Toate articolele scrise de admin

Less (or MORE?)

Atunci cand vezi pe coperta unei carti ca a castigat premiul Pulitzer si vezi si nenumaratele elogii de care vine insotita, clar asteptarile sunt atat mari cat si… de un anumit fel. Pentru a lua premiul Pulitzer o carte trebuie sa fie foarte bine ancorata in realitatea momentului. Iar in anul 2018 se pare ca era timpul pentru o carte despre gay – de fapt nici macar despre gay ca si fenomen, o carte cu un personaj gay. Ceea ce toate marsurile si protestele nu au facut pentru cauza gay face aceasta carte, care pune toata viata unui scriitor gay intr-o atmosfera de normalitate la care poate nu te astepti: nu este deloc o carte manifest, poate singurul mesaj de gen sa fie, foarte discret, chiar titlul cartii si al capitolelor, care preiau acel „Less” care este intr-adevar numele personajului, dar pe care nu il poti separa de sensul de „untermensch”, caci iata, oriunde s-ar duce in lume, personajul este Less/ „mai putin” – „mai putin la inceput”, „mai putin la sfarsit”, „mai putin marocan”, „mai putin francez”… Altfel, o carte care, desi elogiata pentru umorul sau (si da, chiar am ras in hohote la un moment dat), este in subteran o carte trista: eroul cartii, Arthur Less, isi rescrie cartea despre drama unui scriitor gay, carte respinsa de editor, transformand-o intr-o carte amuzanta, care sa prinda – drama nu „prinde”.

Autorul insusi, Andrew Sean Greer, la randul sau gay, scrie o carte doar la suprafata amuzanta. Greer pare sa fi presimtit succesul cartii sale – personajul Robert Brownburn este castigator in carte al premiului Pulitzer si afirma la un moment dat: „Prizes aren’t love. Because people who never met you can’t love you. The slots for winners are already set, from here until Judgement Day. They know the kind of poet who’s going to win, and if you happen to fit the slot, then bully for you!”./”Premiile nu sunt despre a fi iubit. Pentru ca nu te poate iubi cine nu te-a intalnit niciodata. Tipologiile castigatorilor sunt stabilite deja, de acum si pana la Judecata de Apoi. Se stie ce tip de poet va castiga si daca se nimereste sa fii tu ala care se potriveste, norocul tau!”

O carte densa, cu tenta autobiografica, autoironica (vezi citatul de mai sus), tratand despre viata, dragoste, parenting, lumea literara, a premiilor si festivalurilor literare, aducand un elogiu discret traducatorilor si editorilor, o carte care reuseste sa aiba si suspans si, bonus, un final a la „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” al Agathei Christie (sau mai nou, a la „Pacienta tacuta” – Alex Michaelidis).

La ce alte scrieri m-a mai dus cu gandul cartea? Evident, recent citita „Iubire interzisa” a lui Tudor Chirila din „Exercitii de echilibru” – cu totul alt vibe, zvarcolitor, patimas, dar atat de autentic. Mai demult cititul „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnica” al lui Marguerite Yourcenar (ea insasi gay) si tot al sau „Memoriile lui Hadrian” – aveam sa ii admir ulterior statuile lui Antinous, cu adevarat superb, prin muzeele lumii. Si la „Cei domni din Bruxelles” al lui Eric-Emmanuel Schmitt, cel mai apropiat ca atmosfera de „Less” – o lume mult mai calma, fara zbucium si revendicari.

Ce aduce in plus „Less” este ca lumea sa nu este nici macar una care se ascunde – cum spuneam, ceea ce surprinde este insasi atmosfera de normalitate cap-coada. Fara steaguri curcubeu (am in fata ochilor un mare steag curcubeu pe fatada primariei din Ljubljana sau, mai recent, dungile curcubeu interpuse intre cele ale trecerilor de pietoni din Bruxelles), fara dorinta de a iesi in fata, a soca, chiar si fara acel „pride” atat de vehiculat. Nu sustin cauza respectiva, la propriu „nu-mi permite religia”, personal functionez pe principiul „live and let live”, mi s-a rupt sufletul citind despre soarta personajului din The Imitation Game – Alan Turing… mi-as dori insa sa pot folosi culorile curcubeului fara a fi automat asociata fenomenului si mi-as mai dori o lume fara degete bagate in ochi, fara „mandrie” nejustificata, pana la urma. Atata timp cat se tinde catre o normalitate, exagerarile nu ar trebui sa-si afle locul; ceea ce e prea mult va dauna intotdeauna. Si revenind la „Less„, ma gandesc ca tocmai atmosfera de normalitate din carte o face sa fie in fapt o utopie.

DIN CER AU CAZUT TREI MERE

„… cel mai tare doare ca nu poti sa-i imbratisezi pe cei care n-au mai putut sa te astepte

Acum treizeci de ani ma intorceam din prima mea iesire din tara – o luna la Viena. Bunicii care m-a crescut, pe care nu o mai vazusem de un an, ii aduceam din putinele mele mijloace de pe atunci o cutie cu jeleuri de la austrieci, pe care abia asteptam sa i-o dau – ii placea ca seara, inainte de culcare, sa se trateze cu un dulce – o bomboana de ciocolata, un jeleu sau macar o lingurita de dulceata – ciocolata si jeleurile erau rare in vremurile acelea. Cutia cu jeleuri in forma de fructe colorate aveam sa i-o dau unei batrane din sat, prietena de-a bunicii, de sufletul celei care ma crescuse de la unsprezece luni – in timp ce eu strabateam Viena cu gandul la ea, mamaie odihnea deja sub pamant.

Ultimul rand al cartii Narinei Abgarian, „Din cer au cazut trei mere„, m-a aruncat violent in ziua de dupa revenirea la Bucuresti, cand mama m-a chemat intr-o camera, a inchis usa, mi-a spus sa ma asez pe canapea si mi-a spus „Mamaie nu mai e”… Dupa un an in care fusese bolnava si imi trimisese prin mama vorba sa nu merg la ea pana nu se face bine, mamaie nu mai putuse sa astepte; sunt sigura ca ar fi vrut, dar… nu a mai putut. A vrut sa nu o vad bolnava; si mi-a ramas in amintire asa cum a vrut sa o tin minte, inca sanatoasa, iesita in drum la ultima noastra despartire, facand semn cu mana spre masina care se indeparta, asa cum doar pe ea si pe bunicul i-am vazut luandu-si la revedere: cu palma intoarsa nu spre cel ce pleca ci spre ei insisi si cu miscarea de inainte-inapoi a palmei, ca un vesnic indemn la drum bun. Am privit-o prin luneta masinii pana cand a disparut dupa un cot al drumului – de parca as fi stiut ceva si voiam sa prelungesc cat mai mult ultimele clipe in care o mai vedeam.

