Turnurile din Rothenburg sunt cele care creeaza in primul rand imaginea locului. Din ce am citit ar fi cu totul 42; nu am stat sa le numar. Nu stiu daca toate au nume; unele dintre ele sigur au. In primul rand cele aflate langa/ deasupra cate unei porti; care si ele cica ar fi doar sase; mie mi s-au parut mai multe.

Stand acum si sortand fotografii cu turnuri si porti, desi nu am fotografiat decat cateva, tot am reusit sa ma incurc in ele. In special Burgturm, cel mai inalt dintre ele, mi-a dat bataie de cap, pentru ca nu arata la fel vazut din interiorul orasului, respectiv din exterior. La interior are un ceas, la exterior – nu.

Orasul este in asa fel pozitionat incat poti vedea parti din exteriorul sau tu fiind inca in interior, pe „maluri” diferite ale povarnisului peste care se inalta orasul. Vazuta atat la lumina zilei cat si dupa caderea intunericului, orasul fiind puternic iluminat, privelistea este captivanta. Simti cum plonjezi efectiv inapoi in timp.

Turnul cel mai vechi si unul dintre cele mai fotografiate, dat fiind in special aspectul nostalgic al cladirilor de la poalele sale, este turnul incununat cu un cuib de barza Markusturm; hotelul aflat langa, Romantik Hotel, este unul dintre cele mai cautate, la fel si restaurantul hotelului – hotelul si restaurantul sunt detinute de patru generatii de aceeasi familie – ceea ce se vede: cea mai atenta, calda si prietenoasa servire de care am avut parte in oras.

Fantana de langa hotel, am vazut in fotografii, arata fabulos in preajma Pastelui, cand este acoperita cu sute de oua colorate.

Imaginea care apare cel mai des atunci cand dai cautare dupa Rothenburg – si prima pe care eu insami am vazut-o cu orasul, cea care m-a convins sa-mi tarasc familia acolo, este cea a micului spatiu denumit Ploenlein. Este singurul loc in care poti suprinde simultan in aceeasi fotografie, de aproape, doua turnuri: Siebersturm si Kobelzeller Turm.

Se zice ca acea casuta galbena de langa fantana, avand in aceasta perioada un bradut in fata, l-ar fi inspirat pe Disney pentru casa lui Pinocchio – o sa ma uit atent cand mai vad filmul. Zona este considerata cea mai reprezentativa pentru ideea de oras medieval in stil german. Cum o fi sa locuiesti in casuta aceea? Pentru ca sigur sta cineva acolo, am vazut lumini.

La poalele Brauturm, o alta casa veche, plina de farmec – oare am vazut ceva lipsit de farmec pe aici?

Inca o casa de poveste,  Gerlachschmiede pe limba locului, o veche potcovarie in functiune pana in anii ’60 (am vazut chiar parcata alaturi o trasura sau ce mai ramasese din ea), se afla in apropierea Roederturm, cunoscut si ca Galgenturm – unul din turnurile cele mai inalte. Casuta, care pare sa fi tasnit dintr-o poveste a fratilor Grimm, este insa varianta reconstruita cu mare grija in anii ’50; originalul fusese din pacate distrus intr-un bombardament in 1945. Iarasi: cum o fi sa locuiesti aici? Pentru cineva asta reprezinta viata de zi cu zi.

Roederturm este singurul turn de aparare care poate fi vizitat.

Nu toate portile orasului sunt incununate insa de un turn; una dintre porti este vegheata de biserica Sfantului Wolfgang (sau Biserica Pastorilor).

Alaturi – Klingenturm; utilizat si ca turn de apa pana la un punct.

Turnuri, cum spuneam, sunt multe; si clar la un moment dat incepi sa le incurci.

In plus fata de turnurile portilor, panorama orasului este marcata si de turnurile bisericilor, in special turlele duble ale Bisericii Sf. Iosif, a carei silueta este imposibil de trecut cu vederea.

La care se adauga turnul Primariei, cel de al doilea turn din oras in care se poate urca, pe langa Roederturm.

Nu am urcat in turnuri, dar pot sa va recomand o experienta care s-a dovedit savuroasa: turul vechiului oras organizat la timp de noapte de catre un „paznic de noapte” ca pe timpuri, dotat cu halebarda, felinar si corn din care chiar a suflat la un moment dat – vecinii probabil sunt deja obisnuiti. Turul a pornit de pe treptele Primariei, pe strada cea mai lata a orasului, Herrngasse, prin Burgtor, unde ghidul ne-a aratat poarta „urechea acului” prin care de-abia se putea, contra unei taxe inteleg destul de piparate, strecura cate un intarziat dupa caderea serii si baricadarea orasului – fiind prea periculos sa fie deschisa pe timp de noapte poarta mare.

Am avut noroc de un ghid atat de carismatic si mucalit incat daca ar fi sa revin vreodata in Rothenburg, acest tur ar fi unul dintre primele lucruri pe care le-as face din nou. Imaginea in sine a unui personaj medieval fluturandu-si in intuneric mantia pe zidurile orasului, urmat de o haita de cateva zeci de persoane tinandu-se laie dupa el pe strazile pietruite, prin locuri pe unde singura cu siguranta nu m-as fi varat la ora aceea… o experienta memorabila.

Concluzia celor povestite insa de ghid: luand in calcul toate pericolele acelor vremuri in care o singura infectie iti punea cel mai probabil capat zilelor, cu precaritatea vietii de zi cu zi, mizeria din orasele lipsite de canalizare si implicitele epidemii, in special cele de ciuma, luptele (doar nu degeaba orasul si-a construit un sistem de aparare aproape invincibil), lipsa de valoare a vietii omenesti – ei bine, cu toata nostalgia cu care noi privim acum inapoi, purtati de atmosfera de poveste… ca sa-l citez pe ghidul atat de spiritual: „there were no good old times…” – vremurile bune de altadata nu au existat niciodata.

Caci de fapt toate aceste turnuri pe care le privim acum ca fiind nostalgice, misterioase, frumoase… ce anume sunt decat expresii ale fricii? Frica de atacatori, de pradatori, frica de incendii…

Si totusi… hai sa alegem din imaginea secolelor trecute doar ceea ce mintii noastre ii place sa brodeze pe fundalul acestui oras medieval adus ca prin miracol sub ochii nostri. Pentru ca da, acest oras a supravietuit printr-un miracol. Dar despre asta…

Atunci cand scriam prima oara despre Rothenburg ob der Tauber, acum peste opt ani, incheiasem cu speranta ca intr-o zi voi putea sa ajung pe strazile sale pietruite si in perioada sarbatorilor de iarna, pentru ca, asa cum ni se spusese de catre cineva din partea locului, decembrie este luna in care totul devine aici de poveste.

Vreme de opt ani am visat deci. Dar daca pandemia m-a invatat ceva a fost ca, daca ai astfel de dorinte, e bine sa nu amani prea mult pentru ca… nu se stie. Asa ca anul acesta am hotarat sa tai de pe wishlist destinatia Rotheburg la ceas de iarna si sa transform in sfarsit visul in realitate.

Dupa sase trenuri schimbate (pentru ca am dorit sa mai ajungem o data si in targul de Craciun din Nuremberg, daca tot eram „prin zona”; altfel drumul „direct” de la Munchen, unde am aterizat, ar fi presupus calatoria cu „doar” trei trenuri), am ajuns in fapt de seara in Rothenburg. Si am intrat practic topaind de incantare in atmosfera sa de basm medieval luminata de stralucirea stelutelor de Craciun.

Orasul ar fi magic chiar si fara flori din primavara pana in toamna, chiar si fara lumina Craciunului (care aici arde de fapt tot anul): unul dintre cele mai mari 20 de orase ale Sfantului Imperiu Roman, unul dintre cele doar trei orase medievale fortificate ramase in picioare in Bavaria, pentru Rothenburg totul s-a oprit in urma cu aproape patru secole – cucerirea in 1631 a orasului protestant de catre armata oponentilor sai catolici a lasat urbea complet saracita si aproape depopulata, dupa care ciuma din 1634 a venit si a definitivat totul. Si pentru Rothenburg istoria a stat in loc.

Asa ca astazi ne putem bucura ochii si sufletul intre zidurile cu multe porti si turnuri ale unui oras de secol XVII netulburat de progres, de modernitate, de trecerea timpului. Totul s-a pastrat neatins (daca nu punem la socoteala bombardamentele americane din 1945, care au afectat din fericire doar o parte a orasului, si aceea reconstruita). Te scufunzi in trecut, iti plimbi ochii increduli si fermecati in lungul strazilor, pe fatadele caselor de secol XIII si chiar XII – tot locul acesta este un miracol.

Iar peste toata aceasta magie a trecutului, imaginati-va suprapusa si magia continua a celui mai stralucitor anotimp – pe zidurile centenare, sub vechile porti si firme de alama, verdele bradutilor de Craciun, rosul globuletelor, stralucirea luminitelor… Care luminite, in lumina mohorata de decembrie, parca aceeasi de la orele diminetii pana la caderea intunericului, stralucesc inca si mai imbietor. Iar seara aceleasi luminite fac ca totul sa para mai intim, mai cald.

Vreme de trei zile am locuit practic intr-o felicitare stralucitoare de Craciun.

