Mi-am luat vara inapoi

Nu mai credeam ca anul acesta voi avea ocazia sa bifez ceva la categoria Calatorii. Si totusi…

In penultima zi a verii 2020, cand ii multumeam lui Dumnezeu ca, dupa luni de frustrari, lacrimi, nostalgii si nervi, ajunsesem cel putin, si acolo cu grija si frica in san, sa intru, pastrand distantarea, in mare (marea noastra, vag tulbure si cu alge, intr-o iesire de doar zi pe zi), in timp ce eram pe plaja, mi-a sunat telefonul: fratele meu ma anunta ca isi luase bilet de avion spre Chania, in Creta – orasul la care ma gandisem mereu ca eventuala destinatie favorita in caz ca vreodata s-ar fi pus problema unei plecari in Grecia cu avionul (noi mergand intotdeauna cu masina, deci nicio sansa de ajuns in Creta). In secunda urmatoare: „Vin si eu!!!”

Incurajata de faptul ca el isi lua inima in dinti sa se aventureze in astfel de vremuri intr-un aeroport, intr-un avion si intr-o tara straina, pornind de la ideea ca in avion toata lumea urma sa fie testata, in Creta aveau cate un caz de Covid pe zi si chiar si acela in capitala, nu in Chania si ca, citez, „pe aeroport ai tot atatea sanse sa iei ceva ca de fiecare data cand mergi la supermarket”, am facut saltul in gol – am mers pana la capat si, ca sa zic asa, dincolo de el, pentru ca in final am profitat de ocazie si in cele trei zile de calatorie am inghesuit si o croaziera zi-pe-zi catre Santorini, pe principiul „acum cat se poate, ca mai incolo…”

Am observat de fapt atitudinea asta la multi dintre cei care si-au facut curaj sa plece din tara anul acesta: nu numai ca au plecat o data, invidiati de cei ramasi sa se deprime in Bucuresti, dar cum au prins ocazia, vazand ca se poate, au sters-o inapoi: nu apucam sa ma oftic bine cu pozele lor de pe FB ca apareau altele, alte filmulete cu apa marii din Grecia, sunetul valurilor, alte destinatii… A fost o vara a frustrarilor, pentru multi. Da, stiu, veti zice, sanatosi sa fim! Intru totul de acord. Am lasat eu insami sa treaca doua saptamani de la intoarecere pana la aceasta postare, ca sa nu tentez soarta, cum se zice, sa fim siguri ca am trecut hopul si ca nu am platit pentru excursia respectiva cu mult mai mult decat facea.

Privind acum in urma imi dau seama ca mi s-au confirmat doua cugetari/ citate/ zicatori in care eu cred: „where there’s a will, there’s a way” (unde exista vointa se va gasi si calea) – mi-am dorit cu incapatanare o vacanta, cat de mica, as fi fost dispusa sa ma duc acolo si pentru un ceas doar, pentru ca Chania e pentru mine, inca de la vizita de acum 21 de ani, de la distanta in topul destinatiilor din Grecia care nu presupun neaparat mare si plaja – desi are si asa ceva; echivalentul acestei „ziceri” ar fi acel citat din Coelho – „cand iti doresti cu adevarat ceva, tot universul conspira la indeplinirea dorintei tale” – sau pe-acolo;

a doua – „cand soarta iti refuza ceva, e pentru ca ti-a pregatit ceva mai bun„: in locul Pargai, care ramane in continuare lipita de sufletul meu, am primit cele mai ravnite doua destinatii din Grecia si unele din cele mai greu de atins. Constat ca soarta iti da cateodata ce voiai, doar dupa ce ai incetat sa te mai zbati; te aduce sa pleci intai capul, pentru ca apoi sa te bucuri cu atat mai mult – eu tocmai renuntasem la orice vise legate de vreo vacanta, era, cum am spus, data de 30 august si vara tocmai iesea pe usa; si ma declarasem super fericita cu acea jumatate de zi pe o plaja din Constanta. Pentru ca exact atunci…

Am plecat avand pe noi deja pulovere dar tinand in maini, cu incredere, palariile de soare. Intr-o cursa in care, da, am ajuns vara din urma. Si ne-am luat inapoi, sub forma unei „pilule” de trei zile, tot ce visaseram: valurile si soarele Mediteranei, portul venetian al Chaniei cu farul egiptean, terasele, muzica grecilor si mai ales stradutele vechi, cu valurile de bougainvillea, cu casele centenare, unele nemaiavand de mult acoperisuri, cu ferestre dincolo de care, privind din strada, te asteapta doar cerul, cu zidurile pe alocuri surpate dar pline de flori, flori peste tot, roz, albe, rosii, violet…

