Despre filmul mut, staruri de cinema si Spanish Revival

Am terminat recent de citit (multumesc din nou, Nati) prima mea carte a lui Melanie Benjamin (mai aveam deja in asteptare, de ceva vreme, de aceeasi autoare, „Lebedele de pe Fifth Avenue” si „Sotia aviatorului” si achizitionasem recent si mai nou aparuta „Doamna de la Ritz” – acum, ca am facut in sfarsit cunostinta cu Melanie Benjamin, nu stiu de care sa ma apuc mai intai). Cartea m-a purtat intr-o lume cu care venisem doar tangential in contact, pentru ca macar filmele lui Charlie Chaplin cred ca le-am vazut cu totii si cate ceva despre inceputurile cinematografului, din nou, cred ca am aflat fiecare in parte (imi vine in minte „Singing in the Rain”/ „Cantand in ploaie”, celebrul musical cu Gene Kelly, care suprinde zbaterile trecerii de la filmul mut la cel sonor, moment ce a marcat sfarsitul primei epoci de aur a Hollywood-ului). 

Cartea, tradusa in romana ca „Femei de Oscar” si numita in original , mai subtil zic, „The Girls in the Picture”, prezinta vietile primelor doua power couples din lumea filmului, pe de o parte Mary Pickford (probabil primul movie star din istorie, detinatoare a unui premiu Oscar si singura femeie co-fondatoare a United Artists ) si Douglas Fairbanks (de el mai auzisem), pe de alta parte mai discretii Frances Marion (considerata pana azi unul dintre cei mai buni scenaristi pe care i-a avut Hollywood-ul, laureata cu doua premii Oscar) si al sau Fred Thompson, fost sportiv celebru devenit star de filme western in epoca filmului mut.

Cartea poate parea un pic mai densa la inceput, pana ce reuseste sa seteze cadrul anilor anteriori primului razboi mondial, dupa care intra insa in detaliile vietilor celor doua protagoniste feminine, legate de o prietenie ce a durat peste ani, timp in care si-au influentat in mod definitoriu vietile una celeilalte. Este si povestea luptei celor doua femei pentru a avea o voce si a-si croi cu demnitate un drum care sa le reprezinte intr-o lume aproape covarsitor masculina.

M-a amuzat, din perspectiva cuiva care traieste acum intr-o epoca in care starurile din show bizz au statuturi similare zeilor din antichitate, atat de diferite fata de omul de pe strada prin opulenta stilurilor de viata si notorietatea de care se bucura, m-a amuzat zic sa citesc despre o lume in care actorii, in special cei din filme, reprezentau niste paria iar artistii care apareau pe scenele teatrelor, ei insisi respinsi de societate, ii desconsiderau la randul lor pe actorii artei nou aparute a filmului. Anuntul unor proprietari cu camere de inchiriat spune, cred, totul: „nu acceptam artisti, evrei si caini”.

Romanul surprinde trecerea de la respectivele vremuri spre cele in care, inca din anii 20-30 ai secolului trecut, se ajunsese la averi de milioane de dolari ale artistilor vremii, iar aparitia unor vedete de film americane, inclusiv in Europa, era intampinata cu flori, strigate, lacrimi si manifestari mai mult sau mai putin periculoase de isterie.

Cartea m-a facut sa caut pe net fragmente din filmele pe care le pomeneste, celebre in epoca – „Saraca fata bogata” a lui Mary Pickford sau „Robin Hood” cu Douglas Fairbanks – stranii pentru spectatorul zilelor noastre, patetice si, pe undeva, penibile – prin jocul exagerat al artistilor, saracia decorurilor si scenariile puerile, dar care in acea epoca au reprezentat momente de varf ale unei arte care tocmai se nastea.

Destinul tragic al lui Fred Thopmson m-a facut sa vreau sa aflu mai multe despre el si viata sa si astfel am ajuns sa dau peste materiale dedicate locuintei pe care acesta impreuna cu Frances Marion au construit-o pe varful unuia din dealurile de langa LA, Enchanted Hill – cu o soarta si ea tragica. Desi construita de unul din arhitectii celebri ai epocii, Wallace Neff (care a realizat printre altele si Pickfair, casa celuilat cuplu mai sus pomenit, demolata in zilele noastre pe motiv ca ar fi fost bantuita), Enchanted Hill, care reprezenta nu doar un exemplu de arhitectura definitorie pentru California, Spanish Revival, ci marca si un moment important din istoria mai recenta a Americii, a fost achizitionata la un moment dat de cofondatorul Microsoft Paul Allen, care a gasit cu cale sa rada intreaga resedinta de pe fata pamantului, pamant ramas  pana in ziua de azi pustiu si napadit de buruieni; stai si te intrebi daca in State nu exista nicio institutie care sa se ocupe de monumentele istorice sau banii chiar pot face totul pe lumea asta. Cohorte de internauti continua sa il huiduie si in ziua de azi pe Paul Allen, intre timp dus dintre noi, pentru ca a lipsit lumea de ceea ce fusese o oaza de frumusete si martora unor timpuri demult duse, dar care continua si vor continua sa fascineze.

Si dintr-una intr-alta mi-am amintit de un film din zilele noastre („Till There Was You”/”Pana sa apari tu”) care celebra o proprietate din aceleasi vremuri ca si Enchanted Hill (si ea demolata in scenariu) denumita in film La Fortuna si in realitate El Cabrillo – din fericire aceasta inca exista si arata ca in povesti, cu o atmosfera si o senzatie de intimitate pe care mi le-as dori ca parte a vietii de zi cu zi. Am revazut filmul si am aflat astfel alte nume de arhitecti ai stilului Spanish Revival, la moda in acei ani 20-30: sotii Arthur si Nina Zwebell, care au creat si o alta minunatie ramasa din fericire si ea in picioare: Andalusia.

Si mi-am amintit ca si in serialul Melrose Place aparea o cladire in acelasi stil, cu structuri delicate de fier forjat, acoperis din tigla, arcade si scari placate cu siruri de faianta colorata si cu revarsari de flori la tot pasul. Am aflat insa abia acum ca doar intrarea in locatia din film exista in realitate, curtea interioara cu toate cele de mai sus fiind create in studio.

Fotografiile de aici nu imi apartin, ele sunt toate preluate de pe net. Unde daca veti da o cautare pe Spanish sau Colonial Revival veti gasi multe locatii care va vor face sa visati.

 

Un gând despre „Despre filmul mut, staruri de cinema si Spanish Revival”

Comentariile sunt închise.