Carlibaba – iarba verde de acasa

Roma, Paris, Viena, Carlibaba… Pana la urma, de ce nu? Carlibaba, „unde se agata harta in cui”, cum se zice. Nu stiu daca as fi ajuns prin zona daca scoala fiicei mele nu ar fi organizat acolo prima ei tabara, in care nu a acceptat sa mearga decat insotita. Si da, in anul respectiv, de cate ori eram intrebata pe unde mai plec in vacanta si raspundeam „la Carlibaba”,  s-a considerat ca fac misto.

Dar, repet, de ce nu? Bine, as putea sa va spun si de ce nu, si anume pentru faptul ca drumul intre Carlibaba si Borsa, deci cel ce uneste Bucovina de Maramures, era si din pacate aud ca mai este inca, din punct de vedere al asfaltului, o oroare: nu se punea problema sa eviti gropile. ci sa alegi la iuteala in care dintre ele sa intri; drumul respectiv nu este decat o insiruire continua de gropi ce musca din suprafata asfaltata ca o lepra, pana acolo incat pe unele portiuni banda dinspre exteriorul pantei muntelui s-a surpat si lipseste cu totul. image_164

Altfel, din punctul de vedere al peisajului, unul dintre cele mai frumoase drumuri de pe la noi – pentru cei care se risca sa-si ia ochii de la sosea. Zona este si singura de la noi din tara in care am regasit acea iarba incredibil de verde pe care o mai vazusem doar prin Tirol si Bavaria, iar imaginea Bistritei curgand chiar pe sub balconul hotelului unde ne-am cazat in Carlibaba (de altfel, cred, singurul din localitate), printre pajistile verzi… un adevarat balsam. Ritmul vietii pare cu totul altfel fata de cel de la oras, te intrebi cum o fi sa locuiesti tot anul, toata viata, acolo…image_223

image_246Unul din satele ce alcatuiesc comuna Carlibaba ne-a uimit prin ceva ce nu am vazut decat in acel sat – nici macar in vreunul din celelalte sate ale comunei: casele impodobite cu braie din motive populare colorate, asa cum de obicei le intalnesti cusute pe iile romanesti.image_259

In zona practic fiecare sat are un mic muzeu dedicat incondeierii oualor de Pasti, iar respectivele oua incondeiate sau decorate cu margelute colorate reprezinta cel mai des intalnit si mai popular suvenir din zona.

carlibaba-614Din Carlibaba se pot face excursii de o zi fie catre manastirile din nordul Bucovinei (preferata mea ramane Moldovita, desi mai putin celebra decat suratele Sucevita si Putna, pentru aerul sau de intimitate si cascadele de begonii multicolore de la balcoanele chiliilor maicutelor) cat si in partea opusa, la Baile Borsa, cu vestita sa Cascada a Cailor, cea mai inalta de la noi din tara (fetita mea nevoind insa cu niciun pret sa urce in telescaun, vizitarea cascadei a ramas pentru noi tot la stadiul de proiect).carlibaba-634

Si daca tot am pomenit de manastiri: am vizitat multe muzee si biserici, din toata Europa, dar o reprezentare mai frumoasa decat cea a sfintilor Mihail si Gavril realizata de Grigorescu la Agapia eu nu am intalnit; iar lucratura de argint care acopera icoana este magnifica. Din pacate nu s-a gasit nimeni sa realizeze replici ale icoanei si nici fotografiatul in biserica nu este permis, nici vreun album nu se gaseste de vanzare, de-abia niste fotografii mai mici decat un calendar de buzunar; in timp ce manastirile noastre vand icoane de argint – de altfel, unele, superbe – grecesti.carlibaba-617

Si daca tot suntem in Moldova si vorbim despre picturile din biserici: habar nu am avut pana sa ajung la Durau ca Tonitza a pictat si biserici: biserica manastirii din Durau este pictata de Tonitza, intr-o maniera foarte interesanta: exclusiv in alb, negru si bej.carlibaba-607

Si tot nu plecam din zona, pentru ca mi-am amintit de „zimbraria” din zona Manastirii Neamtului (in aceeasi arie merita vazuta si casa memoriala Mihail Sadoveanu, pe care de la acea vizita eu nu mi-l mai pot imagina decat admirand iazul catre care se deschide vechiul conac); la „zimbrarie” am avut ocazia sa ating un zimbru de care nu ma despartea decat obstacolul, infim pentru acest animal de o forta terifianta, reprezentat de un gard din plasa de sarma; nu inseamna ca recomand si altora experienta – familia mea si-a tinut respiratia cat eu m-am incapatanat sa-mi trec in palmares si mangaierea unui zimbru. Zimbrii si caprioarele se bucura acolo de un regim de semilibertate. care te face sa pleci simtindu-te ceva mai putin vinovat  din gradina zoologica.image_262

In fine, dupa atatea plimbari si asa cum v-am obisnuit, si o recomandare culinara specifica zonei – ce altceva decat ciorba radauteana? In regiunea din Romania cu cea mai vestita bucatarie, pentru mine ciorba radauteana ramane, printre cozonaci, carnati si placinte, vedeta.

Ithaca – acasa la Ulise

E toamna si asa mi-e dor de vara…file0646

Pentru oricine a citit „Legendele Olimpului” in copilarie, Ithaca nu poate fi decat o destinatie fascinanta. Sa reusesti chiar tu ceea ce lui Ulise i-a luat 10 ani sa faca – si anume sa ajunga pe insula de pe care pornise spre Troia…file0655

Daca mergeti insa in Ithaca sperand ca veti vedea urmele patului sculptat chiar de mana lui Odiseu dintr-un maslin ori vestita panza a Penelopei (sau macar razboiul pe care se tesea panza)… pregatiti-va sa fiti suta la suta dezamagiti: pe insula nu am vazut niciun vestigiu antic – nicio piatra, nicio caramida, nimic. Caminul lui Ulise, daca a existat cu adevarat, fie nu a fost inca descoperit, fie timpul l-a sters cu desavarsire de pe fata pamantului.20150816_121607

De altfel in cele doua incursiuni pe insula (de fiecare data in cadrul unor croaziere pornite de pe alte insule, mai mari si mai calcate de turisti) nu am ajuns decat in locuri aflate pe malul marii, niciodata in interiorul sau. Centrul insulei apare atat de inaccesibil si pustiu incat esti tentat sa te intrebi daca mai exista si alte localitati in afara celor de langa apa.20150816_114225

Din ghidul cumparat pe insula am aflat insa ca a existat chiar o perioada in istoria Ithacai in care te puteai naste si muri pe insula fara sa ajungi vreodata pe malul marii, dat fiind ca in perioada respectiva tarmurile sale erau exclusiv domeniul piratilor ce stapaneau zona. Am fost surprinsa si sa descopar ca morile de vant ce se vad in ruina pe inaltimile insulei nu serveau la extragerea apei, asa cum presupusesem, ci chiar la macinarea granelor. „Grane, de unde grane?” m-am intrebat, uitandu-ma total neincrezatoare la rapele pietroase ce constituie practic Ithaca. Dar da, se pare ca pe respectivele coclauri chiar s-a reusit la un moment dat cultivarea cerealelor.file0601

Salbaticia locurilor e dovedita inclusiv de faptul ca plaja cea mai frumoasa si promovata a insulei, Gidaki, este complet innacesibila de pe uscat – nu poti ajunge pe ea decat venind dinspre mare. Plaja te asteapta cu apele sale turcoaz si unica cladire, un restaurant pe care flutura vioi steagul piratilor, ca o amintire a vremurilor cand locul era calcat  doar de pasii acestora.20150816_132549

