„Realitatea e doar o iluzie. Una foarte persistenta. Cred ca asta a spus si Einstein. Uneori, iluzia e realitatea pe care inca nu o intelegem.”

Un roman fantastic la modul propriu in primul rand – o poveste pentru oameni mari, un omagiu pe care autorul il aduce locului in care s-a stabilit, Ibiza. Si un manifest pentru ocrotirea mediului. Constat si salut faptul ca din ce in ce mai multe sunt in ultima vreme cartile care se axeaza pe una dintre aceste directii: protectia mediului, drepturile femeilor, drepturile animalelor.

Desi cartea mea preferata a lui Matt Haig ramane „Biblioteca de la miezul noptii„, ma bucur ca am citit si aceasta carte a unuia dintre autorii mei preferati.

Candva imi propusesem sa strang fragmente ale diversilor autori, fragmente care adunate la un loc ar fi avut ca scop cresterea empatiei fata de animale si constientizarea la un nivel profund emotional, intim, a raului pe care noi li-l facem; constientizarea valurilor neintrerupte de suferinta si teroare pe care rasa umana le revarsa asupra vietuitoarelor planetei. Cele doua fragmente de mai jos ar fi putut face parte din acea colectie:

„Strangea ochii sub soarele greu, in timp ce privea prin luneta pustii, dincolo de ape, la o capra inconjurata de calcarul abrupt al acelei stanci misterioase, Es Vedra… Barbatul putea vedea prin lentila telescopica animalul, care privea direct spre el. Creatura tocmai asistase la moartea altei capre si isi daduse seama ce se intampla… Nicolau auzise undeva, pe internet, ca aceste animale sunt foarte inteligente si pot recunoaste fetele si expresiile umane.

… pe langa faptul ca stiam ce simte omul, stiam si ce simte capra. Ii simteam durerea la moartea semenului ei. Era ca un intuneric tremurator.

… Apoi a venit impuscatura. … am vazut in mintea mea, mai viu decat vedeam plaja si castelul de nisip prabusit. Capra a cazut peste marginea stancii, repede si greu, lovind de inca doua ori stanca inainte de a se prabusi definitiv.„

„Un sentiment de teama totala, de claustrofobie si de angoasa… Venea din acvariul cu homari. Teroarea s-a instalat inauntrul meu, iar inima imi batea cu repeziciune si respiratia imi devenise brusc foarte greoaie. Auzisem odata ceva la radio despre cum crustaceele, inclusiv homarii, simt durerea si cauta spatii sigure atunci cand sunt stresate.

… Senzatia unui homar intr-un acvariu este un fel de panica imbinata cu un sentiment tragic de intrerupere. Homarii au o enzima care le protejeaza ADN-ul. Telomeraza se numeste. Nu stiu de ce stiam asta, dar o stiam. Insa, si mai important, le simteam tragedia. Sunt creaturi care nu imbatranesc. Ar putea fi nemuritori daca i-am lasa in pace. Ei nu se deterioreaza in mod natural. Noi le furam eternitatea si nimeni nu vrea sa-i fie furat infinitul.” Daca ati citit asta, veti mai putea privi la fel de acum inainte inspre un acvariu cu homari? (Iar apoi urmeaza moartea prin oparirea de vii.)

La ce alta carte m-a dus cu gandul acest volum? La o carte citita demult, „Gradina zoologica” a lui James Patterson si Michael Ledwidge. Ambele ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne faca sa intelegem ca suntem in fapt o specie tolerata, cu totii ne toleram mai mult sau mai putin unii pe ceilalti pe aceasta planeta. Incercati sa va imaginati cam in cate zeci de minute am fi stersi de pe fata pamantului daca doar un singur soi de creaturi, insectele, s-ar decide dintr-o data ca noi, oamenii, nu meritam sa mai existam.

Si m-am gandit la o scena pe care am vazut-o la un moment dat din masina: un caine costeliv, sfarsit de foame, poate si de boala. Pe un trotuar, cu oameni trecand pe langa el. Pentru stramosii sai lupii toti acei oameni ar fi fost un belsug. Nu ar fi trebuit decat sa isi infiga dintii, la alegere. Dar loialitatea cainilor fata de noi ca rasa merge pana acolo incat ei se sting de foame fara macar sa ia in calcul masa pe care oricare dintre noi am putea-o reprezenta pentru ei. Ati vazut filmul „Alpha„? Daca nu, vi-l recomand din inima.

Revenind: daca va plac povestile, aceasta este una despre puterile infinite la care in mod obisnuit putem doar visa: telepatie, telekinezie si multe altele. O poveste despre noi inceputuri: pe masura ce avansez in varsta ma bucur sa aflu, fie si din lecturi, despre posibilitatea unor noi inceputuri la varste la care nu le-ai mai vedea posibile (contrar acelui principiu al rombului din „Autostrada Lincoln„, despre care scriam.)

Ce fragmente mi-au mai placut, m-au marcat?

„M-am gandit la toti acei oameni care radeau, cuprinsi de dispozitia de vacanta. Parea totul atat de fragil. Intr-o asemenea stare de spirit e greu sa vezi vreo persoana vie si sa nu-ti imaginezi golul pe care l-ar lasa in urma daca ar disparea. Sa vezi in fiecare om de pe pamant durerea viitoare a cuiva.”

„Orice lucru pare obisnuit dupa ce trecerea timpului l-a imblanzit. Dar la acel moment a fost ca si cum ar fi gasit dovezi ale vietii extraterestre. Nu suntem niciodata la sfarsitul istoriei. Si nu suntem la sfarsitul stiintei.”

Si am reusit sa gasesc si aici ceva depre puterea lecturii:

„Cred ca acesta este unul dintre scopurile tuturor lecturilor. Acela de a te ajuta sa traiesti vietile aflate dincolo de cea in care deja te afli. De a transforma garsoniera noastra mentala intr-un conac.„

Deci daca vreti sa calatoriti – in Ibiza, pe alte planete – aveti acum ocazia.

Dupa „Viata este mai dreapta decat moartea” a lui Narine Abgarian, „Maniunea”, colectia de povestiri autobiografice cu care s-a lansat autoarea, vine sa descreteasca frunti si sa dea o oarecare usurinta sufletului cititorului.

Maniunea/ Manea/ Manka (in fapt Maria) este prietena din preadolescenta a autoarei si, impreuna cu monumentala sa bunica Ba/ Roza Iosifova, te va amuza si soca pe parcursul celor 27 de povestiri ce reinvie fragmente din viata unui orasel obscur din Armenia sovietica a inceputului anilor ’80. De ce spun „soca”? Pentru ca pe langa Ba (in privinta careia autoarea sper ca a folosit procedeul care la orele de limba romana ne-a fost predat sub numele de hiperbola), originalitatea nazbatiilor personajelor copii din carte (veti face cunostinta si cu cele trei surori mai mici ale autoarei, plus alte colege si vecine) nu este egalata decat de onestitatea cu care Narine Abgarian abordeaza subiecte mai mult sau mai putin jenante ca paduchii, de unde vin copiii etc; insasi maniera in care debuteaza prietenia Narkai cu Manka este una… sa zicem surprinzatoare.