De ce spuneam ca aici este mereu Craciunul? Pentru ca… asa e. Magazinele cu decoratiuni de Craciun Kaethe Wohlfahrt, deschise tot anul, despre care scriam acum opt ani si pe care le-am mai intalnit de atunci si in Alsacia si in Bruges, magazine in numar de trei la data primei vizite in Rothenburg, ajunsesera acum in numar de sapte, cucerind practic oraselul medieval. Niciuna din strazile centrale din Rotehnburg nu este lipsita de un astfel de magazin, cel mai mare dintre ele, aflat practic peste drum de Primarie, pe cea mai larga strada din oras, Hernngasse, gazduind si un muzeu al Craciunului. De la globulete de sticla la decoratiuni cu margele, din carton, din portelan, la felicitari, calendare, chiar la suporturi vechi pentru brazi, Krampus, spargatori de nuci si piramide de lemn specifice zonei, muzeul te poarta prin istoria acestei sarbatori, o calatorie amanuntita, bine documentata, prin salile atat de numeroase incat ma intreb si acum, unde, adaugand si salile magazinului imens de decoratiuni si „satul” subteran de Craciun plus un mini orasel al jucariilor de plus, zic din nou: unde or fi incaput toate astea, subsolul cator cladiri va fi fost ocupat, de ce autorizatii de construire si cate lucrari o fi fost nevoie pentru a crea acest spatiu chiar in inima vechiului oras istoric…

Kaethe Wolfhart pare sa aiba acum aproape un monopol asupra comertului cu jucarii si decoratiuni de Craciun, ocupand pe fiecare strada una dintre cele mai frumoase cladiri vechi. Abundenta de braduti de Craciun si luminite din oras i se datoreaza in mare masura.

Pe langa toata aceasta stralucire ce a cuprins strazile, piata de Craciun propriu-zisa, din dreptul Primariei – singura din Germania care nu se numeste Christkindlmarkt (de la copilul care pentru protestanti aduce daruri, in opozitie cu Sfantul Nikolaus al catolicilor), ci Reiterlesmarkt – cel care aduce in Rothenburg darurile fiind un calaret dintr-o traditie locala; piata de Craciun zic este relativ modesta – cateva standuri cu carnati, prajituri si vin fiert si… cam atat. Vinul fiert – super bun, cu rom; mancarea – nu stiu cum, mirosul te lua de nas si te facea sa salivezi, dar fie nu am nimerit noi exact ce anume mirosea asa imbietor, fie… nu stiu.

Intre Biserica Sfantul Iosif – uriasa, impresionanta, aflata pe drumul pelerinilor catre Santiago de Compostela si respectiv hotelul Reichs-Kuechenmeister (aflat intr-o cladire de secol XII care pare sa-l fi gazduit la un moment dat chiar pe Carol Quintul), veti gasi in aceasta perioada un carusel frumos iluminat si standuri cu, printre altele, castane coapte si vin fiert.

Cateva zile petrecute in Rotheburg au fost suficiente pentru a pleca de acolo cu senzatia ca, desi nu ajunsesem nici macar la jumatatea lunii decembrie, sarbatorisem deja Craciunul.

Este minunat ca un astfel de loc pur-si-simplu exista. Un loc magic. De poveste. Un loc fermecat. Un vis pe care sunt recunoscatoare ca am ajuns sa il traiesc.

O vizita in Olanda nu ar trebui sa omita aceste doua orasele, aflate, fiecare, la distanta relativ mica de Amsterdam. Pe harta cel putin. Nu pot sa dau detalii privind modul de a ajunge acolo cu mijloacele de transport in comun, noi exploatand din nou bunavointa unui prieten cu masina, fara de care cu siguranta excursia noastra in Tarile de Jos nu ar fi fost nici pe jumatate la fel de cuprinzatoare.

Volendam – un orasel pescaresc exact asa cum mi-l imaginam, cu vechi cladiri de lemn, magazine si restaurante insirate pitoresc pe malul apei. Evident nu putea lipsi nici aici traditionalul magazin cu branzeturi.

Pana sa ajungem la malul apei insa, am trecut si pe stradute cu case ceva mai moderne, unde mi-a sarit in ochi marea deschidere a locuitorilor – la propriu: fatadele caselor au ferestre foarte mari, care nu numai ca nu au draperii sau perdele, dar sunt in fapt transformate in vitrine, fiecare expunand acolo aranjamente florale, vaze, ghivece, obiecte decorative, dupa gustul fiecaruia, invitandu-te parca sa li te uiti din strada in casa, astfel incat am vazut familii luand masa, uitandu-se la televizor… – un reality show nonstop. Am inteles ca obiceiul li se trage din vremurile in care religia protestanta impunea o astfel de transparenta totala – ca nu cumva intimitatea sa le dea oamenilor idei. Privind asa lucrurile, stiu si eu ce sa mai zic despre Inchizitie? Cum o dai…

Ceea ce am gasit acolo si nicaieri in alta parte in Olanda, pe chei insirandu-se trei astfel de stabilimente, sunt atelierele foto in care iti poti face cele mai traznite poze imbracat in costumul traditional olandez. Si daca pozele pe care le aveam impreuna fusesera in uniforma de elevi sau in cea de pionieri, iata-ne acum cu totii costumati in rochii in dungi colorate, cu sorturi inflorate, saboti si coifuri albe pe cap, cu cosuri cu lalele in maini – eu m-am ales cu un ceainic, pentru variatie. Ce pot sa va spun in urma acestei experiente in timpul careia am ras nonstop unii de ceilalti este ca acei saboti colorati sculptati in lemn sunt nu doar foarte rigizi – normal, sunt din lemn – dar si aluneca infiorator. Si in caz ca nu s-a inteles – ne-am costumat cu totii in olandeze – cu mustata sau fara…

Zaanze Schans – un fel de muzeu al satului, cu case stramutate aici in scop de conservare, case locuite insa. Si o sumedenie de mori, magazine, ateliere… Aici poti vedea cum se fac sabotii, branza… asta daca greva de la aeroport nu iti da planurile peste cap si te obliga sa lasi totul balta fix cand de-abia incepeai sa intri in atmosfera locului.

Verdele este la ordinea zilei, marea majoritate a casutelor pitoresti, dar si morile, fiind vopsite intr-o nunata de verde pe care nu o mai intalniseram in alta parte.

Am avut ocazia sa admiram si cateva locuitoare ale oraselului, imbracate in costume traditionale, o varianta cu boneta in loc de coif – din cate am inteles, nu pentru placerea turistilor, ci pentru a lor personala – o experienta autentica, deci.

Autenticul as zice ca este cuvantul definitoriu pentru cat am apucat sa vedem din Zaanse Schans – nimic din ceea ce se comercializa in alte locuri pentru turisti nu a patruns aici, asa cum nicaieri in alte locuri nu am gasit ceea ce puteai achizitiona in magazinele si atelierele locale.

Am plecat deci cu regretul de a nu fi putut zabovi mult mai mult… dar hai sa fim optimisti si sa zicem ca de fapt am mai lasat cate ceva si pentru alta data.

In urma cu niste ani am aflat despre un loc incredibil, un sat in care nu se poate calatori decat in barca sau, partial, pe jos. Imaginile si filmuletele de pe net, cu canale traversate de podete de lemn si case acoperite cu stuf, cu tufe albastre, roz si violet, imense, de hortensii, m-au facut sa visez.

Asa ca, dupa niste ani – multi – de visat, era clar ca vizita in Olanda trebuia musai, dar musai-musai, sa includa si Giethoorn, desi acesta este situat la ceva distanta de Amsterdam, mai exact la vreo 120 kilometri spre nord-est. Pentru cine nu a avut, ca mine, norocul unor prieteni cu masina dispusi sa imparta cu mine bucuria acestei vizite, deplasarea se poate face cu trenul si apoi cu un autobuz pana in Giethoorn.

Eu am avut insa sansa acelor prieteni. Distractia e mereu mai mare in gasca – o gasca devenita, in decurs de aproape 40 de ani, una internationala: ne-am reunit acum din Bucuresti, din Olanda, din Franta, pe unde i-au dus pe fiecare drumurile pornite din aceeasi scoala de cartier din Pitesti…

Drumul insusi pana in Giethoorn ne-a prilejuit noi intalniri cu vestitele campuri cu lalele ale Olandei. Inca nu am inteles care este scopul cultivarii lalelelor in camp, pentru ca am intalnit si flori deja trecute – deci clar nu fusesera cultivate pentru buchete. Posibil pentru bulbi.

Odata ajunsi, evident, am inchiriat o barca. Si am pornit pe canalele acestui sat de basm. Si… cuvintele, oricare ar fi ele, sunt foarte-foarte seci.

Nu am avut parte de tufele de hortensii, evident. Nu se poate sa le ai pe toate – in cazul de fata, si lalele inflorite in Keukenhof, si hortensii in Giethoorn. Dar am avut parte de tufe de liliac, calin, magnolii, rododendroni. Ca si in Alsacia, cu ale sale villages fleuris, am fost cucerita si aici de felul in care prezenta florilor transforma un loc – oricat de impresionanta i-ar fi arhitectura, fara flori… nu ar mai fi la fel.

Ceea ce este iarasi uimitor este ca din barca privesti direct in gradinile localnicilor, curtile lor neavand garduri ci doar, eventual, cate o portita la capatul podetelor – delimitarea o fac chiar canalele. Asa incat ai vedere libera catre toate aranjamentele florale, bancutele, foisoarele si tot ce mai are fiecare pe langa casa. Intr-una din curti am vazut chiar o colectie de zeci de pasari de apa – numai soiuri de gaste, despre care nici nu stiam ca exista, erau cel putin cinci.

