Toate vietile pe care nu le-am trait

Cartea Anuradhei Roy a fost cea care m-a „imprietenit” cu India. Pentru ca niciuna dintre cartile despre India/ cu indieni citite intr-o viata, incepand cu Maitreyi si sfarsind mai recent cu Viata lui Pi, Vagabondul milionar si Dumnezeul lucrurilor marunte, nu reusisera sa o faca. India ramanea pentru mine o tara unde, desi indragostita de calatorii, nici prin minte nu-mi trecea sa ajung.

Si iata ca o carte primita ca un dar intarziat de ziua mea, care ma  asteptase cuminte in zilele starii de urgenta (multumesc mult, Nati) mi-a adus in fata ochilor niste privelisti minunate. Eroul principal este un fost horticultor si, cum plantele descrise de el nu-mi erau cunoscute, le-am cautat pe net si am ramas uimita de splendorile acelea, de culorile vii, de ceea ce natura a putut crea – si am inceput sa inteleg de ce nuantele intense si contrastele sunt atat de prezente in portul indian si in manisfestarile artistice traditionale – cand natura te-nconjoara cu astfel de izbucniri de rosu, galben, magenta, roz, nu ai cum sa nu le preiei in propriile creatii, te insotesc pretutindeni, nu ar putea sa fie altfel.

„Asta las eu lumii, imi zic […] Las lumii copacii care umbresc orasul, care ii dau fructe si flori. La varsta mea, am ajuns sa vad vlastarii pe care i-am plantat crescand inalti de doisprezece metri.

M-am gandit la copacii amaltas si la arborii de foc de-a lungul strazii Begum Akhtar, un drum de langa gara. Am tras toate sforile posibile si am trimis scrisori editorilor si guvernatorilor sa ma asigur ca strada va avea acest nume. O femeie care a daruit lumii pasiune si muzica toata viata ei zbuciumata, iar ei dau strazilor doar nume de politicieni. Dupa aceea, am plantat Delonix Regia si Cassia Fistula pe toata lungimea strazii ei – ceva care sa reflecte povestea de dragoste si intensitatea cantaretei, iar acum, dupa trecerea anilor, cat e vara de lunga vezi acolo o explozie de rosu si galben, ca un foc de artificii.”

Iubitoarei de plante care sunt, cartea mi-a facut cunoscut proverbul chinezesc: „Daca-ti doresti sa fii fericit o ora, bea vin; daca vrei sa fii fericit trei zile, casatoreste-te. Daca vrei sa fii fericit opt zile, omoara-ti porcul si mananca-l; dar daca vrei sa fii fericit pentru totdeauna, fa-te gradinar.” (Interesant cum sarmanul porc iti poate furniza mai multa fericire decat casatoria, dar ma rog…)

Si tot aceasta carte m-a facut sa plang cu sensibilitatea ei aparte, pentru ca am mai intalnit pana acum fragmente induiosatoare legate de oameni sau animale, dar nu reusesc sa-mi amintesc ceva similar legat de soarta unor plante, de zbaterea celui ce ajutase la sadirea lor pentru a le impiedica pieirea: „Din clipa in care am aflat ca cei patruzeci si patru de copaci neem ai mei urmau sa fie taiati, am incercat totul ca sa opresc asta: scrisori adresate ministrilor si asa mai departe. Aiurelile unui prost batran, nebun si cu gura mare. Am mers din usa-n-usa, transpirat si palid, tinand in mana o petitie batuta la masina de scris, ca sa o semneze oamenii din cartier. Scrisoarea mea indemna guvernul sa nu-mi distruga copacii. […] In ziua in care a fost clar ca moartea copacilor mei era inevitabila, am cules toti trandafirii si hibiscusul din gradina mea. Am mers la fiecare arbore neem de pe Bulevardul Atkinson si am pus o floare la radacina lui. Trei baieti plini de praf au inceput sa mearga in urma mea. „Mosneagului ii fileaza o lampa”, i-am auzit scandand in spate.” Cutremurator.

Si tot cartea aceasta mi-a dat asigurari cum ca nu sunt „nebuna” in aplecarea mea catre lumea necuvantatoarelor, fie ele plante sau animale; in orice caz nu singura 🙂 „Oamenii vad singuratatea mea ca pe o excentricitate sau ca pe un simptom al esecului, ca si cum as fi mai apropiat de animale si copaci pentru ca fiintele umane m-au tradat sau pentru ca nu am gasit niciuna pe care sa o iubesc. E dificil sa le explic ca umbra unui copac pe care l-am plantat cu ani in urma sau intensitatea febrila a unui caine ce urmareste zadarnic un fluture sunt lucruri care imi dau mai mult decat mi-ar da orice prietenie umana.”  Vorbim de bucuriile simple, e o filozofie la moda in ultimii ani si mai ales din primavara incoace, dar…

Oricum, cartea nu e in primul rand despre copaci. Veti intalni cunostinte vechi: Mircea Eliade, Maitreyi Devi, Rabindranath Tagore. Si veti face cunostinte noi (pentru mine cel putin au fost noi): Walter Spies si Beryl de Zoete. Veti calatori nu doar in India ci si in Bali, in vremurile tulburi ale celui de al Doilea Razboi Mondial. Si veti afla ca au existat lagare de ambele parti; la alte dimensiuni, evident. Dar au existat. Si oameni inocenti au pierit doar din vina de a se fi nascut candva intr-un loc sau altul.

Dar cartea, dupa mine, nu este in primul rand nici despre ei. Pentru mine este despre ce insemna ca, intr-o lume in care rolul femeii era cel care era, sa oferi unei tinere o educatie peste ceea ce lumea pregatise pentru ea de la nastere, punand astfel bazele inadecvarii si nefericirii sale de o viata. Si nu doar a ei. Si mi-am pus intrebarea: oare cum ar fi mai bine? Nu stiu. E dificil.

Dar revin la ceea ce mi-a dat mie in primul rand aceasta carte: intalnirea cu Miskin si lumea sa sufleteasaca  aparte, sensibila si colorata. Pentru ca, asa cum spune autoarea, „Naivii sunt cei care ne dau masura umanitatii.”