O carte care va va face sa zambiti, sa radeti, care, deci, va va binedispune. Eu una, dupa cantitatea si mai ales calitatea nazbatiilor copiilor din familia autoarei, sunt profund surprinsa ca parintii acesteia s-au incumetat si la al cincilea copil…

„Orice s-ar spune, copilaria noastra s-a desfasurat in vremuri minunate; de aceea, in singurul magazin universal din oraselul nostru, la raionul de palarii, intr-o zi torida de iunie, nu se gaseau decat caciuli de mohair de dimensiuni uriase si una bucata palarie de fetru barbateasca„.

Cartea mi-a rascolit amintiri din vremurile propriei adolescente: cu cozile in spate la Alimentara, plimbarile cu sacosa goala pe la magazine la fel de goale pentru a afla „ce se da” (intr-o anumita ocazie am aflat ca singurul lucru care „se dadea” in mijlocul unei aglomerari din piata erau niste perechi de pumni), aprecierea de care se bucurau rarele marfuri de import – tot din blocul socialist, dar de import – si, mai ales, cele „refuzate la export”. Si fascinatia cu care rasfoiam la croitorie, atunci cand o insoteam pe mama la probe, sectiunea cu jucarii si lucruri pentru copii din cataloagele Quelle si Neckermann – aduse „pe sub mana” si folosite pe post de cataloage de moda de intreaga populatie feminina din cartier.

„… Marinka a venit la noi plangand in hohote si s-a oferit sa ne dea batul si ambalajul bomboanei cehe in schimbul altei ciocolate. Apoi am desprins eticheta aurita de pe ambalaj si aproape ca era sa ne schilodim una pe alta, pentru ca fiecare dorea sa o aiba. Karinka a avut castig de cauza, bineinteles, si timp de sase luni a purtat eticheta „Made in Czechoslovakia” lipita pe ghiozdanul ei.”

Orasul natal al autoarei, Berd, este prezent si in aceasta carte. „In principiu, dupa mirosul care plutea deasupra orasului, se putea spune cu usurinta ce anotimp este in Berd. Primavara mirosea a masa pascala – verdeturi tinere, peste fiert si oua vopsite, vara mirosea a capsuni, caise si dulceata de nuci, iar toamna… mmm… toamna mirosea ca un vis fericit al lui Gargantua.” (Eu stiam ca a venit toamna in Bucuresti atunci cand de la ferestrele apartamentelor incepea sa se reverse in strada mirosul de gogosari in otet si cel al vinetelor coapte pentru zacusca.)

Nu pot sa nu mentionez ca, mai ales in contextul politic actual, am fost surprinsa de diferentele pe care istoria le-a inscris in mentalul colectiv al poporului armean fata de cel al poporului nostru: „Nu intelegeam nimic din limba rusa, dar imi amintesc ca mama imi spunea: „Rusii sunt buni, ne vor salva cu siguranta.” ” Amintirile bunicilor si parintilor mei, trebuie sa o spun, sunt de alta factura.

Si nici nu pot sa omit urmatorul fragment, care ma face si acum sa zambesc, despre „postura pariziana” sau, cum spune Maniunea, „Sic si stralucire!”: „Mergeam una langa alta cu capul ridicat mandru si cu fundul tras inapoi. Gaturile ne erau intinse bine in sus, claviculele ne ieseau militareste in fata si picioarele se miscau undeva departe, in jos si cred chiar ca ramasesera putin in urma. De incordare si de emotie, paseam cracanate si respiram cu mare greutate.”

Am descoperit „Maniunea” intamplator, intr-o librarie in care eu intrasem de fapt dupa „Bunicul de ciocolata”, carte care, in urma promovarii intense care i s-a facut, era in acel moment epuizata. De „Maniunea” nici nu auzisem ca s-ar fi publicat la noi. In final am cumparat si citit si „Bunicul…”, dar trebuie sa spun ca intre cele doua, preferata mea ramane, de la distanta, „Maniunea”. „Bunicul…” este si ea originala si amuzanta, dar mi se pare dedicata unui public mai fraged decat „Maniunea” si are in primul rand dezavantajul ca te lasa balta la final – cartea, scrisa in 2014, nu are propriu-zis un final, iar dupa 10 ani inca isi asteapta continuarea.

Unde mai pui ca parcurgerea acestei carti in postul Craciunului nu a fost deloc o idee buna. O sa atasez doar un fragment din carte, pentru a deveni evident de ce: „Oamenilor li se scurgeau ochii dupa atatea fursecuri, alune si fructe glasate, foietaje, rulade cu frisca, tarte si cosulete fragede cu fructe de padure, budinci, ecleruri, torturi de bezea, biscuiti, cornuri, vafe, dulceturi si gemuri.” Si asa o tinem toata cartea, plus ilustratiile aferente, care nu lipsesc de pe nicio pagina.

Ilustratii cu dulciuri care m-au dus cu gandul la cartea cea mai draga mie, pe care imi permit sa o mentionez aici, facandu-ma vinovata de „nepotism”. Pentru ca autoarea este nimeni alta decat fiica mea, absolventa de UNARTE si masterand acum la Cambridge School of Art exact in domeniul ilustratiei de carte pentru copii. Cartea, rezervata momentan unui public restrans :-), a fost partial inspirata de unul din personajele cartii „Baiatul, cartita, vulpoiul si calul” a lui Charlie Mackesy – mai exact de cartita dolofana, cu al sau perpetuu „Hai sa mancam tort!”; cartita care apare aici impreuna cu un alt personaj, elefantelul inspirat de jucaria de plus preferata de Antonia in copilarie. Pumnii stransi pentru a vedea cat de curand in rafturile librariilor „Cartita si elefantul”.

Am spus deja ca nu pot vedea pe coperta unei carti cuvantul „biblioteca”/ „librarie” fara sa-mi plece de la sine mana catre volumul respectiv. Asa ca iata-ma ajunsa din nou in proprietatea unei carti a unei autoare japoneze, avand pe coperta o pisica.

Pe masura ce parcurgeam cartea gandul ma ducea din ce in ce mai insistent la filmul „Chocolat” cu Juliette Binoche, Johnny Depp si Judi Dench – vazut si revazut. Daca in film pentru fiecare exista in mod miraculos cate o ciocolata care sa i se potriveasca si sa ii schimbe in bine viata, in aceasta carte pentru fiecare exista – ce altceva? – o carte. (Si nu numai, veti vedea.)

