Compunere scolara – 17 ani

„Cei în vârstă spun că acel castel era părăsit de generații. Și de ce nu ar fi? O construcție singuratică din piatră, cocoțată pe un varf de munte, deasupra unei prapastii adânci. Turlele lui, și anume cele care au ramas în picioare, străpungeau cerul, pierzându-se în ceața deasă de deasupra.

 Cine locuise înainte în castel? Nu se știe. Legenda spune că au fugit cu toții în timpul unei nopți atât de întunecate încât nu îți puteai vedea mâinile ridicate în fața ochilor. Pentru prima oară, Luna a murit, iar stelele i-au urmat, ca să învie apoi în noaptea următoare, luminând pustiul.

De ce nu s-au mai întors niciodată? De ce nu le-a luat altcineva locul celor dispăruți? Deși bătrânii spun că nimeni nu mai calcă pragul porților de fier, eu am văzut cu ochii mei lumina slabă care răzbește prin fereastra pe jumătate spartă, aflată în vârful celui mai înalt turn. Din nefericire, nu numai eu am văzut-o, ci și tineri a căror curiozitate le-a biruit rațiunea.

 Au apărut povești cum că între pereții de stâncă ar sălășlui o femeie frumoasă cum nu s-a mai văzut pe Pământ. Că ochii ei văd până în miezul sufletului tău și că îți poate îndeplini orice dorință doar dacă petreci o noapte în castel. În nopțile furtunoase, ochii îmi jucau feste, căci, cum priveam în sus, spre culmea abruptă a muntelui, vedeam un corp palid cum se apleacă peste balustrada balconului aproape prăbușit. Părul îi era negru, unduindu-se asemenea unui bici în bătaia nemiloasă a vântului. Nu m-a surprins atât prezența ei cât m-au surprins sclipirile sidefii ce îi împodobeau spatele. 

Cei din sat spuneau că am înnebunit și să nu dau crezare băieților ce vin din oraș pentru a cuceri, așa cum o numeau ei, pe nemiloasa zână. Dar cum să nu le dau crezare, când vedeam cum, la orele imposibile ale dimineții, un călăreț se apucă să străbată muntele ca mai apoi să nu mai coboare niciodată. 

 În timp, zece cavaleri bogați, veniți din toată lumea, au pornit agale spre castel. Nouă nu s-au mai întors. Unul singur a reușit să se întoarcă la baza muntelui, fără cal, cu sabia ruptă și armura însângerată. Cu ultimele puteri, îngrozit, grăia despre o scorpie cu mâini osoase și degete lungi, cu gheare ce se repezeau să sfâșie. O fi ajuns acel cavaler la baza muntelui, dar nu i-a mai fost dat să își vadă casa, căci în aceeași zi i s-a săpat groapa, iar aceasta l-a primit fără prea mult fast.

 Bătrânii au încercat să ne convingă de nenorocul de a da peste o ceată de lupi flămânzi, căci conform lor aceia sunt cauza morții bărbaților suficient de nerozi cât să se aventureze în acele părți ale ținutului. În sat au început revolte, tinerii cereau luptă, bătrânii cereau nepăsare.

   Cât despre mine, eu o vedeam tot mai des. La balcon, la fereastră, la baza muntelui, dând târcoale, privind cu jind spre sat. În somn o visam aproape de fiecare dată cum mergea singură, desculță  pe holurile reci, îmbrăcată într-o rochie de culoarea corbului. Mă uimea contrastul între veșmant și pielea albă, aproape translucidă. Singura urmă de culoare era movul pierdut al aripilor care păreau mâncate de molii. Îi auzeam șoaptele, suspinele, murmurul în timp ce cânta o melodie tristă. Dimineața, când prima rază de soare îmi atingea chipul auzeam bătăi de aripi si mă mințeam că e o pasăre. 

 Au trecut luni de zile, timp în care au mai dispărut încă zece cavaleri, iar șoaptele femeii s-au transformat în plânsete și urlete de agonie. 

Stăteam la pervazul dormitorului meu, contemplând dacă să mă aventurez și eu pe urmele celor de dinainte. O simțeam cum mă strigă, iar tentația creștea. Oare îi strigase și pe ceilalți ? Gândurile îmi erau încețoșate de imaginea zânei, ghemuită într-un colț, șoptindu-mi numele. Să răspund oare chemării? 

  Noaptea s-a așternut, iar eu am ieșit tiptil din sat, îndreptându-ma spre munte. Luna mi-a arătat cărarea și, anevoie, am pornit, tremurând, spre Iad.”

Am sustinut mereu ca anumite emotii trebuie puse pe hartie atunci, pe loc – peste ani nu mai simti la fel, nu mai scrii la fel.

Mai stiti cum erati, cum simteati (cum scriati) la 12 ani?

