Memoriile unui motan calator

E cartea care mi-a placut cel mai mult din ceea ce am citit in ultima vreme. Si nu este doar despre un motan si calatoriile sale, este despre relatiile parinti-copii, caci intalnim in carte mai multe genuri de astfel de relatii, este despre prietenie, despre sacrificii… Nana (sapte in limba japoneza) isi spune povestea in timp ce in paralel aflam si povestea lui Hatchi (opt) si a prietenilor lui Satoru; amintirile legate de acestia din urma sunt strans legate de Hatchi.

E greu sa ma abtin sa mai vorbesc despre carte; dar chiar ar fi pacat sa dau spoiler. Eu sunt iubitoare de catei insa cine citeste cartea aceasta are mari sanse ca data viitoare cand mai intalneste pe strada o pisica vagaboanda sa se uite de doua ori la ea inainte de a trece mai departe. Sau poate chiar se va opri…

Ultimele fragmente din carte emana aceeasi sensibilitate ca aceea pe care o intrevezi in operele plastice japoneze traditionale – aceeasi finete a detaliului, aceeasi imbinare de culori stralucitoare, detalii minutios suprinse. Si cumva acele culori mi-au amintit de filmul cu Robin Willimas tradus la noi ca „O iubire fara sfarsit” (What Dreams May Come).

„Un suvoi nesfarsit de galben si mov.

Campul pe care il vazusem la ultima nostra calatorie era intesat de flori pana departe, dincolo de linia orizontului.

Cand visam asemenea culori, Satoru era intotdeauna aproape.

… Sper ca, intr-o buna zi, toti cei plecati inaintea mea si toti cei de dupa mine sa se intalneasca pe campul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.”