In sfarsit, Paris

De curand am primit pe FB o imagine a unei cafenele din Paris unde distantarea sociala este asigurata prin ocuparea unei parti a scaunelor de la terasa cu niste ursi din plus uriasi si foarte simpatici. Si mi-am amintit ca am facut si eu cunostinta cu acei ursi asta-toamna, in fata unei cafenele aflate imediat ce iesi din Jardin de Luxembourg prin spatele Fantanii Medici si o iei tot la vale catre Sena. Pe atunci ursii erau doar in numar de doi si stateau, linistiti si adorabili, doar ei cu ei insisi, la o masuta de la intrarea in cafenea – inca nu se amestecasera printre noi, oamenii.

Si mi-am amintit de lumina calda de octombrie ce se filtra printre frunzele platanilor pe Bulevardul Saint-Michel, aerul aparte al cladirilor de pe bulevard, cu fatadele lor albe si balcoanele rafinate din fier forjat. Spuneam ca eu nu sunt fan Paris – ei bine, spuneam – cu accent pe modul imperfect. Pentru ca acea iesire de doar cateva ore (scopul vizitei fiind insotirea unui grup de adolescenti la Disneyland in perioada Halloween-ului, singura pe care o lasaseram „nebifata”) m-a facut sa descopar, in sfarsit, un Paris pe care l-am indragit.

Poate a fost lipsa de asteptari – cum spuneam, nu ma aflam acolo pentru mine, poate a fost o rasplatire a eforturilor de a face cunoscut si indragit Parisul unor tineri care fie il vedeau pentru prima oara, fie il vazusera la varste suficient de  mici cat sa nu mai fi ramas cu mare lucru… Ceva a fost. Si de atunci tanjesc sa ma intorc. Tocmai acum, cand nu se mai poate.

I-am intrebat initial pe cei patru adolescenti ce anume ar vrea sa vada fiecare in acel scurt interval dintre aterizare si cazarea care era undeva langa Disneyland. Am avut pe lista reperele clasice: Luvru (pe dinafara, evident, date fiind constrangerile de tip), Jardin de Touileries, Turnul Eifel. Si, dorinta propriei odrasle, inca animata de amintirea indepartata a unei cine in Place du Tertre  din urma cu zece ani – Montmartre. Unde evident ca nu am mai ajuns – nici atunci si nici in aprilie, cand pandemia ne-a lipsit de ceea ce ar fi trebuit sa fie prima vizita in Paris la ceas de primavara.

Si pentru ca mi-am dorit sa le arat si un Paris altfel decat cel din cartile de franceza si pliantele turistice, am adaugat in meniu si reperele mele preferate – am vrut sa petreaca fie si numai cateva ore in cartierele cu cea mai pregnanta atmosfera pariziana a metropolei (pe langa din start sacrificatul Montmartre): Cartierul Latin si Le Marais. Pur-si-simplu pe stradute, la pas… (Desi un tur cu autobuzul etajat pentru turisti fusese si el initial o optiune, dat fiind timpul scurt  – dar nu.)

Si am inceput din Jardin de Luxembourg, unde ne-a lasat trenul de la aeroport: locul cel mai impresionant – Fantana Medici cu imensul Polifem aplecandu-se amenintator asupra fragililor Acis si Galatea; in spatele sau – putini stiind – o alta fantana, un basorelief cu celebra scena a Ledei impreuna cu Zeus transformat in lebada.

Plimbarea la vale pe bulevardul Saint Michel, pe langa Panteon si Sorbona, sufletul Cartierului Latin, ne-a condus in celebra piata Saint Michel, cu scena impresionanta a arhanghelului Mihail doborand Diavolul. Deja se vedeau turlele catedralei Notre Dame – din unghiul acela si de la distanta aceea nici nu ai fi zis ca fusese recent victima unui incendiu de proportii.

In amintirea vrabiutelor hranite direct din mana cu pandispan in urma cu zece ani, ne ocupaseram un sfert din volumul rucsacului cu o cutie imensa cu piscoturi – sa ajunga, de data asta. Au ramas in final in bucataria apartamentului inchiriat – toata zona de jur-imprejurul catedralei este complet inchisa, nicio sansa sa mai patrunzi in spatiul deschis din fata Notre Dame. Ma intreb cum se descurca acum bietele vrabiute cu gusturi rafinate.

Chiar si cu catedrala Notre Dame deschisa, tot as fi insistat sa mergem sa vizitam Sainte Chapelle – acum , cu superba bijuterie arhitectonica ramasa singurul lacas major de cult accesibil pe Ile de la Cite, leaganul Parisului, cu atat mai mult. Reintalnirea cu vitraliile avantate spre cer si stralucirea interiorului ma emotioneaza, sper ca si pe insotitorii mei.