Capitala insulei, Vathi, te intampina cu mica insula Lazareto si manastirea Sotiros, exact la intrarea in golf, si cu micile magazine si terase ce urmeaza linia tarmului.20150816_152938

Dar localitatea cea mai vizitata, pe care o include orice croaziera catre Ithaca, este Kioni, un mic sat pitoresc cu cladiri de la 1500, cu silueta distincta a clopotnitei bisericii sale – prilej de mare mandrie pentru localnici. Apele din Kioni sunt atat de incredibil de limpezi, incat, ca sa-l citez pe un amic, poti vedea pana si ochii aricilor de mare de pe fundul apei. Si pentru ca veni vorba de arici de mare, in Kioni si numai acolo am gasit de vanzare bijuterii in forma de arici de mare; daca va fac cu ochiul nu amanati achizitia – nu le veti mai gasi in alta parte; mie mi se scot si acum ochii ca nu am cedat insistentelor la momentul oportun.file0635b

Tot de Kioni ma leaga o amintire plina de suspens: in timp ce vaporasul pe care ne aflam se pregatea sa paraseasca portul, fiica mea a inceput sa se agite, sustinand ca in apa este un rechin; in primul  moment am crezut ca e vorba de o gluma, dar din apa se itea intr-adevar o inotatoare dorsala maricica, ce se rotea continuu; incredula, am presupus ca e vorba de vreo jucarie teleghidata, pana ce am reusit sa vad in toata splendoarea nu un rechin, ci un peste-spada de circa un metru, albastru-indigo translucid (se pare ca pestii devin argintii, cum ii vedem noi pe gheata galantarelor, doar dupa ce mor, o data cu viata scurgandu-li-se cumva si frumusetea culorilor). Si pentru ca nu doar noi observaseram pestele, s-au precipitat sa-l captureze atat o barca cu doi pescari cat si un scafandru cu un harpon: am stat cu sufletul la gura, rugandu-ma sa nu trebuiasca sa asist la uciderea acelui animal superb si tinandu-i pumnii pestelui care din fericire a reusit sa paraseasca in siguranta apele portului, devenite periculoase pentru el – pana ca vaporasul nostru sa se indeparteze, am avut satisfactia de a-i vedea pe pescari abandonand urmarirea si intorcandu-se cu mainile goale.20150816_122714

Ca peste tot in Grecia, specialitatile culinare sunt cele din fructe de mare; iar localnicii vand si o inghetata tipic greceasca: „kaimaki” – eu una nu pot sa spun ca m-am indragostit de ea, dar, dupa cum se stie, „de gustibus…”.20150816_143210

Ceea ce m-a surpins foarte placut sa descopar in Vathi (si m-as fi asteptat sa descopar mai degraba in locuri mai mult asaltate de valurile de turisti ), au fost tenisii marca Celdes, marca greceasca, de care nu mai auzisem pana atunci si care ma farmeca si acum – daca nu ati auzit nici voi de ei, intrati pe Celdes.com si veti vedea sute de modele de tenisi imprimati cu fotografii superbe, reprezentative pentru multe destinatii celebre de pe glob  – un suvenir inedit din vacanta, o idee geniala; pentru Grecia imaginile sunt cu barci, plaje, bougainvillea, leandri, acoperisuri albastre, parame si plase pescaresti, apusuri pe mare si, evident, masline – de ce sa expediezi carti postale, cand poti sa te incalti cu ele?20150816_153427

 

Cheile Gradistei – Fundata

301Pana sa fi mers in urma cu niste ani la un teambuilding organizat la Cheile Gradistei-Fundata habar nu avusesem ca la noi in tara exista o statiune montana suta-la-suta privata, de la cele trei hoteluri (din care unul cu piscina interioara) la pleiada de vile de diferite dimensiuni, la restaurant, traseele sportive si parcul de aventuri. Mai fusesem la Cheile Gradistei, de unde ramasesem cu amintirea restaurantului prin care curge un parau ce alimenteaza, in interiorul restaurantului, printre mese, un bazin din piatra cu pastravi, statusem si la Fundata, cea mai inalta localitate de la noi, cu aerul sau tare, dar chiar nu stiam ca exista si un loc numit Cheile Gradistei-Fundata.dsc_0107

Daca din drumul spre Moeciu faci dreapta pentru a ajunge la Cheile Gradistei dar nu te opresti ci, lasand in stanga statiunea, continui sa urci pe un drum zic eu destul de dificil de circa 5 kilometri, vei ajunge pe platou, unde te asteapta, pe langa cel mai incredibil peisaj montan de la noi (pe care sa-l stiu eu) numita statiune Cheile Gradistei-Fundata.dsc_0156

180Prima legenda pe care am auzit-o spunea ca statiunea i-ar apartine unui cioban care detinand terenurile respective – practic intreg muntele, ar fi construit acolo, in timp, acea statiune. La a doua descindere in zona ni s-a povestit de catre un localnic ca de fapt stapanul locurilor este fostul antrenor al echipei nationale de pentatlon care, plimbat prin lume fiind, s-a insipirat din cele vazute pe la altii si a creat aceasta statiune care te impresioneaza prin armonia sa. Spre deosebire de alte locuri, unde fiecare a construit cum a vrut si a putut, unul din piatra, altul din lemn si altul din tabla, unul hais si altul cea, Cheile Gradistei-Fundata este, asa cum spuneam, un ansamblu armonios de hoteluri si vile mai mari si mai mici, cu stele dupa buzunarul fiecaruia.dsc_0147

Am locuit atat la hotel, in care m-a fermecat atmosfera intima data de peretii pictati, draperiile si cuverturile cu fructe de padure si mai ales privelistea si cantecul pasarelelor in primele ore ale diminetii, cat si in cele mai micute vile, de doar doua camere fiecare, in care mobilierul pictat manual nu te lasa sa nu te gandesti la casuta piticilor din Alba-ca-Zapada – sau poate cea a vrajitoarei din Hansel si Gretel – ceva din povesti, oricum.dsc_0141

Hotelurile se raspandesc la poalele restaurantului – care am constatat ca are meniul identic celui de la baza muntelui, de care pomeneam, cel de la Cheile Gradistei. Atat din restaurant cat si din balcoanele hotelurilor ai o panorama care-ti taie rasuflarea atat asupra masivului Bucegi cat si asupra Petrei Craiului, atat pe timp de zi cat si seara, cand pe coastele muntilor incep sa clipeasca, ici si colo, luminitele rarelor gospodarii raspandite prin acest peisaj incredibil.dsc_0160

Ultima constructie adaugata ansamblului vine sa sporeasca atmosfera de intimitate, picurandu-ti tihna in suflet: asa-numitul „T-shop”, o ceainarie micuta si cocheta, la fel de armonioasa ca si restul locului, in care sorbitul ceaiului se combina cu lecturi la alegere, pentru ca locul este simultan ceainarie si librarie; cartile sunt alese cu pricepere, astfel incat atunci cand termini de savurat ceasca de ceai esti deja prins in mrejele cartii alese si nu ai cum sa o abandonezi – nu prea am vazut persoane sa plece din ceainarie fara sa fi cumparat si o carte. Iar senzatia pe care o ai stand in bataia razelor soarelui pe terasa ceainariei, in aerul tare de munte si cu ochii sorbind o panorama cum nu am vazut nici in calendarele elvetiene, este de neegalat, balsam pentru nervii chinuiti ai celor descinsi acolo din nebunia marilor centre urbane.dsc_0163