O carte de fiecare data neasteptata, cu totul altceva decat cele dupa care intra in biblioteca fiecare dintre protagonisti. Problemele lor? Cele legate de munca/ ocupatie – fie un loc de munca nemotivant si lipsit de perspective, fie unul ce nu corespunde visurilor protagonistului, fie niciun loc de munca… Spre deosebire de „The Burnout” al Sophiei Kinsella, unde situatia, legata tot de locul de munca si impactul sau asupra calitatii vietii, este una acuta si ritmul unul trepidant, atmosfera din „What you are looking for…” ramane una relativ calma, impacata. O carte care te relaxeaza si la care te intorci cu placere la finalul unei zile de (ce altceva?) munca.

Senzatia (fie ea si una iluzorie) ca ar exista o solutie ideala pentru fiecare, un happy end pentru fiecare problema, este, evident, una foarte placuta. O lectura, deci, magica. O carte despre anumite carti: „Books that made one look forward to tomorrow, or helped reveal hidden depths within oneself.”

Un omagiu adus locurilor in care ne simtim in lumea noastra: un magazin de antichitati („Enmokuya was a place where I could forget everything. All the petty worries of daily life, troubles at school, Mum’s nagging, anxieties about my future – no matter how stressed out I felt, all I had to do was open that door to step into another world. It was a place where I could be myself; where I was accepted for who I was.”), o librarie („Books will always be essential for some people. And bookshops are a place for those people to discover the books that will become important to them. „), o biblioteca („The library is more compact than a normal city one. I reach the stacks and find myself sorrounded by rows of bookshelves. Nostalgia washes over me. This place has atmosphere, different from a bookshop with just new books. In here you sense the weight of time, stretching way back to the past.”) Acest ultim fragment mi-a reamintit biblioteca de cartier, aflata la un parter de bloc, prima la care mi-am facut permis, insotita de un parinte pentru ca nu aveam decat 7 ani – am plans cand, revenita dupa multa vreme in orasul natal si mergand sa-mi revad taramul fermecat al copilariei, am gasit-o desfiintata.

Ca de obicei, imi face placere sa gasesc intr-o carte, spuse de catre autor, lucrurile in care eu insami cred si pe care le spun: „Day off: That reminds me of one more thing I’ve learned since retiring: if you don’t work, there are no days off. Never again will I enjoy the anticipation of freedom and feeling of release at the thought of taking time off work.” Deci… nu prea se verifica acea zicatoare spaniola (cred): „Ce bine e sa nu faci nimic si apoi sa te odihnesti” – odihna nu are acelasi gust daca nu a fost castigata, cateva pagini citite pe fuga, rupte dintr-un program aglomerat, sunt mult mai mult anticipate si savurate decat o carte citita alene pe sezlong in concediu. Asa cum si mesele intrate in legenda, de care ne amintim peste ani, sunt mai ales cele servite cand eram rupti de foame.

Si iarasi, ceva ce am mai spus, despre bucuria cu care ne descoperim pe noi insine in cartile pe care le citim, muzica pe care o ascultam… „People find meaning in the bonus gifts for themselves (spoiler 🙂 ). It’s the same with books. Readers make their own personal connections to words, irrespective of the writer’s intensions, and each reader gains something unique.„

Deci daca, obiectivi si cinici fiind noi, inca va mai incalzeste totusi sufletul ideea de Mos Craciun, de bagheta fermecata, ideea unui eventual pestisor auriu care iti indeplineste trei dorinte… aceasta este o carte pentru voi.

„We all come to understand at some point in our lives that there is no Santa Claus. But the reason Santa Claus remains an integral part of Christmas celebrations is not for the sake of small children. It is because grown-ups who were once children themselves continue to hold the truth of Santa Claus in their hearts even after they become adults, and they live in that belief.”

Pentru cei care, vizitand Londra si ajunsi in dreptul Big Ben, vor fi vazut grupul statuar urias format din trei femei dintre care una conduce un car de lupta si se vor fi intrebat, ca si mine, cine o fi doamna, cartea „Boudica – Visul Vulturului” vine sa dea raspunsul. Sau o parte din el, cartea facand parte dintr-o tetralogie dedicata eroinei care in anul 61 AD a condus ultima revolta a celtilor impotriva Imperiului Roman.

„Boudica” in limba celta inseamna „femeia care invinge”. Daca pana sa fi auzit de ea singura femeie luptator care va venea in minte era Ioana D’Arc, eventual a noastra Ecaterina Teodoroiu, o putem, iata, invoca in discutiile pe tema si pe marea eroina a icenilor – poporul celtic pe care l-a condus.

Cartea debuteaza destul de greoi, cu mare accent pe visele care, conform autoarei, erau de o mare importanta in definirea personajelor vremii, indicandu-le acestora semnele sub care aveau sa-si poarte bataliile viitoare si nu numai. Recunosc ca dupa cateva zeci de pagini scrise marunt din cele 630 pe care le are volumul si stiind ca mai urmeaza inca trei volume, am fost tentata sa abandonez. Imi pare bine ca nu am facut-o.

Cand se intra efectiv in paine, cum zice romanul, cartea devine cu adevarat captivanta, mie reusind sa-mi aminteasca de vremurile cand devoram romanele istorice ale arheologului italian Valerio Massimo Manfredi. Astept cu nerabdare sa citesc si cele trei volume ramase.

Prin universitatea visatorilor si clarvazatorilor Mona, volumul nu are cum sa nu-ti aminteasca pe undeva de „Harry Potter” si de „Numele vantului” a lui Patrick Rothfuss. (Avem chiar si un proces de selectie care clar te duce cu gandul la potirul de foc din „Harry Potter”.)

Citind acum suplimentar pe net despre Boudica, am aflat cu stupoare ca se presupune ca mormantul sau s-ar fi putut afla sub peronul 9 din gara King’s Cross din Londra – inca o legatura, nu stiu daca intamplatoare sau nu, cu celebrul peron 9 3/4 din aceeasi gara, de unde Harry Potter si membrii familiei Weasley luau in carte expresul de Hogwarts.

Astazi pe locul ultimei sale batalii se inalta cladirile celor doua gari, King’s Cross si Saint Pancras, iar vedetele locului sunt clar Harry Potter si magazinul sau.

Cei care stau la coada sa se fotografieze cu celebrul peron 9 3/4 nu stiu, cel mai probabil, ca acolo s-a purtat ultima batalie a celtilor din Britania, ultima batalie a Boudicai. Eu, una, sigur nu am stiut la momentul ultimei vizite acolo si nimic la fata locului nu aminteste acest fapt.