*

Am citit de multe ori ca incercam sa ne regasim de fapt tot pe noi in ceea ce citim, in ce ascultam, in ce privim. In cele cateva zile cat mi-a luat sa dau gata cartea Narinei Abgarian (trecuta in 2020 de The Guardian printre cei mai buni sase autori contemporani europeni), desi actiunea se petrece intr-un sat armean, eu am fost in satul bunicilor. Satul care a pierit intr-o noapte din iulie 1975 si nu a mai fost niciodata la fel – decat in amintirile celor care il cunoscusera pana atunci, pentru ca singura casa ramasa pe locul in care fusese si inaintea acelei nopti a fost cea a bunicilor, salvata de un mar urias aflat in fata ei, care a tinut piept viiturii; restul au fost luate de rau sau abandonate mai tarziu, toti ceilalti locuitori alegand sa-si ridice alte case, mai sus in munte, pe bucatile de pamant unde avusesera pana atunci fanete sau livezi. Iar Buzaul a continuat sa roada, an dupa an, din vechea vatra a satului disparut.

Maran, satul aflat in varful muntelui Manis-kar, isi pierde si el jumatate din suprafata si din suflete intr-o noapte, iar apoi inca o jumatate din locuitori in urma foametei, precedata la randul sau de invazii de sobolani si insecte, seceta si furtuni. Nu lipseste nici razboiul. Si cu toate acestea, viata in acest sat ce la inceputul naratiunii se pregateste sa moara, ca si eroina sa principala, are o liniste si o dulceata cu care ramai in suflet; mi-a parut rau sa plec din Maran la sfarsitul cartii.

Viata oamenilor este simpla, evenimentele din viata satului sunt marunte dar au importanta lor, trecutul e mereu prezent si atat de aproape, incat inca se mai cunosc cu exactitate radacinile fiecarui nume din sat. Iar magicul este prezent necurmat. Aceasta impletire a supranaturalului cu evenimentele vietii de zi cu zi m-a dus cu gandul pentru prima oara, desi carti care imbina fantasticul cu realul am tot citit, la „Un veac de singurate” al lui Garcia Marquez. Cred ca o sa-mi fac curaj sa il recitesc – sa tot fie douazeci si cinci de ani de cand l-am citit si m-a bagat intr-o depresie de speriat. Nu e cazul romanului Narinei Abgarian. Citindu-l, am umblat pe ulite care nu mai sunt de mult, m-am revazut privind printre ulucile gardurilor vecinilor la florile rosii si albastre de fasole – ale noastre erau mereu doar albe; mi-am reamintit caruta tiganilor spoitori care aparea in fiecare an pe terenul de pe malul Buzaului unde altfel barbatii din sat jucau uneori popice; am revazut-o pe mamaie luand duminicile drumul bisericii, cu cosul in care avea platoul cu coliva, cu flori rupte din gradina ei si cu sticluta de vin cu impletitura de sarma verde si alba care o transforma intr-o mica damigeana (ma intreb si acum pe unde va fi sfarsit, pentru ca pe mine acea damigenuta in miniatura nu ma putea duce decat cu gandul la bunica) ; vasul de ceramica alb cu flori albastre, cu manere si capac tot din lut, in care mamaie aducea „la loc” (o bucata de teren la poalele muntelui, strajuita de un nuc urias, unde bunicii cultivau departe de casa porumb presarat ici-colo cu cuiburi de fasole) pranzul cu mamaliguta calda inca, pe care il mancam sub crengile nucului cand bunicii se opreau din prasitul porumbului. Mi s-a spus ca nucul nu mai este – in mintea mea el e la locul lui, iar bunica mai sapa inca „la loc”, aplecata cu capul pana la gumarii pe care ii purta sau papucii de pasla lucrati de un nene din sat si pe care ii avea toata lumea pe acolo; am gasit-o odata „la loc” cand, venind intr-o vizita neanuntata, ne-au intampinat curtea si casa pustii – asa ca am continuat sa o caut acolo, cu incapatanare, ca intr-un pelerinaj, si dupa ce ea luase pentru ultima oara drumul catre biserica.

Multumita Narinei Abgarian am mers din nou cu bunicul in josul Buzaului la ceasul amurgului pana in satul vecin sa asteptam sa coboare din munte vacarul cu vacile – una din cele mai dragi amintiri ale copilariei: vacile coborand lenes pe panta muntelui, aparand si disparand printre copaci, insufletirea ce ii cuprindea pe toti cei ce asteptau in momentul in care iesea la iveala din padure prima vacuta si stiam ca asteptarea se apropia de sfarsit, incercarile de a ghici de la distanta care dintre ele era Dumana sau Joiana noastra. Oare mai coboara si astazi vacarul pe aceeasi poteca la ceas de seara? Mai asteapta cineva in ulita cum asteptam cu bunicul si, mai tarziu, cu bunica?

Am stat din nou cu bunica la gura sobei din fonta, inghesuite amandoua pe aceeasi bancuta albastra lucrata candva de bunicul, cu o inimioara taiata in piciorul de lemn, impuindu-i capul cu tot ce mai citisem de la ultima revedere, i-am vazut mainile batatorite de munca, patate de seva mormanelor nesfarsite de urzici si frunze de sfecla tocate cu satarul pe un blat urias facut dintr-un singur trunchi imens de copac inchingat de tataie intr-un cerc de fier, in care miile de zile de „tocat buruiana la pasari” sapasera asemenea unei coveti, iar mainile bunicii ajunsesera sa poata lua taciunii din foc de-a dreptul, m-am dat din nou in leaganul pe care tataie mi-l construise solid, din lemn, vopsit tot albastru, prins sub streasina sopronului – m-a durut sufletul cand, dupa ani multi de cand bunicul plecase de tot, am aflat ca a fost desprins de acolo unde mana lui il legase pentru ultima oara in seara zilei care a fost ultima pentru satul vechi al bunicilor.

*

Pentru Maran, asa cum veti vedea, mai exista insa, in mod neasteptat, speranta.

Si mi-a mai amintit aceasta carte, cumva, de o alta: „Bastarda Istanbulului” a lui Elif Shafak, cu detaliile sale legate de bucataria armeneasca si cea turceasca si senzatia ca in cele din urma, la nivel simplu, uman, suntem aceiasi – sub alte nume, in alte limbi, dar, in esenta, aceiasi, cu aceleasi nazuinte si bucurii simple, ale vietii de zi cu zi.

O carte magica, cu o curgere lina, care, in ciuda tuturor dramelor si traumelor atator generatii, iti lasa sufletul mangaiat.

Dincolo de fereastra se lasa noaptea sudica, maturand pervazul cu raze de luna timide si povestind in cantec molcom de greieri visele pe care le visa lumea. Anatolia statea intinsa pe perne, strangand la piept albumul cu fotografii de familie, si plangea.