Canalele, sapate initial pentru transportul turbei, aceasta fiind produsul specific zonei, care a si dus la aparitia satului acum aproape opt sute de ani, va vor duce la un moment dat catre apele unui lac intins, parte a unei rezervatii naturale inca si mai intinse. Unde am avut ocazia unei intalniri de gradul III cu o lebada sau, dupa comportament, as zice mai degraba un lebadoi. Pe care l-am crezut initial dornic de ceva mancare sau poate doar de companie, pana cand i-a tras o ciupitura cat se poate de hotarata si neasteptata unuia dintre noi. (Poate, ca si pestii din Creta, fauna de aici s-a obisnuit pe timpul pandemiei cu noi inchisi prin case si este acum refractara la a ceda din nou teritoriile de-abia recapatate.) Deci… aventura – pe langa desele izbituri cu barca de peretii canalelor sau de ambarcatiunile celorlalti turisti.

Traseul per pedes va va duce pe langa cateva locuri de luat masa (noi am optat pentru restaurantul Fratelli) si unele magazine – din pacate am reusit sa intru doar la Gloria Maris, specializat pe cochilii de multe feluri si obiecte decorative realizate pe baza acestora, plus unele obiecte cu totul exceptionale, de colectie, din pietre semipretioase.

Giethoorn este pe lista cu cele mai frumoase, nostalgice, fermecate locuri din tot ce am avut sansa sa vad intr-o viata – combinatia mea preferata de magie a trecutului si farmec al florilor. Si chiar daca am reusit sa-mi vad visul cu ochii, ramane in continuare un loc … de vis. Stilul de viata al localnicilor nu poate fi decat de invidiat. O lume de basm, la care noi, ceilalti, putem doar… sa visam.

In conditiile in care am dorit sa inghesuim vizitarea a cate doua orasele pe seara, era evident ca totul nu se putea desfasura decat pe repede inainte iar la final totul avea sa se amestece in amintirile noastre, asa incat ceea ce pot sa trag ca si concluzie atat pentru Delft, Utrecht si Haarlem cat si pentru (cred – era intuneric deja cand am ajuns si nu am ramas nici macar cu o fotografie) Leiden, este ca in fiecare dintre ele am vazut cele de mai sus: o catedrala, o primarie, un magazin cu branza – primele doua doar din exterior, ultimul, cateodata, si din interior. In multe locuri am vazut si canale, cateodata si vreo moara de vant, eternul simbol al Olandei – pe langa sabotii de lemn si lalele. Nu se poate sa le ai pe toate sau, cand chiar iti iese, va trebui sa te multumesti cu cate putin din orice.

Din Haga se poate ajunge in Delft direct cu tramvaiul, cale de 20 de minute. Nu pot sa „plec” insa din Haga fara a pomeni pranzul luat acolo – nu e frumos sa te lauzi cu ce ai mancat si baut dar, cand este… este! O zi cu soare, lumea la terase, ai deci ocazia sa vezi ce au prin farfurii si, cand ajungem in dreptul terasei Jamey Bennett (fost spion britanic, inteleg), decizia este luata cu unanimitate de voturi! Cu placere am reveni, oricand!

Deci: Delft. Eu avand o aplecare catre ceea ce familia mea numeste „cioboroace” – a se citi obiecte frumoase din portelan, tanjeam de mult (a se citi vreo 20-30 de ani) sa ajung in locul de nastere a portelanului olandez. Si, evident, cartea „Albastrul din miez de noapte” a Simonei van der Vlugt nu facuse decat sa puna paie pe foc. Albastrul la care se refera este cel care decoreaza portelanul olandez, iar cartea surprinde exact epoca nasterii respectivului mestesug pe acele meleaguri.

Ca ne aflam pe taramul portelanului e foarte clar de la intrarea in oras: o alee marginita de stalpi din … portelan, decorati cu vestitele motive albastre de inspiratie orientala, ne intampina de indata ce descindem.

Singura manufactura care supravietuieste din cele care existau in secolul al XVII-lea este De Candelaer, care inteleg ca ar insemna Ulciorul. Un atelier/ magazin al manufacturii se afla chiar la piciorul catedralei si am putut vedea chiar un artist la treaba. Toate obiectele sunt pictate manual si preturile sunt pe masura; noi nu ne-am putut atinge de absolut nimic.

Fiind insa chitita sa nu plec din Delft fara a-mi fi luat si eu macar o chestiuta, acolo, ceva, am continuat sa intru in celelalte magazine de portelan aflate in preajma catedralei – care, nefiind ele la fel de faimoase ca si vecinul lor, s-au dovedit un pic mai prietenoase. Dar doar un pic.

Daca scriind despre Belgia vorbeam despre ciocolata rosie, verde si albastra, ei bine in Tarile de Jos acestea sunt culorile pentru… branza. Da: branza albastra cu gust de levantica, verde cu gust de pesto, rosie cu gust de carnati, plus branza cu gust de trufe, gust de bere, branza cu miere… (Ceea ce la ei se cheama branza e ceea ce se cheama la noi cascaval, telemea nu am vazut.) Si branza respectiva chiar are gust de bere, levantica etc. Si este absolut delicioasa. (Si oricum trebuia sa incercam, nu?, conform stramosescului „sa nu murim prosti!”) Si asa ne-am transformat safe-ul din camera intr-un curcubeu… Iar magazinele care vand branzeturi au si o gama foarte larga de … adaosuri de servit impreuna cu branza: mustar (si el cu miere, cu merisoare, cu ardei iuti, balsamic…), maioneza (cu trufe, cu ardei, cu usturoi…), si ceea ce se numeste pur-si-simplu dip (ceva prin care sa treci branza: pe baza de smochine, de ananas, de caise, bere, anason, vin…). E si mancatul branzei o arta, nu merge asa, oricum…

Delft este si el plin de canale ca si Amsterdam. Cladirile de pe maluri sunt insa mai joase si mai luminoase.

Intreaga atmosfera este mai placuta, mai relaxata. Uitandu-ma acum la fotografii imi dau seama ca sigur ajuta si faptul ca s-a optat pentru vopsirea in alb a podetelor si garduletelor de pe marginea canalelor.

Mi-as fi dorit sa petrec mai mult timp in Delft, dar chiar si timpul petrecut, plus ajutorul dat de caile ferate olandeze, care ne anulasera trenul pe care planuiseram sa il luam la plecare, ne-au facut sa nu ajungem sa vedem Leiden decat pe intuneric.

A doua zi – Utrecht; ajungem si acolo in intarziere, dupa o prima jumatate de zi petrecuta in Amsterdam ca sa bifam ce nu apucaseram in debandada din Ziua Regelui, cand magazinele fusesera inchise.

Dupa ce ca am ajuns tarziu trebuie sa si mancam, e totusi pranzul – mai exact a fost pranzul. Nu reusim sa ne hotaram si cum timpul preseaza (trebuie sa ne intalnim cu niste prieteni si sa mergem impreuna sa intalnim alti prieteni in cea de-a doua destinatie a zilei, Haarlem), cedez si o las pe fiica mea sa aleaga. Ce putea alege, eu fiind pescariana?… Evident un restaurant numit „Meat & More” decorat lugubru cu carcase de porc/ vita, care pare ca este simultan si macelarie – cat asteptam mancarea am vazut persoane plecand cu carne cruda. Clienti la mese nu prea sunt, o fi si ora cam tarzie, oricum recomand locul, care serveste din fericire si peste: mancarii nu am avut ce-i reprosa, iar serviciul a fost extrem de prietenos.

Din Utrecht din pacate raman doar cu acest restaurant si cu imaginea canalelor cu maluri duble (un mal la nivelul strazii si un altul la nivelul apei, cu terase si magazine) vazute din fuga calului, in timp ce ne grabim sa ajungem la….

Haarlem. Orasul este vestit pentru gradinile sale, evident inchise la acea ora – reusim sa o intrevedem doar pe una, printre gratiile gardului. Apucam sa facem o plimbare pe strazi, vedem si o moara de vant; si un stabiliment cu felinare rosii, la care ne amuza prezenta la intrare a unor turnicheti ca la metrou, mai inalti insa decat un stat de om, pentru corecta masurare, presupun, a traficului de clienti – ca sa nu fie discutii.

Multe cladiri vechi de secole, o catedrala cu o cupola ca o dantela alba…

Se face din ce in ce mai frig, asa incat ne retragem in final intr-un local pentru cina si, mai ales, pentru discutii. Nu ne-am mai vazut de multi, multi ani…

Nu poti vizita Amsterdam fara o oprire la muzeul national neerlandez de arta si istorie. Uriasa cladire de final de secol XIX gazduieste o colectie mixta care acopera circa 800 de ani din existenta natiunii, de la Evul Mediu incoace. Cladirea insasi, gandita din start ca si muzeu, merita admirata.

La ora la care am vizitat noi atat Rijskmuseum, cat si, ziua urmatoare, Mauritshuis din Haga, ambele muzee puneau un accent pe naturile moarte cu flori ale maestrilor olandezi – am avut deci parte, trei zile la rand, de lalele, lalele, vorba cantecului. Si nu ne-am suparat deloc.