Numele Boudicai nu mai este vizibil nici macar pe monumentul de la Westminster – m-am chinuit mult ca sa nu prind in fotografii si chioscul de suveniruri care acopera integral baza sculpturii.

Cum s-ar spune in limba dusmanilor sai romanii, „Sic transit gloria mundi.”…

Ce leaga intre ele cartile din titlu? Ce le leaga pe amandoua de seria „Narnia” – in afara de faptul ca Patti Callahan, autoarea cartii „A fost odata un dulap„, care vorbeste (si) despre viata autorului Narniei, respectiv Patti Callahan Henry sunt una si aceeasi persoana?

Toate trei cartile pleaca de la momentul in care, in 1939, cu doua zile inaintea declararii razboiului impotriva Germaniei naziste, guvernul britanic a initiat Operatiunea Pied Piper/ Fluierasul din Hamelin: pentru a proteja populatia de bombardamente, peste un milion si jumatate de persoane, din care peste 800.000 copii, au fost trimisi din Londra si alte zone potential vizate fie la familii din mediul rural fie, am aflat mai recent, chiar peste ocean.

„Cartea secreta a Florei Lea” are in centrul actiunii experienta unei perechi de surori trimise sa locuiasca impreuna cu o familie din zona rurala englezeasca si, la fel ca „A fost odata un dulap„, vorbeste despre puterea pe care o au povestile in viata noastra – mergand de aceasta data insa dincolo de rolul lor in formarea caracterelor, crearea unor valori si oferirea unui refugiu fata de realitatile vietii, a posibilitatii de a visa, de a evada. Unde dincolo? Va las sa descoperiti, nu vreau sa dau spoiler.

Vreau doar sa spun ca aceasta cea mai recenta carte a autoarei mi-a placut suficient de mult pentru a comanda si o a treia sa carte aparuta la noi: „Surpinsi de iubire”/ „Becoming Mrs. Lewis„, unde astept sa ma intalnesc din nou cu C.S. Lewis.

„Oceanul dintre noi” este cartea de debut a autoarei americane Laura Spence-Ash iar aici calatoria londonezei in varsta de 11 ani Bea o va duce pe aceasta dincolo de ocean, in sanul familiei Gregory. Spre deosebire de cazurile mai putin fericite de copii plasati in sanul unor familii abuzive, pentru Bea experienta americana se situeaza la capatul opus: la finalul celor cinci ani petrecuti peste ocean, legaturile sudate intre aceasta si gazdele sale fac din familia Gregory o noua familie pentru adolescenta.

O lectura placuta, la care iti face placere sa revii dupa ce ai intrerupt-o, un elogiu adus celor ce reusesc sa faca dintr-o casa un camin, o celebrare a farmecului copilariei si adolescentei si a timpurilor care nu se mai intorc.

„Zilele acelea, care au trecut mult prea repede si din care acum nu-si mai aminteste decat franturi. Ei trei luandu-se la intrecere pana la ponton, cu King pe urmele lor. Culegand fructe pe dealuri. Cu cortul, in padure. Seara, tarziu, universul mut in jurul lor, luminile din casa reflectate in oglinda intunecata a marii. Vai, de ce timpul nu poate fi oprit in clipe ca acelea? De ce e asa de greu de inteles cat de efemer e totul?„

Cu ce raman, de asemenea, din cele doua carti? De fapt si din a treia, mentionata mai jos? Cu confirmarea a ceea ce am afirmat deseori: la varsta preocuparilor romantice, in orice mediu am fi plasati, mai devreme sau mai tarziu cineva din acel mediu ne va atrage atentia, ni se va parea mai special decat restul. Deci, parinti, grija mare la anturajul copiilor.

Iar la finalul „Oceanului...” o dilema morala: adevarul – mereu, cu orice pret? Si este fericirea cladita pe nesinceritate menita sa dureze? Nu pot sa spun ca sunt in acordul autoarei. Cei care au citit/ vor citi cartea vor sti la ce ma refer.

Si tot pentru aceia care au citit/ vor citi „Oceanul…”: daca v-a cucerit atmosfera de „young love” la malul marii, va recomand si „Marea amintirilor” a Fionei Valpy.

„Sa scrii despre razboi este ca si cum ai distruge in tine speranta. Ca si cum ai privi moartea in fata, straduindu-te sa nu-ti feresti ochii. Caci daca ti-i feresti, te tradezi pe tine insuti.”

Am scris acest citat iar acum stau si… nu am cuvinte, nu exista cuvinte. Dupa o astfel de carte sa vin cu propriile mele cuvinte, sa adaug ceva, mi se pare o impietate.

O carte care, la fiecare capitol, vine si iti mai da o lovitura de satar, adanca. Stiti, satarul? Acel obiect taios facut sa sfarame oase?

Asa e si cartea aceasta. Si asa cum autoarea spune mai sus ca s-a straduit sa scrie, eu m-am straduit sa citesc. Pana la capat, capitol sfasietor, zdrobitor, dupa capitol. Desi pe de o parte as fi vrut sa nu fi inceput niciodata cartea; pentru ca de-acum ea va ramane mereu cu mine. Asa ceva nu se poate da la spate, nu se poate uita.

Narine Abgarian era deja una dintre autoarele mele preferate. Dupa cartea aceasta… respectul si admiratia mea…

Si cu toate ororile de neimaginat, cartea, asa cum ne-a obisnuit Narine, reuseste sa aiba si partile sale luminoase, partile de viata normala, dar care prin contrast devin mai luminoase, mai colorate. Fragmente de vitraliu doborate cu batele, calcate cu ura in picioare.

„Uneori vin scurte perioade de liniste, iar oamenilor li se pare naiv de fiecare data ca sunt pentru totdeauna. Si cum ar putea fi altfel, daca in zori canta fara griji cocosii, la amiaza fierbinte, cicadele, iar la apus, greierii? Noaptea sunt atatea stele, de-ai crede ca cineva a aruncat pe cupola cereasca o ghirlanda de Craciun si inadins n-a mai stins-o„

Mi-au placut copertile celorlalte carti ale autoarei si inainte de a fi citit cartea mi s-a parut frumoasa si aceasta, acei maci viu colorati, combinatia de culori… Cititi cartea si veti intelege oroarea cu care o privesc acum. Ilustratiile din carte ii apartin sorei autoarei, coperta insa, si de aceasta data, Angelei Rotaru. Si nu cred ca s-ar fi putut reusi ceva mai bine ales pentru ceea ce este aceasta carte, in intregul sau.

