„Zapada” pe caldera

Atunci cand te apropii de Santorini venind dinspre caldera (vechiul crater sfasiat al insulei care a explodat in urma cu mii de ani, in era minoica, avand in mijlocul apelor bucatile de sol negru ale Nea Kameni si Palea Kameni , cele doua insulite vulcanice) , impresia pe care o ai este ca pe inaltimile insulei astazi semicirculare a nins. „Zapada” care ii incununeaza stancile negre ce se reped aproape vertical in mare este de fapt albul cladirilor spectaculoase ale celor mai mari localitati de pe insula – Fira in centru, cu satele Firostefani si Imerovigli alaturi si Oia la unul dintre capete.

Arhitectura locului este una cu totul speciala, cladirile imaculate par a curge pe pantele suspendate la zeci de metri deasupra marii, porti ce se ridica la capatul unor trepte in coborare par a nu duce nicaieri, in spatele lor sunt doar cerul si marea, vazuta foarte de sus; caci dincolo de ele continua sa coboare invizibile trepte si alei, mereu in jos, mereu catre mare, spre buza prapastiei.

Impresia cea mai puternica ti-o lasa ciorchinii cladirilor parca atarnate unele de altele, atat in Oia cat si in Fira, suspendate, contrastand izbitor cu solul negru vulcanic si, pe alocuri, cu verdele, rozul si rosul intens al florilor cultivate in localitati. Pentru ca in afara acestora, insula este uscata, aproape deprimanta. Pe Santorini nici macar vita de vie nu creste drept, nu ar rezista, ni s-a spus, vanturilor. Tulpinile plantei sunt incolacite pe sol, ca niste cuiburi  de pasare.

Din ce in ce mai multe voci tind sa localizeze in Santorini poate cea mai fascinanta dintre legendele omenirii – Atlantis. Ceea ce e sigur e ca explozia din secolul XVII-XVI I.C. a distrus o civilizatie – nu doar insula insasi, spulberata de explozia violenta a vulcanului, redusa la ramasitele de astazi, ci si celalalt centru al infloritoarei civilizatii minoice, Creta: tzunami-ul pornit cu o inaltime de 200 de metri din Santorini masura inca 70 de metri cand, ajuns pe tarmurile Cretei, a cufundat in istorie Knossos-ul.

Atunci cand ajungeam pentru prima oara pe insula, cu un vas urias de linie plecat din Heraclion, in urma cu 21 de ani, optiunile excursiilor de efectuat pe insula erau trei: vizitarea unei podgorii, a sitului arheologic de la Akrotiri sau, respectiv, a trei localitati de pe insula: Pyrgos – un satuc pitoresc, Oia si Fira. Astazi, plecata doar cu fiica mea cu un catamaran de dimensiuni mult mai modeste din Rethymno, optiunile s-au dovedit schimbate: vizitarea de catre toata lumea a Oiei si Firei si, la alegere, inot langa vulcanul Nea Kameni, mers la plaja neagra Perissa sau timp suplimentar in Fira. Nu ne luaseram costumele de baie la noi, deci primele doua optiuni ieseau din discutie.

Cel mai mult ne-a bucurat vizita in Oia si am fi preferat ca timpul suplimentar avut la dispozitie sa-l fi petrecut acolo, dar… Odata ce urci dinspre parcare spre partea superioara a satului, ai la dispozitie doua variante: fie o iei la stanga, unde, cladirile insirandu-se la nivelul strazii doar pe partea opusa marii, ai,  spre mare, ocazia celor mai spectaculoase privelisti, de natura sa-ti taie respiratia, fie, luand-o la dreapta, vei fi insotit pe amble laturi ale drumului de magazine, ateliere, restaurante si hoteluri care iti vor permite in mult mai mica masura accesul cu privirea inspre mare. Noi am luat-o catre stanga si am mai avut prea putin timp, odata parcurs drumul inapoi, de a ajunge si in partea dreapta, dar nu ne-a parut nicio clipa rau; magazine aveam sa intalnim o sumedenie si in Fira.

In Fira partea superioara a orasului poarta denumirea de Golden Lane (Aleea de aur), atata datorita incidentei crescute a magazinelor de bijuterii cat si „stralucirii” sale – aici veti gasi magazinele si restaurantele cele mai pretentioase de pe insula. Din pacate toate acestea obtureaza vederea spre caldera, asa incat cele mai frumoase fotografii cu care ne-am intors au ramas cele din Oia. Ceea ce vedeti de obicei ca fotografii superbe din Fira, cu mici terase si constructii deasupra marii, sunt cel mai probabil imagini din Firostefani si Imerovigli, atat cat mi-am putut da seama.

Totul e dramatic in Santorini: peisajul, istoria, arhitectura. Atrasi de tragismul istoriei sale, de aura de legenda si mai ales de spectaculozitatea privelistilor de pe inaltimile abrupte ale insulei, turistii nu inceteaza sa soseasca, an de an. Din pacate nu doar cele de mai sus s-au dovedit a fi dramatice.

Ziua a inceput insorita si linistita, astfel ca pe drumul catre Santorini nici nu m-am gandit la eventualitatea unui rau de mare; pur-si-simplu nu mi-a traversat macar gandurile. De fapt am si reusit sa recuperez din somnul pierdut cu trezirea la 5 dimineata pentru a fi la ora 6 la microbuzul care ne dusese din Chania in Rethymno.

In timpul sederii in Fira insa vantul a inceput sa se inteteasca, desi ziua continua sa fie senina, astfel incat, in momentul in care am ajuns in port si ne-am imbarcat pe catamaran in directia Creta, a inceput calvarul. Drumul care la venire durase doua ore ce trecusera ca vantul a devenit in conditii de hula unul de trei ore, din care fiecare minut a fost un minut prea mult. Marea ne-a luat in primire din prima secunda si nu ne-a slabit nicio clipa, astfel ca din primul moment am inceput sa ma gandesc cu disperare la zecile de minute pe care le aveam in fata, uitandu-ma din zece  in zece minute, agonizand, la ceas.

