mult la „Antico Gatoleto” incat si pranzul din ziua urmatoare l-am luat tot acolo.

A doua zi, toate drumurile duc in Piata San Marco. Coada pentru a accede in Basilica San Marco traverseaza in diagonala piata, stufoasa sub soarele arzator – mai bine nu. In schimb, pentru prima oara in toti acesti ani, coada de la Palazzo dei Dogi este mai mult decat decenta – nu intelegem de ce, dar ce conteaza? Calul de dar… Suntem deci inauntru. Curtea interioara, Scala D’Oro, Sala Consiliului, sali dupa sali, toate decorate cu picturi de mari dimensiuni, statui, stucaturi, toate marile nume ale picturii italiene sunt acolo, deja dupa o vreme e totul vraiste in capul nostru, dogi, alegorii ale Venetiei, batalii navale, batalii terestre, vizite oficiale, mii de figuri celebre in epoca…

Raman marcata de locul gol din galeria tuturor dogilor, negru acolo unde ar fi trebuit sa fie portretul singurului doge decapitat pentru coruptie – ei, ca sa vezi, se poate! – si cu imaginea Venetiei vazuta de pe Puntea Suspinelor; vizitam si colectia de arme a unuia dintre cele mai celebre corpuri de armata din istorie, incheiem cu carcerele, ca sa fie tacamul compet si iesim de acolo striviti de toata maretia vechii Venetii adunata intr-o singura cladire.

Si ce sa vezi? Chiar din Piata San Marco pleaca un vaporetto direct catre Burano. E aglomerat? Nu-i nimic, ne aruncam in gramada, de-abia gasim locuri pe scaune, e incredibil de cald, drumul e destul de lung, cu multe opriri, ultima – Burano. Prima oprire in Burano – la toneta care vinde apa, cu fetele stacojii si apele curgand la propriu pe noi. Nu vreau sa stiu cum e pe-aici in august.

Dupa care incepem in sfarsit preumblarea printre casutele puternic contrastante ale probabil celei mai viu colorate asezari de pe Terra. (Cum spuneam, imaginile anterioare cu Burano le aveam din filmuletele de prezentare ale magazinelor de televizoare – nimic mai potrivit pentru a pune in evidenta la maximum capacitatea aparatelor de a reda culorile si contrastele. Cu cat mai izbitoare, cu atat mai bine!)

Localnicii e clar ca nu au avut niciun fel de retineri: cine a vrut o casa mov si-a facut o casa mov. Una roz? Sigur, de ce nu? Vecinul a vrut una rosie? E o tara libera… Si ce daca cea de alaturi e verde? Sau galben lamaios?

Fata de Murano, unde specificul este, evident, sticla, aici localnicii par axati mai degraba pe textile; unele fete de masa, cu broderie manuala si margini din dantela lucrata cu croseta, juri ca sunt de pe la noi.

Nu facem decat sa ne plimbam pe stradute, pe maluri de canale… si acolo unde ne sare in ochi o fatada mai colorata decat celelalte, ne napustim cu telefonul. Usile sunt in marea majoritate deschise, acoperite de perdele in dungi ce flutura in vant sau de siraguri de margele colorate.

Intr-una din casutele viu colorate, draperia care apara usa de la intrare lasa sa se vada direct interiorul unde o doamna in varsta se uita la televizor, cu picioarele ridicate pe un scaunel; la nici doi pasi de noi, nestanjenita de turistii care se perinda – in definitiv, este la ea acasa, intrusii suntem noi.

La plecare, inca o halta la toneta cu apa, ne topim in fata a doi catelusi adusi in vizita tocmai din Asia intr-un carucior de copii, inapoi pe vaporetto, e parca un pic mai racoare, se apropie seara. Deci, Burano, bifat.

Si imi amintesc de o colega, ceruta in casatorie chiar aici, cu ajutorul unui banner transportat cu mare efort si in mare secret de la Bucuresti si care o astepta la descinderea din vaporetto in Burano. Si ce sa vezi? In aceeasi seara, in timp ce, descoperind ca restaurantul „Saraceno” reusise sa supravietuiasca de la prima noastra vizita (cumva uimitor, dar, ma rog…),  de dragul vremurilor de demult si al locatiei spectaculoase chiar la piciorul  Ponte Rialto (probabil de asta…) decidem sa luam masa acolo; la un moment dat, rumoare, aplauze, urale: intr-o gondola, chiar in dreptul podului, are loc o cerere in casatorie; acordeonist, tot tacamul. Cam cum era, in coditiile astea, sa zica nu?… Se termina insa cu bine, toata lumea e fericita, inclusiv spectatorii.

Si am parte de  o ultima plimbare prin Venetia la ceas de noapte. Care imi va ramane in suflet. A carei amintire lupta sa se suprapuna azi peste imaginile pe care le-am vazut in ultimele zile, cu Canal Grande complet pustiu, imagini de neconceput in lumea pe care o stiam.   Si ma duc cu gandul la Alan Weisman si a sa bantuitoare „Lumea fara noi”…