Am asteptat atat de mult timp si in zadar sa mai apara la noi vreo carte a lui Lorenzo Marone, incat intr-un final m-am dus si m-am servit singura si, mai cu ce italiana imi aminteam si stie tot romanul, mai pe pipaite – mai ales cand venea vorba de dialectul napoletan, in care e scris inclusiv titlul cartii…

Desi pe coperta troneaza un exemplar de ara hyacint (papagal zambila), „Pana Albastra” nu este papagalul care nareaza povestirea. Nu-mi place sa dau spoiler deci… va las sa va intrebati carui personaj din carte ii revine aceasta porecla si de ce.

Si desi subtitlul cartii este „piccola storia buffa” – ei bine, mie nu mi s-a parut deloc amuzanta. Dimpotriva. Cartea iti da o stare de disperare, de angoasa, ramane sa te bantuie, te simti de parca te-ai afla tu insuti intr-o situatie complet fara iesire. Asa cum sunt nu doar papagalul Toto ci toate personajele din carte, prinse in itele lumii mafiote in care s-au nascut si careia trebuie sa i se supuna. Insusi Don Ciro Paglietta, don-ul camorrist, stapanul lui Toto, nu pare a fi nici el liber, desi detine puterea de a decide pentru toti, puterea de viata si de moarte – la propriu. Este el insusi, pana la urma, supus cerintelor mediului in care s-a nascut, ca reprezentant al unei familii mafiote – nu ca i-am plange tocmai lui de mila.

Multi autori aleg in ultima vreme sa apeleze la emotiile cititorilor introducand in scrierile lor animale: soarta catelului chihuaha si a sarpelui boa, vieti reduse la dimensiunea unor mofturi repede uitate, pe mine ma bantuie inca.

Toto apartine celei mai mari specii de papagali zburatori – dar Toto nu poate sa zboare. Intalnirea sa cu porumbelul care nu dispune de confortul care ii este oferit indeobste lui Toto dar este liber sa se indrepte catre orice punct al orizontului, nu are cum sa nu-ti ridice multe intrebari.

Inca o lovitura curajoasa data de autor mafiei (sa nu uitam, Lorenzo Marone traieste chiar in Napoli, leaganul celei mai vechi organizatii criminale italiene), cartea, dedicata tuturor victimelor nevinovate ale camorrei, este in fapt o oda adusa libertatii.

„Libertate, ce cuvant nobil.

Stiu ca in numele ei s-au facut cele mai mari revolutii, si omenii din cartile de istorie si-au dat viata pentru a o obtine si a o pastra. Si totusi, daca si-ar bate cineva capul sa-mi ceara parerea despre libertate, l-as sfatui sa nu se zabata cine-stie-ce, pentru ca nimeni nu e de fapt vreodata liber cu adevarat, pana la capat, fiecare are constrangerile proprii mai mari sau mai mici, propria celula construita din alegeri gresite, decizii neluate la momentul potrivit, compromisuri si lasitate.

Cel mai adesea nu meritam libertatea, astfel ca suntem cu totii prizonieri. Carora nu li se ofera decat o posibilitate: sa ne umplem cusca cu tot confortul si toate comoditatile posibile.”

Dupa cartile Narinei Abgarian cu actiunea in Armenia, iata-ma facandu-mi curaj pe calea lecturii si catre o alta republica fosta sovietica, Georgia – atat de tulburata inclusiv in zilele noastre.

Cartea vine cu recomandarile lui Khaled Hosseini, Colum McCann si Andrew Sean Greer. Suficient, zic eu.

Nu va voi scrie despre aventurile unei familii destramate, ai carei membri plecati in Vest revin intr-o Georgie nu cu mult mai primitoare decat cea pe care o lasasera in urma la inceputul razboiului civil – pe acestea le veti descoperi singuri. Fantomele care ii bantuie, vocile care ii insotesc la nesfarsit… Tbilisi, Osetia – locuri despre care auzeam la stiri; autorul va va purta prin ele, pana la poalele Caucazului, intr-o cursa ca o vanatoare de comori, zbuciumata, captivanta pentru cititor, cu intoarceri constante intr-un trecut bantuitor.

„Georgia s-a desprins de Uniunea Sovietica si a devenit republica in 1991. Partide aparute peste noapte s-au luptat pentru putere in aceasta nou fabricata „republica”. N-a durat mult pana cand au scos armele. Chiar in iarna aceea, ne-am aruncat cu capul inainte intr-un razboi civil amar si haotic. (…) Tbilisi era un cosmar in toata regula. Fara electricitate, fara gaz, fara apa. Daca ieseai dupa paine, puteai foarte bine sa prinzi un glont, in loc de franzela.”

„Osetia e inchisa. Sunt patrule si de-o parte si de alta a granitei. N-ai cum sa intri. Mai intai trag si, daca nu te omoara, poate te iau la intrebari pe urma. (…) S-a lasat intunericul acolo. Fara telefon, fara posta. Daca incerci, te trezesti cu politia la usa, pentru interogatoriu. E o nebunie.”

Nici amintirile perioadei comuniste nu sunt cu mult mai placute:

„Cartile pe care ni le citea Eka nu erau cele aprobate si promovate de URSS. Majoritatea cartilor occidentale erau interzise in Uniunea Sovietica si daca te prindeau cu ele nu era de gluma. Nu trebuia sa spunem nimanui despre biblioteca misterioasa a Ekai si despre povestile ei de contrabanda, cu vrajitori si pantofi magici, aventuri cu pirati si mici printi care ratacesc printre stele.