Oricine a avut ideea si puterea de a crea aceasta statiune, fie el cioban, atlet sau orice altceva – respectul si admiratia mea. Tara asta merita si ea un astfel de loc.dsc_0158

Si sa nu uit: daca v-am convins, faceti rezervari din timp – locul este preferatul pe lista locatiilor pentru training-uri si team building-uri, asa ca trebuie sa fii mult prea norocos sa gasesti un loc pe ultima suta de metri – nu m-as baza.dsc_0140

Budapesta (un pic) altfel

img_20160628_134808_hdrFiind una din capitalele cele mai apropiate de noi, e greu ca Budapesta sa mai surprinda – prea multi romani au vizitat-o, de prea multe ori, fie si macar in treacat spre destinatii mai vestice, ca sa ii mai fi ramas ceva nestiut. Biserica Matias, Piata Eroilor, Catedrala Sf. Stefan, Palatul Parlamentului, Palatul Regal, Bastionul Pescarilor… Si totusi…img_20160626_184047_hdr

Eu una nu aflasem pana sa ajung acolo (daca nu cumva chiar pana la a doua descindere) ca una din „specialitatile” Budapestei o reprezinta izvoarele termale, captate in cadrul unor bai termale adapostite in hoteluri care sunt astazi monumente istorice. Am mers la piscina si baile din hotelul Gellert, aflat pe malul Dunarii, hotel finalizat chiar in anul 1918, la sfarsitul deci al unei epoci care a lasat capitalei maghiare zestrea sa de cladiri monumentale – deloc putine. Cladirea hotelului merita chiar si o vizita pur-si-simplu, fara a te caza acolo sau a face neaparat baie, pentru vitraliile de pe scara principala si pentru spectaculozitatea piscinei interioare, atat de aparte incat vazusem la un moment dat un film turnat in decorul sau. La capetele piscinei se afla baile termale propriu-zise, in care te relaxezi stand asezat pe banci de piatra, scufundat pana la gat in apa calda. La distanta de ani dupa vizita mea acolo aveam sa aflu dintr-un ghid turistic faptul ca una din bai este destinata exclusiv femeilor, cealalta barbatilor: moment in care am realizat, traznita, de ce eu fusesem singura femeie in baia in care intrasem…20160628_201220

20160626_174937Un alt loc pe care am constatat ca nu il descoperisera nici persoane care statusera luni de zile in Budapesta si care are un farmec aparte este parcul din spatele Monumentului Mileniului din Piata Eroilor; o data aflati in piata pe care nu o rateaza niciun turist, veti intrezari printre coroanele copacilor din parc niste turnulete care sigur va vor parea familiare – si nu va fi o parere: parcul adaposteste copii partiale, la scara mai redusa, ale unor cladiri celebre aflate la data constructiei parcului pe teritoriul Ungariei – iar cea mai vizibila este chiar Castelul Huniazilor. Zona are o aura romantica – am vazut o mireasa facandu-si acolo fotografiile, in atmosfera ca de castel din povesti.20160626_181747

craciun-austria-2-118O alta locatie speciala – gradina zoologica, pare-se una din cele mai vechi din Europa, cu o intrare spectaculoasa,  cu statui si mozaicuri si o cladire a acvariului la fel de impresionanta. Budapesta se lauda si cu cea mai veche retea de metrou de pe continent, care-si pastreaza si ea aerul din alt veac.craciun-austria-2-057

20160627_102114Altfel, de la cea mai recenta vizita am ramas in memorie cu atmosfera plina de vitalitate a centrului Budapestei, in special in comparatie cu centrul Bucurestiului nostru, care pare ca se scurge de vlaga cu fiecare zi care trece si fiecare librarie, cinematograf etc. care se paragineste si se inchide. Vaci Utca, principala lor strada si totodata o zona pietonala, era mai plina de viata ca niciodata, cu magazine pe care la noi le intalnesti doar prin malluri (am inteles ca in Budapesta s-a interzis constructia de malluri), cu cladirile vechi renovate sau in curs de renovare. Centrul Budapestei chiar traieste – si ii merge bine.20160629_110556

20160627_211627Am (re)descoperit pe Vaci Utca, pe langa marcile azi la moda, si magazine pe care le stiam de peste douazeci de ani, magazine cu produse locale de calitate, care duc mai departe traditiile locului: un magazin cu confectii pentru femei inspirate de uniformele husarilor, care dupa ce m-au fermecat pe mine acum douazeci de ani au cucerit-o definitiv pe fiica mea; magazine cu vestitul portelan Herend si cu obiecte din cristal (pe care le-am crezut de Boemia, dar am aflat ca sunt produse unguresti)  superbe, unele dintre ele chiar opere de arta realizate manual – evident la preturi pe masura maiestriei cu care au fost lucrate; un magazin care vinde tot anul oua de Pasti…20160627_211833

In materie de locuri de luat masa sau ridicat un pahar, la moda in ultima vreme nu mai sunt barurile-catacomba ci asa-numitele „baruri-ruina”, deschise in cladiri parasite, pare-se victime acum multe zeci de ani ale bombardamentelor (chiar m-am intrebat cum au rezolvat problema autorizatiilor de functionare…) si „decorate” cu te-miri-ce. Oricum, restaurante si terase sunt cate vrei si pentru fiecare aparent se gasesc destui clienti.20160626_192339

20160627_190740Cum in multe postari am vorbit despre inghetata, nu pot sa nu pomenesc si in acest caz o specialitate locala, deosebita nu atat in privinta gustului cat in cea a felului de prezentare – inghetata-trandafir; dureaza mai mult pana se dichiseste cornetul, dar… e altceva. Si sa nu uit, langa Bastionul Pescarilor exista si un mic si foarte simpatic muzeu al martipanului, cu o multime de figurine vesele si colorate, care ii vor fermeca mai ales pe cei mici.

img_20160628_110954_hdrPer total am plecat cu impresia unei capitale prospere, bine gospodarite, care stie sa-si puna in valoare mostenirea secolelor trecute, de altfel omniprezenta, fara a-i diminua farmecul nostalgic.img_20160628_111210_hdr

Szentendre

20160627_155706De fiecare data cand vorbeam cu persoane care vizitasera Budapesta, afland ca fusesem si eu pe acolo, eram intrebata : „Da’ la Szentendre ai fost?” O data, de doua ori… pana cand a devenit clar ca la prima descindere in zona musai e sa mergem la Szentendre.  Iar acum, ca am fost in Szentendre, de fiecare data cand voi vorbi cu persoane care au fost in Budapesta, sigur voi intreba: „Da’ in Szentendre ai fost? Nu?? Pacat…”20160627_132613

Szentendre nu a fost deloc ceea ce ma asteptam – in primul rand pentru ca, ei bine, cel mai celebru sat maghiar nu este unguresc; da, ati citit bine – este un sat sarbesc. In secolul al XVII-lea, dupa eliberarea Budei de sub dominatia turceasca, zona a inceput sa atraga masiv locuitori din zonele ramase sub stapanire otomana, in special sarbi – acestia primind se pare o serie de privilegii in zona.