Din Rijksmuseum am plecat nu atat cu imaginea operelor care il fac in primul rand celebru, cat cu mici detalii ale altor comori pe care le gazduieste. De altfel „Laptareasa” lui Vermeer era data cu imprumut unui alt muzeu, la fel si autoportretul lui Van Gogh (in oras existand un muzeu dedicat Van Gogh, Rijksmuseum nu detine prea multe opere ale artistului; neputand nici vizita Muzeul Van Gogh – recomand din experienta achizitionarea biletelor cu cel putin o saptamana inaintea vizitei – m-am consolat cu gandul ca vazusem cu vreme in urma o vasta expozitie Van Gogh la galeria Albertina din Viena, cu opere aduse de pretutindeni); cautarea prin Rijksmuseum a autoportretului lui Van Gogh a decurs ceva de genul: am ajuns conform indicatoarelor in sala respectiva; nu am vazut niciun autoportret; continuand sa urmez indicatoarele mi-am dat seama ca deja iesisem din sala care ar fi trebui sa gazduiasca tabloul; m-am intors; am mai dat o tura, cu acelasi rezultat; iesita din nou din sala mi-au picat ochii pe un supraveghetor si l-am intrebat de Van Gogh; cu un ton vag superior m-a trimis din nou in sala din care de-abia iesisem a doua oara; cu un ton vag iritat i-am spus ca sigur tabloul nu e acolo (in gand cu ceva de genul: „Bre omule, nu pricepi ca nu-i?”); cu acelasi ton superior domnul mi-a comunicat ca tabloul e dat cu imprumut. Si atunci la ce ma mai trimiti in sala in care tabloul… nu e?

Opera celebra a muzeului, „Rondul de Noapte” al lui Rembrandt, era insa acolo – si nu-mi imaginez ca ar fi prea usor de dat cu imprumut – este uriasa; ba chiar se pare ca initial a fost si mai mare – exista o pictura in care apare opera lui Rembrandt, iar in acea „pictura a picturii” celebrul tablou mai contine o fasie laterala care a fost se pare indepartata la un moment dat – probabil ca sa incapa unde trebuia sa incapa… Eu insa nu sunt fan Rembrandt; asa cum nu sunt fan Rubens; dreptul meu, nu? Iar dupa ce am si citit „Iubita pictorului” a Simonei van der Vlugt, Rembrandt mi-a devenit intru totului tot antipatic. Ca om in primul rand. Ca artist… eu nu sunt fan portrete de bogatani mustaciosi si burtosi din epoca de aur a Olandei. Inteleg ca omul trebuia sa manance si el ceva… dar de ce ar trebui sa-mi placa mie? Cel putin portretul de mai jos, inteleg al unui mostenitor de rafinarie de zahar, mi se pare… fenomenal. Nu stiu daca sa ma uit mai intai la botforii omului, la florile din talie sau la servetele alea care-i atarna de nadragi… Altminteri omul imbracat in negru, cum i se cade oricarui credincios protestant, nu? Bine lucrat, nu zic, numai la gulerul ala imens de dantela si la luciul cutelor de pe haine ce-o fi trudit Rembrandt… In toata nebunia respectiva eu am insa o intrebare: ce tine omul ala in mana si de ce? O manusa? Ea mai lipsea?…

Ce mi-a placut mie in primul si in primul rand in Rijksmuseum? Un cabinet pe care l-am ochit din prima ca fiind opera maestrilor florentini – doar ei ar fi putut crea o astfel de comoara de „pietre dure” – intarsii din pietre semipretioase. Avem si noi cateva in sala tronului de la Peles – niste minuni!

Si alte intarsii, de data aceasta din lemn, intr-un cabinet Boulle de secol XVII-XVIII pe care cu tot dragul l-as fi luat acasa, daca nu tot, macar un sertar-doua;

si intr-un alt cabinet, de aceasta data opera spectaculoasa de marchetarie a unui artist local genial din aceeasi epoca, Jan van Mekeren – de departe acestui cabinet i-am facut mai multe fotografii decat oricarui alt exponat din muzeu.

Altfel, multe exponate din portelan, in special productia locala a oraselului Delft – neaparat de citit o alta carte a Simonei van der Vlugt, „Albastrul din miez de noapte„, pentru a veni in contact cu epoca in care Olanda a inceput sa produca propriul portelan alb-albastru, de inspiratie orientala.

M-a impresionat si faptul ca in muzeu apar obiecte, superb lucrate, a caror utilitate pur si simplu s-a pierdut de-a lungul secolelor – se presupune doar ca faceau obiectul unor jocuri de societate. Mister, deci…

Plus o colectie de bijuterii din perioada art nouveau care….

Si ce mi-a mai placut in Rijksmuseum? Nu, cum am spus, operele grandioase ale lui Rembrandt comandate de potentatii vremii, caci, evident, nu oricine isi permitea „sa se traga in poza” la Rembrandt. Ci cinci tabouri mici, cu fundal intunecat, ale unui pictor tot de secol XVII-XVIII de care nu mai auzisem dar de care m-am indragostit iremediabil: Adriaen Coorte. Contrastul dintre acel fundal intunecat si stralucirea culorilor, transparenta acelor agrise…

Una din marile bucurii de a doua zi, cand am vizitat Haga avand ca scop principal vizitarea Mauritshuis, muzeul de mici dimensiuni dar cu mari capodopere unde mergeam sa vedem „Fata cu cercel de perla” a lui Jonannes Vermeer si „Sticletele” lui Carel Fabritius, a fost reintalnirea cu operele lui Coorte – muzeul din Haga gazduieste la randul sau trei opere ale acestui pictor: aceleasi detalii incredibile, aceeasi finete, aceeasi stralucire… Am inteles ca operele sale se afla si in colectii private. Cum o fi sa ai acasa asa ceva?…

Intalnirea cu „Fata cu cercel de perla„, pe care mi-o dorisem de cand citisem cartea cu acelasi nume a lui Tracy Chevalier si mai ales de cand vazusem ecranizarea sa cu Scarlett Johansson si Colin Firth (filmul pentru care am cea mai mare admiratie din tot ce am vazut intr-o viata – practic nu exista cadru din film care sa nu poata fi tiparit si pus in rama, o opera de arta in sine) mi-a produs insa o dezamagire – se pare ca nu se stie cine a pozat pentru acel portret – posibil ca persoana respectiva sa nici nu fi fost una reala. Cu atat mai mare insa admiratia pentru Tracy Chevalier, care reuseste sa brodeze o poveste in spatele operelor de arta de la care porneste (de citit si „Doamna si licornul„, inspirata de celebrele tapiserii gazduite de Muzeul Cluny, considerate de unii drept cea mai grandioasa opera de arta a Evului Mediu; nu pot sa nu mentionez aici un alt set de tapiserii cu unicorni, pare-se contemporan celui din Paris – acesta aflat insa la Muzeul Metropolitan din New York – eu am aflat tarziu de el – ambele seturi inconjurate de un adanc mister). Scuzati divagatia.

„Sticletele” mi-a devenit cunoscut si el dintr-o carte, scrierea cu acelasi nume, premiata cu un premiu Pulitzer, a Donnei Tartt; si ea ecranizata, cu Nicole Kidman intr-unul din roluri. Admirand mica pictura, aparent atat de moderna ca tematica, atmosfera si simplitate, comparativ cu opulenta marii majoritati a operelor din epoca, nu iti poti stapani regretele legate de destinul tragic al acestui elev al lui Rembrandt, pierit impreuna cu majoritatea operelor sale in explozia magaziei de praf de pusca din Delft. Nu vom cunoaste niciodata acele opere distruse, nici ce ar mai fi putut crea artistul, disparut la doar 32 de ani.

Micul muzeu gazduieste si unul dintre putinele peisaje pictate de Vermeer: „O vedere asupra Delft-ului„.

La data vizitei noastre Mauritshuis, considerat cel mai frumos muzeu al Tarilor de Jos, celebra, printr-o expozitie separata de cea permanenta, naturile moarte cu flori, in special, evident, lalele. Asa am descoperit ca printre pictorii flamanzi din epoca s-au numarat si artiste femei, cel putin la fel de talentate ca si confratii lor, cum ar fi, iata, Clara Peeters.

Celebrarea a inclus si acoperirea fatadei muzeului cu ghirlande de flori, si acoperirea unora din peretii expozitiei cu tapet facut din… lalele.

Trebuie sa-i fac insa dreptate acum si lui Rembrandt: aici am gasit singura sa opera care chiar mi-a placut, „Portretul a doi barbati negri„, pictat spre sfarsitul vietii sale, cand comezile din partea clasei avute nu se mai aratau – departe de toate zorzoanele si opulenta, aceasta opera reuseste in sfarsit sa transmita o emotie.

Si ajungem la ceva ce mi-a atras atentia si in Rijsksmuseum dar mai ales aici, in Mauritshuis, in fosta resedinta a unui guvernator al coloniei olandeze care era atunci Brazilia, imbogatit mai ales din comertul cu sclavi. Spre deosebire de alte muzee din alte foste imperii, olandezii cel putin isi pun razbit cenusa in cap pentru acea epoca de aur, in care aurul ca atare provenea din comertul cu scalvi si exploatarea sangeroasa a acestora si a coloniilor. Nu exista pictura cu peisaje exotice sau una in care sa apara persoane de culoare sau fauna exotica fara ca explicatia atasata sa nu contina si trimiteri la epoca sclavagimului si nedreptatile facute acelor teritorii si acelor oameni. Bun si atat; dar… o fi de ajuns? Evident, de ajuns nu are cum sa mai fie – oamenii aceia sunt dusi demult, vietile lor au fost zdrobite, mortile lor…

Odata iesite din muzeu am intors capul – deasupra locuintei somptuoase de secol XVII, supranumita in epoca „Palatul Zaharului”, caci si de acolo provenea averea proprietarului, se desfasura contrastant panorama zgarie-norilor contemporani – alte vremuri, alte gusturi.

La a doua vizita in Amsterdam, la distanta de 24 de ani de cea anterioara, care durase doar cateva ore intre doua zboruri, s-a nimerit sa „prindem” chiar Ziua Regelui, ocazie pe care probabil am fi evitat-o daca as fi realizat inainte de a fi cumparat biletele de avion. Nu ca, prinse intre Pastele Ortodox pe care l-am vrut sarbatorit acasa si teama de a nu se scutura lalelele pana ajungeam noi acolo, as fi avut prea mult de ales.