Cartile Ekai erau magice, aduse clandestin din locuri mai insorite decat Georgia sovietica. Marginile lor ascutite fusesera netezite de sute de cititori secreti, iar copertele erau decolorate. Unele erau tiparite, dar altele fusesera copiate de mana de vreun suflet rabdator de sfant. Acelea erau cele mai bune.”

„Piata Lenin era in intregime o mare maloasa de fete obosite, ursuze. Barbati si femei imbracati in haine transmise la nesfarsit de la unii la altii, peticite, spalate si uzate pana ajunsesera de culoarea sumbra, uniforma, a vietii sovietice.”

” – Uita-te la camasa ta, Valiko, ti-ai rupt gulerul.

– E doar ros. Uzat si ros pe dinauntru si pe dinafara, ca noi toti.”

Scrierea lui Leo Vardiashvili are o ironie mereu prezenta, autorul reuseste sa fac un haz amar de toata istoria chinuita a unei tari care nu pare sa-si fi gasit vreodata linistea. Si de propria persoana.

„Par dezorientat, cu ochii injectati, obosit din cauza diferentei de fus orar, cu hainele mototolite dupa ce am dormit in locuri nefamiliare. Aratam ca poanta unui banc pe care nu l-ai inteles.”

„Cand au venit turcii sau care o mai fi fost la rand sa ne-o traga, oamenii au fugit si s-au ascuns in munti. Au lasat totul in urma, dar au luat butasi din viile lor. I-au pastrat vii cu orice pret, ca sa aiba cu ce s-o ia de la capat, daca se intorceau vreodata acasa. Uneori, frate, butasii erau transmisi din generatie in generatie. Pastrati vii in munti, decenii la rand. Vinul nu e in sangele nostru, e chiar sangele nostru.” Inutil sa spun ca dupa ce am citit acest fragment m-am infiintat in primul magazin Berezka, cerand musai vin georgian facut, ca in carte, in kvevri – „vasul ala imens de lut care se ingroapa in pamant. Sa fermenteze vinul in el.” Nu mi-au putut garanta ca era vin facut in kvevri, frecat manual cu ceara, asa ca ma mai gandesc.

Si inchei cu acest citat, care pur-si-simplu mi-a placut:

„Adunatura dezorganizata de case, apartamente, colibe si balcoane din Sololaki este interconectata printr-o retea complexa de franghii de rufe. Din plasa aceea dementa, un milion de haine flutura la unison, de parca Sololaki ar fi un urias copac al dorintelor.”

O carte foarte dura, dureroasa – dar cum ar fi putut fi altfel?

O carte care reuseste sa te tina permanent in priza, mai bine decat o carte politista. Si intr-o stare de continua iritare, in timp ce ii vezi personajele trudind sa-si distruga vietile, aruncandu-se cu capul inainte in situatii riscante, reusind sa evite urmarile pe muchie de cutit; dar, cum se zice, „te fereste pana te nimereste”…

Cred ca tocmai aceasta este tema principala a cartii – deciziile proaste care ne pot distruge; asa cum o arata si metafora calatorului intrat in lumea elfilor doar pentru a descoperi dupa o noapte de petrecere ca tot ceea ce reprezentase viata sa de pana atunci – familie, casa, cunoscuti – este definitiv pierdut.

O carte in care multe nu sunt deloc ceea ce pareau a fi, plina de surprize pana la ultimele pagini – mai ales la ultimele pagini.

Urmarile crizei din 2008 m-au dus cu gandul la „Broken Harbour” a Tanei French – si ea tot o scriitoare irlandeza. Cu aceasta ocazie am mai adaugat un scriitor irlandez pe lista preferatilor mei, pe langa Tana French si Colum McCann.

Iar personajul Rose nu avea cum sa nu mi-o aminteasca pe Dearbhla din „Paznicul de noapte” – acelasi tip de femeie parca atotputernica, cu puteri (aproape) mistice, in preajma careia nimic nu te poate atinge.

Cu multa ironie, autorul abordeaza si alte teme: schimbarile climatice, rolul divertismentului in viata noastra etc:

„… schimbarile climatice, inca o chestie care ii enerveaza pe oameni. Si ne enerveaza pentru ca ne face sa ne simtim vinovati. Din cauza lor ni se pare ca tot ce facem e rau, ca noi insine suntem rai. Iar asta e o problema autentica. Daca am descoperit ceva de cand sustin diverse cauze sociale e ca a invinui e de departe cel mai prost mod de a motiva pe cineva. Fa-l pe om sa se simta rusinat pana in adancul sufletului, spune-i ca prin insasi existenta lui dauneaza vietii in general si ca lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face pentru planeta e sa moara si pe urma intreaba-l daca vrea sa faca o donatie.”

„Astazi, in tarile dezvoltate, cea mai mare amenintare la adresa ordinii politice e faptul ca oamenii sunt atenti la conditiile in care traiesc. Pana si scalvii au acces la divertisment. Se poate spune chiar ca sutem platiti in divertisment. Romanul a fost prima ipostaza a ceea ce in secolul XXI a devenit industria vasta si in permanenta expansiune a divertismentului, un mecanism aproape infinit menit sa ne distreze si sa ne stoarca de puteri. Ni se furnizeaza o lume virtuala hranita literalmente prin incinerarea realitatii.”