Autoarea nu pomeneste decat o singura data cuvantul azer. Asa cum afirma si ea intr-un interviu, cu siguranta raul a fost facut de ambele parti si ceea ce si-a dorit nu a fost sa intinda un deget acuzator doar catre partea azera. Cartea este despre suferinta umana. In oribil de multe forme. Si am gasit in carte exact ceea ce gandeam citind, intrebandu-ma, retoric, caci stiam raspunsul: cum ajungem sa uram atat de mult incat sa fim capabili de astfel de atrocitati? „Nuzgar nu-i cearta niciodata – cum sa-i certe, sunt inca mici, cu creiere fragede, maleabile. Poti sa-i inveti ce vrei – daca-i inveti de bine, o sa fie buni, daca-i inveti de rau, o sa fie rai.”

Unde am mai pus eu „lipicele” prin carte?

„Strabunica Numar povestea ca in inimile frante ale oamenilor e atata iubire nedaruita, incat mai tarziu, cand vine vremea, Dumnezeu le ridica la cer, si ele imprastie cu stralucirea lor tulburea pacla de culoarea cernelii.„

„Viata are rost cata vreme ai de cine sa te ingrijesti, repeta adesea Aleksan. Arpine nu se supara – de ce-ar tagadui, cand asa si e: viata are rost atunci cand ai pentru cine sa traiesti.„

Doar aparent o colectie de povestri scurte disparate, cartea este in fapt o impletitura de vieti, de generatii, toate zdrobite de razboi. Primul razboi armeano-azer. Cartea este scrisa in 2018. In 2020 avea sa inceapa cel de al doilea razboi armeano-azer; astazi, dupa victoria partii azere, practic in Nagorno-Karabakh nu mai exista armeni.

Titlul cartii mi-a atras imediat atentia. A fi epuizat, sleit, stors, la capatul puterilor, terminat sau cum s-o mai traduce in romana englezescul burnout… Scena in care eroina romanului priveste pe geamul biroului la niste maicute si isi doreste sa fie in locul lor mi-a amintit dureros de o zi de acum multi ani in care, uitandu-ma de asemenea pe geamul biroului, ochii mi-au picat peste cateva femei care maturau strada si le-am invidiat; m-as fi dus sa le iau matura din mana si, o vreme, m-as fi considerat fericita.

De ce nu pleci? De ce nu-ti cauti altceva? Ani la rand m-am intrebat. Dar schimbarea locului de munca reprezinta un stres in sine, chiar atunci cand chiar reusesti sa-ti gasesti un alt loc de munca (aparent) mai bun. Sa te adaptezi unor noi colegi, noi sefi, noi sisteme, noi proceduri… Si apoi e teama de a nu da vrabia din mana pentru cioara de pe gard; teama de a sari din lac in put, de a fugi, cum zice romanul, de dracu’ doar pentru a da de tac’su. Si, cum zice de data asta englezul, „Better the devil you know”. Ca locul acela cu bani multi si munca putina (vorba ceea, „Ia-ma Doamne si ma du, unde-s bani- si munca nu.”)… inca nu s-a inventat.

Si pana sa reusesti, daca reusesti, sa-ti gasesti acel nou loc de munca, trebuie sa-ti aduni puterile (pe care oricum nu le mai ai de mult) sa-l cauti:

„Do I leave? Change jobs? But, oh God, it takes so much energy to change jobs. You have to read recruitment ads and talk to headhunters and decide on a career strategy. You have to dig out your CV and remember what you’ve achieved and choose outfits for interviews, than somehow secretely fit the interviews into your working day. You have to sound sparkly and dynamic while a scary panel quizzes you. Smile brightly when they keep you waiting for forty minutes, while simultaneously stressing out about how behind you’re getting with your actual job.”

Iar cele de mai sus vin de la o eroina de 20-30 de ani; ce te faci cand cei din jur te „incurajeaza” ca esti prea in varsta, prea scumpa? Iar cei care te intervieveaza – ca esti overqualified?

Cartea reuseste sa dea nastere unei eroine aflate la capatul puterilor, cu orice pofta de viata strivita de stresul de la birou, tarandu-se innebunita de la o zi la alta, printr-o viata din care au pierit chiar si cele mai simple bucurii:

„I don’t know when cooking became so daunting. It kind of crept up on me. But now I just can’t face it. I cannot face buying some piece of… whatever… food, I guess, from the supermarket. And peeling it or whatever, cutting it up, getting out pans and looking for a recipe and than washing up afterwards. Just the thought overwhelms me. How do people do that every night?”

Dar, asa cum m-a obisnuit Sophie Kinsella, pe care o citesc cu aviditate inca de la prima intalnire, acum peste 20 de ani, cu shopaholica Becky, eroina seriei sale deja celebre, exista mereu o salvare, chiar si din cele mai fara de iesire situatii. Nu dau spoiler, dar cartile sale au intotdeauna un final fericit, exista mereu un curcubeu la capatul mlastinii.

Cititind prima sa carte, tradusa la noi „Ma dau in vant dupa cumparaturi”, imi amintesc ca m-a prins ora doua dimineata si tot nu ma puteam rupe. Si cumva, usurinta cu care se citesc cartile sale iti creaza impresia ca ai putea si tu scrie asa ceva.

Desi cartile sale au eticheta de chick lit – literatura pentru gagici, am gasit mereu in ele dovada faptului ca stam in fata scrierilor unei autoare care a studiat psihologia la Oxford. Si asta se vede in felul in care te ia cu ea in mintea personajelor, in modul in care ajungi sa le urmaresti gandurile si motivatiile. (Am ramas din seria shopaholic/ dependenta de cumparaturi, cu motivatia induiosatoare a eroinei, care de fapt vede in spatele fiecarui lucru, aparent inutil, cumparat, franturi dintr-un viitor fericit pe care il brodeaza in jurul acelui nou obiect achizitionat.)

Fie si numai copertile sale sunt suficiente sa-ti creeze o stare de bine, de optimism: mult verde deschis, roz…

Si ma jur, ma jur, ca nu voi mai da cautare dupa autori pe net cand scriu despre ei: asa am aflat ca nu mai erau printre noi Peter Mayle si Lucinda Riley iar acum, chiar acum, vrand sa ma asigur ca nu bat campii legat de studiile Sophiei, pe numele sau adevarat Madeleine Sophie Wickham, am aflat ca subiectul ultimei sale carti, aparuta luna trecuta, „How Does it Feel Like?”, a carei eroina sufera de o tumora la creier, e inspirat din pacate din viata autoarei. Cu lacrimi in ochi iti tin pumnii…

Lectura cartii m-a facut sa caut pe net asa zisa murmurare a sturzilor, „dansul” efectuat la apus de stoluri de pana la un milion de pasari, iar imaginile sunt cu adevarat hipnotice. „De cateva ori are prilejul sa priveasca, extaziat, dansul sturzilor pe cerul crepuscular. Percepe si el strania betie a frumusetii. Frenezia aceasta brusca care face ca totul sa aiba sens, inclusiv lucrurile care n-au avut niciodata.”