Aveam un pic antrenamentul facut de la vizita anterioara – Amsterdam iti da un soc cand ajungi prima oara acolo, nu are cum altfel. Acum 24 de ani un italian amabil stabilit in Olanda imi facuse o mini pregatire din avion, care ma bagase in sperieti inca dinainte de a ajunge in oras (cu trenul luat chiar din incinta aeroportului, care te aduce fix in centrul Amsterdamului, in Gara Centrala aflata peste drum de principala catedrala a orasului, Basilica Sfantul Nicolae). „Nu stationa in centrul podurilor de pe canale – si nici la capete. Vei atrage dealerii de droguri.” Pai… si unde sa stau daca vreau sa admir si eu un canal? „Daca vrei o cafea nu te duci unde scrie Coffee House.” Nu, si atunci unde? (La restaurant, se pare.) Si de ce scrie Coffee House daca vand altceva decat cafea…?

Ceea ce domnul amabil a omis sa-mi spuna este ca in Amsterdam cartierul rosu incepe fix din spatele catedralei. Asa incat, parandu-mi-se mie mai safe pe langa catedrala, m-am dus fix acolo, ramanand amutita in fata afisului unui teatru erotic, unde circa treizeci de persoane erau imbarligate in tot felul de pozitii – nimeni nu era lasat pe dinafara. Ti-ar fi trebuit mult timp si rabdare sa stabiliesti cine cu cine si ce anume face exact.

Intr-un banal magazin ce vindea carti postale, tigari etc. am intrat sa cumpar un ghid al Amsterdamului – langa bomboanele de ciocolata in forma de lalele mi-au picat ochii pe niste carti postale porno, la vederea si indemana oricui. Dupa vreo cateva saptamani de-abia mi-a picat si mie fisa in legatura cu ce vazusem intr-una din vederi… Deci… da.

Anul acesta aveam sa constat ca, atrasa de locatia centrala si aspectul vintage al hotelului, luasem cazare chiar in mijlocul zonei pedestre ce constituie centrul distractiei in Amsterdam: Thorbeckeplein, piateta inconjurata de terase si localuri ce uneste o alta zona centrala, Rembrandtplein, cu unul dintre canalele Amsterdamului, Herengracht.

Dat fiind ca a doua zi era Ziua Regelui lumea nu statuse degeaba – se pusese pe treaba inca din ajun. Asa incat in momentul in care am ajuns in Amsterdam dupa vizita sublima la Keukenhof, ne-au intampinat magazinele de suveniruri ce se intind intre gara centrala si Rembrandtplein, unde aproape tot ce era la vanzare era portocaliu: tricouri, palarii, esarfe, coroane, diademe, siraguri din fulgi… Aproape ca nu era pe strada persoana fara ceva portocaliu pe ea, daca voiai sa te faci remarcat trebuia sa nu porti portocaliu; iar in Thorbeckeplein, cu localurile debordand deja de petrecareti, fanioane si ghirlande de baloane portocalii, bubuia muzica de care am fost lipsite doar in cea de a treia noapte, joi, cand Ziua Regelui, nimerita intr-o zi de miercuri, trecuse. Vinerea, asa cum de altfel ne-a prevenit un prieten devenit localnic, distractia a luat-o de la capat. Noroc ca termopanele de la hotel chiar isi faceau treaba.

A-propos de geamurile de la hotel – ajunse in camera, dupa escaladarea treptelor inguste, abrupte si rasucite (cladirea de secol XVII nu avea ce lift sa aiba) care m-au facut sa ezit intre a-mi gasi sfarsitul pe calea unui infarct sau cu gatul rupt, fiica mea s-a apropiat de geamul care dadea in piata si m-a chemat si pe mine: fix sub geam, un pisoar public cu trei locuri, utilizat nonstop. Si vorba fiica-mii: statuia lui Thorbecke o fi fost n-o fi fost iluminata, dar pisoarul… a giorno!…

Despre lipsa de inhibitii a poporului neerlandez m-am mai convins o data si a doua zi, in nebunia din Ziua Regelui, cand un oras intreg parea sa nu mai aiba alt tel decat sa se faca praf, fie cu alcool, fie cu droguri, fie, cel mai probabil, cu amandoua: aplecata sa miros o tufa inflorita necunoscuta, nu am inteles de ce fiica-mea m-a tras brusc inapoi – fix acolo o petrecareata isi suflecase fustele si se pregatea sa-si faca nevoile – mari, mici, n-am mai stat sa vad… Ce-i drept administratia ar fi putut totusi sa aiba in vedere nu doar nevoile domnilor…

Inainte de a ajunge la Ziua Regelui propriu-zisa, m-a impresionat vigilenta unui chelner de la un local din piata, unde trebuise sa coboram sa mancam totusi ceva: in toata nebunia care deja incepuse, cu bumti-bumti din boxe si chiotele petrecaretilor deja luati, pe chelnerul respectiv il tineau salele de cidrul de mere comandat de fiica-mea. Nu si nu, sa vada un act de identitate. Ocazie cu care m-am prins si eu ca pe CI-urile noastre nu apare explicit data nasterii; si da-i si explica, la 11 noaptea, in halimoiul ala, cum e cu CNP-ul romanesc…

A doua zi noi aveam pe lista vizitarea Rijksmuseum si a Muzeului Van Gogh; si pranzul la un restaurant pe care-l vazusem intr-un filmulet despre Amsterdam – nu dadusera numele restaurantului, dar romanul fiind plin de resurse si in general capos, dadusem zoom pe imaginile cu farfuriile si gasisem trecut numele localului – Sama Sebo, un local indonezian bine cotat chiar in zona muzeelor.

Cu Muzeul Van Gogh am rezolvat-o repede – nu luasem bilete pe net de la Bucuresti, cand inca mai erau disponibile, pentru ca nu voisem sa fiu legata de o zi si o ora anume; drept pentru care am plecat din Amsterdam fara a fi vazut muzeul. Nici incercarea de a lua in disperare bilete de pe un site american la dublu pret nu a dat roade.

Cu Sama Sebo – cam la fel: ajunse acolo la ora pranzului, cand de-abia aveai loc sa intri pe usa, ni s-a asigurat calduros o rezervare pentru… ora 21:00 in aceeasi seara, aproape de ora inchiderii.

Asa ca, dupa alte cateva incercari de a lua pranzul, am esuat pentru masa de pranz la Hard Rock Cafe, care are in Amsterdam principalul avantaj de a da catre unul dintre canale, Singelgracht, asa incat am avut ocazia de a vedea din loja defilarea barcilor cu petrecareti; drapate in portocaliu, acestea reprezinta distractia traditionala pentru Ziua Regelui – in functie de posibilitatile fiecaruia acestea sunt mai mici sau mai mari iar pe ele grupul respectiv bea, mananca, danseaza, canta, urla, chiuie… si eventual face pipi in canal (din nou, femeile sunt discriminate si trebuie sa se abtina).

Pe pamant distractia, din cate am fost martore, se desfasoara astfel: haite de tineri deja picniti se deplaseaza in toate directiile prin centrul Amsterdamului, nu mi-e clar daca aleator sau cu un scop anume, cu cutii de bere in mana (desi pe podul din fata garii centrale vazusem un afis care interzicea consumul de alcool pe pod sub pedeapsa unei amenzi de 100 de euro) si jointuri care m-au facut ca in decurs de cateva ore sa devin deplin familiarizata cu mirosul de iarba. Daca le esti simpatic vor incerca sa-ti faca cinste cu o bere; iti va fi greu sa scapi de ei. Acolo unde cineva apare cu o boxa, fie ea la o fereastra sau purtata pe umeri in plina strada, se vor strange imediat cateva sute de persoane dornice sa se zbantuie in ritmul muzicii si sa cante/ zbiere. Daca te nimeresti pe acolo… Experienta mi-a amintit traumatizant de momentul inaugurarii la Bucuresti, acum 18 ani, a bradului de Craciun al bancii Millenium, in Piata Unirii, de unde am avut norocul de a scapa necalcati in picioare, asa ca nu am vrut sa sfidez soarta pentru a doua oara si la un moment dat ne-am refugiat pe niste stradute paralele – zarva maxima parand sa fie pe langa canale si in special la capatul podurilor.

Ca sa fiu corecta insa, nimeni nu a incercat sa puna mana pe noi, sa ne ia de gat etc – ceea ce la ce grad de intoxicare era acolo… e de apreciat. Ni s-a facut insa cinste, fara sa fim intrebate, in timp ce asteptam in rand sa intram la Rijskmuseum de dimineata, cu cate un damf de marijuana, de catre un pusti dintr-un grup vesel aflat in trecere: cu un pahar de bere intr-o mana si jointul in cealalta, a tinut sa ni-l treaca pe acesta din urma pe la nas. Nu ca nu trageam de altfel non-stop in piept, oriunde ne-am fi aflat pe strada.

Si daca tot am ajuns la subiectul care, pe langa prostitutie, face faima Amsterdamului, da, intrate sa luam niste sticle cu apa dintr-un magazin alimentar din zona centrala (recunosc, pe langa Cartierul Rosu), celebrele space cakes ne asteptau chiar la casa, unde se vand la noi tic-tac si ciocolatele. In hotel de altfel te intampina un afis in care erai sfatuit insistent sa nu consumi asa ceva in hotel – conform afisului avusesera deja loc evenimente nefericite.