O carte genial scrisa, care si-a meritat efortul parcurgerii celor 557 de pagini format mare 🙂

In topul localitatilor vizitate primavara aceasta in sudul Frantei Sanary-sur-Mer, de care nici nu auzisem pana atunci, ocupa un foarte clar loc doi, la mica distanta de Saint-Paul de Vence, cu care de altfel e si cam greu de comparat, fiind locuri mult diferite: Sain-Paul un sat cocotat, o fortareata, cu stradute pietruite si case tot din piatra inghesuite unele in celelalte, Sanary un sat insorit de pe malul marii, aflat chiar la nivelul acesteia, deschis, luminos.

Deci ca sa recapitulam: urca pe podium trei localitati micute si, unele dintre ele, putin ilustre; nu tu Cannes, nu tu Saint-Tropez, ci: Saint-Paul de Vence, Sanary-sur-Mer, Mougins; cu o mentiune pentru Menton.

Cineva mi-a reprosat la un moment dat ca nu postez mai multe fotografii; cum se zice, o imagine face cat o mie de cuvinte; daca citeste aceasta postare va fi sper fericit/a (nu mai stiu despre cine era vorba, am retinut doar critica), pentru ca voi lasa imaginile sa vorbeasca mai mult ca de obicei.

Am avut noroc ca am ajuns in sat cat inca mai erau locuri de parcare; la plecare nu aveai loc nici sa mai intri in localitate, blocajul de pe sosea intinzandu-se binisor.

In sat avea loc un targ, mult mai mare decat cel din Biot, colorat si plin de viata, amintindu-mi de atmosfera celor din Aix-en-Provence si respectiv L’Isle-sur-la-Sorgue in iunie 2019. A fost cred singurul loc in care am uitat de faptul ca suntem departe de a fi in sezon: soare, aglomeratie, agitatie, terase pline – invigorant.

Se vand de toate, inclusiv ciorba – nu numai ca tocmai mancaseram la hotel, dar la 11 euro portia… si este si cam devreme pentru ciorba.

In locul in care se vand flori reusesc in sfarsit sa ma apropii de mimozele pe care le tot admirasem prin paduri tot drumul.

Francezii mi s-au parut anul acesta mult mai deschisi catre straini, amabili si dornici de discutii. Spre desosbire de impresia anterioara generala, ceva de genul ” Franta – ce tara frumoasa, pacat ca-i locuita”…

Ce ma suparase mult in trecut era ca la eforturile mele de a vorbi in franceza mi se raspundea mutand discutia in engleza, de parca nu ar fi suportat sa isi auda limba vorbita de de-alde noi.

Anul acesta insa, chiar auzindu-ne vorbind in romana, francezii s-au bagat nu o data in seama, dornici sa afle ce e cu noi si foarte placut surprinsi sa afle ca in Romania franceza s-a predat si inca se mai preda in scoli.

Faptul ca la 10 dimineata nu mai gasesti un loc la terasa, unde lumea sta pur-si-simplu si se relaxeaza, intr-o zi de miercuri, ma umple de invidie. La o privire mai atenta insa, pare ca toata lumea e trecuta de varsta pensionarii, deci nu-i asteapta nicio condica de semnat. Chiar si asa tot sunt invidioasa – trimit fotografia pe WhatsApp, incep sa curga urarile de „sa ajungem si noi tot asa”.

Locul este si mai verde decat in alte parti, verdeata si florile colorate contribuie la atmosfera placuta, estivala deja.

Dar a sosit momentul sa o luam din loc, avem un avion de prins. Ma bucur ca ultima vizita a fost in acest loc care ma transpune si acum, cand scriu despre el, intr-o stare de bine. Vad marea, simt caldura soarelui si a oamenilor. E bine.

De cand am calcat in Biot ma tot chinui sa-mi amintesc in ce carte cu actiunea in Franta dadusem peste aceasta localitate – si nu reusesc. Daca are cineva idee… m-ar scapa de senzatia aceea nesuferita de lapsus.

Biot nici nu era de altfel pe lista. In cea de a treia si ultima zi intreaga petrecuta in sudul Frantei ar fi trebuit sa oprim in Nisa si Saint-Tropez si sa terminam ziua in Toulon.

Dar informatii tulburatoare despre insecuritatea de pe strazile Nisei, primite chiar in ziua anterioara, ne-au facut sa renuntam la Nisa. De ce sa te legi la cap daca nu te doare cu tot dinadinsul?…

Asa ca pe lista s-a instalat Biot; un sat vestit se pare pentru productia sa de sticlarie. Nu am vizitat niciunul dintre ateliere, aflate mai departe de centru, dar am zarit prin sat mostre ale creativitatii locale in domeniu, expuse pe strazi si in piete.

Dat fiind ca am gafait un pic dinspre parcare inspre sat, trag concluzia ca se incadreaza si acesta in categoria satelor cocotate – villages perches.

In sat se desfasoara un targ, e zi de piata, ceva. Sau asa o fi mereu…

Observ ca denumirile strazilor si pietelor sunt bilingve. Cea de a doua limba nu e nici franceza nici spaniola, ci ceva pe acolo. Intrebam – este provensala, ni se zice; desi, dat fiind ca respectivii bastinasi erau cam pusi pe glume, ma intreb acum – n-o fi fost occitana? Si de fapt care ar fi diferenta?… Ne aflam deci in Provence? Pe hartie am fi in zona Alpes-Martimes. Sunt si mai confuza decat in ziua precedenta.

Centrul satului il reprezinta Piata Arcadelor – fostul „sediu”, inteleg, al cavalerilor cruciati in zona.