NU VOR MAI FI POVESTI

Incepand de ieri seara voi da cu teama cautari pe net dupa scriitorii preferati. Dupa Peter Mayle, mi-am luat aseara ramas bun datorita netului si de la Lucinda Riley – nu stiam ca plecase din aceasta lume in luna iunie a acestui an, la circa doua saptamani de la publicarea ultimei sale carti, de data aceasta nu doar „cea mai recenta”, ci chiar ultima: „Sora lipsa”/ „The Missing Sister”, a saptea carte din seria celor sapte surori, pe care s-au concentrat in ultima vreme eforturile Lucindei. Mesajul postat de familie anunta ca Luncinda a reusit insa sa lase in urma sa cele necesare pentru ca fiul sau sa poata incheia seria cu o a opta carte, dedicata lui Pa Salt/ Atlas – cei care au citit cartile deja aparute stiu la cine ma refer.

In momentul in care, vara trecuta, mi-a venit pachetul cu ultimele patru carti ale seriei de atunci, nu am mai putut citi nimic altceva pana nu am ajuns la finalul cartii „Sora soare”/ „The Sun Sister”. Si de atunci asteptasem cu nerabdare continuarea. Voi citi cea de a saptea carte stiind ca acea calatorie va fi ultima in compania Lucindei Riley, ca invitatia aceasta intr-altul din universurile nascute din imaginatia sa a venit de dincolo de pragul dintre lumi.

Am calatorit impreuna, intai in India, in paginile cartii „Trandafirul noptii”, care ramane una din preferatele mele, in Thailanda cu „Secretul orhideei”, iar in ultima vreme, cu cartile seriei surorilor d’Apliese, din Elvetia in Brazilia, Norvegia, Scotia, Spania, Anglia, Kenya. Fiecare din cartile seriei tese, inclusiv in jurul unui personaj real, o poveste: in „Sora umbra” am descoperit-o cu placere chiar pe Beatrix Potter, minunata autoare a lui „Peter Rabbit” si una din pionierele miscarii de conservare a zonelor rurale ale Angliei – celor care nu ati vazut filmul „Miss Potter” cu Renee Zellweger si Ewan McGregor, vi-l recomand cu multa caldura.

Am (re)descoperit locuri reale devenite legendare, ca acel Muthaiga Club din Kenya, am intrat din nou in Happy Valley in care mai „fusesem” atat cu filmul „Out of Africa” (Meryl Streep si Robert Redford) cat si in paginile cartii „Zbor in jurul soarelui” a Paulei McLain – despre legendara Beryl Markham, despre care eu nu stiusem nimic pana atunci – cea care, printre altele, i l-a furat in realitate baronesei Karen von Blixen (Meryl Streep) pe Denys Finch (Robert Redford). Am intrat in vechiul „Oriental Hotel” din Bangkok, am „asistat” la constructia statuii uriase a lui Isus din Rio.

Cartile Lucindei nu sunt ceea ce se numeste „literatura serioasa”, nu vor castiga niciodata Premiul Nobel pentru literatura – ceea ce nu le face mai putin magice si, de ce nu, geniale. Pentru ca iti trebuie geniu sa tesi astfel de povesti, astfel de lumi, sa tii prinsi in mreje cititorii sute si sute de pagini, o carte dupa alta.

Cu copertile lor colorate si romantice, cartile sale iti spun din primul moment ca te asteapta o calatorie pe meleaguri exotice, povesti pline de pasiune, nostalgie, surprize. E o invitatie pe care o accepti – sau nu. Eu ma bucur ca am acceptat-o. Lucinda Riley ramane una din scriitoarele ale caror opere m-au ajutat sa evadez – lucru pentru care ii raman recunoscatoare. Asa cum apare scris in materialele despre ea, daca v-au placut Kate Morton, Kristin Hannah si, zic eu, Santa Montefiore, dati-i o sansa Lucindei Riley – o merita din plin, nu va va dezamagi.

Din pacate, de la Lucinda Riley nu vor mai veni de-acum povesti care sa ne incante imaginatia si sa ne faca sa visam la locuri exotice si destine romantice.

Zbor lin catre Pleiade, Lucinda! Si multumesc.

Kahlil Gibran

Cei care tin pe birou, ca si mine, calendare cu cate un citat pe zi sigur au luat contact, fie si numai asa, cu gandirea lui Kahlil Gibran.

For in the dew of little things the heart finds its morning and is refreshed„. Atat de minunat pusa in cuvinte actuala filozofie, atat de la moda, a lucrurilor simple – doar ca Gibran a publicat aceste randuri acum aproape 100 de ani.

Imi propusesem de mult sa citesc fie si numai „Profetul”, considerat capodopera sa. Am fost constiincioasa si am citit si introducerea, afland astfel ca Gibran a fost si un pictor consacrat, nu doar al treilea cel mai bine vandut poet dupa Shakespeare si Lao Zi. I-am cautat picturile pe net si am fost surprinsa de stilul lor, atat data fiind epoca in care au fost realizate cat si originile poetului, filozofului si pictorului care a fost Gibran: primul arabo-american caruia i s-a ridicat un monument pe teritoriul Washingtonului. Monument superb, inspirat, dupa mine, tot din opera lui Gibran: „Capul lui Orfeu plutind pe raul Hebrus catre mare„. Aceasta plutire catre mare, intalnirea dintre izvoare si rauri cu marea apare de mai multe ori si in lucrarea sa in proza, frumoasa ca o poezie, „Profetul”. La fel pasarile.

Asa cum am ales sa o fac in ultima vreme, il las pe Kahlil Gibran sa vorbeasca, asa cum a facut-o, acum 100 de ani, despre…

… copii: „You may give them your love but not your thoughts.

For they have their own thoughts.

You may house their body but not their souls.

For their souls dwell in the house of tommorrow, which you cannot visit, not even in your dreams.”

… invatare: „The teacher […] If he is indeed wise he does not bid you enter the house of his wisdom, but rather leads you to the threshold of your own mind.”

… vorbire: „And in much of your talking, thinking is half murdered.

For thought is a bird of space, that in a cage of words may indeed unfold its wings but cannot fly.”

… durere: „And you would accept the seasons of your heart, even as you have always accepted the seasons that pass over your fields.”

… religie: „He who wears his morality but as his best garment were better naked.”

And if you would know God, be not therefore a solver of riddles.

Rather look about you and you shall see Him playing with your children.

And look into space, you will see Him walking in the cloud, outstretching His arms in the lightning and descending in rain.