20160627_130507Asezat la un cot al Dunarii, in amonte de Budapesta, practic imediat ce ai iesit din Obuda (cea de a treia localitate care, alaturi de Buda si Pesta, formeaza actuala Budapesta), Szentendre („Sfantul Andrei” pe limba noastra) te intampina cu turlele bisericilor sale ortodoxe, principalul element al imaginii satului, asa cum se vede el de pe cheiul Dunarii.img_20160627_133908_hdr

img_20160627_131350_hdrPana a ajunge insa sa intram in sat, dupa ce parcaseram pe chei, ceva ne-a atras irezistibil atentia: un sir de trepte cobora spre marginea apei, iar acolo astepta cu mare interes un card de ratuste –  faptul ca teritoriul le apartine devine evident atunci cand observi la fata locului un automat ce distribuie mancare pentru rate – nu mai vazusem asa ceva pana anul acesta in Ungaria: in schimbul unei monede de 1 EUR sau al uneia de 20 de forinti (parca) primesti doi pumni de granule micute care se scufunda rapid, asa ca fie tu trebuie sa ai o super tinta, fie rata trebuie sa aiba niste super reflexe – in final, tot mai bine cu bucati de paine. Oricum, a fost singura data cand am hranit rate din palma.img_20160627_130946_hdr

Odata terminate monedele de 1 euro, ne-am urnit in sfarsit spre sat. Locul este cu mult mai linistit decat m-as fi asteptat – poate si din cauza ca ne-am nimerit acolo lunea, cand se pare vin mai putini turisti – si cand din pacate magazinul local care m-ar fi interest cel mai tare , „Mediterran Manufaktura””, era inchis – asa ca m-am multumit sa sufar in fata vitrinelor.20160627_133204

20160627_185504Tot in Szentendre am intalnit cel mai mare magazin „Herend” – atrasi de aspectul sau mai altfel decat restul zonei, cu doua coloane albe si fluturi zugraviti pe fatada, am patruns in el ca intr-un muzeu, pentru ca portelanul Herend, destinat candva sa impodobeasca mesele capetelor incoronate, cam tot pe-acolo cred ca bate si in ziua de azi, atata vreme cat o figurina cat palma o poti avea dupa ce ai lasat la schimb niste sute de euro.

20160627_134219Restaurantul la care am mancat este chiar pe cheiul Dunarii si il recomand fara ezitare: mancare gustoasa, variata, portii lipsite de zgarcenie, personal prietenos – locul se numeste „Fantazia”. Restaurante sunt oricum destule in zona, pe alese, inclusiv un restaurant cu specific grecesc.20160627_132630

20160627_151015Strazile vechi urca si coboara pe malul drept al Dunarii, strajuite de casute cochete, ici-colo intalnesti turla inalta a unei biserici, vreun pasaj ingust, o galerie de arta (in ultima suta de ani Szentendre a devenit cunoscut si pentru coloniile de artisti pe care le gazduieste)… Piateta centrala se intinde in jurul unei cruci inconjurate de flori – monument marcand, ca multe altele in Europa Centrala, sfarsitul unei epidemii de ciuma. Si tot in piateta centrala amintirea imi aduce inaintea ochilor un pudel alb caruia stapanii, in ziua unui meci al nationalei Ungariei, ii vopsisera coada in dungi rosii si verzi; pacat ca in seara aceea Ungaria a mancat bataie…20160627_133038

Satul este cochet, armonios, tihnit si are acea trasatura care face dintr-un loc unul din preferatele mele: o atmosfera care te ia cu ea si te ajuta sa faci un salt inapoi in timp; imi plac locurile care te invita sa le ghicesti in lumina unui alt veac, locurile care este evident ca si-au avut gloria lor in alte timpuri, dar care raman vii, fara ca prezentul sa le fi obligat sa-si uite farmecul.20160627_140458

 

 

Cracovia – cautandu-l pe Wyspianski

img_20160630_114610_hhtDe ce l-am cauta pe Wyspianski? Si mai intai de toate cine e Wyspianski ca sa-l cautam? Eu nu am stiut pana nu am citit numarul care i-a fost dedicat, acum ani, de revista „Mari Pictori”. Pana atunci dorisem sa vizitez Cracovia doar pentru ca auzisem ca ar fi cel mai frumos oras polonez – dupa dezamagirea care fusese pentru mine Varsovia, prima capitala pe care am vizitat-o  care mi s-a parut mai urata decat ce avem noi (e drept ca am fost in Varsovia in martie, cand inca iti cad urechile de frig, iar oamenii au trista scuza  ca vechiul oras le-a fost sters de pe fata pamantului in al doilea razboi mondial, asa incat bruma de centru „vechi” pe care o au nu e deloc vechi, ci refacut cu mari eforturi si grija dupa razboi).img_20160630_114828_hht

Sa revenim la Cracovia si mai ales la Wyspianski – ca sa nu va tin cu sufletul la gura, Wyspianski este Mucha al polonezilor – cel mai cunoscut artist Art Nouveau al lor. Iar eu, de cand vazusem fotografia unei schite a sa pentru Biserica Franciscana din Cracovia, tanjeam sa ma vad acolo.img_20160630_114536_hht

img_20160630_145536Centrul vechi al Cracoviei este in primul rand cu adevarat vechi – chiar nu vad cum s-ar putea reconstrui vreodata asa ceva, mai ales dat fiind numarul nesfarsit de biserici vechi pe care le intalnesti la tot pasul; din fericire istoria a fost buna cu Cracovia si i-a lasat zestrea netulburata. Centrul deci are forma unui dreptunghi urias, avand in centru galeria Sukiennice (care mie imi aminteste foarte pe departe, nici eu n-as sti sa zic prea bine de ce, probabil din cauza pozitionarii intr-o piata foarte larga, de Palatul Dogilor din Venetia); si inconjurat de parcul Planty, o centura verde plantata pe locul fostelor fortificatii. O singura portiune a vechiului zid de aparare a fost lasata sa supravietuiasca, in partea dinspre Barbican si Poarta Florianska, de la capatul arterei cu acelasi nume, principala strada ce duce spre centrul vechi al Cracoviei. Iar la capatul opus al dreptunghiului, Castelul Wawel – pentru ca a existat o epoca in care Cracovia a fost capitala Poloniei.20160630_094531

img_20160630_153103Castelul se inalta in varful unei coline ce vegheaza Vistula;  primul loc pe care l-am vizitat a fost catedrala, cu mormintele si monumentele dedicate eroilor natiei poloneze; la finalul vizitei eram deja la curent cu realizarile celei mai vestite dinastii a lor, cea a Jagiellonilor, cu alianta istorica dintre polonezi si lituanieni si mai ales impresionata de povestea primei sotii a celui mai vestit Jagiello, Jadwiga, astazi sanctificata. Urmatorul pas ar fi trebuit sa-l constituie vizitarea Castelului insusi – pana sa ajungem la el insa un indicator ne-a condus catre Donjonul Dragonului – vazusem ca dragonul apare frecvent in simbolistica Cracoviei, asa incat am patruns in donjon; te-ai astepta ca un donjon sa o ia in sus, nu? Ei bine, acesta merge in jos, un coboras spiralat printr-o atmosfera ca de pestera, pana la baza fortificatiilor – unde intr-adevar ne astepta statuia unui dragon – cam uratica ea, neasteptat de moderna, in fine… Partea proasta – castelul ramasese sus; iar la intrebarea „mai urcam o data la castel?” familia mea (si recunosc ca si eu in gand), dupa o dimineata de vizitat orasul, cu picioarele betege, cu rezerva de plasturi consumata – pentru ca in Cracovia chiar e de vizitat, cu soarele incingandu-ne capetele, in fine, familia, oripilata numai la gandul de a-si lua iar picioarele la spinare in susul colinei, a strigat in cor „Nooo!!” – asa ca despre Castel… alta data. Pot sa va spun doar ca are niste gradini cu adevarat frumoase.img_20160630_161816_hdr