Surprinzatoare este biserica, si aceasta dedicata Sfintei Maria Magdalena: in timp ce exteriorul promite un interior mai degraba ingust si pe care ti-l imaginezi intunecos, faptul ca biserica este in fapt una „scufundata” (singura de acest gen pe care imi amintesc sa o fi vazut vreodata) permite insa un interior spatios, circular, luminos.

La iesire ma amuza anuntul de mai jos; aveam sa observam, cativa pasi mai incolo, si un potential inculpat.

Si plecam spre Saint-Tropez. De care ma leaga cumva o nostalgie – cea a locurilor in care nu ai fost niciodata, nostalgia unor timpuri in care nici macar nu existam. Atmosfera filmelor cu Louis de Funes si celebra melodie „Douliou, Douliou, Saint-Tropez” care imi tot canta in cap.

Ajungem, parcam langa port, care e imens, la fel ca si parcarea de langa, si ea plina. Te-ai astepta ca orasul sa fie plin, sa vibreze. Mmm… poate la vara.

In afara unui magazin de suveniruri si a catorva terase langa port… orasul doarme. Inca. Incerc sa mi-l imaginez vara, insufletit de muzica, siluete fit in haine colorate de sezon si de fita. Desi inteleg ca Saint-Tropez nu mai e chiar fita din anii ’50-’60, cand Brigitte Bardot il punea pe harta lumii iar filmele din seria „Jandarmii din Saint-Tropez” veneau si ele sa ii creasca popularitatea.

Facem greseala sa dam curs recomandarii tipului de la magazinul de suveniruri si alegem terasa pe care ne-a recomandat-o, pentru pranz. Cea mai proasta mancare mancata in zona, unde pui si vizibil mai scumpa. Desi locul chiar e plin. In dreapta mea un domn in varsta ne aude vorbind si se baga in seama. Ne intreaba daca am auzit de Johnny Hallyday. Da, evident… Rezulta ca i-a fost sofer multi ani. Ma intreb ce viata trepidanta trebuie sa fi avut. Domnul a fost si in Romania, se pare ca a vizitat toata tara; eu insami recunosc ca nu am fost la Sapanta, unde el a fost. Desi e pe lista de o viata.

Dam ocol turlei rosu cu galben care pare ca este simbolul locului. Pustiu, pustiu peste tot.

Alegem sa gustam din tarta tropeziana care este specialitatea locului si pe care o vazusem bucurandu-se de popularitate inclusiv la terasa unde mancaseram. O felie inalta dintr-un blat alb cu un strat gros de crema care mie imi sugera ceva branza. Se dovedeste a fi o crema de vanilie, blatul e si el foarte dulce… nu ma prind care e marea chestie.

Fratele meu insista sa viziteze Muzeul Jandarmeriei si Cinematografiei, aflat chiar in cladirea unde s-au filmat exterioarele filmelor cu jandarmii. Eu raman sa il astept si inteleg ca bine fac – iese destul de dezamagit. Achizitionez insa, din magazinul de suveniruri, setul complet al filmelor cu jandarmii. Candva poate voi gasi si timpul sa le (re)vizionez.

In piata din fata cladirii jandarmeriei, urbea a ridicat un monument in cinstea lui Brigitte Bardot, in chip de Venus nascandu-se din mare – sau dintr-o scoica, in orice caz. Putin cam aurie pentru gustul meu. Dar gestul conteaza.

Si o luam spre Toulon, nu neaparat vreo atractie turistica; capitala provinciei Provence, veti gasi pe unele site-uri; unii zic ca ar fi Marsilia, eu as fi putut sa jur ca era Aix-en-Provece, fie si numai dupa nume…; si un mare port militar.

E deja spre apus cand ajungem; iesim sa aruncam un ochi.

Un muzeu al marinei, stradute vechi, un alt „Comptoire de Mathilde” – inca mai am din punga din seara precedenta, deci nu.

Fostele hale, transformate in foodhall, ofera o varietate de optiuni culinare.

Este deja intuneric la iesire si, sub invelisul serii, vechile stradute capata un aer de mister care, la lumina felinarelor, le face chiar atragatoare.

Eze, cel dupa care ramasesem plangand in 2019, pentru ca, desi aflati la baza stancii pe care se inalta acest celebru sat din sudul Frantei, nu reusiseram sa-l vizitam, a fost, pentru mine, principalul motiv pentru care am ales sa plec in aceasta scurta excursie; frustrarea, purtata in mine vreme de peste cinci ani, fusese mare.

Si poate ca experienta ar fi avut un pic de sansa sa se ridice la inaltimea asteptarilor mele (desi la ce asteptari aveam…) daca nu am fi oprit intai in Saint-Paul de Vence. Pe care il aveam si pe el pe lista, dat fiind ca dupa intoarcerea din Franta in 2019 toate persoanele carora le spusesem ca fusesem in zona dar nu si in Saint-Paul de Vence (pentru ca nu auzisem de el), o luasera foarte personal, aproape gen „pai atunci la ce te-oi mai fi dus?”

Saint-Paul de Vence te intampina de la distanta, catarat in varful unei coline, inconjurat de metereze si varfuit de turnul bisericii Sfantul Pavel. Oraselul respira in asemenea masura un aer de Ev Mediu incat mi s-a parut pur-si-simplu straniu sa descopar la un moment dat pe stradute cladirea unei scoli – in locul acela atat incarcat de secole mi s-a parut incredibil ca se nasc si cresc copii. Ca e locuit este evident dupa rufele intinse la uscat in dreptul ferestrelor. Dar o scoala?… Ma intreb cu ce ochi priveste lumea si viata o persoana care a crescut intr-un astfel de loc.