Singura carte a autoarei, citita de mine, a carei actiune nu se petrece in Barcelona, ci in New York-ul sfarsitului de secol XIX. O alta carte scrisa in pandemie, dupa „Intoarcerea acasa” a lui Kate Morton. Lunile de izolare i-au permis autoarei o documentare amanuntita asupra vietii lui Eugene Schieffelin, personaj relativ insignifiant al zilelor sale, ajuns controversat in zilele noastre.

Cartea pare a fi in principal despre grauri, mai exact despre presupusele motive, circumstantele si urmarile importului lor in Statele Unite, la initiativa si prin eforturile mai sus numitului ornitolog amator. Facem insa cunostinta si cu New York-ul de secol XVIII-XIX, cand zone care astazi acopera cartiere intregi ale orasului reprezentau inca proprietatea cate unei singure familii; cu familiile avute, puternice si numeroase ale vremii; si cu cateva figuri feminine de exceptie la acel moment, care au facut istorie: Nellie Bly, pioniera a jurnalismului, baroana Angela Burdett-Coutts, una dintre cele mai bogate femei din Anglia vremii, filantroapa; cu tipologii feminine inedite intr-o epoca in care rolul femeii era stabilit de la nastere: femeia casatorita fara copii, femeia ce alege sa nu se casatoreasca: „- Imi pare rau, sotul meu a ramas burlac!„.

Si il intalnim, in visele lui Eugene Schieffelin, chiar si pe Shakespeare, a carui opera pare sa ii fi inspirat excentricului personaj pricipal al cartii incercarile sale de aclimatizare peste ocean a unor specii de pasari mentionate in operele bardului englez.

O carte despre transformari, despre progresul tehnologic, despre Razboiul de Secesiune, asasinarea lui Lincoln, sufragete, relatiile americano-britanice din epoca, prabusirea in 1960 a aeronavei Boston Electra, despre inadaptare, pasiuni, prietenii si dragoste. Si, cum spuneam, despre sturzi.

Pentru excursia de o zi din Bologna am ezitat intre Ravenna, unde nu am fost niciodata, si Florenta, unde mai fusesem, dar demult. De la ultima vizita trecusera 16 ani si deci amintirile fiicei mele erau acum cu totul inexistente. Si ca studenta la arte plastice evident Galeria Uffizi era pentru ea, cum se zice, „un must„.

Asa ca hai dis-de-dimineata in gara din Bologna. Drumul cu trenul di alta velocita Freciarossa (sageata rosie) dureaza circa 35 de minute intre Bologna si Florenta; nu va asteptati sa admirati peisajul pentru ca este efectiv ca la metrou cam tot drumul.

Ajungem, e deja aglomerat inca de la gara, practic in drumul per pedes spre centru de-abia ai loc pe trotuar. Avem bilete luate din timp pe net la Uffizi. In drum spre, trecem intai prin dreptul Domului Santa Maria del Fiore – in continuare cea mai spectaculoasa cladire pe care eu imi amintesc sa o fi vazut vreodata, cu fatadele sale din marmura alba, roz si verde.

De intrat nici nu se pune problema – o coada stufoasa careia nu-i vad capatul da ocol Domului. O conving pe fiica-mea ca nu pierdem mare lucru, ce e inauntru nu merita o asteptare de cateva ore (interiorul Domului e socant de sobru dupa opulenta exteriorului).

In Baptisteriu, unde de asemenea se sta la coada, renunta ea sa intre; admiram doar celebra Poarta a Paradisului a lui Ghiberti si haida-hai la Uffizi ca pierdem biletele.

In drum trecem si pe langa celebra Loggia della Signoria, il salutam din mers pe David, noroc ca statuile au toate socluri inalte si asa apuci sa le vezi, altfel, la ce-i acolo de lume…

La Uffizi se intrevede o coada care nu-mi place deloc, dar nu pare sa fie acolo unde avem noi indicatii de pe net sa mergem, ne prezentam la o coada mai mica, ni se dau biletele propriu-zise si… suntem trimise la coada mare – ca pe acolo se intra in galerie. Pe bune?…

Intram dupa o vreme, fiica-mea este incantata sa vad live unele dintre cele mai celebre picturi ale omenirii, studiate din manuale, sunt si o sumedenie de statui pe care nu mi le amintesc de la vizita anterioara (Florenta are si o galerie de sculpturi renascentiste, Muzeul Bargello – nu va fi timp si pentru el de aceasta data. In oras sunt atat de multe de vizitat incat fizic nu ai cum sa bifezi intr-o singura zi tot ceea ce ar fi „de neratat”.)

Uffizi imi pare mult mai mare decat data trecuta, intreaga vizita te istoveste. Este greu sa aloci atentie fiecarei picturi si statui, lumea se ingramadeste in jurul operelor mai celebre, in special cele apartinandu-le lui Botticelli si respectiv maestrului sau, Fra Filippo Lippi. Ca sa ajungi sa faci o fotografie trebuie sa te strecori prin laterale, sa iei la propriu multimea prin invaluire.

Sunt si eu uimita de cat de putina lume am reusit sa prind in cadru in dreptul „Primaverii”.

Pe langa marile capodopere, pe holuri mai sunt si o sumedenie de tablouri mult mai mici, portrete in special: cine vor fi fost ei? cine ii mai stie? pe cine mai intereseaza?

Si proptindu-mi la un moment dat privirea in tavan dau de detaliul de mai jos, atat amuzant (zic eu) cat si cumva… foarte avantgardist pentru acele vremuri. Cine si de ce isi va fi dorit respectiva scena aici, pe tavanul din Uffizi?

Stiam ca de pe terasa cafenelei din Uffizi privelistea asupra Domului si a Campanilei lui Giotto este una aparte. Dar ce sa vezi? Accesul pe terasa este de aceasta data permis doar pentru a servi pranzul; iar noi avem deja alte planuri pentru pranz. Ca sa nu mai spun ca si pentru a lua pranzul pe terasa de la Uffizi se sta, evident, la o mare coada.

Vizita ne-a sfarsit in asemenea masura incat – blasfemie – parasim Uffizi fara a mai fi vazut si operele lui Durer. Le cautam o vreme, nu dam de ele, asta e…

Si ne indreptam catre locul de luat pranzul pe care absolut toata lumea ni l-a recomandat: All’Antico Vinaio, zice-se cel mai recenzat local de pe net. La asa o reclama era clar ce fel de coada ne asteapta. Si desi pe strada respectiva sunt doua astfel de localuri, practic fata in fata, tot e coada pe ambele parti ale strazii. Dar am venit aici cu o misiune si nu ne dam batute. Care este specificul locului? O varietate de sandvisuri avand ca baza un tip special de focaccia – schiacciata: de la distanta cea mai buna „paine” pe care am mancat-o intr-o viata: calda, moale la interior, crocanta la exterior… Umpluturile variaza, multe din creme sunt insa fie pe baza de anghinare, fie pe baza de trufe, iar eu nu sunt fan nici una nici cealalta. Una peste alta, am facut-o si pe asta.

