Cu atata nerabdare am asteptat sa ajung in Positano (o asteptare de vreo 20 de ani, de cand vazusem prima oara filmul „Cum ti-e scris”/ „Only You” cu Marisa Tomei si Robert Downey Jr – pe care l-am revazut de nu stiu cate ori si tot sunt in orice clipa gata sa-l mai vad o data), incat m-am apucat sa fac poze cat nici nu trasese bine la tarm vaporul luat din Sorrento, chiar in prima zi petrecuta pe Coasta Amalfi. Evident ca pozele, facute prin geamul vaporului, sunt cele mai proaste facute acolo, dar e de ajuns sa ma uit la ele ca sa retraiesc trepidatia mea din acele momente.

Aveam in minte doar cateva clisee: cupola din mozaic stralucitor a bisericii Santa Maria Assunta, hotelul Le Sirenuse care apare in film, tot din film restaurantul Covo dei Saraceni si, probabil din multele mele cautari de imagini din Positano, un restaurant la care am tinut mortis sa ajung, Casa e Bottega.

Si mai stiam ceva: faptul ca zona este plina de ceramica amalfitana specifica, in culori vii, cu lamai, struguri, portocale, rodii, flori etc. – tot ce creste pe acolo; inclusiv porumb am vazut. Si desi constienta ca nu aveam ca bagaj decat cate un ruscsac fiecare, tot visam sa ma intorc acasa macar cu… cateva ghivece de flori.

Evident ca a trebuit, din motive de spatiu in bagaj si mai ales de pret (un vas mare ajunge la sute de euro cel putin) sa ma multumesc cu mai nimic comparativ cu ce visasem eu, dar cel putin de vizitat… nu mi-au scapat multe magazine cu specific de pe coasta. Un astfel de magazin, probabil cel mai mare din Positano, te intampina aproape imediat ce ai descins de pe vapor – magazinul, apartinand unei manufacturi locale, pentru obrazuri subtiri si portofele groase, nu se rezuma doar la farfurii, lamai din ceramica si omniprezentele Teste di Moro de inspiratie, inteleg, siciliana, ci se ofera sa-ti livreze la poarta casei inclusiv piese grele: mese cu blatul din cermica superb decorata, mobilier de gradina etc

In zona – probabil produsul respectivei manufacturi – se afla un ghiveci de ceramica pe care nu pot sa nu-l pomenesc; l-am fotografiat pe toate partile, ramanand cu regretul de a nu-i fi putut vedea si cea de a patra latura, orientata spre un zid – din toate miile de obiecte din ceramica pe care le-am vazut zilele acelea si le-am vazut si in fotografii pe net, pentru mine acesta ramane idealul. Inca regret ca nu am gasit forta fizica si tupeul sa ma opintesc sa rasucesc ghiveciul pentru a vedea ce anume avea pe latura ascunsa privirii.

Dar sa revenim la momentul debarcarii. Orasul, stiam, este in panta, dar eu vazusem ca exista o sosea care sa te poarte prin oras, circula masinile… Chiar din zona portului mi-au picat ochii pe niste scari abrupte, unde mai pui aflate in plin soare – al naibii sa fie ala care o lua-o pe-acolo, mi-am zis. Dar ce sa vezi? Conform GPS-ului, pentru a ajunge la Casa e Bottega fix pe acolo trebuia sa o luam. Pe bune?… Dupa multa ciorovaiala, fiica-mea insistand asupra traseului, am luat-o in sus la picior. Si dai si urca! Si treptele nu se mai terminau; ba deveneau din ce in ce mai abrupte si inguste. Vazandu-ma visinie la fata de efort si caldura plus nervoasa, o localnica m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva; tot ce mi-a trecut prin minte sa-i zic in acel moment, spre amuzamentul sau, nu stiu cat al fiica-mii, a fost ceva de genul „da, ma puteti ajuta sa o bat pe fie-mea”.

In fine, cand mai aveam putin sa-mi dau duhul si in continuare nu intelegeam (si nu inteleg nici acum, de altfel), de ce a trebuit sa alegem drumul cel mai pieptis, ajungem pe strada pe care se afla Casa e Bottega. Ce e asa special la acest restaurant, veti zice? Felul cum arata, in primul rand: din afara ai zice ca este un magazin de flori.

Inauntru, aranjamentele din flori sunt inlocuite de un aranjament de legume absolut spectaculos. Din care am observat ca se mai si serveau bucatarii, deci nu doar de frumusete era totul.

Restaurantul are si un mic magazin de cadori foarte chic: portelan, articole din in…

Iar anuntul de la intrare, conform caruia clientii trebuie sa aiba aprobarea cainilor… ei bine, nu e chiar o gluma; daca va e frica de caini, masa luata acolo se va dovedi una stresanta; am vazut o fata-doua crispate in timp ce treceau prin apropiere cainii proprietarilor – care se plimba liberi si imperturbabili prin local (fara a cersi pe la mese sau a se urca pe ele, cum ar face un anumit catel pe care il stiu eu).

Mancarea? Ei, mancarea fiind si ea speciala, nu veti gasi aici ceea ce se gaseste in alte parti in Italia. Pentru pizza, paste si fructe de mare preparate traditional, va trebui sa va orientati catre alte locatii. Totul aici se vrea cat mai natural, cat mai putin tratat termic.