Din tot ce am vazut in aceste prime zile de martie, Saint-Paul de Vence ramane preferatul meu. Mi-ar fi placut sa-l vad mai inspre vara, cand la atmosfera locului ar fi contribuit si vegetatia bogata pe care am vazut-o in fotografii; pe de alta parte stradutele si micile magazine erau deja destul de aglomerate – ce prapad trebuie sa fie pe acolo in sezon, nu vreau sa stiu…

Pe langa nelipsitele galerii de arta m-am reintalnit aici cu unul dintre magazinele mele preferate, „La Cour Gourmande”, dar si cu „Le Roy Rene”, nemaintalnit pana in acel moment, ambele oferind moartea siluetei: biscuiti si ciocolata, dulciuri de tot felul.

Eu, dupa ce am fost in Provence in 2019 si anul acesta mai la sud, mai aproape de mare, inca nu sunt lamurita unde incepe si unde se termina acest Provence. In mintea mea Provence se situa intre zona de tarm si poalele Alpilor (care Alpi ofera in Saint-Paul de Vence o priveliste coplesitoare). Ei bine, nu: aveam sa vizitam la un moment dat un sat aflat chiar pe malul marii, care este considerat a fi provensal. Deci…

In orice caz, chiar daca un loc sau altul nu se afla pe hartie in Provence, influenta zonei este vizibila peste tot. Aproape toate magazinele cu suveniruri comestibile iti ofera „savori provensale”, „gusturi provensale”, „traditii provensale”… Cuvantul „provensal” cred ca este cel care vinde cel mai bine in sudul Frantei, poate chiar in intreaga Franta.

Daca Mugins se lauda cu Picasso, Saint-Paul il are pe Chagal, care este si inmormantat aici. Multi alti pictori au numele legat de acest orasel, suficient de mare incat la un moment dat, „ajutata” si de niste lucrari care blocheaza una din caile de iesire, sa ma ratacesc si sa trebuiasca sa cer indicatii.

A-propos de lucrari, in zona chiar s-a investit serios: daca acum cinci ani nu avuseseram unde parca langa Eze, acum ne astepta acolo o parcare subterana cu cinci niveluri; iar cea din Saint-Paul are nu mai putin de zece etaje… in jos.

Deci ajungem in Eze. Si acum inteleg de ce cam toate fotografiile de pe net sunt cu gradina exotica aflata chiar in varful pintenului stancos ce se ridica aproape de mare: pentru ca in afara de respectiva gradina, amenajata pe locul unde candva se afla un castel din care astazi nu mai ramane mai nimic, in Eze ar mai fi doar biserica aflata aproape de varful stancii si… cele cateva alei care urca spre varf.

Comparativ cu Saint-Paul locul este si mult mai mic si mult mai amortit. Nici in Saint-Paul nu fusese totul deschis; aici insa mai totul este inchis. Sa vrei sa iei un suvenir, ceva… n-ai pe ce pune mana. Reusim, dupa o asteptare de 45 de minute, sa prindem un loc la masa intr-unul dintre cele doar doua locuri unde poti manca: „Au Nid de l’Aigle”/ „La cuibul vulturului” si mai dureaza inca pe-atat pana vine mancarea, cand deja apetit-ul nostru a dat in foame neaosa.

Cat asteptaseram sa se elibereze o masa profitaseram de ocazie ca sa vizitam numita gradina exotica, plina de cactusi si alte suculente, ca si de o serie de statui feminine gratioase raspandite printre plante si stanci. Daca ajungeti in zona coborati si pe cararea care merge in spatele stancii, opus marii, pentru ca merita – fie si numai pentru cascada de acolo.

Marea vazuta de aici este intr-adevar altceva decat vazusem pana atunci: chiar si de la acea distanta uriasa pe verticala reuseste sa sclipeasca; este singurul loc din lume in care am asemuit apa marii cu un opal.

Venisem cu gandul sa arunc o privire in gradinile celui mai celebru hotel din zona, „Le Chevre D’Or”. Nu numai ca hotelul deschide de-abia in aprilie, dar ceea ce reusesc sa surprind in timp ce urc spre biserica, si anume combinatia dintre o statuie aurie ecvestra, o gorila si bustul unui imparat roman asezat pe stanci, ma face sa ridic o spranceana, ba chiar pe amandoua.

Pe drumul intre Eze si Menton socheaza privirea un monument absolut colosal: Trofeul lui Augustus, aflat in localitatea La Tourbie, celebreaza de doua mii de ani cucerirea de catre imparatul Augustus a Alpilor. L-am vazut doar din masina, pozele nu au iesit bine, dar merita sa dati o cautare – fragmentul coplesitor de mare inteleg ca a fost reconstruit in secolul trecut; nu reusesc sa-mi imaginez cum va fi aratat in vremurile sale bune, cand era surmontat si de o statuie gigant a imparatului roman.

Ajungem la Menton chiar in ziua care urmeaza Festival du Citron, care se tine aici anual. Urmele inca se vad, in fata Palatului Europei se inalta inca varii siluete alcatuite din lamai si portocale, iar principalele cai de acces sunt in continuare marginite de tribune. La cat ne chinuim sa gasim un loc de parcare, chiar nu vreau sa stiu cum a fost in zilele anterioare. Ma intreb ce fac cu sutele de mii (milioanele?) de citrice care formeaza covoare si sunt date acum jos de pe alcatuirile uriase, a caror tematica pare sa fi fost anul acesta Cosmosul.