You shall see Him smiling in flowers, than rising and waving His hands in trees

„Cum sa opresti timpul”/ „Umanii”/”Biblioteca de la miezul noptii” – Matt Haig

Cumva, nu pot rezista sa vad pe coperta unei carti cuvantul „biblioteca” si sa nu-mi doresc sa citesc cartea respectiva. Daca o carte este un portal catre o alta lume si un alt timp, atunci fascinatia unei intregi colectii de astfel de cai deschise este una irezistibila. Asa ca in ultima vreme am citit „Biblioteca de pe luna”, „Biblioteca de la miezul noptii” si „Mica librarie de pe Sena” – biblioteca,  librarie… cu carti sa fie. Vad ca exista si o „Biblioteca din Paris”.

Despre „Biblioteca de la miezul noptii” nu vreau sa va spun nimic – doar ca mesajul este unul genial, capabil sa te puna pe picioare, sa te scoata din depresie, sa-ti sece valul caraielilor impotriva sortii  si pe cel al plangerii de propria mila. Eu zic ca e de ajuns, nu? Ce ii poti cere mai mult unei carti? Eh, dar tot nu ma pot abtine sa dau un pic de spoiler, fie si asa, mai indirect: in copilarie m-a intristat foarte tare o povestire despre o fetita care se ruga ca mama ei sa fie inviata; i s-a promis acest lucru cu conditia sa aduca o lumanare aprinsa de la o familie care niciodata nu pierduse pe cineva; ghiciti rezultatul. Mie aceasta povestire mi-a adus-o in minte lectura celei mai noi carti a lui Matt Haig; cum spuneam, asa… mai indirect. Trebuie sa recunosc si ca atunci cand am luat prima oara cartea in mana intr-o librarie si am parcurs putin din ea, am pus-o repede la loc – intr-o prima faza e foarte foarte trista, socant de trista, brutala. Treceti peste si mergeti cu curaj inainte – ideea cartii am gasit-o inedita iar mesajul final, cum spuneam, genial – mult mai optimist decat cel al povestioarei de mai sus, va promit.

Dar ca sa faceti totusi cunostinta cu autorul, Matt Haig, cu care si eu am facut cunostinta recent, am copiat fragmentele care mi-au vorbit mie din doua carti mai vechi ale sale: „Cum sa opresti timpul” si respectiv „Umanii”. Ambele, la randul lor, inedite ca subiect si abordare. Din ce vad, Matt Haig a mai scris si alte carti pe care le-am trecut pe lista mea, inclusiv carti pentru copii: „Ganduri de pe o planeta nervoasa”, „Cateva motive sa iubesti viata”…

Eu zic ca e cel mai bine sa lasi omul sa se prezinte singur, iar randurile de mai jos vor face exact asta – ce-i drept, filtrate prin prisma propriilor mele sensibilitati si preferinte. Citatele sunt strict in ordinea in care mi-au aparut in fiecare dintre cele doua carti, fara vreo ordine de preferinta. Eu, una, consider ca mi-am gasit un nou scriitor favorit.

” Stiu ca nu e sanatos sa te plimbi pe strazi  care nu-ti mai sunt familiare, cautand amintiri peste care a trecut buldozerul…”

„Oamenii credeau in vrajitorie fiindca lucrurile erau mai simple asa. Oamenii nu au nevoie doar de un dusman, ei au nevoie de-o explicatie. In vremuri tulburi, de multe ori e de folos ca oamenii sa fie convinsi de existenta vrajitoriei…”

„Progresul umanitatii parea sa se masoare in distanta pe care o puneam intre noi si natura.”

„O pasare a aterizat pe pervaz.

N-am recunoscut specia. Pasarile erau diferite aici. O creatura galbena mica si robusta cu aripi cenusii. Si-a scuturat capul spre fereastra. Apoi in directia opusa. Nu ma saturam niciodata de felul in care pasarile se miscau atunci cand nu zburau. Formau mai degraba o serie de tablouri decat o miscare continua. Stacatto. Momente impietrite.”

„Dar trebuia sa o uit o data pentru totdeauna. Sa las totul in urma. Aveam nevoie de un „sfarsit”, cum spun oamenii in prezent. Desi nu poti inchide usa trecutului niciodata. Cel mult poti sa il accepti.”

„… o vaca stand in mijlocul drumului, privindu-ma cu ochii ei mari. Parca incerca sa-mi comunice ceva care se pierdea usor in prapastia dintre animale si oameni.”

„Atatia oameni. Atatia straini. Hohotele de ras care se revarsau din oameni precum liliecii dintr-o pestera.”

„Berea slaba nu rezista mult. […] Berea slaba e totusi o lectie mai valoroasa in viata. Daca astepti prea mult, vei spune la revedere inainte sa apuci sa dai buna ziua.”

„Marion, fiindca era fata si nu apartinea nobilimii, nu s-a dus la scoala. Cu toate acestea, noi credeam ca e important ca ea sa citeasca, sa-si dezvolte mintea si sa-i daruim locuri in gandurile ei unde sa se ascunda. „

„Nu stiu. Si nici nu conteaza. Nimic in viata nu e sigur. Asa stii ca existi in lume, prin nesiguranta. Bineinteles, de aceea ne dorim uneori sa ne intoarcem in trecut, fiindca il cunoastem sau credem ca il cunoastem. E un cantec pe care l-am mai auzit.”

„Pasarea galbena sta o vreme pe pervaz, apoi zboara. Asta e natura. Exista lucruri pe care le-am trait si pe care nu le voi mai incerca niciodata pentru prima data: iubirea, sarutul, Ceaikovski, un apus in Tahiti, jazzul, hotdogul, un Bloody Mary. Asa e natura lucrurilor. Istoria a fost – este – o strada cu sens unic. Trebuie sa mergi inainte. Dar nu intotdeauna trebuie sa privesti in viitor. Uneori, e suficient sa te uiti in jur si sa fii fericit acolo unde te afli.”


„Dupa o vreme de stat cu un catel in poala, iti dai seama ca exista o necesitate: aceea de a-l mangaia. Sa nu ma intrebati cum se intampla asta in mod necesar. „

„Viata umana, mi-am dat eu seama, devenea, in mod progresiv, tot mai rea pe masura ce imbatraneai, dupa cum auzeam. Soseai pe Pamant, cu talpici si manute de bebelus, si cu o fericire infinita, apoi aceasta fericire se evapora incetisor, pe masura ce mainile si picioarele iti deveneau tot mai mari. Apoi, incepand din anii adolescentei, fericirea devenea o chestie pe care puteai sa o scapi cu totul din stransoarea ta, si, de indata ce incepea sa-ti alunece, capata greutate. Era ca si cum cunoastrea faptului ca putea sa alunece era exact ceea ce o facea mai dificil de tinut, indiferent cat de mari iti erau talpile si mainile.”