20160630_112122Dar ne tot indepartam de Wyspianski – plecati de dimineata de la hotel, dupa o scurta vizita a Bisericii Dominicane (daca ajungeti acolo sa nu ratati stranele principale, decorate cu cantareti , astfel lucrate incat doua strane nu sunt la fel) ne-am indreptat hotarati spre mult visata Biserica Franciscana. Aveam sa aflu mai tarziu din ghiduri ca nu toate vitraliile incredibil de frumoase ii apartin lui Wyspianski si nici macar toate picturile murale cu motive vegetale, dar ideea de baza si cele mai multe dintre picturi, ca si cele mai impresionante vitralii, da. Biserica Franciscana din Cracovia este singura pe care am vazut-o ai carei pereti nu sunt  acoperiti cu scene religioase, ci cu nenumarate flori in stil Art Nouveau – cicoare, papadii, floarea-soarelui, nemtisori, trandafiri…, ca un omagiu adus iubitorului de natura care a fost Sfantul Francisc. Iar alaturi de acestea,  vitraliile, in special cele din spatele altarului, care s-a dorit sa reprezinte cele patru elemente ale naturii; Wyspianski a reusit sa creeze doar vitraliile avand ca tematica focul si respectiv apa – fara nicio exagerare, vitraliile cu irisi si nuferi simbolizand apa mie mi-au adus lacrimi in ochi; as fi putut sta ore doar privindu-le, fericita la simplul gand ca ele exista. Foarte impresionant este si vitraliul plin de forta al Genezei, din capatul opus al bisericii, deasupra intrarii, care-i apartine tot lui Wyspianksi – probabil cea mai celebra opera a sa.img_20160630_115122

L-am reintalnit pe Wyspianski si intr-o „filiala” locala a Muzeului National de Arta, cunoscuta ca si „casa Wyspianski”, ce adaposteste colectia unui Mecena local, Felix Jasienski, ce a donat statului polonez comorile stranse, inclusiv cateva din cele mai celebre picturi ale lui Wyspianski. Colectia chiar merita o vizita, inclusiv casa insasi, si ea din epoca. Am inteles ca vitralii ale lui Wyspianski se mai afla inclusiv in Catedrala orasului, Sfanta Maria, dar recunosc cu parere de rau si rusine ca la finalul zilei petrecute in Cracovia eram atat de rupti de oboseala si atat de chinuit ne taram spre hotel, incat, desi intrati in Catedrala, acele vitralii eu nu le-am identificat – altceva lasat pe, sper, data viitoare – pentru ca in Cracovia chiar ai ce vedea – si sigur o zi de petrecut acolo a fost prea putin.img_20160630_103225_hdr

Hotelul in care am stat il recomand din tot sufletul – chiar in coltul dinspre Poarta Florianska al centrului vechi, cu o cladire si un stil de la 1800, totul „ca pe vremuri” – noi sigur tot acolo am sta daca am reveni – la Hotel Europejski.20160701_090739

De mancat – oportunitatile sunt infinite – piata centrala gazduieste zeci de terase  – practic nu cred sa fie vreo cladire din piata sa nu aiba o terasa in fata, de unde poti admira trecerea calestilor albe cu caii  lor maiestuosi cu panase colorate.img_20160630_102330

Iar in materie de cumparaturi – specificul locului, ca si in Varsovia, il constituie bijuteriile si micile obiecte decorative din chihlimbar – de mai multe culori, de la cel laptos si opac pana la cel aproape grena, cu sau fara insecte prinse de milenii in apele sale – chihlimbarul fiind probabil singurul loc in care aparitia unei muste este binevenita, dat fiind ca prezenta unui astfel de „musafir” creste de cateva ori pretul oricarei bucatele de ambra.20160630_103128

 

Roma & Tivoli – unde curg fantanile

Rareori in viata am avut acea senzatie de vis implinit atat de clara ca in momentul in care, ajunsa in sfarsit in Roma, am aruncat peste umar un banut in Fontana di Trevi – cum aflasem eu ca se face, dintr-o reclama vazuta cu ani in urma. (Trebuie sa recunosc insa ca entuziasmul intalnirii cu fratii nostri latini imi fusese deja in mod neasteptat temperat de insistentele vanzatorilor ambulanti care, derutati probabil de „da”-urile din conversatia noastra, ne tot bagau sub nas ghiduri de calatorie in limba rusa – si asta la picioarele columnei lui Traian!…)

Scan0003Revenind la Fontana di Trevi: cea mai celebra fantana a Romei este impresionanta in primul rand prin dinamismul siluetelor cailor si prin prezenta impozanta a lui Ocean in carul sau din scoica, desi trebuie sa marturisesc ca mi-o imaginam intr-un spatiu mai larg si nu in piateta care de-abia pare sa-i cuprinda magnificenta. In spatele sau, la poate 10 minute de mers pe jos, in Piazza Navona, asteapta un ansamblu de alte trei fantani, cu Fantana celor patru fluvii  a lui Bernini in centru (Nilul, Gangele, Rio Plata si Dunarea, fiecare aferent cate unui continent), iar la capetele pietei Fantanile lui Neptun si respectiv a Maurului,  pe partea dinspre Campo dei Fiori (statuia maurului – tot opera lui Bernini).Scan0007

Scan0005Bernini, artistul despre care se spune ca  a facut mai mult rau Romei antice decat vandalii, pentru ca se pare ca s-a servit de marmura vestigiilor milenare pentru a-si crea propria opera, a lasat insa Romei de azi o serie de sculpturi devenite in memoria mea o parte inseparabila a imaginii  romantice a orasului, impreuna cu leandrii si mimozele Romei si mai ales azaleele, pentru ca am avut sansa ca prima mea vizita la Roma sa aiba loc in luna mai, cand Treptele Spaniole ce unesc biserica Trinita dei Monti cu o alta fantana  a lui Bernini, barca de marmura din Piazza di Spagna, se transforma intr-o mare de flori diafane, albe si roz; momentul in care, venind dintr-o strada laterala, am ajuns la baza treptelor in fapt de seara, trezindu-ma brusc in fata ochilor cu valurile de flori scaldate in lumina reflectoarelor, a fost unul din categoria  „am murit si am ajuns in Rai”.Scan0021

Fantani sunt nenumarate in Roma: Fantana Tritonului, tot a lui Bernini, in Piazza Barberini, fantanile din Piazza de la Republica, cele de pe strada care le datoreaza numele – Via delle Quattro Fontane – asta doar ce am apucat eu sa vad si sa retin. Astfel incat pentru mine, desi am mers acolo cu gandul la Collosseum, Forul Roman si Basilica Sfantul Petru, Roma ramane orasul fantanilor. Si pentru ca am pomenit de Bernini, nu trebuie ratate sculpturile sale din Villa Borghese (pe care am pandit-o ani pana sa ii fie terminata renovarea), in special statuia lui Apolo si Daphne, gratioasa, diafana – frunzele dafinului in care se transforma Daphne sunt atat de maiestrit sculptate incat lumina ajunge sa strabata marmura.