Urmand faleza ajungem in zona veche a orasului, cu cladiri pastel deasupra carora urca treptele ce te duc la basilica Saint Michel, probabil locul cel mai fotografiat din Menton.

Bajbaind sa ma intorc de la basilica nimeresc pe strada Felix Faure, care imi pare a fi principala strada comerciala a urbei, cu mult mai animata decat restul. Abunda terasele si magazinele – in special cele de suveniruri si decoratiuni interioare, bucuria mea; peste tot lamai: brodate, desenate, din sapun sau ceara.

Ma intalnesc cu un aparent competitor al magazinului „La Cour Gourmande”: „Le Comptoir de Mathilde” – acelasi aer Belle Epoque, aceleasi sfidari la adresa cumpatarii.

Intr-o tara vestita pentru grija cetatenilor sai fata de silueta, ma intreb cine cumpara toate ciocolatele si biscuitii? Probabil fraierii de turisti. Insfac o punga cu madlene si rod constiincios la ea tot drumul spre hotel. Cat am strabatut de la un capat la celalalt strada Felix Faure, s-a intunecat deja.

Ar fi trebuit sa citesc aceasta carte in copilarie. Cumva, am ajuns sa o citesc de-abia acum. Traducerea lui Mircea Santimbreanu, unul din autorii preferati ai copilariei mele, este savuroasa. Ma intreb cum ar fi aratat o editie cu ilustratiile lui Iurie Darie, cel care ilustrase genial editia din „Recreatia mare” a lui Mircea Santimbreanu, pe care o am si acum in fata ochilor, citita si rascitita in copilarie.

„Aventurile lui Cepelica” nu ar trebui, dupa mine, sa lipseasa din programa scolara. Prin intermediul aventurilor unui intreg cortegiu de fructe si legume, animale (de la elefant la paianjen), copiii sunt pe nesimtite introdusi in lumea interactiunilor sociale, a claselor sociale, li se dezvolta simtul dreptatii, asista la lupta impotriva nedreptatilor si abuzurilor.

Cartea este, cred, una dintre cele mai ironice pe care le-am citit, eu, om mare, intr-o viata. Scenele amuzante, cateodata absurde, vor face deliciul copiilor. Care insa nu doar se vor amuza copios, dar pe nesimtite vor intra in lumea politica, vor invata despre natura umana, despre taria de caracter sau lipsa de caracter, despre curajul luarii de pozitie, despre devotament si prietenie.

Ca om mare si date fiind vremurile pe care le traim, nu am putut sa nu ridic o spranceana in fata unor fragmente precum cele de mai jos:

„Cepelica pricepu ca n-are niciun rost sa discute cu o cartita despre intuneric si lumina. Obisnuinta cu bezna o facea desigur sa aiba in aceasta privinta… vederile ei.”

„Fireste, se gaseste aici si cel mai frumos joc: o scoala. Ciresel si Cepelica stau cot la cot, in aceeasi banca, si invata aritmetica, limbi straine, istoria si toate celelalte materii ce trebuie bine stiute pentru a te putea apara de ticalosi si pentru a-i tine la distanta.”

Cum sa nu-i dai dreptate lui Gianni Rodari? Vorbele sale din cartea publicata in 1951 nu sunt cu nimic mai putin actuale astazi. Din pacate, din fericire?…

In data de 2 martie lasam in urma noroaiele si zapada inca netopita din Bucuresti si, dupa circa trei ore, ajungeam in Marsilia, la soare si… palmieri, grabind astfel intalnirea de anul acesta cu primavara, inca nesosita pe meleagurile noastre.

In Marsilia nu aveam sa intram – faima sa este similara cu cea a orasului Napoli, si dat fiind ca nici nu era compensata de vreo atractie anume, nu am facut decat sa preluam masina inchiriata si sa o luam cu toata hotararea spre est. Pe drum au inceput sa apara ici si colo pomi infloriti (probabil zarzari sau pruni) si, fascinant, copaci in toata firea de mimoze, crescand prin paduri, ale caror coroane galbene nu ne-au parasit in niciuna din cele aproape patru zile petrecute pe soselele din sudul Frantei.

Cumva in mintea mea (a fost prima excursie din viata mea de adult in care nu m-am ocupat de nimic: nici de traseu, nici de cazari, nici de nimica-nimicuta; si stiti ce, e foarte misto – multumesc, Marius!) ramasese ca prima oprire avea sa fie la Saint-Tropez, vestita destinatie de distractie de pe Coasta de Azur. Asa ca am ramas putin nedumerita sa ma trezesc in schimb… la manastire. Bine, nu chiar la manastire, ci in fata basilicii construite, in localitatea Saint-Maximin-la-Sainte-Baume, in cinstea Sfintei Maria Magdalena, care si-a petrecut in zona ultimii ani din viata.

Basilica nu pare sa fie atat de mare in momentul in care iti apare la capatul unei strazi inguste si (dat fiind ca suntem in afara sezonului si mai este si duminica dupa-amiaza) cam pustii, insa am vazut fotografii facute din aer si cladirea este in fapt coplesitor de mare. Ceea ce surprinde este aspectul aparent nefinisat, rugos, care marturiseste vechimea cladirii; in contrast cu masivitatea si austeritatea vechilor ziduri, doua fetite culeg chiar in dreptul intrarii confetti diafane in forma de fluturasi; ma aplec si iau si eu unul drept suvenir.