„Poti sa o privesti cand isi bea sucul ei roz de grapefruit si se uita fix la fiul ei cu niste ochi ingrijorati si neajutorati. Vezi ca pentru ea a fi parinte inseamna sa stea pe un mal si sa priveasca de acolo copilul aflat intr-o ambarcatiune vulnerabila cum se indreapta spre larg, spre ape din ce in ce mai adanci, nadajduind, dar nestiind cu siguranta, ca va exista pamant undeva, inainte, departe.”

„Umanii sunt una dintre putinele specii de fiinte inteligente din galaxie care nu au rezolvat cu adevarat problema mortii. Si, cu toate acestea, ei nu isi petrec toata viata caraind si urland de groaza, sfasiindu-si propriile trupuri cu ghearele sau rostogolindu-se pe podea. Unii umani fac asta – i-am vazut in spital -, dar acei umani sunt considerati a fi cei nebuni.

Acum , luati in considerare urmatoarele.

O viata umana e, in medie, de 80 de ani pamanteni sau de aproximativ 30.000 de zile pamantene. Ceea ce inseamna ca ei se nasc, isi fac vreo cativa prieteni, mananca vreo cateva mese, se casatoresc, sau nu se casatoresc, au un copil sau doi, sau nu au niciunul, beau vreo cateva mii de pahare de vin, au raporturi sexuale de cateva ori, descopera o galma undeva, simt un pic de regret, se intreba unde o fi zburat timpul, stiu ca ar fi trebuit sa faca totul in mod diferit, isi dau seama ca ar fi facut totul la fel, si dupa aceea mor. Se duc in marele nimic negru. Afara din spatiu. Afara din timp. Cel mai neinsemnat dintre zerourile neinsemnate. Si asta-i tot, intregul calabalac. Totul inchis pe aceeasi planeta mediocra.

Dar, la un nivel fundamental, umanii nu par sa isi petreaca intrega lor viata intr-o stare catatonica.

Nu. Ei fac alte lucruri. Lucruri precum acestea:

se spala;

asculta;

se ocupa de gradinarit;

mananca;

sofeaza;

muncesc;

sunt cuprinsi de dor;

castiga bani usor;

se holbeaza;

beau;

ofteaza;

lectureaza;

se joaca;

fac plaja;

se plang;

fug;

fac calambururi;

socializeaza;

fantazeaza;

gugalesc;

sunt parinti;

renoveaza;

iubesc;

danseaza;

se fut;

regreta;

dau gres;

se straduiesc;

spera;

dorm.

O, si fac sport.”

„Aplauze. (Cand umanilor le place ceva, ei isi bat palmele una de alta. Nu are niciun sens. Dar cand fac asta pentru tine, iti incalzeste creierul.)”

Drum bun, Peter Mayle!

Acum putin timp am descoperit intr-o librarie o carticica roz: „Douazeci si cinci de ani in Provence”, de Peter Mayle. Si m-am bucurat zicandu-mi: „Iata, Peter Mayle a mai scris ceva despre Provence”; si am acceptat bucuroasa noua invitatie la calatorie, fara sa stiu ca era deja… o invitatie peste timp. Pentru ca acum, cautand ceva pe net despre scriitor, m-a inmarmurit un perfect compus: „Peter Mayle a fost un autor…” Cum adica, a fost? Pentru o secunda am sperat intr-o greseala. Dar nu; anul mortii: 2018… iar eu regretam ca in 2019 nu gasisem timpul si nu-mi luasem inima in dinti pentru a-i face o vizita si a-i cere un autograf la Menerbes – noua carte imi aratase cu cata bucurie isi primea fanii aparuti la poarta lui.

Cartea, aceasta din pacate de-acum ultima carte, venita ca o incheiere a tuturor cartilor pe care le-a scris despre Provence, am simtit-o parca mai deschisa catre universul privat al autorului decat pe toate celelalte – te introduce in culisele mutarii acestui englez in sudul Frantei, in cele ale realizarii celebrului film bazat pe una din cartile sale, „Un an bun”, iar pentru prima oara am avut ocazia sa vad si fotografii din Provence realizate chiar de sotia autorului.

Si dat fiind ca de la citirea primelor sale carti, „Un an in Provence” si „Din nou in Provence” (urmate de multe altele care au facut iubita Franta cu mult mai mult decat stiu sa fi facut-o francezii insisi in ultimele decenii), dat fiind ca, zic, ajunsesem sa-mi port si eu, fie si pe fuga, pasii pe acolo, m-am simtit de aceasta data de parca imparteam ceva cu autorul, un soi de… mandrie sa-i zic, de genul „Da, am fost si eu acolo, da, stiu exact despre ce vorbesti, da, am si eu aceleasi amintiri…”

M-au atras spre Provence, pana intr-atat incat in final, dupa mai bine de zece ani de visat, chiar am ajuns acolo, si toate acele imagini cu maslini, levantica, lamai si floarea soarelui, dar in primul rand cartile sale. Cartile lui au creat pentru mine o magie, au functionat ca un magnet. Am stat si m-am intrebat acum daca a existat pentru mine vreun autor cu care sa fi calatorit mai mult, catre o destinatie pe care sa ma fi facut sa mi-o doresc mai mult – si nu, nu-mi vine niciunul in minte.

Si nu doar cartile sale, de atatea si atatea ori reeditate fie si numai la noi, dar viata sa insasi iti pune in fata ochilor un vis, care, iata, cateodata, asa cum s-a intamplat cu Peter Mayle insusi (si cu personajul principal din „Un an bun”), poate deveni realitate: faptul ca un corporatist se poate rupe de viata sa plina de bugete, termene, presiune, stres etc etc si poate incepe o cu totul alta viata, in cu totul alt ritm, o viata plina de bucurii simple, intr-unul din cele mai frumoase locuri din lume – iti da macar ceva la care sa visezi. Ma bucur pentru Peter Mayle ca a avut parte de aceasta realitate – si ca a impartasit-o cu noi.

„Decizia noastra de a schimba tarile insa era intampinata cu aprobare si intelegere universala. Nu numai ca Franta era cea mai grozava tara din Europa, dupa cum ni se spunea in mod frecvent, dar Provence era cea mai grozava regiune din Franta. Unde in alta parte straluceste soarele trei sute de zile pe an? Unde in alta parte mai gasesti un rose cu adevarat autentic, uneori cu aroma de fructe, alteori sec, gustul verii intr-un pahar? Unde in alta parte mai este branza de capra o forma de arta? …”

Un singur fragment – dar ce savoare, ce bucurie a vietii, cata lumina… Ce bucurie, in miezul iernii, cand eventual afara suiera vantul, sa pleci astfel intr-o calatorie in sudul insorit si inmiresmat vazut prin ochii lui Peter Mayle?