Ah, si tot in hotel, un alt afis: „Nu branza in camera, veti atrage soarecii” – frumos. Dar la o cladire atat de veche,… na. Asa incat branza noi am tinut-o in safe. Revenind la vechimea cladirilor, pe cea vecina cu hotelul nostru chiar era trecuta o data de la 1600 si ceva. Amsterdamul e plin de cladiri care, fie de la vechime, fie de la solul presupun instabil, sunt inclinate vizibil fie in fata, iesind din rand, fie in lateral; in propria noastra camera, o sticla de Cola lasata pe podea se rostogolea repejor spre unul din pereti, prinzand chiar viteza. Si ca sa terminam cu hotelul: minunandu-ma de cum or fi urcat mobilierul pe scarile pe care eu era sa-mi dau duhul luptandu-ma cu o valiza, prietenul mai-sus pomenit m-a intrebat: „Carlig sub acoperis nu aveau?” M-am uitat cu urmatoarea ocazie si, ce-i drept, aveau: deci asa s-a lamurit misterul – mobilierul era introdus de veacuri in cladiri pe fereastra.

Parca aud comentariile: „Lasa asta, nu schimba subiectul! Cum e cu Cartierul Rosu?” Pai cum sa fie? Manati mai ales de curiozitatea fiica-mii si de ingrijorarea sincera a unui amic din grup („Ma intorc luni la birou si ma intreaba toata lumea cum a fost in Cartierul Rosu. Cum sa le zic ca am fost in Amsterdam si nu am fost in Cartierul Rosu?”) am ajuns si pe acolo: atat cat m-am prins e vorba de o portiune de canal in spatele Basilicai, intre doua poduri, de o parte si de alta a apei, cu vitrine cu doamne si domnisoare, sex-shopuri si teatre erotice – la acestea din urma fiind coada: nu stiu ce altceva mai poti cumpara in Amsterdam cu doar 2 euro. Am inteles ca pe o strada paralela locul domnisoarelor din vitrina era luat de domni. Nu am avut curiozitatea. Curios mi s-a parut insa ca la unul din capetele zonei, unul dintre primele magazine „normale” vindea… haine pentru copii.

Observaseram in oras inca din ajun afisele cu „aruncati gunoiul la cos”. Dar cat sa duca si cosurile alea? Cutiile de bere se revarsau pe trotuare si practic nu puteai face un pas fara sa improsti in jur cu doze goale de bere; stratul cel mai gros de gunoi era chiar in preajma hotelului, unde cartoanele de la fast food si deja omniprezentele cutii de bere acopereau in strat triplu trotuarele, riscand sa aluneci pe ele.

Si cu toate astea, nu stiu cum, dar a doua zi devreme, cand noi am pornit pe jos catre gara pentru a lua trenul spre Haga, unde ne asteptau o fata cu cercel de perla si un sticlete, orasul era luna…

Insa: cu toate cele de mai sus, dupa ce s-au depus senzatiile primelor zile si orasul insusi s-a linistit, stiti ce m-a impresionat de fapt cel mai tare in Amsterdam? Aceeasi iubire pentru natura pe care am gasit-o si in afara orasului. Intre siruri continue de cladiri urmand malurile canalelor, doar ziduri si asfalt, nu a existat strada pe care sa nu gasesc, pe treptele de la intrare sau direct pe trotuar, ghivece cu plante mai mici sau mai mari, mai banale sau mai extravagante. Impresionant inclusiv daca stai sa te gandesti ca la noi ti se fura ghiveciul inflorit (nu mai zic de caruciorul pentru copii) chiar din fata usii pe palier la bloc, ce sa mai zicem din strada. Astia suntem, cu astia defilam…

Stiam ca teritoriul Tarilor de Jos a fost in mare parte smuls marii – mi s-a parut la un moment dat emblematic un far ajuns, in urma acestui proces, sa pazeasca o pasune cu vacute, fara niciun fel de mare prin preajma. Insa in Amsterdam oamenii intreprinzatori au ajuns sa rapeasca si din suprafata canalelor pentru a-si injgheba mici gradini chiar in canale.

Iar posesorii de locuinte pe apa, care sunt numeroase in Amsterdam, isi satisfac si ei cum pot placerea de a se bucura de vegetatie – ghivece fie pe barca fie pe trotuar si in strada in dreptul barcii, printre masinile parcate.

Din absolut tot ce am vazut in cele cateva zile petrecute in Amsterdam, cu asta am plecat in final – Amsterdam, orasul care lupta cu toate mijloacele sa-si pastreze un crampei cat de mic de natura si sa se bucure de frumusete.

Dupa ani multi de dat share fotografiilor facute de altii la Keukenhof, a venit in sfarsit ziua in care urma sa ne suim in avion in directia Amsterdam, cu biletele pentru intrarea in cea mai mare gradina din lume cumparate deja de cateva luni. Dar… suntem nu doar in plin sezon al lalelelor ci si in plin sezon al grevelor de pe aeroporturi, asa ca incepem cu o frumoasa intarziere de vreo ora si jumatate. Si… s-au dus biletele noastre la Keukenhof. Sau nu?…

Odata ajunse in Amsterdam ne lasam valiza la aeroport si… drept la autobuzul dedicat Keukenhof – care Keukenhof, ca veni vorba, inteleg din denumire ca fusese la origini ceva gradina de zarvaturi (keuken = bucatarie, iar hof= curte – sau pe acolo).

Drumul pana la Lisse, unde se afla parcul, dureaza in jur de o ora si, pe masura ce ne apropiem, apar si mult visatele campuri cu lalele: fasii galbene, roz, rosii varsteaza orizontul, ca o avantpremiera la fluviile de flori care ne asteapta in parc. Dam cu ochii si de primele case olandeze – mici ca niste casute de papusi aproape, frumoase ca din povesti – cu un aer de intimitate la care poate nu te-ai gandi intr-o tara vestita, nu? pentru raceala oamenilor sai.

In cele cateva zile petrecute in Tarile de Jos m-a uimit grija localnicilor pentru natura, in toate formele sale. Practic nu cred ca poti avea vreodata sub ochi o priveliste din care sa lipseasca apa: fie ea mare, lac, iaz, canal sau macar un amarat de sant; iar pe langa respectiva apa: sumedenie de pasari de balta, de toate soiurile, cunoscute sau nemaivazute, vegetatie, oi, vaci… putine tari mi s-au parut atat de idilice.

Si m-a mai uimit ceva – pamantul lor: o amarata de tarana uscata, aproape alba. Si totusi: sunt ei cei mai mari producatori de flori din lume? Sunt. Si intr-o tara mai mica decat a noastra? Da. Bravo lor!

Ca sa nu va tin in suspans: ajungem, ii explicam doamnei dragute de la intrare ce si cum cu rezervarea, ne lasa sa intram fara probleme. Intram cu super emotii (eu cel putin; vorbim totusi de vreo treizeci de ani de asteptare…) si imi dau seama ca, cu noi sau fara noi, la ce e acolo de omenire… ce mai conteaza? Ne intampina din prima o mare de lalele in culori stralucitoare, avem si noroc de o zi cu soare la fel de stralucitor, sunt probabil milioane de lalele si nu numai: narcise, zambile, muscari, rododendroni, tot felul… Si, vorba fiicei mele, „cate lalele, atatia oameni”.

Pentru inceput ne frecam in coate cu toata lumea, e imposibil sa faci poze florilor fara sa prinzi in cadru si cateva duzini de vizitatori, suntem rugate sa-i fotografiem pe altii, ne fac si ei noua poze… Ma gandesc insa la cum au stat lucrurile in urma cu doi ani, cand florile nu au putut fi admirate decat in filmarile de pe site-ul Keukenhof, cu aleile pustii, si zic „Doamne ajuta! Las’ ca-i bine…” Ce ma impresioneaza e numarul mare de persoane in carucior – venite sa se bucure, chiar si in conditii atat de vitrege, de frumusetea naturii si a ce a creat mana omului – atat ca varietate florala cat si ca aranjamente.

Parcul este destul de mare – noi am stat circa sase ore si daca nu se inchidea mai stateam, cuprinde cursuri de apa si, pe malul canalelor, torente de lalele (in principal), de toate formele, marimile si culorile, unele culori atat de stralucitoare incat nici nu ies cum trebuie in poze, parca arata, nu stiu… nenatural. Suna cumva ciudat, dar chiar asa e.

Am vazut la final ca existase si posibilitatea unei plimbari cu barca pe un canal de la limita parcului, pentru admirarea campurilor cu lalele din apropiere. Dar era tarziu deja si oricum… la ce vazuseram acolo toata ziua…

Pe langa straturile nesfarsite de flori (cel mai spectaculos in 2022 a fost, zic eu, un aranjament in forma unui buchet urias de lalele, cu tulpini albastru intens din mii de fire de muscari, plus clasicul „rau” tot din muscari), in parc exista si pavilioane cu flori de sera – multi crini de interior, dar si soiurile mai noi de lalele; restaurante; magazine de suveniruri; inclusiv un pavilion dedicat istoriei lalelelor – din care nu puteau lipsi trimiterile la celebra „manie” a lalelor, cand un singur bulb se putea vinde pentru echivalentul salariului pe zece ani al unui lucrator (recomand pe aceasta tema filmul Tulip Fever, cu Alicia Vikander si Judi Dench); tot aici se puteau vedea expuse fragmente din celebrele acuarele cu lalele, cataloage cu flori din secolul XVII, de dinainte de prabusirea pietei speculative cu bulbi de lalele. Vedetele in acea perioada erau lalele vargate alb cu rosu – colorit datorat de fapt, se pare, unor virusi care atacau bulbul. Mare e gradina – si la figurat si, in cazul Keukenhof, la propriu!

