Sau poate ar fi trebuit sa spun „nici Amalfi, nici Vietri sul Mare”. Pentru ca din niciunul din aceste locuri nu ne-am ales cu foarte mare lucru in cea de a treia zi, si ultima, petrecuta pe Coasta Amalfi.

Evident voiam sa vizitam si Amalfi, orasul care a dat numele intregii coaste, pe care unii o considera cel mai frumos loc din Italia. Oras care se pare ca a fost candva, demult, la egalitate cu Genova si Pisa ca si prosperitate si putere maritima. Acum, n-ai zice… Vazut dinspre mare Amalfi seamana oarecum cu Positano – aceeasi dispunere pornind dinspre mare si catarandu-se spre munte, aparent si cam aceleasi dimensiuni. Eu fac mereu deosebirea intre unul si altul prin faptul ca Positano are acea cupola din mozaic stralucitor a bisericii Santa Maria Assunta, care il defineste.

Nu ca Amalfi nu ar avea si el, tot aproape de port, propriul edificiu religios, in fapt chiar mult mai mare si mai celebru: domul din Amalfi, dedicat Sfantului Andrei, ale carui ramasite au fost aduse aici in anul 1206 de la Constantinopol. In ziua in care noi vizitam Positano, in Amalfi se sarbatorise ziua Sfantului Andrei, pe care recunosc ca nu ma asteptam sa il intalnesc aici, eu asociindu-l cu meleagurile noastre.

Domul este impresionant, ridicandu-se pe o latura a Pietei Domului, in capatul unui sir de 62 de trepte, pe care le-am urcat cu sufletul la gura, asa cum tot cu sufletul la gura am si vizitat complexul Domului, pentru ca…

Pentru ca am crezut ca va fi timp si ca merita ca in ziua in care luaseram vaporul din Sorrento catre Amalfi sa continuam cu autobuzul catre ultimul orasel de pe coasta inainte de Salerno – Vietri sul Mare. Despre care citiseram ca, asa cum il arata si numele, este specializat in productia de ceramica – nu ca nu vazusem destula ceramica amalfitana cat sa-mi ajunga pentru trei vieti, dar, gandind ca acolo se afla mama ceramicii, eram convisa ca vom gasi atat niste modele nemaipomenite cat si niste preturi mai accesibile.

Dar sa o luam cu inceputul. Coborate de pe vapor in Amalfi, m-am interesat de unde si la cat pleaca autobuzul spre Vietri. De langa port/ centru/ Dom la fix. De-abia trecuse de 11, asa incat am zis sa profitam sa vedem macar Domul pana la 12. Fuga pe scari in sus, coada la bilete…

Domul are propria gradina / claustru – Chiostro del Paradiso, ale carui 120 de coloane albe in stil maur m-au dus automat cu gandul la Alhambra – unde de altfel nu am fost niciodata.

Interiorul este somptuos, Domul fiind prin el insusi dovada puterii orasului in urma cu cateva secole. Intreaga cladire are la exterior influente maure si, inteleg, normande.

Fiind cu gandul la autobuz, evident nu ne-a prea tihnit. Reusim sa ne incadram in timp, ajungem in statie la 12:00 fix, asteptam, e cald, iar autobuzul vine… la 12:30.

Aglomerat, lume, valize puse teanc si cazand peste pasageri la prima curba; cel putin am apucat locuri pe scaune. Drumul dureaza vreo ora, iar mie mi-ar lua mai mult decat atat ca sa vorbesc despre nebunia traficului din zona. Nici acum nu inteleg cum de nu am asistat la niciun accident in zilele petrecute acolo – am vazut insa destule masini sifonate pe laterale. Drumul este imbarligat, infernal de aglomerat, strans in chingi intre coasta stancoasa a muntelui si, undeva jos la muuulte zeci de metri, Marea Tireniana, sclipind, pe care nu stii daca sa o admiri sau sa ti se faca parul maciuca. La fiecare curba soferul claxoneaza – ca sa ia curbele trebuie sa treaca pe sens interzis, din sens opus vin mereu autocare, masini si multe, multe scutere. Soferii de autobuz venind din sensuri opuse isi dau mana – la cat sunt de lipite unele de altele vehiculele cred ca ar putea sa se si pupe pe obraz.

Ajungem. Vietri nu este un oras la mare ci undeva sus. In departare se vede totusi si marea, iar locul este, intr-adevar, la prima impresie, plin de magazine de ceramica.