S-a stins in locul care l-a facut atat de fericit, despre care a scris cu atata amuzament, cu atat de multa placere. Francezii insisi nu ar fi putut-o face cu o joie de vivre mai savuroasa si oricum ei nu ar fi putut fi la fel de credibili ca, iata, un englez.

Drum bun, lumea tocmai a devenit un loc mai trist… M-ai facut sa rad de/cu tine de atatea ori; in seara asta am plans pentru tine. De fapt, pentru mine – pentru ca, fara sa stiu, facuseram ultima noastra calatorie impreuna. Multumesc.

Invitatie in Paris

Nu intotdeauna citesc si paginile de multumiri de la sfarsitul unei carti; exceptand cazurile in care chiar sunt curioasa si sper sa gasesc informatii in plus despre sursele de inspiratie ale autorilor sau despre cat de mult din carte, daca e vorba de personaje reale (cum e cazul in „Madame Picasso” de Anne Girard si, am aflat ulterior, si in „Un apartament la Paris”), este documentat si cat inventat.

La finalul partii de multumiri a primului roman publicat al autoarei Michelle Gable, „Un apartament la Paris”, am gasit insa un fragment pe care il preiau aici, pentru ca surprinde exact ce gandeam si eu atunci cand am inaugurat rubrica de calatorii in gand: „… dragi cititori care ati parcurs aceasta carte sau care n-o s-o faceti, va multumesc pentru ca descoperiti lumi noi si le impartasiti cu altii. Va multumesc pentru ca vorbiti despre ele si pentru legaturile care s-au creat astfel. Va doresc multe alte calatorii si un drum cat mai scurt pana la urmatoarea voastra carte favorita.”

Frumos, nu? M-am simtit cumva inclusa 🙂

Ce leaga aceste doua carti pe care s-a intamplat sa le citesc una dupa cealalta? Evident, Parisul. Care imi apare foarte des in ultima vreme in carti – (slaba) consolare pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie, acum aproape un an, o calatorie visata si stabilita aproape ora cu ora; stiu, am mai zis-o, sanatosi sa fim!

Si ce mai leaga cele doua carti? In fiecare dintre ele urmarim cate o tanara fata fugita, una de acasa, alta de la maici, atrase de mirajul Orasului Luminilor, fiecare gasindu-si de lucru in vestita metropola la cate unul din cabaretele in voga atunci ca si acum: Folies Bergere, respectiv Moulin Rouge.

In fiecare dintre carti marea pasiune a protagonistelor se intampla sa fie un pictor: intr-una din ele un artist atat de complet necunoscut mie incat l-am considerat fictiv, Giovanni Boldini, in cealalta, evident, Pablo Picasso. Pablo Picasso ajunge sa fie pomenit, de fapt, in ambele volume.

Amandoua scrierile te introduc in atmosfera Belle Epoque, „Un apartament la Paris” mai mult in perioada ultimului deceniu al secolului XIX, in timp ce „Madame Picasso” ii urmeaza cumva, cronologic, cu anii primului deceniu de secol XX si dupa.

Veti afla atat despre lumea licitatiilor de arta (licitatia din „Un apartament…” chiar a avut loc, se pare, iar apartamentul insusi chiar a existat – imagini ale sale se regasesc pe net, descoperirea sa starnind mare valva in anul 2010) si universul ebenistilor cat si, in „Madame Picasso”, despre iubirile artistului si in principal despre cea mai enigmatica si tragica dintre acestea, Eva Gouel.

Ambele carti mi-au amintit de un film care mi-e foarte drag si pe care in consecinta l-am urmarit de multe ori: „Midnight in Paris” al lui Woody Allen, cu a sa eterna fascinatie a vremurilor de aur care, nu-i asa, sunt mereu ramase in trecut.

Iar urmarindu-i plimbarile prin Paris americancei April Vogt din „Un apartament la Paris” nu am putut sa nu-mi amitesc si de o mini serie simpatica de pe Netflix, „Emily in Paris”, care cu imaginile sale colorate a mai ostoit un pic (dar un pic, ca rana e mare…) dorul de Paris.

Deci daca vreti sa faceti o baie de Paris, Parisul de atunci, Parisul de acum… Eu am in asteptare si „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – ocaziile de a „pleca” intr-acolo nu lipsesc.

Si din cand in cand merge si o plimbare cu Googlemaps prin Paris – am constatat ca se poate chiar „intra” in unele magazine – am „intrat” chiar intr-unele in care in viata reala nu as avea tupeul nici sa ma opresc in fata vitrinei.

In concluzie, avem la indemana multiple mijloace (carte, film, net…) pentru a crea ceea ce autoarea „Elegantei ariciului” (alta scriere cu actiunea in Paris – m-am dus chiar, cu Googlemaps, sa „vad” cladirea din carte, ca si strada din „Toate florile Parisului”) numea „un altundeva chiar aici”.

Zana

Compunere scolara – 17 ani

„Cei în vârstă spun că acel castel era părăsit de generații. Și de ce nu ar fi? O construcție singuratică din piatră, cocoțată pe un varf de munte, deasupra unei prapastii adânci. Turlele lui, și anume cele care au ramas în picioare, străpungeau cerul, pierzându-se în ceața deasă de deasupra.

 Cine locuise înainte în castel? Nu se știe. Legenda spune că au fugit cu toții în timpul unei nopți atât de întunecate încât nu îți puteai vedea mâinile ridicate în fața ochilor. Pentru prima oară, Luna a murit, iar stelele i-au urmat, ca să învie apoi în noaptea următoare, luminând pustiul.

De ce nu s-au mai întors niciodată? De ce nu le-a luat altcineva locul celor dispăruți? Deși bătrânii spun că nimeni nu mai calcă pragul porților de fier, eu am văzut cu ochii mei lumina slabă care răzbește prin fereastra pe jumătate spartă, aflată în vârful celui mai înalt turn. Din nefericire, nu numai eu am văzut-o, ci și tineri a căror curiozitate le-a biruit rațiunea.

 Au apărut povești cum că între pereții de stâncă ar sălășlui o femeie frumoasă cum nu s-a mai văzut pe Pământ. Că ochii ei văd până în miezul sufletului tău și că îți poate îndeplini orice dorință doar dacă petreci o noapte în castel. În nopțile furtunoase, ochii îmi jucau feste, căci, cum priveam în sus, spre culmea abruptă a muntelui, vedeam un corp palid cum se apleacă peste balustrada balconului aproape prăbușit. Părul îi era negru, unduindu-se asemenea unui bici în bătaia nemiloasă a vântului. Nu m-a surprins atât prezența ei cât m-au surprins sclipirile sidefii ce îi împodobeau spatele. 