La iesirea din incinta Palatului de Justitie le-am pregatit o surpriza: ii las sa treaca pe langa/ pe sub ea si apoi le spun sa isi ridice capetele – exact deasupra trecatorilor care se scurg fara a-l vedea se afla cel mai vechi orologiu public pastrat in Paris, datand mai exact de la 1371 –  greu de crezut vazandu-i bogatia detaillor. Observandu-ne uitandu-ne in sus si fotografiind, mai multi turisti isi ridica si ei privirea si se opresc. Cu placere !

Plimbarea pe Ile de la Cite ne duce si catre unul dintre cele mai vechi restaurante ale Parisului (asa cum il arata si numele), practic la fel de vechi ca si Catedrala Notre Dame – unii il considera cea mai buna cafenea a Parisului: Le Viex Paris D’Arcole. 

Turcoazul grilajelor contrasteaza placut cu violetul meselor si scaunelor si florile magenta aprins din ghivece; care la randul lor contrasteaza si mai placut cu roscatul unei pisici tolanite la soare pe una dintre mese, care in ziua respectiva a fost probabil cea mai fotografiata pisica din Paris.

Parasim Ile de la Cite pe un pod si avem impresia ca am ajuns pe celalalt mal al Senei, in Le Marais, dar inca nu: suntem pe cea de a doua insula din mijlocul Senei, Ile Saint Loius. Luam pranzul intr-unul din restaurantele de pe insula, pentru ca intre timp chiar ni s-a facut foame. Atmosfera este linistita, Sena se scurge maiestous intre maluri. Greu de descris ce anume face atmosfera atat de placuta, atat de … je ne sais pas…

Pentru desert ne indreptam, de data aceasta in Le Marais, catre un loc despre care am citit ca ar vinde cele mai bune macarons din Paris: pe una din laturile celebrei Place des Vosges se afla cofetaria Carrette, cu atmosfera de epoca, un rasfat nu doar pentru gust ci si pentru ochi, eleganta si rafinata. Ce-i drept un macaron de dimensiuni normale costa  2 euro, dar… c’est la vie. Tot cartierul Le Marais e intesat de mici magazine de lux iar fetele, frustrate ca timpul si buzunarele nu permit incursiuni si in interior, remarca faptul ca pana si pe strazi miroase a lux… Ce-i drept da, miroase a parfum.

Dupa ce ne odihnim in place des Vosges – unde doar coada calului lui Ludovic al XIII-lea se face vazuta printre copaci – picioarele deja cam rupte, ne intoarcem catre centru, pe langa Centrul Pompidou si Les Halles, pentru ca avem de facut fotografii la apus cu celebra piramida de la Luvru. Ceea ce ma uimeste din nou, pe langa dimensiunile colosale ale edificiului, este numarul statuilor care impodobesc fatada, numele carora mai spune prea putine celor care astazi isi poarta pasii pe sub ele – cu siguranta in epoca acei barbati (caci nu retin sa fi vazut femei) vor fi fost ilustri – in suficienta masura incat statuile lor sa impodobeasca cel mai celebru palat regal. Astazi…

Jardin de Touleries o admiram de sus, din fata palatului – din motive nestiute gradinile sunt inchise. Ceea ce ni se fixeaza in memorie este insa altceva: in mod absolut neasteptat date fiind imprejurimile selecte, din labirintul de gard viu din preajma Luvrului se iteste plin de prestanta un… sobolan. Si apoi, nonsalant, inca unul – cu un aspect cat se poate de prosper – au si ei parte de portia lor de fotografii din partea turistilorcare chicotesc surprinsi de combinatia de grandoare absoluta si…

Inserarea ne prinde pe celebra Rue de Rivoli – in drum spre Place de la Concorde trecem pe langa intrarile somptuoase ale hotelurilor de lux ale Parisului si pe langa alta din celebrele sale cofetarii: Angelina. Ceea ce reusim sa surprindem prin stralucirea vitrinelor si in intredeschiderile de secunde ale usilor  iti taie cu adevarat rasuflarea: rafinamentul la cel mai inalt nivel, luxul maxim (greu) imaginabil.

Place de la Concorde este deja in intuneric cand ajungem, cu fantanile sale in verde si auriu iluminate si, desi a fost clar de la inceput ca nu puteam lungi traseul nostru de doar cateva ore pana la picioarele Tour Eifel, avem totusi parte de el: iata-l, stralucind, parca la concurenta cu obeliscul egiptean din Place de la Concorde, care, aflat mult mai aproape, pare sa fie din acest unghi la fel de inalt ca si celebrul turn.

La metrou, la tren si la culcare – cel putin asa credeam in timp ce intorceam spatele Parisului indreptandu-ne catre regatul magic – noaptea ne mai pregatea insa surprize si emotii.