Asa incat, dupa ce am constatat ca asa-zisele frigarui de ton comandate erau, cum de altfel mai vazusem la emisiunile culinare dar nu tinusem sa incerc, mai mult crude si doar vag perpelite la exterior, dat fiind ca mi-era totusi foame, a trebuit sa ma orientez spre altceva – preparatul aflat cel mai aproape de cele traditionale fiind o portie de gnocchi cu ricotta la cuptor, pe care l-am vazut in farfuriile barbatilor din stanga si din dreapta – adusi probabil de sotii in acest local bio si la fel de dornici de bio si raw ca si mine. Nu sunt fan gnocchi, nu sunt nici fan ricotta care mi se pare cea mai fada branza, dar… de foame… La desert am renuntat.

Deci una peste alta, am bifat Casa e Bottega, unde e mereu plin si se sta la coada ca sa fii asezat la o masa, am facut poze frumoase…

Cat despre hotelul Le Sirenuse, unde ne propuseseram sa luam si noi macar o cafea, un suc, ceva, ca pretext pentru a petrece un timp in acest hotel celebru, ei bine… ne-a luat din start in primire un domn altfel foarte politicos si stilat, care ne-a comunicat ca, da, s-ar putea face si asta, dar doar dupa ora 6 seara. Ultimele vapoare cu turisti pleaca inapoi spre Sorrento pe la 5 si ceva dupa-amiaza – deci treaba e bine gandita, zic.

Covo dei Saraceni/ Barlogul Sarazinilor de-abia l-am identificat cu imaginea din film, e chiar cum cobori de pe vapor dar… avea un aer cam parasit si nu ne-am bagat in seama. Amintirea sarazinilor insa, care se pare ca le-au dat mari batai de cap locuitorilor zonei acum niste secole, este mereu prezenta in zona: deplasandu-te cu vaporul nu poti sa nu observi turnurile de veghe, din piatra, de la marginea apei, care erau menite sa anunte apropierea sarazinilor prin aprinderea de focuri – practic in orice moment al calatoriei pe coasta cred ca ai sub ochi un astfel de turn, care dupa trei zile de calatorit cu vaporul ne intrasera deja in obisnuinta.

Biserica a carei cupola este definitorie pentru Positano ne-a impresionat mai mult prin ceea ce se gasea in subsolurile sale, acestea desfasurandu-se pe multe niveluri, cel mai adanc fiind situata o vila romana recent descoperita ce fusese acoperita de cenusa Vezuviului care, iata, a ajuns si in actualul Positano. Desenele de pe pereti au niste culori incredibil de bine pastrate (rosu, galben, albastru) si sunt de o mare minutiozitate – nu poti sa nu te intrebi cum va fi aratat totul pe vremea aceea si ce alte minunatii ascund adancurile acestor taramuri.

Ceea ce urmeaza la nivelurile superioare a fost cu totul surprinzator (nu stiam ca existase metoda „ingroparii” celor decedati din familii foarte bogate in pozitii sezande, ca in niste strane, chiar sub altarul bisericii – probabil pozitia culcata nu va fi fost considerata suficient de demna pe atunci) si mult mai lugubru: mai multe niveluri de cripte, care, imi cer scuze, m-au dus cu gandul, pana la auzirea explicatiilor, la toaletele publice antice vazute in Efes. Ajungi sa te intrebi cum de se mai tine biserica, cu atat de mult spatiu excavat sub ea. Oricum, am avut deci parte nu doar de cascat gura pe strazi in Positano ci, iata, si de un pic de istorie.

Ei, dar sa revenim la lucruri mai luminoase, ca doar suntem in Positano. Orasul e deci plin de magazine de ceramica, de haine (si unele si altele cu omniprezentele lamai, inclusiv vesmintele pentru domni), de varii restaurante, de flori… multe-multe flori, in special florile roz viu de bougainvillea pe care le-am invidiat mereu la greci si pe care la noi nu le poti cultiva decat la dimensiunea unui ghiveci, pentru ca, plantate in gradina si lasate iarna afara, la noi mor – va spun eu. Si la fel se intampla din pacate cu leandrii – nu incercati.

Un magazin care mi-a placut mult, „I Sapori di Positano„: pentru culoarea galbena a tot ce se vindea acolo, totul pe baza de lamaie – in primul rand limoncello, dar si lumanari cu miros de lamaie – unele uriase, caramele, bomboane…

Ceramica si mai moderna, nu doar cea traditionala cu fructe…

Oricum, muuulta ceramica.

Si cea mai frumoasa dintre ele, zic eu, aflata cumva neasteptat in firida de la intarea unei banci, langa ATM-uri: panouri din ceramica, lucioase, colorate, cu Positano si florile care il fac atat de frumos.

Mi-a placut Positano? Mult, da, clar. As recomanda o vizita acolo? Fara discutie. A fost la inaltimea asteptarilor mele? Eeei… probabil reusisem sa-mi formez o imagine peste ceea ce poate oferi un loc, orice loc, anticiparea avand clar farmecul ei dar si, cateodata, un pic de dezavantaj. Niste zeci de ani de asteptare si de creat imagini colorate in minte… ajung la niste rezultate probabil mai greu de atins in realitate. Sau poate ca tot ce visasem chiar este acolo si ar fi fost doar nevoie de ceva mai mult timp petrecut in acel loc. Intr-o singura imagine insa, acum pentru mine Positano inseamna o lumina stralucitoare, arcade de flori roz si culorile sclipitoare ale ceramicii amalfitane.

A-propos de cele de mai sus, revin cu un citat care mi-a aparut astazi in calendarul de birou: „Faptul ca tanjesti dupa ceva este intodeuna mai intens decat a fi recompensat cu acel ceva.”