Scan0018Pe   langa celebrele statui antice din incinta Muzeului Vaticanului si pe langa statuile din interiorul  Basilicii Sfantul Petru, nu trebuie ratat nici ansamblul sculptural al lui Michelangelo dedicat lui Moise, intr-o biserica mai ferita dar nu mai putin demna de a fi vizitata: San Pietro in Vincoli (Sfantul Petru in Lanturi), ce adaposteste la loc de cinste chiar lanturile din care Sf. Petru a fost in mod miraculos eliberat.Scan0023

Iar daca toate fantanile Romei nu sunt de ajuns, se mai gasesc: pentru aceia care au vizitat gradinile de la Versailles frustrati de faptul ca vestitele fantani arteziene nu sunt in functiune decat cateva zile pe an si chiar si atunci doar pentru cateva ore, exista revansa – gradinile Villei d’Este, aflate la distanta de circa o ora de mers cu autobuzul de Roma, in localitatea Tivoli, debordeaza de fantani – arteziene sau nu – care de care mai fanteziste, aflate in functiune non-stop gratie amplasamentului in panta. In plus gradinile adapostesc izvoare, cascade, bazine, grote si statui ale unor creaturi fantastice, de la personaje din mitologia romana si chiar asiatica (vezi fantana zeitei Artemis din Efes) pana la dragoni, nimfe, Pegas, himere etc. Doar pe o singura alee din gradina se pot numara 100 de fantani.Scan0006

Doua sute de ani dupa construirea lor in secolul al XVI-lea, aceste gradini au continuat pare-se sa constituie o  sursa de inspiratie pentru tot cuprinsul Europei, din Polonia pana in Portugalia. La randul lor creatorii gradinilor Villei au fost inspirati de vestigiile Villei Hadriana – resedinta imparatului Hadrian, aflata si ea in zona; din pacate se pare ca inspiratia a avut si caracter mai putin spiritual – constructorii luand din incinta vilei romane statui si marmura pentru crearea gradinilor de la Villa d’Este.

Ceea ce atrage atentia ca inedit in timpul vizitarii gradinilor, pe langa numarul si varietatea fantanilor, statuilor etc. este modul in care s-a permis integrarea acestora in peisaj: in loc sa fie curatate de muschi, s-a acceptat ca verdeata sa le acopere partial, astfel ca se creeaza impresia unor gradini in acelasi timp vechi si totusi mustind de viata, practic o “simbioza” a ceea ce au realizat imaginatia si mana omului cu  vegetatia din zona. In plus, insasi structura statuilor si fantanilor din gradini nu este cea clasica, cu suprafete lucioase, din marmura, ci da nastere unui aspect granulat, in genul castelelor de nisip, pe care peste timp mi s-a parut ca il regasesc in fatada finalizata de Gaudi a Sagradei Familia.

Scan0015Ca  recomandari de cazare si masa in Roma – grija mare la numarul de stele – ceea ce la ei poarta trei stele e undeva la nivelul a vreo doua “in banii nostri”; iar localurile frecventate de turisti – fie ele si in zone centrale, fie ele si cu damasc alb si sfesnice cu lumanari pe masa, pot oferi o experienta dezamagitoare – daca aveti ocazia interesati-va unde mananca localnicii insisi cand ies in oras. Stiu ca suna blasfemic, dar in Roma cel mai bine am mancat la… „Planet Hollywood”; Piazza Navona a fost locul intalnirii cu a doua cea mai proasta pizza din viata mea – atat cat suna de incredibil, ne-am intors de la Roma cu o pofta grozava de pizza, pe care ne-am saturat-o pe meleagurile dambovitene. Recomand insa calduros inghetata locala: langa Fontana di Trevi exista o gelaterie care n-ar trebui ratata; in plus, merita o vizita (plus statul la coada, inghetata respectiva fiind recomandata drept cea mai buna din Roma ) gelateria Giolitti (in zona Panteonului) – atat pentru inghetata propriu-zisa cat si pentru localul in sine – acelasi din anul 1900.Scan0016

 

 

Parisul (un pic) altfel

Parisul este probabil orasul pe care noi romanii ajungem sa-l vizitam avand in minte cele mai multe clisee, fie si numai din manualele de limba franceza din scoala: am auzit cu totii de Luvru, Tour Eiffel, Notre Dame, Champs Elysee, Versailles… O data ajunsi acolo insa, in cele mai multe cazuri nu acestea sunt neaparat reperele care ne raman in suflet.

P1080321Da, nu poti sa spui ca ai fost la Paris si ai plecat fara sa vizitezi Notre Dame – nu se face, nu? Dar cea care m-a uimit cu adevarat si care chiar n-ar trebui ratata este o alta biserica, o bijuterie ce tasneste spre cer uimindu-te cu aparenta ei fragilitate, stralucirea si transparentele din care este alcatuita, pentru ca Sainte Eglise, biserica initial construita ca un relicvariu la scara unei catedrale pentru a oferi adapost cununii de spini a lui Isus (pierduta se pare in timpul Revolutiei Franceze, desi am auzit si varianta conform careia Cununa s-ar afla astazi in tezaurul de la Notre Dame), ei bine Sainte Eglise este prin gratia sa o altfel de biserica – alcatuita in fapt din doua biserici suprapuse, din care cea mai de jos, cu arcadele sale gotice colorate si stralucitoare era deschisa publicului, in timp ce biserica superioara, destinata Curtii, alcatuita aproape exclusiv din sticla colorata a vitraliilor care-i alcatuiesc de fapt insisi peretii, pare ca asteapta sa se desprinda de pamant si sa inceapa sa pluteasca spre ceruri. Cum s-a putut construi o astfel de minunatie, si inca acum cateva secole, cum de rezista inca…?P1080296

Am insa in amintire si o intamplare legata de Notre Dame: in fata catedralei am vazut pentru prima oara vrabii care mancau din mana – porumbei mai vazuseram si erau si acolo, dar vrabii… Pentru ca nu aveam nimic sa le oferim si nu voiam sa ratam experienta, am umblat cale de un cartier si ne-am intors cu o bagheta proaspata, crocanta, de vreo juma’ de metru; porumbeii au fost sincer interesati de oferta, vrabiile insa… ca si cum n-am fi fost acolo; pentru ca dupa o vreme in care am stat cu mainile intinse fara ca vreo vrabie sa ne bage si pe noi in seama, sa se lamureasca misterul: un domn ne-a batut pe umar intinzandu-ne o bucata de … ei bine, pandispan – iar vrabiile au navalit in sfarsit; concluzia: la Paris pana si vrabiile au fitele lor.P1080281

Am fost la Luvru (dupa 3-4 ceasuri vazand ca suntem tot la egipteni a trebuit sa bagam viteza indreptandu-ne tinta spre ceea ce stiam ca sunt artefactele de maxim interes, respectiv Victoria din Samotrace, Venus din Millo  si Monalisa – pe care am zarit-o topaind ca sa ne ridicam peste grupul de turisti turnati in ciment in fata ei – pentru ca atlfel cred ca iti poti petrece intreaga viata in muzeu), am fost si la Musee d’Orsay (care mi-a ramas in suflet pentru nuferii lui Monet si mai ales pentru exponatele Art Nouveau de la ultimul etaj), am fost si la Orangerie, tot pe urmele lui Monet, si, asa cum am scris deja, la Marmottant, care ramane unul din muzeele mele preferate, dar pe langa acestea as vrea sa va indemn si catre alte doua muzee poate mai obscure, dar nu mai putin fascinante:

P1080204Musee de Cluny, sau altfel numit Muzeul National de Arta Medievala, aflat in Cartierul Latin, intr-un vechi asezamant gotic ce inglobeaza si vestigii romane, in primul rand pentru celebrele si misterioasele sale tapiserii din seria „Doamna si unicornul”, cu detalii superbe – flori si animale, culori vii pana in ziua de azi si gratia personajelor feminine (citisem „Doamna si licornul” al lui Tracey Chevalier si nu puteam rata ocazia de a vedea cu ochii mei tapiseriile care suscita si  azi intrebari legate de originea, istoria si semnificatia lor); si in al doilea rand, in preajma Place des Vosges,P1080216

Franta - zi de scoala Antonia 165Musee Carnavalet, dedicat istoriei Parisului insusi, din care eu raman cu imaginea interioarelor din diferite epoci ale orasului si, mai presus de toate, cu ceea ce m-a atras de la bun inceput acolo, magazinul de bijuterii Fouquet creat de artistul ceh Alfons Mucha, o opera de arta in sine, cu paunii sai, vitraliile si personajele gratioase, desprinse ca dintr-o carte cu zane, specifice lui Mucha – unul din cele mai frumoase locuri in care m-am aflat vreodata – m-am desprins greu, foarte greu de acolo.Franta - zi de scoala Antonia 211

P1080407Trebuie sa declar ca eu nu sunt fan Paris – poate m-am dus cu asteptari prea mari de la Orasul Luminilor, poate am fost la un moment dat sufocata de avalansa de statui, fantani etc., poate sunt eu inclinata spre a face opinie separata, pentru ca m-am dus de exemplu la Versailles pentru ca din trei palate  sa ma indragostesc de un catun paraginit  (le Hameau de la Reine)… Am avut norocul sa gasesc insa in uriasa metropola si cateva locuri care mi-au ramas in suflet, pe langa cele de mai sus: Fantana Medici din Jardin de Luxemburg – va trebui sa dati un search dupa imagini pe net, pentru ca nu stiu de ce, dar  nu am nicio fotografie cu ea (tin sa o mentionez pentru ca am prieteni care au mers in repetate randuri in Jardin de Louxemburg fara sa fi vazut fantana – si e pacat); si cartierul Montmartre, unul din putinele locuri in care parca am gasit ceva din atmosfera Parisului asa cum o ghicisem din carti; si Ile de la Cite, unde unele strazi pastreaza inca numele ce-mi amintesc de romanele copilariei, cu ai lor muschetari; si Faubourg Saint Germain, cu vitrinele sale chic, le Marais cu atmosfera sa tihnita.Franta - zi de scoala Antonia 228

Am „vorbit” cam in fiecare postare si despre ofertele culinare ale locurilor – despre Paris sunt evident atatea de spus la acest capitol incat te intrebi daca mai merita sa te apuci.

Franta - zi de scoala Antonia 234Locul meu preferat in materie de achizitii gastronomice: magazinele „La Cour Gourmande” – noi am fost fermecati de cel de la baza Montmartre, unde dupa ce am intrat nu ne-am mai oprit din minunat si fotografiat, pentru ca locul este de-a dreptul magic, cu atmosfera sa de magazin de altadata, cu cutiile sale vintage de ciocolata si biscuiti „de pe timpuri”.Franta - zi de scoala Antonia 242

Dupa mai multe vizite in Paris raman insa in principal cu doua imagini dragi mie – de ce tocmai acestea nu stiu: o vitrina dintr-un cartier oarecare, viu colorata, cu tarte si eclere in culori pastelate – pe care am surprins-o  si deci v-o pot impartasi; si un vas inalt de alama in fata unei florarii in mjlocul lui decembrie, plin cu anemone rosii, albe si violet – primele pe care le vedeam in realitate. Probabil ca in final Parisul are cate ceva pentru fiecare.

Franta - zi de scoala Antonia 247

 

 

Viena (un pic) altfel

Concediu Austria 080Viena inseamna aproape intotdeauna Domul Sfantul Stefan, Primaria si tot Ringstrasse, cu cladirile lor imperiale maiestuoase, plus, bineninteles, Hofburg, Albertina si Schonbrun, la care se adauga de multe ori Prater-ul cu roata sa uriasa – pe scurt, principalele sale repere turistice, must-have-urile pe lista oricarui vizitator ajuns in vechea capitala imperiala.Viena 166

DSC_0064Pentru mine Viena ramane in primul rand mijlocitorul intalnirii cu doua dintre pasiunile mai tarziu intrate in viata mea: Hundertwasser si Klimt . Unele din cele mai dragi mie imagini legate de Viena sunt cele ale Hundertwasser Haus si Kunst Haus Wien, cu aspectul lor inconfundabil dat de liniile curbe, evitarea cu orice pret a simetriei si alaturarile de culori vibrante care pe undeva, mie cel putin, imi amintesc de Gaudi, alt geniu mult admirat.DSC_0043

DSC_0084In ce-l priveste pe Klimt (prin acesta din urma ajungand in contact pentru prima oara cu marea mea pasiune: Art Nouveau-ul /Jugendstil/ Sezession, plus mai tarziu descoperitul curent modernist spaniol) si operele sale stranse in principal la Belvedere, pot sa ma laud ca am avut sansa ca in urma cu multi ani (era chiar prima mea iesire din tara) sa mai „prind” in Viena portretul Adelei Boch-Bauer, „Mona Lisa Austriei” devenita simbol national inainte de a fi luat drumul catre Statele Unite. Alcatuirile lui Klimt din forme geometrice si aplicatii de aur, total inedite pentru mine la acel moment, m-au umplut de uimire si admiratie pentru geniul celebrului pictor. Reproducerile operei sale impanzesc astazi Viena pe esarfe, pahare, tricouri si sacose, mai ales atotprezentul sau „Sarut”.Viena 138

Concediu Austria 183O atractie mai putin poate umblata de turisti este Schmetterlinghaus (Casa Fluturilor), amenajata in incinta Palatului Imperial Hofburg, intr-o parte a fostelor sere ale palatului, locuita acum de alaiuri de fluturi exotici zburand in jurul cascadei amenajate pentru ei, hraniti cu bucati de portocala si banane. Unii dintre fluturi ating dimensiuni respectabile, suficiente ca sa bage in sperieti, poate si datorita „ochilor” uriasi pe care natura li i-a desenat pe aripi, un copil de sase ani  – cat avea atunci fetita mea, pentru care intalnirea a fost mai degraba una traumatizanta.Concediu Austria 175

Nu in ultimul rand, la marginea dinspre dealuri a Vienei, Grinzing, un fost sat inglobat astazi in structura metropolei, in care practic fiecare casa este acum un „Heuriger” – restaurant traditional specializat initial in servirea, toamna, a vinului nou, cu chelneritele imbracate in costumele traditionale cu sort si maneci bufante si cu clienti deveniti dupa o vreme bine-dispusi, balanganindu-se la unison cu paharele ridicate, in ritmul muzicii populare austriece.Concediu Austria 294