Am visat sa cumpar bulbi de lalele de la Kuekenhof dar… evident, bulbii nu puteau fi si infloriti in pamant si in punga pe raft – nu era sezonul pentru vanzarea de bulbi de lalele. Am plecat insa foarte mandra cu trei bulbi de crini, purtati cu toata grija catre meleagurile mioritice, dupa ceva frecus la vama, unde un vames olandez plin de zel incepuse sa ii zgarie – pe bune?…

Pe langa straturile si aleile frumos gandite si aranjate, exista si o portiune de padure aproape naturala, cu propria ei frumusete, propriile flori, poate nu la fel de extravagante dar nu mai putin frumoase – frumusetea fiind ea, nu-i asa?, de multe feluri.

Venisem in Olanda cu stresul ca vom face drumul si vom gasi lalelele scuturate. Ei bine, treaba e gandita cu cap: in timp ce marea majoritate a lalelelor erau in plina floare, daca erai atent puteai vedea pe alocuri si plante ale caror corole fusesera deja retezate, pe care le admirasera in toata splendoarea vizitatorii sositi la final de martie si inceput de aprilie; cat si plante care de-abia acum se pregateau sa infloreasca, urmand sa ii bucure pe viitorii vizitatori, de la inceput de mai. Deci in orice moment ati alege sa vizitati Keukenhof, de la final de martie pana la inceput de mai, varietatea florilor este de asa natura incat de fiecare data veti avea ce vedea.

Pe finalul zilei lumea incepuse sa se scurga pe nesimtite, astfel ca la un moment dat am inceput sa auzim cantecele pasarilor din copaci – acoperite mai devreme de rumoarea miilor de vizitatori. Pe canale isi vedeau de-acum de treaba rate si gaste si, uitandu-ne in jur, am realizat la un moment dat ca practic ramaseseram aproape singure – doar fiica mea si cu mine, intr-o mare de flori, o lume de basm, desprinsa din vise – ale noastre si ale horticultorilor care fac posibila, an de an, minunea care este Keukenhof.

„In locu-n care-ai fost odata fericit sa nu te mai intorci vreodata” – asa suna o cugetare citita de mine undeva, candva. Are si ea dreptatea ei. Si totusi, de-abia am asteptat sa revin, dupa un sfert de secol, pe stradutele pietruite si pe malurile canalelor din Bruges. Cu ceva emotii, pentru ca ma legau de acest loc amintiri atat de frumoase, atatea nostalgii… incat chiar mi-a fost un pic teama ca prezentul ar putea sa nu mai fie la inaltimea acelor amintiri.

Brugesul ramane insa, chiar revizitat in vremuri triste, (post)pandemice – iulie 2021, un loc special. As vrea sa se fi inventat un cuvant mai special decat „special” – pentru atmosfera medievala din Bruges, pentru farmecul sau, pentru pietrele care respira istorie… Atatea mii de povesti s-au tesut de-a lungul secolelor in spatele acelor ziduri… Nu, cand vine vorba de Bruges… nu am cuvinte nici destule si nici potrivite. Va trebui sa las fotografiile sa vorbeasca. Si imaginatia fiecaruia.

Am revenit deci cu inima un pic stransa, cautand sa regasesc ceea ce-mi fusese drag si traise in amintirile mele timp de 24 de ani. Pe langa stradutele cu trasuri trase de cai si canalele cu barci, rate si lebede, parca tot aceleasi, pe langa catedrale si clopotnita emblematica, pe langa piete si podete, mici franturi de amintiri – unele, aveam sa constat, ramase de-acum doar in amintire:

Magazinul de martipan in culori de curcubeu nu mai exista, dar m-am indragostit instantaneu de „Lili and Martha„, un magazin de cadouri care parea sa-i fi luat locul. Am cautat si un alt reper cu aer nostalgic, magazinul de broderii de pe aceeasi strada, Katelijnestraat – l-am crezut si pe el disparut, pana cand a „rasarit” brusc in weekend – ca si alte locatii, din lipsa de clienti in vremuri de pandemie, deschidea acum doar la sfarsit de saptamana.

Acolo unde mintea mea plasa un magazin cu dantela in care mi-ar mai fi placut sa intru, am gasit acum, cu placere, un magazin Kathe Wohlfahrt – am mai scris despre aceste magazine dedicate Craciunului, deschise tot anul. Exista insa si un magazin autohton dedicat Craciunului, in zona teatrului, pe numele sau, nu stiu de ce, „Pelicanul Alb” – evident, in flamanda. Il recomand cu mare drag – nu ratati subsolul, o adevarata pestera a lui… Mos Craciun.

In piata Walplein, care in amintirile mele vibra de viata, nu am vazut in trei zile nici macar un singur client – trei zile, la mijlocul lui iulie. Unul macar… E drept ca si vremea era mai mult de ciocolata calda decat de bere, dar… orisicat. Unul, acolo, de samanta…

Pe unul din malurile Minnewater, lacul romatic zis si Lacul Indragostitilor, in care pare-se trebuie sa arunci o moneda ca sa-ti gasesti perechea, se ridica singuratica o cladire cu aspect de castel medieval – asa se si numeste restaurantul deschis acolo – Kasteel. Intr-un loc in care te-ai fi asteptat sa nu ai unde sa arunci un ac, ne-a intampinat in preumblarile noastre doar pustiul – cladirea era deschisa… dar nici tipenie prin jur – ni s-a facut urat si nici nu am mai intrat.

Nu luasem inca niciodata masa la Maximiliaan von Oostenrijk – situat ideal pe marginea lacului Minnewater, intre poarta Beguinage-ului pe de o parte si, de cealalta parte, fantana cu capete de cai unde iau o pauza de adapat si de-o traista cu ovaz toti caii care trag trasurile cu turisti. Localul continua sa fiinteze, asa ca am mers acolo la cina, anticipand deja placerea de a zabovi pe malul apei, la terasa, dupa lasarea serii, cu ochii pe luciul apei traversat de lebede. De unde?!… Era inca lumina, departe de a se fi intunecat cand, ultimele cliente ramase fiind (din mana de clienti pe seara respectiva), a trebuit sa ne simtim si sa ridicam ancora – chelnerii, deloc subtili, stransesera deja pernele de pe scaune la celelalte mese. Pe drumul spre hotel atmosfera deja mohorata, pe stradutele medievale aproape pustii, devenea si mai apasatoare la trecerea prin fata Catedralei Maicii Domnului, unde arheologii deranjau zilnic somnul celor ingropati de secole in preajma catedralei, practic sub trotuar, lasand la caderea serii scheletele pe jumatate dezgropate sa tina o companie lugubra, de sub foliile de plastic, trecatorilor care invariabil grabeau pasul.

Ei, dar am descoperit si locuri mai „vioaie”, noi (sau noi pentru mine) in Bruges:

Pe Academiestraat am intrat intr-una din multele bombonerii – nu poti merge in Bruges fara a intra cel putin in doua-trei, hai patru-cinci, bombonerii. Intreband de provenienta bomboanelor de ciocolata culese una cate una, vandute in cutii metalice si ele la alegere, am avut surpriza de a afla ca ne servea chiar maestrul chocolatier, insusi respectabilul si foarte amabilul domn De Clerck. La plecarea din Bruges am revenit si ne-am aprovizionat de acolo cu mai tot ce am putut duce acasa ca si suvenir dulce.

La recomadarea unui prieten am ajuns si in ceea ce pare sa fie zilele acestea cea mai celebra ciocolaterie din Bruges – The Chocolate Line, cu al sau maestru vedeta Dominique Persoone – caci in Bruges vedetele sunt, iata, maestrii cofetari. Coada afara, plin inauntru, magazinul stralucind in toate culorile ciocolatei – albastra, verde, rosie… Da, ati citit bine: cea albastra in forma unei statui a Madonei (Sfanta Maria, nu cantareata), cea rosie – evident, gura cu limba scoasa a celor de la The Rolling Stones. Preferata mea, dupa ce m-am bagat in seama cu toata cutia, s-a dovedit in final o bomboana decorata cu doi politisti englezi sarutandu-se (?) …

Un local care ne-a placut mult si pe care il recomand – Books and Brunch: atmosfera placuta, carti peste tot, mancare originala, delicioasa, in cantitati in fata carora te dai batut; si o butter beer incomparabil mai buna decat ce se vinde la studiourile Harry Potter din Anglia.

Si pentru ca eu reusesc sa fiu aproape mereu Gica Contra, ghici care s-a dovedit a fi de aceasta data restaurantul meu preferat in Bruges, in tara fructelor de mare si a cartofilor prajiti? Nu veti ghici… Daca in tara pizzei si a pastelor am mancat cel mai bine la Planet Hollywood, ei bine in Bruges m-as intoarce oricand la restaurantul China de pe Zuidzand Straat. Da, un restaurant chinezesc, datand, inteleg, din anii ’60, in care m-au atras vitrinele sablate cu pesti exotici si rate in zbor, de care apropiindu-ma ca sa le vad mai bine am zarit inauntru picturile pe matase care impodobesc localul si, doar de dragul de a le vedea mai de aproape, am intrat sa luam masa. Mi s-a permis sa fotografiez desenele cu flori si pasari inclusiv din cel de al doilea salon, transformat de vremurile vitrege in depozit – nu m-am mai oprit decat cand a venit mancarea. Si ce mancare a fost!… Si aici insa, o singura masa ocupata, la ora pranzului, in afara de masa noastra…

Sper din suflet ca lucrurile sa fie azi in Bruges cum au fost candva. Ca turistii sa se fi intors, iar la terasele din vechile piete sa nu mai poti gasi niciun loc liber. Cu sau fara noi insa, orasul are un farmec neegalat. In unele momente tot ceea ce te mai tine in secolul XXI sunt ceilalti oameni de pe strada, in hainele lor de mileniul III, cu telefoanele mobile… Pentru ca daca ai inchide ochii… oare nu ai risca sa ii redeschizi… cine stie… in ce alt veac?…

La distanta de circa un sfert de secol am din nou sansa de a pasi pe strazile Gand-ului si, de data aceasta, si de a pluti pe canalele sale, ceea ce timpul scurt petrecut in oras acum douazeci-treizeci de ani nu permisese.