Cei din sat spuneau că am înnebunit și să nu dau crezare băieților ce vin din oraș pentru a cuceri, așa cum o numeau ei, pe nemiloasa zână. Dar cum să nu le dau crezare, când vedeam cum, la orele imposibile ale dimineții, un călăreț se apucă să străbată muntele ca mai apoi să nu mai coboare niciodată. 

 În timp, zece cavaleri bogați, veniți din toată lumea, au pornit agale spre castel. Nouă nu s-au mai întors. Unul singur a reușit să se întoarcă la baza muntelui, fără cal, cu sabia ruptă și armura însângerată. Cu ultimele puteri, îngrozit, grăia despre o scorpie cu mâini osoase și degete lungi, cu gheare ce se repezeau să sfâșie. O fi ajuns acel cavaler la baza muntelui, dar nu i-a mai fost dat să își vadă casa, căci în aceeași zi i s-a săpat groapa, iar aceasta l-a primit fără prea mult fast.

 Bătrânii au încercat să ne convingă de nenorocul de a da peste o ceată de lupi flămânzi, căci conform lor aceia sunt cauza morții bărbaților suficient de nerozi cât să se aventureze în acele părți ale ținutului. În sat au început revolte, tinerii cereau luptă, bătrânii cereau nepăsare.

   Cât despre mine, eu o vedeam tot mai des. La balcon, la fereastră, la baza muntelui, dând târcoale, privind cu jind spre sat. În somn o visam aproape de fiecare dată cum mergea singură, desculță  pe holurile reci, îmbrăcată într-o rochie de culoarea corbului. Mă uimea contrastul între veșmant și pielea albă, aproape translucidă. Singura urmă de culoare era movul pierdut al aripilor care păreau mâncate de molii. Îi auzeam șoaptele, suspinele, murmurul în timp ce cânta o melodie tristă. Dimineața, când prima rază de soare îmi atingea chipul auzeam bătăi de aripi si mă mințeam că e o pasăre. 

 Au trecut luni de zile, timp în care au mai dispărut încă zece cavaleri, iar șoaptele femeii s-au transformat în plânsete și urlete de agonie. 

Stăteam la pervazul dormitorului meu, contemplând dacă să mă aventurez și eu pe urmele celor de dinainte. O simțeam cum mă strigă, iar tentația creștea. Oare îi strigase și pe ceilalți ? Gândurile îmi erau încețoșate de imaginea zânei, ghemuită într-un colț, șoptindu-mi numele. Să răspund oare chemării? 

  Noaptea s-a așternut, iar eu am ieșit tiptil din sat, îndreptându-ma spre munte. Luna mi-a arătat cărarea și, anevoie, am pornit, tremurând, spre Iad.”

Anthos

Am sustinut mereu ca anumite emotii trebuie puse pe hartie atunci, pe loc – peste ani nu mai simti la fel, nu mai scrii la fel.

Mai stiti cum erati, cum simteati (cum scriati) la 12 ani?

„Vad lumina stelelor cum atinge varfurile infrigurate ale ramurilor. Copacii sunt aplecati sub vantul crud ce le zboara frunzele uscate ce isi dadeau ultima suflare. Cerul intunecat, acum castel al noptii, domneste peste pamant, doar felinarele insirate de-a lungul drumului razbat in intuneric.

Ochii tai calzi ma privesc sfiosi din spatele incaperii. Un zambet prinde contur pe buzele tale, iar eu imi intorc cu repeziciune capul, pierzandu-ti privirea. Imi imaginez cum iti piere zambetul si iti vad chipul intristat, apoi iti aud pasii cum ies din incapere.

O adiere rece de vant imi biciuieste fata in timp  ce aud pantofii ce se izbesc de podea, pasii tai ducandu-se din ce in ce mai departe de mine. Inchid ochii si imi las capul pe spate, amintindu-mi, cu inima torturata de durere, toate intamplarile magice care, pentru un timp, au alergat prin mintea mea.

Am incercat cu atata ardoare sa te uit, dar amintirile nu ma lasa. Iti pot spune „buna” in mai putin de o secunda, dar sa spun „pa” imi va lua mai mult decat o eternitate.

Incerc totul: sa te ignor, sa te uit, sa te fac sa ma urasti, dar cand iti vad ochii, in acel moment regret fiecare incercare. Cand pleci, cand nu te simt langa mine, inima imi ingheata.

Vreau sa nu ma mai gandesc la tine, sa imi vad de pasiunile mele, de prietenii mei, de viata mea si ma ingrijoreaza ca, pentru mine, viata ta, sentimentele tale, durerile tale au devenit si ale mele, fiind mai importante decat orice as simti eu. Ma faci sa uit de propria-mi existenta, sa simt dureri de care inainte nici nu aveam habar ca pot exista.

Viata mea, datorita tie, este acum formata din dureri mari si mici, iar cand o raza de fericire strabate pacla de nori sub care traiesc, strabate doar ca sa fie mai apoi astupata de alti nori.

Sunt zile in care mor, atunci cand nu imi spui nimic, cand te prefaci ca nu exist. Uneori simt nevoia sa iti spun ceva, ca sa stii ca sunt acolo pentru tine. Tu stii asta, dar nu iti pasa.

Am incercat de nenumarate ori sa schimb ce simt, dar nu imi sta in putere. Mi-am intors inima pe toate partile, am torturat-o, dar nu vrea sa isi schimbe decizia. Este o bestie, careia ii face placere sa ma vada suferind, cu lacrimi in ochi, imaginandu-mi scenarii de poveste, care tot ce fac este sa imi rupa inima si mai mult.

In zilele in care nu imi arunci nicio privire simt cum o sabie al carei tais il pot simti, dar nu il pot vedea, imi strapunge trupul. Treci pe langa mine uneori, cu asa o nepasare. Simt lacrimi calde inundandu-mi ochii.

Inima mea tresare grabita cand ochii mei se intersecteaza cu privirea ta calda. Nu realizam ca te-ai intors. Eram prea ocupata cu propriile mele ganduri. Ma perpelesc incet sub privirea ta concentrata asupra mea. Te apropii de mine, iti aud pasii. Imi var nasul intr-o carte, incercand sa iti ignor pasii apasati, care se aud si mai aproape de mine.

Mana ta atinge masa unde stau. Ochii mei speriati isi indreapta privirea spre tine. Buzele tale schiteaza un zambet protector, iar intentiile mele de a te ignora dispar.

Inima imi bate tare, parca sa imi sparga pieptul, cusca in care a fost inchisa atata timp. Privirea ta ramane atintita asupra mea. Iti raspund cu un zambet lipsit de incredere, apoi te uiti la mine cu o  sclipire in ochi pe care rar am zarit-o in privirea oamenilor.

Sufletul imi este plin de un sentiment nou, inedit, imposibil de descris in cuvinte.