„Vad lumina stelelor cum atinge varfurile infrigurate ale ramurilor. Copacii sunt aplecati sub vantul crud ce le zboara frunzele uscate ce isi dadeau ultima suflare. Cerul intunecat, acum castel al noptii, domneste peste pamant, doar felinarele insirate de-a lungul drumului razbat in intuneric.

Ochii tai calzi ma privesc sfiosi din spatele incaperii. Un zambet prinde contur pe buzele tale, iar eu imi intorc cu repeziciune capul, pierzandu-ti privirea. Imi imaginez cum iti piere zambetul si iti vad chipul intristat, apoi iti aud pasii cum ies din incapere.

O adiere rece de vant imi biciuieste fata in timp  ce aud pantofii ce se izbesc de podea, pasii tai ducandu-se din ce in ce mai departe de mine. Inchid ochii si imi las capul pe spate, amintindu-mi, cu inima torturata de durere, toate intamplarile magice care, pentru un timp, au alergat prin mintea mea.

Am incercat cu atata ardoare sa te uit, dar amintirile nu ma lasa. Iti pot spune „buna” in mai putin de o secunda, dar sa spun „pa” imi va lua mai mult decat o eternitate.

Incerc totul: sa te ignor, sa te uit, sa te fac sa ma urasti, dar cand iti vad ochii, in acel moment regret fiecare incercare. Cand pleci, cand nu te simt langa mine, inima imi ingheata.

Vreau sa nu ma mai gandesc la tine, sa imi vad de pasiunile mele, de prietenii mei, de viata mea si ma ingrijoreaza ca, pentru mine, viata ta, sentimentele tale, durerile tale au devenit si ale mele, fiind mai importante decat orice as simti eu. Ma faci sa uit de propria-mi existenta, sa simt dureri de care inainte nici nu aveam habar ca pot exista.

Viata mea, datorita tie, este acum formata din dureri mari si mici, iar cand o raza de fericire strabate pacla de nori sub care traiesc, strabate doar ca sa fie mai apoi astupata de alti nori.

Sunt zile in care mor, atunci cand nu imi spui nimic, cand te prefaci ca nu exist. Uneori simt nevoia sa iti spun ceva, ca sa stii ca sunt acolo pentru tine. Tu stii asta, dar nu iti pasa.

Am incercat de nenumarate ori sa schimb ce simt, dar nu imi sta in putere. Mi-am intors inima pe toate partile, am torturat-o, dar nu vrea sa isi schimbe decizia. Este o bestie, careia ii face placere sa ma vada suferind, cu lacrimi in ochi, imaginandu-mi scenarii de poveste, care tot ce fac este sa imi rupa inima si mai mult.

In zilele in care nu imi arunci nicio privire simt cum o sabie al carei tais il pot simti, dar nu il pot vedea, imi strapunge trupul. Treci pe langa mine uneori, cu asa o nepasare. Simt lacrimi calde inundandu-mi ochii.

Inima mea tresare grabita cand ochii mei se intersecteaza cu privirea ta calda. Nu realizam ca te-ai intors. Eram prea ocupata cu propriile mele ganduri. Ma perpelesc incet sub privirea ta concentrata asupra mea. Te apropii de mine, iti aud pasii. Imi var nasul intr-o carte, incercand sa iti ignor pasii apasati, care se aud si mai aproape de mine.

Mana ta atinge masa unde stau. Ochii mei speriati isi indreapta privirea spre tine. Buzele tale schiteaza un zambet protector, iar intentiile mele de a te ignora dispar.

Inima imi bate tare, parca sa imi sparga pieptul, cusca in care a fost inchisa atata timp. Privirea ta ramane atintita asupra mea. Iti raspund cu un zambet lipsit de incredere, apoi te uiti la mine cu o  sclipire in ochi pe care rar am zarit-o in privirea oamenilor.

Sufletul imi este plin de un sentiment nou, inedit, imposibil de descris in cuvinte.

Ma pierd in privirea ta si te las sa ma iei cu delicatete de mana si ma privesti apoi zambind sincer. Ma smulg din mana ta deoarece imi amintesc fiecare lacrima varsta, imi amintesc ca nu te vreau in viata mea. Cand te-am vrut, parca pentru tine nu existam, iar acum, cand ma vrei in viata ta, eu nu vreau sa fiu parte din ea.

Privirea ta trista nu imi trezeste niciun sentiment. Imi ridic ochii spre chipul tau, apoi ii cobor, privindu-te cum incerci sa imi iei mana in a ta. Chipul tau este lipsit de zambet, dar ochii iti sunt calzi, spunandu-mi sa nu plec. Incep sa cred ca poate ai nevoie de mine, ca iti pasa de inutila mea existenta sau, cel putin, asta imi spun ochii ce ma privesc induiosati.

Nu imi mai smulg mana din stransoare, ci o las acolo, in mainile calde ce nu vor sa ma raneasca.

Ma uit in ochii tai, iar un val de sentimente imi inunda inima.

Poate ca nu vei mai pleca, poate ca vei fi acolo cand voi avea nevoie de tine.”