Primul contact cu Gand-ul l-am avut, in mod insolit, intr-o noapte: Belgia este o tara relativ mica asa incat, plecata intr-o vineri seara dupa program (deci dupa orele 17:00), am reusit pana la miezul noptii, care ne-a prins chiar in Gand, la o portie de frites chiar peste drum de Gravensteen – emblematicul Castel al Contilor, am reusit deci sa inghesuim intr-o singura vizita cu masina urmatoarele: un suc luat la o terasa in Antwerp, o fuga peste granita cu Olanda pentru a o lua pe scurtatura pana la Ostende si, asa cum spuneam, o scurta oprire la o cina foarte tarzie in Gand – plus intoarcerea in Bruxelles, punctul de plecare.

Ziua urmatoare, pentru ca arhitectura si canalele orasului ma convinsesera ca locul merita cu prisosinta o atentie sporita, aveam sa revin in oras; vizita – inghesuita si de aceasta data, dupa bifarea principalei destinatii de atunci, Bruges, a constat in principiu doar din intalnirea cu celebrul Altar din Ghent, cunoscut si sub denumirea de Adoratia Mielului Mistic, opera fratilor Van Eyck, considerat prima opera de arta renascentista, gazduit de Catedrala Sf. Bavo; tot ce-mi amintesc in plus din acea scurta oprire, de aceasta data pe timp de zi, a fost o defilare colorata ce luase cu asalt orasul, pe care prefirand-o in memorie cu ochii mei de acum, o asociez cu un eventual Pride Parade; nestiind la acel moment cu ce se mananca si ceva mai inocenta fiind eu, nu m-am prins ce voia sa fie toata nebunia care a facut mai mult sau mai putin imposibila plimbarea prin oras.

In zilele noastre, mai exact in iulie 2021, am luat din Bruxelles trenul catre Gand, o calatorie de circa 45 de minute (depinde si ce tren prinzi; cred ca noi la dus am luat un soi de personal, pentru ca sigur au fost mult mai multe opriri decat la intoarcere). Din gara am zis ca merita mers pe jos pana in centrul propriu-zis, calatorie ce a avut drept singur merit faptul ca drumul mergea tot la vale – la intoarcere, cu atat mai mult, am luat tramvaiul din Korenmarkt, vechea Piata a Cerealelor, astazi punctul central al orasului, avand drept principal reper Catedrala Sf. Nicolae, in spatele careia se itesc alte doua turle impunatoare: Belfry/ Clopotnita incununata de al sau dragon si respectiv Catedrala Sf. Bavo deja mentionata.

Pentru ca nu ne porniseram la drum chiar de dimineata, avand de bifat in Bruxelles si expozitia Klimt, numai bine drumul destul de lung de la gara ne deschisese apetitul – nici vorba sa plecam in preconizatul tur cu barca pe canale pe burta goala. Conform vechiului principiu verificat in timp – „unde o fi omorul mai mare” – ne-am oprit chiar in Korenmarkt si anume la numarul 33, la restaurantul Vaudeville – care pare cumva infratit cu cel de langa el, De Kuip von Gent. Tin sa mentionez adresa pentru ca noi nu doar ca ne-am intors acolo in aceeasi zi pentru desert, care nu mai incapuse, dar ne-am intoarce in orice moment in care ne-am afla la o distanta mai mica de 100 kilometri de Gand. Nu zic, ne-o fi fost si foame, dar, ca sa o citez pe fiica mea, dupa ce deja daduse gata o portie de creveti si un pahar de Sangria: „daca si pepenele (infipt in buza paharului) e la fel de bun ca restul, o sa-mi dea lacrimile”. Si chiar a fost. La fel si crema de zahar ars mancata seara, dupa plimbarea cu barca – nu obisnuiesc sa ma laud cu ce am mancat, dar locul asta… chiar merita o exceptie.

Daca veti intra sa vedeti insa ratingul localului veti da peste multi clienti suparati – trebuie sa recunosc ca daca nu am fi avut in spate experienta pranzului, ii dadeam undeva seara cu creme brulee-ul lor cu tot: serviciul a fost atat de incredibil de lent si de iritant incat am avut nevoie de o doza serioasa de incapatanare ca sa mancam acolo acel desert. Deci, rabdare si tutun pentru cine fumeaza, doar rabdare pentru restul. La pranz am avut insa o experienta amuzanta, de genul „ai grija ce si pe unde vorbesti”: chelnerita foarte sprintara, fluenta in flamanda, nu era chiar la fel de fluenta in engleza, asa incat a trebuit sa-i atrag atentia fiicei mele sa-i si arate cu degetul in meniu, pentru ca tot ce intelesesem din turuiala chelneritei grabite sa o ia spre bucatarie cu comanda era ceva legat de un file – ori mi-e greu sa-mi imaginez un file de crevete (ceea ce stiam ca voia de fapt fiica mea sa comande)… Marele noroc a fost ca m-am limitat strict la acest comentariu – chelnerita fiind si blonda, situatia era, ca sa zic asa, destul de… „ofertanta”. In secunda urmatoare domnisoara s-a inviorat si mai si, incepand sa turuie, de aceasta data, foarte fericita, in.. romana. Am zis Doamne ajuta! ca nu stiu prin ce minune ma abtinusem de aceasta data de la magariile carora esti tentat sa le dai drumul atunci cand (crezi tu ca) nu te intelege nimeni.

Dupa pranz ne-am rostogolit spre Graslei (vechiul chei afectat, deduc, comertului cu fan – paioase sau ce-or fi fost), situat chiar peste drum/ apa de Korenlei (cheiul pentru cereale – candva); ambele cheiuri formeaza in acest moment partea cea mai reprezentativa a Gand-ului.

Barca cu ghid ne-a purtat cale de circa o ora pe canalele orasului, in glumitele ghidului din care reiesea invidia fata de competitorul in materie de turisti al Gand-ului – vecinul sau aflat la circa un sfert de ora cu trenul si parte a patrimoniului UNESCO, Bruges-ul. Ghidul a tinut sa ne arate si cladirea mai moderna din vechiul centru, urata intr-adevar, careia i s-ar datora se pare neincluderea si a Gand-ului in patrimoniul UNESCO.

Canalele sunt marginite de verdeata (la ei liliacul de vara, varianta clasica, violet, pare sa creasca de la sine pe maluri de santuri si canale) si de o multitudine de terase; combinatia dintre statutul de centru universitar al orasului, canale si respectiv terase, pare sa aiba ca rezultat, conform ghidului, stratul gros de biciclete ce se formeaza anual la fundul canalelor.

Recomand cat pot eu de calduros respectivul tur – pentru noi el a constituit nucleul vizitei in Gand. Am avut si sansa ca ploaia rece si hotarata care ne-a luat in primire imediat ce am coborat de pe barca sa ne astepte cel putin pana ce am descins. Primul magazin din zona si ea foarte pitoreasca Kraanlei, in care ne-am napustit sa ne adapostim de ploaie, vant si frig, s-a nimerit a fi unul de tricotaje – fiica mea nu s-a mai dezlipit tot restul acelei excursii de puloverul gros cumparat de acolo, purtat nonstop peste cel cu care venise din Bucuresti – care nu reusise sa faca sarmanul fata maximelor de 16 grade Celsius – in iulie! – din Belgia. (In acel moment, in Bucuresti, stopurile masinilor se topeau, ni s-a spus, la 40 de grade Celsius…)

Selectand eu acum fotografiile pentru aceasta tarzie postare, am descoperit cu mare suparare ca in zona Kraanlei ne-am foit nu stiu cat in fata unei fatade foarte atragatoare careia i-am facut nenumarate fotografii, fara a intra insa inauntru – magazinul este, inteleg, „bunica tuturor cofetariilor”: Temmerman, cel mai vechi magazin de dulciuri din oras, locul de nastere, se pare, al dulcelui cu care se mandreste Gand-ul: un con din jeleu violet, cu centrul lichid – asa-numitele „nasuri de Gand”, pe denumirea lor oficiala cuberdon; faptul ca ele se vand acum in toate culorile, nu doar violet, este perceput de catre cofetarii din Gand ca o jignire personala. Ma consolez cu gandul ca probabil cofetaria o fi fost si ea inchisa din motive de pandemie – desi prin comparatie cu Bruxelles-ul, Gand-ul, in special in zona Korenmarkt, era chiar vioi.

La finalul turului cu barca, dupa ce a facut misto de „Little Ben” al lor, un turn foarte vag asemanator cu mult mai celebrul Big Ben din Londra (asta dupa ce excursia debutase prin ironizarea dragonului din varful Clopotnitei – „nu, nu e o gaina, e un dragon!” ; si cu un scurt „istoric” al expresiei holy shit), ghidul ne-a rugat, mai in gluma, mai in serios („bastinasii” din Gand au ajuns se pare la un oarecare grad de saturatie fata de numerosii turisti – pe canale exista portiuni unde sunt interzise atat comentariile la microfon ale ghidului cat si mentinerea in functiune a motorului barcii), ne-a rugat, deci, sa nu spunem decat celor mai buni prieteni cat de frumos este in Gand. Ceea ce, iata, am si facut.