Interiorul vast adaposteste in cripta capul Sfintei, acesta fiind considerat, asa cum ne anunta inscriptia de la intrare, cel de al treilea mormant al Crestinatatii. Presupun ca primul ar fi Sfantul Mormant de la Ierusalim iar ce de al doilea, mormantul Sfantului Petru de la Vatican. (Si ca veni vorba, Dan Brown nu prea si-a facut deci temele cand a scris „Codul lui Da Vinci”.)

Orasul are o atmosfera placuta, relaxata, cu case in culori pastelate. In parcare, insetata de verde si de flori, fotografiez prima tufa inflorita care imi iese in cale anul acesta – o tufa cu flori albastru spalacit care pare sa fie de rozmarin.

Aveam sa dam insa, in preajma Cannes-ului, unde ne-am incheiat ziua, de mult mai multe flori in primul sat tip village perche din traseul acestor zile: Mougins, catarat pe inaltimile ce preced cetatea filmului din Franta, Cannes.

Satul este fermecator: cu cladiri vechi de piatra inghesuite pe stradute medievale intortocheate ce urca si coboara, avea sa se dovedeasca in final pentru mine unul dintre ocupantii podiumului – dintre multele locuri vizitate in aceste zile.

Inima acestei localitati – piateta cu o fantana-statuie inconjurata de casute colorate si copaci inca desfrunziti. Ceea ce nu inteleg este de ce copaci care cresc si la noi, in zone mai reci, inca nu au frunze, in schimb portocalii si palmierii care la noi nu supravietuiesc sunt bine-mersi, portocalii chiar doldora de fructe.

Locul este intesat de galerii de arta, unele deja deschise – aveam sa constat in ziua urmatoare ca acesta este cumva specificul tuturor acestor sate de piatra catarate in varfuri de coline si stanci, asaltate de turisti.

Cu atat mai mult aici – nu stiusem, dar acesta a fost locul in care Picasso si-a trait ultimii ani din viata si unde a si murit.

In final o luam spre Cannes. De la hotel coboram spre mare pe principala artera comerciala, Rue d’Antibes, unde totul este inchis – e duminica seara. Cladirile sunt bine intretinute, unele sunt in curs de renovare iar arhitectura cu balcoane mici din fier forjat des intalnita in oras imi aminteste de Cartier Latin din Paris.

La malul marii sunt deschise cateva terase si magazine de suveniruri. S-a inserat si observam in partea dreapta a portului, pe o inaltime, un soi de fortareata iluminata si, cu litere mari in stilul celor de la Hollywood, scris CANNES.

Trecem pe langa Palais des Festivals unde se organizeaza celebrul festival de film; pare ca tocmai a luat sfarsit, chiar in acea zi, un festival international al jocurilor pe calculator.

Vestita Croisette, care urmeaza malul marii, umbrita de palmieri, este locul celor mai impresionante cladiri din oras, hoteluri si blocuri de apartamente avand la parter exclusiv magazine de firma, numele celebre din lumea modei. Abunda, ca si in Mougins, agentiile imobiliare – in zona se fac probabil averi in domeniu, iar preturile proprietatilor sunt de nivelul milioanelor de euro. Eu raman insa cu imaginea macilor ce infloresc deja la baza palmierilor si vegetatiei bogate din zona – in culori atat de stralucitoare incat ii suspectasem ca nu ar fi naturali, mai ales ca unii sunt galben intens – ceea ce eu chiar nu mai vazusem.

Faptul ca aceasta carte a castigat anul trecut Premiul Pulitzer reprezinta, cred, o recomandare suficienta. Sau ar fi trebuit sa reprezinte, pentru ca eu una, luand in mana cartea si citind pe coperta din spate ca actiunea se petrece (si) intr-un ospiciu, mi-am zis „Stiti ce?… Lasati!”

In final insa am cumparat volumul si bine am facut. Cartea reuseste sa te captiveze, in asa fel incat o dai gata in putine zile. Ospiciul in discutie se dovedeste a fi, in carte cel putin, un loc luminos, un refugiu in toata puterea cuvantului, de natura sa-ti dea, neasteptat, o stare de bine. Azilul respectiv chiar a existat in epoca; la fel a existat in realitate si Dr. Thomas Story Kirkbride, cel care a pus bazele, in secolul al XIX-lea, „tratamentului moral” al pacientilor cu varii probleme psihice, prezente in societatea americana cu atat mai mult cu cat aceasta tocmai lasa in urma Razboiul de Secesiune si asasinarea presedintelui Lincoln.

Personajul meu preferat din carte: Dearbhla, genul acela de femeie aparent atotstiutoare si atotputernica, in preajma careia lumea pare ca devine dintr-o data un loc mai sigur si viata, cu toate ale sale, mai putin amenintatoare. Mi-a amintit de femeile moase din „Camera secreta” a lui Emily Gunnis, ca de altfel de toate femeile acestea fara de care nicio comunitate nu avea cum sa existe in urma cu peste o suta de ani: vindecatoare, stiind si adunand plante de leac, pregatind remedii, ajutand la aducerea pe lume a copiilor, alinand. Intelepte si puternice. Si atragandu-si in mod constant ura barbatilor, a tuturor celor ce se temeau de stiinta si puterea lor si le numeau vrajitoare.

Am intalnit si in aceasta carte reflectii asupra puterii prezentului, care apar des in ultima vreme in literatura: „…nu exista pentru totdeauna. Am iesit la plimbare si e o zi frumoasa. Trebuie sa te gandesti… sa iei fiecare zi separat… pana cand se lamureste o cale.”