Ma pierd in privirea ta si te las sa ma iei cu delicatete de mana si ma privesti apoi zambind sincer. Ma smulg din mana ta deoarece imi amintesc fiecare lacrima varsta, imi amintesc ca nu te vreau in viata mea. Cand te-am vrut, parca pentru tine nu existam, iar acum, cand ma vrei in viata ta, eu nu vreau sa fiu parte din ea.

Privirea ta trista nu imi trezeste niciun sentiment. Imi ridic ochii spre chipul tau, apoi ii cobor, privindu-te cum incerci sa imi iei mana in a ta. Chipul tau este lipsit de zambet, dar ochii iti sunt calzi, spunandu-mi sa nu plec. Incep sa cred ca poate ai nevoie de mine, ca iti pasa de inutila mea existenta sau, cel putin, asta imi spun ochii ce ma privesc induiosati.

Nu imi mai smulg mana din stransoare, ci o las acolo, in mainile calde ce nu vor sa ma raneasca.

Ma uit in ochii tai, iar un val de sentimente imi inunda inima.

Poate ca nu vei mai pleca, poate ca vei fi acolo cand voi avea nevoie de tine.”

 

Despre albine?

S-a intamplat sa dau in ultima vreme peste doua carti despre care pot spune ca sunt (si) despre albine.

Cea mai recent citita a fost „The Bee Keepers’s Daughter” de Santa Montefiore, pe care nu stiu de ce ai nostri au tradus-o in mod pompos si in acelasi timp insipid „Vremea dragostei si a razboiului” – noroc cu coperta, care mi s-a parut foarte atragatoare. Ce-o fi fost rau cu „Fiica crescatorului de albine”? („Fiica apicultorului” suna totusi un pic cam tehnic.)

Acesta este genul de carte care spune o poveste frumoasa in niste decoruri de basm – pe de o parte zona rurala a Angliei, pe de alta parte un orasel de pe o insula din State copiat, dupa spusele autoarei, dupa orasul Nantucket – de care auzisem vag, iar cand m-am dus sa caut imagini pe net am dat peste minunatiile pe care le inserez aici – exact cum sunt descrise in carte: case cu fatade de sindrila (chiar ma intrebam, citind, cum or fi alea, la noi sindrila punandu-se pe casa?), dune, multe flori. Repet, ca sa nu fie probleme cu drepturile de autor – fotografiile sunt de pe net, neam de neamul meu necalcand din pacate prin partile respective.

Deci daca vreti o carte care sa va dea o stare de bine, mai ales intr-o zi deprimanta, go for it! Mie mi-a placut tocmai de ajuns ca sa-mi amintesc ca mai am o carte a aceleiasi autoare, „Primavara in Toscana” (in engleza „The Tempation of Gracie” – mda, suna a carte cumparata de la chioscul de ziare, dar… trebuie sa le citeasca cineva si pe astea, nu?), deci iarasi locatii de poveste, romantism etc – m-am apucat de ea.

Ce uneste cele doua carti este o fraza din prima carte mentionata mai sus, care spune ca daca albinele ar pieri, omenirea le-ar urma soarta in mai putin de 4 ani.

Si asa ajungem la „Istoria albinelor” a norvegiencei Maja Lunde. Care nu va va da o stare de bine. Deloc. Este o carte care te pune pe ganduri, te sperie, si ce e mai trist e ca… pe buna dreptate. Nu vreau sa dau spoiler asa ca nu voi spune mai mult, doar cateva cuvinte: Sindromul colapsului albinelor CCD. Actiunea oscileaza continuu intre trei epoci: 1852, 2007, 2098, legate intre ele in feluri care va vor fi elucidate parcurgand cartea.

Limbajul este unul viguros, aici nu mai avem apusuri colorate, parfum de flori si frunze purtate de vant. Cumva stilul aproape dur pe mine m-a dus cu gandul la Marin Preda.

Convingerea cu care ramai este ca noi, ca rasa, dansam frenetic si nechibzuit la capatul unui fir care se tot subtiaza, cu o sabie a lui Damocles deasupra capetelor, pe care ne facem ca nu o vedem. (Imaginile unei Chine de sfarsit de secol XXI ma bantuie inca.) Pe undeva mi-e groaza sa citesc urmatoarea carte a autoarei aparuta  la noi, „Istoria apelor”, pe de alta parte de-abia astept. Sunt hotarata oricum sa o citesc; putine carti m-au impresionat in ultima vreme precum „Istoria albinelor”,  putine mi s-au parut atat de puternice ca stil, ca mesaj: nu doar despre soarta omenirii ci si despre rolul educatiei si despre locul in societate al femeilor.

Si daca-i permiteti feministei din mine sa scoata capul, mai jos doua fragmente din carte, la distanta de peste doua secole – de parca nu ar fi trecut nicio zi, insa:

„Ascultam cum rasfoia (Charlotte) paginile, citea repede, si fosnetul usor al muselinei cand isi schimba pozitia. Era legata de carti, desigur, asa cum eu eram legat de pat, desi o ducea capul sa stie ca era doar o pierdere de vreme. Invatatura din carti se irosea cu ea, caci oricum nu avea la ce s-o foloseasca, pentru simplul fapt ca era fata, si nu baiat.” William, 1852

„Datorita cunoasterii, posedam o bogatie pe care ceilalti copii n-o aveau. {..} Existau scoli in alte colturi ale tarii la o zi distanta, care m-ar fi primit de la cincisprezece ani, cand ar fi trebuit sa incep sa lucrez la camp. {…} Am vorbit cu parintii mei, fara sa ajung la vreun rezultat pentru ca se temeau si ma vedeau ca pe o straina pe care n-o intelegeau si nici macar n-o placeau. Directoarea a incercat si ea sa vorbeasca cu ei, fara sa aflu vreodata ce le-a spus, dar n-a folosit la nimic altceva decat ca parintii mei au  devenit si mai de neinduplecat. Nu aveau bani si nici nu-si propuneau sa faca economii. […]Eu eram cea care trebuia sa cedez, considerau ei, sa ma linistesc, sa termin cu „visurile desarte”, dar n-am reusit. Pentru ca asa eram eu. Si asa aveam sa fiu mereu.” Tao, 2098

Si ca veni vorba: desi persoana cea mai lovita de soarta dintre cei trei protagonisti este singura femeie, ei bine, cei care trec prin momente in care sunt tentati sa „plece steagul” – de altfel prin metode foarte bio, as zice, sunt ei, barbatii.

Fragmentul de mai jos nu e din vreuna din carti – e dintr-o povestioara care a circulat pe net, dar care mi s-a parut a-si gasi frumos locul aici:

„Nu are atât de mare importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevarul pe care îl găsești în paginile lor…curăță mintea ta și spiritul tău și te fac sa devii alt om: unul mai bun.
Acesta este rostul cititului .
Aceasta este arta lecturii.”