Pentru desert ne hotaram la o inghetata in drum spre Ponte Vecchio. Aici tin minte, inca de la prima vizita in Florenta, o gelaterie aflata in apropiere de celebrul Porcellino, in realitate un mistret din bronz – si acesta cu coada lui (si nu ma refer la cea de la natura); se zice ca mangaindu-l pe nas vei avea noroc/ vei reveni in Florenta, asa incat ratul nu numai ca ii luceste, dar sarmanul e deja crapat incat pare ca sta sa-i cada dintr-o clipa in alta. Nu ma inghesui sa-i cresc sansele la dezmembrare, dar observ de-abia acum detaliile delicate de la baza fantanii, care ma duc cu gandul la statuia lui Peter Pan din Londra.

Eu optez pentru vechea „mea” gelaterie, care inca rezista; fiica mea, pentru concurenta mai nou aparuta in zona, Venchi, unde, evident, este, ce altceva?… o mare coada.

Cu inghetatele in mana o luam chinuit pe Ponte Vecchio – nu numai ca deja ne-au lasat picioarele, dar mai e si foarte cald iar soarele arde. Ajungem pana in fata Palatului Pitti, a carui vizitare ramane si de aceasta data pentru… data viitoare. Despre gradinile Boboli… nici nu se pune problema.

Muzeul „pietrelor dure” a fost se pare mutat la o distanta pe care nu mai suntem in stare sa o parcurgem; gasim insa in zona Ponte Vecchio, pe langa toate magazinele de bijuterii, si un unic magazin specializat in vanzarea intarsiilor de pietre semipretioase – la preturile feroce care erau de asteptat.

Renunt deci, desi asteptasem 16 ani, la Opificio delle Pietre Dure, dar sigur nicio vizita in Florenta nu poate omite bazilica Santa Croce, panteonul Florentei, in fapt al intregii Italii. Aici se odihnesc sau isi au monumente comemorative , printre altii, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Galilei, Rossini, Fermi. Chiar si Florence Nightingale.

In toata nebunia, claustrul bazilicii e o oaza de liniste si (aproape) solitudine pe care nu o putem rata. (Pe drumul spre Santa Croce ne prabusiseram deja o data pe pragul unei case, cu picioarele raschirate direct pe trotuar – a fost nevoie de multa vointa pentru a ne aduna de pe jos si a continua drumul pe malul fluviului Arno catre bazilica.)

Ce mi-a placut, atat in Florenta cat si in Bologna, au fost micile gradini ce luasera nastere pe terasele cladirilor – evident in astfel de orase sunt putini cei care isi permit o gradina; dar dorinta de a te bucura de compania relaxanta a plantelor exista – si a dus la nasterea unor astfel de locuri fermecatoare – aflate la propriu la inaltime.

De unde nu ai fi zis, ne gasim puterea sa ne taram si catre bazilica San Lorenzo, mai exact catre Capelele Medici, cu incredibilele lor intarsii din marmura si pietre semipretioase, respectiv cu sculpturile lui Michelangelo pentru mormintele lui Lorenzo Magnificul si al fratelui sau Giuliano. Curios, aici nu e coada. Si asta pentru ca pare sa fie inchis. Totusi conform orei de inchidere am ajuns la timp. Sun la interfon, raspunde o doamna care imi zice ceva ce in rumoarea de pe strada imi scapa. Sun din nou. Povestea se repeta. La a treia incerare, atat eu cat si doamna fiind de-acum cam otarate, inteleg: nu ora o reprezinta problema, ci ziua – in respectiva zi din saptamana bazilica San Lorenzo si Capelele Medici sunt inchise. Macar am incercat…

De-acum o luam taras-grapis spre gara. In tren, pe bancheta opusa, cineva hapaie cu mare satisfactie o schiacciata de la All’Antico Vinaio.

Bologna trebuie savurata. Nu este un oras spectaculos in genul Venetiei, Florentei sau Romei – unde mergi cu lista de obiective turistice de bifat si, chiar daca ai stat acolo doar o jumatate de zi, tot simti ca te-ai ales cu ceva. In Bologna, daca mergi doar pentru cateva ore „din fuga calului”, risti sa pleci gandind ca… nu era mare lucru de vazut.

Cei care au avut insa ocazia sa petreaca macar cateva zile in Bologna se declara, fara exceptie, indragostiti si tanjesc sa revina. Si povestesc mereu si mereu despre stradutele medievale ale Bolognei, porticurile sale nenumarate (a existat se pare acum sute de ani o lege prin care se interzicea constructia oricarei cladiri fara portic), atmosfera orasului…

Deci… un pic mai greu de prins toate astea in scris, nu? Atmosfera? Atmosfera este una plina de viata si relaxata in acelasi timp. Si am apreciat aceasta atmosfera cu atat mai mult dupa o vizita de o zi in Florenta, de unde ne-am intors nu atat rupte de oboseala (si asta, clar, pentru ca, desi mancasem fara niciun fel de retinere, am dat jos in ziua aceea, de la atata mers, doua kilograme – nu ca mi-ar fi parut rau) cat in primul rand luate de cap de atata imbulzeala, atatea cozi, atata lume – in aprilie; refuz si sa-mi imaginez o vizita acolo pe timpul vacantei de vara.

Revenim la Bologna: desi simbolul sau sunt cele doua turnuri, Asinelli si Garisenda (acesta din urma fiind se pare cel mai inclinat turn din Italia – si nu mult mai cunoscutul turn din Pisa), inima orasului bate in Piazza Maggiore, ce se deschide in fata bazilicii San Petronio, sfantul protector al Bolognei. Aici se aduna seara de seara tinerii sa cante sau doar sa se relaxeze pe treptele bazilicii. Bologna este si centru universitar, universitatea din Bologna, datand din secolul al XI-lea, este cea mai veche din Europa. Si poate tocmai acest statut de vechi centru universitar face ca Bologna sa fie Bologna – relaxata si mereu activa in acelasi timp.