Valurile care pe un vas de mai mari dimensiuni s-ar fi aflat mult sub noi erau acum exact la nivelul ochilor, negre si framantate (unul dintre membrii personalului, intrebat de fiica mea privind gravitatea situatiei, ne-a confirmat ca valurile erau intr-adevar „medium to high” – de la mediu la inalte. In scurta vreme pasagerilor a inceput sa li se faca rau – personalul nu mai prididea sa alerge de la unul la altul, agatandu-se de stalpii din interiorul vasului pentru a-si mentine cat-de-cat o traiectorie; estimez ca mai putin de douazeci la suta din cele peste doua sute de pasageri au reusit sa se tina cu firea pana la final. Eu am rezistat din toate puterile doar un ceas. Am multumit lui Dumnezeu ca fiica mea a dovedit cu aceasta ocazie ca nu sufera de rau de mare. Pana si ea a cazut insa prada unui atac de panica dupa ce a reusit sa ii dea o mana de ajutor unei batrane careia i se facuse rau, blocata in toaleta de pe vas; dupa care a cedat si ea, scurgandu-se pe peretii cabinei si aterizand in fund chiar pe podeaua baii. Eu am fost cred intr-un atac de panica continuu, nereusind sa ma gandesc macar la eventualitatea de a ma ridica din scaun pe tot parcursul.

In marea majoritate a timpului am trait cu groaza ca ne vom rasturna/ scufunda; filmultele proiectate despre cum sa-ti pui vesta de salvare si sa parasesti vasul in caz de pericol nu ajutau deloc. Reclamele, inclusiv la mancare, care continuau pe alte ecrane, nici atat. Incercam sa imi fixez privirea fie pe o plafoniera ca sa evit ecranele, fie afara, pe geam, unde ma ingrozea insa vederea valurilor spargandu-se de geamuri peste fata mea, de care le desparteau cativa milimetri de sticla; de fiecare data cand vasul era lovit din lateral, se cutremura ca si cum ar fi izbit un perete elastic urias; daca inchideai ochii ameteala si greata, daca mai era posibil, se intensificau. Din cand in cand imi veneau in minte imaginile cu furtuna de la inceputul filmului Zorba Grecul; nici asta nu ajuta deloc.

Cumva in nebunia si teroarea aceea, cu starea de rau neintrerupta, desi pranzul luat in Fira ma parasise deja, cum am zis, dupa prima ora de drum, nu mai zic de berea locala Yellow Donkey pe care nu o poti bea nicaieri in alta parte pentru ca este ceea ce se numeste fresh (si pe care am regretat amarnic ca insistasem sa o beau, nefiind bautoare, de dragul magarusului simpatic de pe eticheta – cumparasem de altfel si tricouri aferente pentru mai toata familia) am crezut ca am reusit in mod inexplicabil sa adorm – nu o data, ci de vreo cinci-sapte ori, cel mai mult pentru circa 45 de minute, ceea ce probabil mi-a salvat viata, pentru ca in acele rastimpuri respiratia sacadata si bataile inimii imi reveneau cat-de-cat la normal, calvarul reincepand insa dupa fiecare trezire, cand luam iarasi la cunostinta situatia. Aveam sa aflu ulterior ca nu adormisem (nici nu as fi avut cum, date fiind conditiile), ci, cum se zice, „mi se rupsese filmul”, cu alte cuvinte lesinasem in mod repetat; se pare ca organismul are posiblitatea, atunci cand trauma este prea puternica, sa „stinga luminile” pentru a prezerva pe cat posibil viata subiectului – asa zis-ul blackout. Pe scaunul din fata mea, un domn mai in varsta parea si el dus de pe lumea asta, cu capul balanganindu-i-se – pe undeva, mai bine.

Momentul culminant, in care m-am simtit in plin Titanic, a fost acela in care in boxe s-a auzit anuntul: „Aici capitanul; daca printre pasageri se afla vreun medic il rugam sa se prezinte de urgenta la cabina capitanului.” Pentru mine aceea a fost fara discutie ultima croaziera facuta de placere. Daca as fi stiut macar 10% din cum avea sa fie drumul de inapoiere, chiar raportat la tot ineditul si frumusetea insulei, nu as fi pus niciodata piciorul pe acel catamaran.

Din lesin in lesin timpul a trecut ceva mai repede, astfel ca la un moment dat, la caderea serii, prin stropii valurilor care improscau neintrerupt geamurile, am crezut ca vad pamantul, care nu putea fi decat tarmul Cretei; arantandu-i-l la capatul puterilor fiicei mele si intreband-o plina de speranta daca ei i se pare ca e pamantul sau vreun nor urias foarte jos, raspunsul a venit, nu foarte incurajator: „sa speram ca e pamantul, ca daca e nor, am b…-o”; am trait sa spun povestea, deci… era tarmul, pe care l-am intampinat cu entuziasmul (cat mai era fizic posibil, sleiti de raul de mare si de groaza) unor naufragiati; iar urmatoarea imbunatatire dupa aparitia la orizont a tarmului a survenit odata cu caderea intunericului, cand cel putin nu am mai putut vedea valurile de pe partea cealalta a geamului.

Odata ajunsi in Rethymno mi-am infranat cu demnitate impulsul de a ma lungi pe jos si a saruta pamantul. (Ajunsa dupa doua zile la birou, in anumite momente inca mai simteam podeaua dansand cu mine.)