Atentie insa – bucataria austriaca nu este pentru cei delicati (exceptie facand foetajele si dulciurile lor renumite): satula de atotprezentele in meniuri snitele si salate de cartofi am zis sa mai incerc si altceva: ramanand cat-de-cat in zona traditionalului, mi-am zis sa iau si un carnat – m-am trezit in farfurie (nu pot sa nu povestesc, experienta a fost marcanta, de genul „si nemancat, si cu banii luati”), cu ceva ce parea a fi doar umplutura unui soi de sangerete; zicand sa adaug totusi si ceva mai usor, am comandat si o salata de varza; ei bine, varza s-a dovedit a fi nu doar calita, dar si plina de costita afumata – deci, cum spuneam, bucataria austriaca traditionala nu este pentru papilele si stomacurile delicate.Concediu Austria 289

Insa tot in Viena am mancat una dintre cele mai bune inghetate din viata – sub forma unor sfere albe din inghetata de vanilie care, odata taiate in sectiune, se dovedeau a avea un mijloc orange din inghetata de caise – combinatia este dincolo de cuvinte. Deci, daca odata ajunsi in Grinzing veti alege heuriger-ul a carui intare este decorata cu o colectie impresionanata de tirbusoane vechi (din pacate nu-mi mai amintesc cum se chema), neaparat comandati aceasta inghetata. Si sa va ganditi va rog la mine…Viena 123

Fiskardo – Kefalonia – undeva in inima mea

 

20150813_143810Daca s-ar inventa teleportarea, sunt sanse mari ca primul salt sa-mi doresc sa-l fac spre Fiskardo.20150814_193307

Fiskardo – probabil singurul port maritim care este, oricat de ciudat ar suna, invizibil de pe mare. De ce? Pentru ca este complet ascuns de o limba de pamant pe care se inalta ruinele unei bazilici de secol II-III si cele apartinand unor vechi faruri, unul aparent de pe la 1800, celalalt, rotund si cu zidurile strapunse de ferestre goale,  vizibil si mai vechi. Siluetele lor te intampina atunci cand te apropii venind dinspre Lefkada, dupa calatoria de exact o ora cu vaporul din Vassiliki – asta dupa ce, sositi cu masina de pe continent, ati luat – neaparat – pranzul in Sivota (am mai scris despre Sivota cand vorbeam despre o mai veche calatorie in Lefkada si nu mi-am schimbat parerea).20150810_153526

Si despre Fiskardo am mai scris, atunci cand am vorbit despre Kefalonia, dar pentru ca anul trecut am avut ocazia, in sfarsit, sa ma si cazez in Fiskardo si nu doar sa fiu in trecere pe acolo, si pentru ca Fiskardo chiar merita o postare doar despre el, si pentru ca mi-e dor de Grecia si cand spun Grecia eu spun, aproape intotdeauna, Fiskardo… ei bine…20150813_144137

20150810_224613Mi-e dor de port, mai ales la orele serii, cand se aprind luminile, atat pe uscat cat si pe barci (bine, barci… ditamai iahturile si catamaranele, pentru ca Fiskardo e una din destinatiile de fite ale Greciei); mi-e dor de fiecare pravalie si terasa – dupa 10 zile deja ne salutam cu proprietarii – am in fata ochilor fiecare fir de bougainvillea si pipa turcului atarnand luxuriant. Imi vine in mine imaginea micului magazin alimentar din stanga portului, deasupra intrarii caruia isi facuse cuib o pereche de randunici cu trei pui pe care-i vedeam itindu-se deasupra noastra in timp ce cumparam inghetata; chiar in ultima noastra zi in Fiskardo au iesit din cuib – pe rand, pana la ultimul, ramas sa piuie frustrat de unul singur – mi-a parut bine ca am apucat sa-i vedem zburand inainte de plecare.

20150814_174340Mi-e dor de mica plaja Elies, pe care nu am fost niciodata mai mult de cateva persoane, chiar „peste drum” de farurile venetiene, pe care ne cadeau lenes ochii in timp ce stateam lungiti sub coroanele copacilor uriasi de pe plaja – plaja noastra; si de imaginea Ithacai, la o aruncatura de bat, atat de apropape incat, pana sa facem o croaziera pana acolo, am crezut ca acele coaste pustii si inalte ii apartineau tot Kefaloniei.20150817_172150

Si de plaja Emblisi – nu atat pentru plaja, care e plina de niste bolovani atat de colturosi incat si sa stai in fund te apuca mila – ca sa stai lungit ar trebui sa te fi nascut fachir, dar pentru apa golfului, atat de limpede incat in pozele facute la marginea ei cu greu poti spune care parte a corpului este in apa si care nu; iar pestii care inoata in jurul tau sunt atat de vizibili si atat de numerosi – iar unii suficient de mari – incat pentru prima oara in viata mi-am pus problema daca nu cumva musca.20150818_122431

20150817_203432Restaurantele sunt in principal in port – aici puteti gasi de la terase unde se vand traditionalele gyros si souvlaki pana la localurile mai pretentioase cu bucatarie internationala, avand  mesele chiar in buza apei. Preferatul nostru – seara de seara dupa ce l-am descoperit – „Iridra”, cu cascadele sale de flori, de unde nu am plecat de la nicio masa fara o surpriza din partea casei – inghetata ascunsa sub aparenta unor bomboane de ciocolata, lichior delicios de lamaie, iar in ultima seara un borcanel de gem de portocale facut in casa. De altfel in orice loc am facut cheltuieli mai consistente (cu ocazia cumpararii de suveniruri pentru familie si prieteni la sfarsit de vacanta) am plecat cu cate ceva oferit pe deasupra – grecii stiu sa-si vanda marfa – si asta de niste mii de ani, nu de ieri – de azi.20150812_110630

Mi-e cam frica sa fac recomandari de cazare – pentru ca de-abia am prins noi insine un loc acolo si oricum pun pariu ca pe anul asta chiar nu mai e nimic liber – poate prin cine-stie-ce noroc: „Kiki Apartments”, suficient de aproape de port incat sa faci cinci minute la pas pana acolo, suficient de departe incat sa ai parte de liniste (oricum in port nu se aude muzica decat de la un singur local mai izolat, „Panormos” – vechea denumire romana a satului; nu-mi amintesc nimic care sa deranjeze, te poti relaxa in tihna desi aglomeratia si forfota sunt prezente atat la pranz cat si la orele serii, cand de-abia ai loc sa te strecori printre mesele de pe chei. Din cand in cand isi mai faceau aparitia pe la mese doi cantareti ambulanti, dar in rest…)20150812_105006

As mai vrea sa pomemesc si de patiseria „Melina”, si de pizzeria de langa bazinul cu pesti cu statuia unei broaste uriase – unde am comandat pizza volcano crezand ca e doar o pizza picanta dar ne-am trezit cu o pizza chiar de forma unui mic vulcan, din al carei „crater” ieseau flacari albastre si care a intors toate capetele de pe la mese.20150812_105306

Fiskardo e despre emotii – oricat m-as stradui, oricate repere concrete as asterne „pe hartie”, nu despre asta este vorba – ci despre un loc unde am simtit ora de ora nevoia sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca ne aflam acolo. Pasii mei se astern si acum pe drumul dinspre port, la intoarcerea spre „casa”, pe langa vestigiile romane, sub cerul plin de stele, cu marea licarind in stanga noastra si inca simt mirosul de mirabilis si iasomie. Voi cei care sunteti acum in Fiskardo… o, Doamne, cat as vrea sa fiu in locul vostru!20150812_105901