Ceea ce iti sare in ochi la bazilica, pe langa dimensiunile uriase (pentru constructia sa in secolul al XIV-lea au fost demolate cel putin opt biserici si turnuri si aproape un intreg cartier), este faptul ca ramane, pana in ziua de azi, neterminata. Doar partea de jos este acoperita cu basoreliefuri din marmura, usile cu siguranta nu sunt cele ce s-ar fi dorit a fi, iar pe fatada se pot ghici locurile unde ar fi trebuit sa existe, probabil, doua rozete urise din vitralii. (Se pare ca insusi Papa ar fi ordonat, in secolul al XVI-lea, sa se puna capat „visului megaloman”.)

Pe undeva, ramasa cu aceasta fatada neacoperita cu marmura, bazilica se integreaza mai bine printre celelalte cladiri ruginii ale Bolognei. Centrul orasului este considerat cel mai bine pastrat centru istoric al Italiei si impresioneaza in primul rand prin caracterul omogen, armonios. Iti creeaza o senzatie de caldura, de intimitate, de, cumva… acasa.

Un alt simbol al orasului, Fantana lui Neptun, se afla si el in zona. M-am intrebat ce cauta Neptun intr-un oras aflat fix in mijlocul uscatului, dar, fiind vorba de o fantana, deci de apa, fie ea si dulce…

Via Rizzoli leaga Piata Maggiore de cele doua turnuri pomenite. Preferatele mele pe aceasta strada, in vecinatatea turnurilor: magazinul Fabbri (proaspat deschis la data vizitei mele, stralucitor, comercializeaza, curios cumva, un soi de dulceata de cirese negre, foarte populara in Italia, plus alte produse similare), respectiv libraria la Feltrinelli, pe care am vizitat-o zilnic, chiar si de cate doua ori pe zi – si tot am reusit sa ma ratacesc prin ea aproape de fiecare data.

Daca vei merge dincolo de turnuri vei ajunge la un moment dat la un alt asezamant religios – complexul alcatuit din sapte biserici San Stefano, ale carui origini dateaza din primele secole ale erei noastre, un loc unde am revenit dupa prima vizita, regasind atmosfera de liniste, o vibratie aparte. Complexul adaposteste, printre alte relicve, bentita veche de doua mii de ani ce i-a apartinut, conform legendei, Maicii Domnului. De asemenea, o reproducere a Sfantului Mormant din Ierusalim.

Un alt edificiu reprezentativ pentru Bologna este Sanctuarul Madonei Sfantului Luca – aflat in varful unei inaltimi de langa Bologna, colina della Guardia. Locasul graviteza in jurul icoanei bizantine a Maicii Domnului cu pruncul, pictata, conform legendei, de insusi evanghelistul Luca si adusa aici din Constantinopol in secolul al XII-lea urmare a unei inscriptii de pe icoana ce solicita ducerea acesteia, din bazilica Sfanta Sofia din Bizant, pe muntele della Guardia – loc necunoscut in Constantinopol, pe care calugarul grec ce s-a insarcinat cu ducerea icoanei in locul menit ei, l-a descoperit de-abia dupa ajungerea la Roma si intalnirea acolo cu un senator bolognez.

La sanctuar se poate ajunge fie pe jos – un pelerinaj ce te poarta tot la deal pe sub nu mai putin de 666 de porticuri pe o lungime de aproape 4 kilometri, fie, asa cum am facut noi, cu un trenulet ce pleaca din Piazza Maggiore.

Drumul spre sanctuar trece pe langa bazilica Sfantul Francisc. Decoratiunile cu motive vegetale ale unora dintre capelele ei m-au purtat cu gandul la bazilica omonima din Cracovia.

Ceea ce iti atrage indeosebi atentia in exteriorul bazilicii sunt cele trei sarcofage cu acoperisuri verzi ca de malachit, aflate la inaltime, continand ramasitele unor fosti profesori ai Universitatii din secolul al XIII-lea. Ghidul din trenulet a tinut sa ne sublinieze faptul ca in Bologna nu eroii sau conducatorii erau cei ce primeau onoruri, ci, iata, invatatii.

Acestea au fost edificiile pe care le-am vizitat. Dar asa cum spuneam, Bologna este in primul rand despre stradute, porticuri, mici restaurante, mici magazine si tarabe, despre atmosfera. Partea mea preferata din oras este cea aflata intre latura stanga a Pietei Mari si Via Rizzoli. Nu m-am saturat deloc sa ma preumblu pe acolo, la ceas de zi sau la ceas de seara.

Daca veti da o cautare dupa lucruri de facut in Bologna, veti fi in primul rand napaditi de tururile gastronomice. Capitala Emiliei-Romagna este se pare si locul de nastere al celebrei mortadella (atestata inca din secolul al XIV-lea), iar orasul abunda de prosciutterii, salumerii, de locuri unde poti savura un panino sau celebrele tagliere – selectii de mezeluri si branzeturi locale.

Noi ne-am oprit in prima seara, ca de obicei, unde am vazut coada, si anume la Osteria del podesta din zona veche a orasului – si nu am avut nimic impotriva sa revenim. Ca veni vorba, celebrele paste bolognese se numesc la ele acasa, de multe ori, paste al ragu. Ce mi-a ramas in primul rand in minte? Crescentinele, pe care nu le mai intalnisem, o combinatie delicioasa intre chifle si gogosele, servite calde, impreuna cu mai sus mentionatele tagliere. Si cu un vin floral local rosu, Barbera. Hai ca sunt chiar masochista…

Am ajuns intr-o seara si intr-un alt local, la recomandarea unei prietene: Da Nello al Montegrappa, unde nu prea merge cu statul la coada ca sa prinzi o masa – trebuie sa ai rezervare si nici rezervare nu am prins din prima. M-a amuzat ca oamenii studiau prognoza meteo si in functie de ea, stiind daca vor putea sau nu scoate mese in strada, iti spuneau daca te primesc sau nu. Am prins un loc intr-o seara fara ploaie si… daca pasii ma vor mai purta vreodata prin Bologna, stiu unde m-as duce sa mananc, macar o data.

Iar dincolo de San Stefano, intr-un cartier vechi si linistit al orasului, tocmai isi deschisese pizzerie celebrul Gino Sorbillo din Napoli. Cu gandul si la pizza dar mai ales la dulciurile mancate la Sorbillo in Napoli, ne-am dus chitite acolo, ajungand sa ocupam locul doi la coada in acea seara. Surpriza a fost ca meniul nu avea nimic de-a face cu cel din Napoli, dar panna cotta lor cu nutella a facut fata cu brio asteptarilor.

Cazarea? M-as duce din nou la apartamentele Sei Chiese – o cladire veche atat de mare si intortocheata, incat a fost prima oara cand am primit un video ca sa ne descurcam sa gasim camera – si tot nu ne-am descurcat. Dar mai central decat atat nu am fi putut dormi decat daca alegeam sa ne culcam direct pe treptele bazilicii Sfantul Petronio.