Si peste toate am inghesuit in bagajul cu care ne-am intors si o jumatate de zi petrecuta in Rethymo, alt fost oras port venetian, cucerit si el de turci pe la 1600 (trasatura distinctiva a portului vechi din Chania fiind de altfel prezenta moscheei Kioutsouk Hasan, acum galerie de arta), si el cu un far si un port vechi de sute de ani, ceva mai mici decat in Chania, dar orasul insusi mi s-a parut ceva mai luminos si mai apropiat zilelor noastre ca atmosfera decat Chania.

Insa tot Chania ramane preferatul meu, cu nostalgia sa, cu fiecare colt de strada, cu aleile urcand si coborand pe sub boltele de flori; in Chania iti vine sa fotografiezi non-stop, iar daca te-ai oprit sa faci o fotografie cu o pergola inflorita sau cu o scara plina cu ghivece cu flori vrei sa o faci apoi si din celalalt sens al strazii, pentru ca perspectiva e alta.  De multe ori la capetele stradutelor asteapta albastrul marii, iar inspre capatul opus albastrul cerului sudic, muchia fortificatiilor vechi pe care se catara orasul iesind din mare.

Si te injuri in gand cu ceilalti turisti care vor si ei sa fotografieze ce ai decis tu sa fotografiezi si iti tot intra in cadru asa cum si tu, clar, apari in pozele lor. L-am asteptat nu stiu cat pe proprietarul in varsta al unui magazin de covoare traditionale, al caror rosu contrasta frumos cu zidurile vechii stradute, sa intre odata in magazin sa fac si eu o poza; a intrat, dar a lasat in urma, fix in mijloc, o punga albastra de plastic (parea sa fie cu naftalina) care strica tot fengshui-ul…

Nu am vizitat obiective, muzee – in acest scurt ragaz am vrut sa intru pur-si-simplu in atmosfera, sa ma plimb tihnit pe stradute, sa ridic capul sa ma uit la balcoane, la ferestre, la flori, la cer.

Bucuria pe care am simtit-o iesind in prima seara in port, cu luminile sale, terasele, magazinele de suveniruri, cu apa aceea atat de limpede (la apa visasem cel mai mult in toate lunile de restrictii) incat se vedeau pestii si aricii de mare chiar acolo, in port, o bucurie ca aceea… Cumva, ne-am simtit din nou un pic liberi.

La plecare, in drum spre aeroport, ne-am oprit in doua locuri afara din Chania pe care le recomand:

Plaja Stavros, unde s-a filmat celebra scena a dansului final din „Zorba Grecul” – marea formeaza la baza masivului stancos arid un ochi de apa mai limpede decat aerul, calda data fiind adancimea mica si cu pestisori (acestia pasnici, nu cum fusesera cei din apa marii de langa plaja Neo Chora, din Chania, care te atacau pur-si-simplu, te ciupeau de cum stationai un pic – nu stiu de nimeni care sa fi patit vreodata asa ceva, nu treceau cinci minute fara sa auzi tipatul ascutit al cuiva din apa; si tot la Neo Chora am vazut pentru prima oara in viata o caracatita, marisoara, in apa calda de la mal – probabil urmarea numarului mai scazut de vilegiaturisti in acest an, care a facut ca animalele sa reintre in posesia habitatelor lor naturale si, aparent, sa incerce sa le si apere);

al doilea loc, o oaza de verdeata si flori in mijlocul unei pustietati „populate” doar de maslini si tufe uscate – Manastirea Agia Triada Tzangaroli. O oaza si de liniste, pentru ca in afara batranului care ne-a rupt biletele la intrare si a altor trei turisti, nu am intalnit pe nimeni – niciun calugar, nimic. Biserica insasi era complet pustie, cu toate bogatiile din ea, inclusiv magazinul de suveniruri, unde icoane in valoare de multe sute de euro stateau complet nesupravegheate.

Si am pomenit si de Santorini, dar cum deja postarea aceasta e de-acum destul de lunga si ar fi cate ceva de spus, evident, si despre Santorini, inseamna ca ramane pentru o alta postare.