Autoarea, de care eu nu auzisem pana acum (aceasta fiind de altel prima sa carte publicata la noi) a primit de-a lungul timpului numeroase premii literare. Ma astept deci sa gasesc in librarii, in viitorul apropiat, si volume mai vechi ale sale.

Trei lecturi la prima impresie fara legatura; daca dai deoparte faptul ca primele doua au autori japonezi. Dar incet-incet vom vedea ca legaturi exista.

” Fotograful…” : O lectura emotionanta, mai ales, pentru mine, povestea celui de al doilea personaj (in care poveste cei care au citit „Proiectul Rosie” sau sunt admiratori ai lui Sheldon din „Teoria Big Bang” vor intalni un personaj, sa zicem, de pe aceeasi planeta…). Cartea reuseste sa fie chiar cutremuratoare, are si suspans, te ia si prin surprindere.. Am regasit chiar si unele descrieri care m-au dus cu gandul la haiku-urile japoneze: „O lumina slaba palpaie in gradina, dincolo de fereastra. Mijeste ochii si vede cateva felinare de piatra acoperite cu muschi verde, ciresi plangatori si tufe de planta-leopard, cu frunze mari si flori galbene – „Spledid peisaj, daca vrei sa pozezi in chimono.”.”

„O broscuta sare din iarba plina de stropi ce stralucesc ca perlele. … Broscuta se apropie de picioarele batranei, apoi, cu un salt, se intoarce din nou in iarba. O adiere blanda trece peste tarm.”

„Mirosul vantului uscat, gustul sarat pe buzele sale. In fata sa, o egreta alba se sperie, deschide aripile si se indreapta catre cer. Pasarea se avanta tot mai mult in inaltul cerului, pana cand ajunge doar un punct alb. Se uita la ea pana dispare, cu manecile chimonoului fluturate de vantul ce-i vajaie puternic pe la urechi.”

„Cei doi privesc catre rau. O barca ce pluteste in aval lasa in urma sa cateva valuri stralucind palid in lumina apusului. Hirasaka si doamna Hatsue privesc incremeniti cum valurile se topesc incet.”

Asa cum Tom Hanks, pasionat fiind de masini de scris, le aduce pe acestea intre paginile primei sale carti, „Caractere atipice”, si autoarea „Fotografului…”, pasionata fiind de aparate foto, ne introduce cu fiecare capitol in lumea fotografiei.

Cartea mi-a adus aminte de o lectura foarte veche, o scriere a lui Mihail Sadoveanu – „Cele mai vechi amintiri”. Si am inceput sa ma gandesc si eu: oare care sunt cele mai vechi amintiri ale mele? Oare daca ar fi sa aleg un moment, unul singur, din trecutul meu, care ar fi acela?

Legatura cu cea de a doua carte din titlu? Calatoria in timp. Fiecare dintre cartile autorilor japonezi iti propune un anumit tip de calatorie in timp, fiecare impleteste deci realitatea cu un anume tip de magie, de fantastic.

„Pana nu se raceste cafeaua” a avut un succes atat de mare incat de la aparitia sa cartea a avut nu mai putin de trei continuari.

Aici nu avem de-a face cu un atelier foto ci cu o veche cafenea, unde daca reusesti sa te asezi pe un anumit scaun (ceea ce nu e o intreprindere facila) vei putea calatori in timp, fara a te ridica insa de pe scaun, ramanand deci in interiorul cafenelei si putand sa (re)intalnesti doar persoane care vor fi intrat la un moment dat in cafenea – si asta, asa cum spune titlul, doar pana nu se raceste cafeaua. Si, indiferent ce vei face in trecut, nu vei putea schimba prezentul. Pai si atunci…, veti spune? Ei bine, asa cum veti vedea, veti putea schimba insa viitorul.

Preferata mea intre cele doua ramane, in ciuda succesului seriei „Pana nu se raceste cafeaua”, ramane „Fotograful…”. Poate dupa ce voi fi citit si continuarile… Fiecare cu gustul sau si, cum spuneam, asa sunt eu cateodata – Gica Contra.

Legatura intre cea de a doua si cea de a treia carte? Boala Alzheimer.

„Oamenii sunt precum vitraliile. Stralucesc atata timp cat e soare, dar, cand se lasa intunericul, frumusetea lor nu apare decat daca sunt luminati din interior.” (Elisabeth Kuble-Ross) E citatul care mi-a placut cel mai mult din aceasta carte cu multe alte citate, a carei autoare pare in mod special legata de „Alchimistul” lui Paulo Coelho.

O carte care iti lasa o stare de bine desi este despre Alzheimer, autism, pierderea celor dragi. O carte care iti vorbeste in mod repetat despre puterea prezentului. Putere cu atat mai mare atunci cand trebuie „sa uiti trecutul si sa spui adio viitorului.”

Daca v-a placut „Apa proaspata pentru flori” a lui Valerie Perrin, sigur va va placea si „Tot albastrul cerului”: aceeasi blandete, aceeasi atmosfera de impacare, atentia data bucuriilor simple. „Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele.”

Tot o autoare franceza, tot o eroina portareasa – de data aceasta nu a unui cimitir ci a unei scoli. Si, in plus, veti calatori printr-o parte mai putin popularizata a Frantei, cea de la granita cu Spania. Am simtit nevoia sa dau cautare pe net dupa aproape fiecare loc din carte; mi-ar placea sa ajung vreodata in Peyriac-de-Mer, sa vad flamingo roz si pontonul nesfarsit.