Avem facuta de saptamani rezervare la un restaurant pe care netul il ridica in slavi, ne ducem intai acolo – restaurantul e inchis. O doamna in varsta de la magazinul de peste drum insista ca ar trebui sa fie deschis, asta mi-e clar si mie, dar… Ne indruma catre un alt loc, ajungem, pe niste strazi destul de pustii; stiu ca toata lumea insista ca trebuie sa mananci acolo unde mananca localnicii, sa eviti capcanele pentru turisti, dar locul chiar mi se pare sinistru, asa ca… renuntam. Vom manca in Amalfi. Drept pentru care trebuie sa ne cam grabim. La 5 avem vaporul, cu cat mai facem pana acolo, cu cat mai mancam…

Nu pot sa spun ca imi pare rau ca am mers pana in Vietri, chit ca ne-a costat, cu drumul dus-intors si asteptatul prin statii, circa patru ore pe care le-am fi putut petrece in Amalfi: locul pare cel mai autentic din cate am vizitat, nu are prea multa treaba cu turistii. Cu cladirile igrasioase, balcoanele din fier forjat, nelipsita Vespa… Probabil daca as fi stat sa ma uit atent as fi vazut si cate o colivie la fereastra, ca in cantecul lui Toto Cutugno – „…un canarino sopra la finestra…” – dar probabil e oricum prea cald. Cumva m-a dus cu gandul la filmele italiene cu mafioti, cu actiunea acum mai bine de o jumatate de veac. Atmosfera este clar alta fata de cea din Positano sau Capri.

Cat despre ceramica… da, se gaseste. Dar ceramica de aici e.. altceva decat mi-as fi dorit eu – predomina stilul rustic/ naiv iar peste tot te intalnesti cu magarusii despre care inteleg ca sunt simbolul orasului (unul de data relativ recenta).

Inspre zona deschisa spre marea care se vede undeva jos, departe, vad intr-adevar niste fatade din ceramica, decorate cu flori, fluturi si pasari exotice spectaculoase, care fac dovada unor vremuri in care aici ai fi gasit, probabil, niste creatii mai pe gustul meu. Dar vremurile acelea sunt in mod cert duse – ceea ce se vede in interiorul magazinelor nu ma covinge nici macar sa pasesc inauntru. Deci…

Inca nu am ajuns in statie cand apare autobuzul de Amalfi, o luam la fuga dupa el de parca fix asta ne mai lipsea, autobuzul trece prin dreptul statiei si… se tot duce. Era se pare deja plin de la capatul de linie, din Salerno. Gandul ca avem de asteptat o ora in soare pentru urmatorul autobuz, care poate nu va opri nici el si, oricum, va trebui sa stam inca o ora dupa aceea in picioare intr-un autobuz ticsit, ma umple de disperare.

Din fericire vine destul de repede un autobuz mai mult gol, avem si locuri… de data aceasta pe partea cu marea – privelistea este fabuloasa si in acelasi timp terifianta – iti trebuie ceva curaj sa iti arunci privirea de la inaltimea aceea. Ma relaxez treptat pe masura ce tot coboram. In unele locuri trecem pe langa hoteluri care sunt undeva intre strada si mare, practic suspendate deasupra prapastiei si ma intreb – oare de ce ai vrea sa vii sa-ti petreci vacanta intr-un astfel de loc? Privelistea trebuie sa fie fantastica, dar… plaja e – daca e – undeva hat departe jos, hotelurile sunt in mijlocul pustietatii…

In Amalfi ne repezim spre prima terasa mai aglomerata din Piata Domului, nu ca nu ar fi aglomerat peste tot, reusim sa mancam niste paste care nici nu sunt rele, sincer aveam sa mancam cel mai rau, mai tarziu, in Sorrento, in restaurantele cele mai scumpe in care am fost. Ulterior, cand am intrat pe tripadvisor, mi s-a sculat parul in cap: Bar Francese are un rating de 2 din 5 si un cor de clienti nemultumiti care-l injura. Noi… ce sa zic? In afara de faptul ca am mers pentru prima oara la baie la barbati pentru ca la femei nu era lumina…

Mancam tot pe fuga, ca mai tot ce am facut in ziua aceea, si o luam un pic in sus la plimbare, circa o ora cat mai avem pana la vapor. Intr-unul din magazinele de aici am gasit acel vas care spre deosebire de milioanele de lamai plus milioanele de alte fructe, era decorat cu.. porumb. Nu ca as fi avut cu ce sa-l car sau cu ce sa-l platesc.

Inainte sa fi plecat vazuseram pe Netflix „Sub soarele din Amalfi” (eu fiind de ani de zile fana filmului „Sub soarele din Toscana„): filmul e unul de pustani, insa Amalfi apare pe ecran intr-un fel. Pe care nu prea il regasim pe aici, pana intr-atat incat fiica-mea ma intreaba: „Sigur aici au filmat?” Intr-adevar privelistile din film (nu mai zic de terasele pline de flori si interioarele unor vile de lux) nu ai de unde sa le iei aici, aproape de port, pe stradutele destul de inghesuite. Dar… macar se cheama ca am bifat si Amalfi. Poate ca ar fi trebuit sa mergem intai in Amalfi si apoi in Positano – pentru ca dupa ce am vazut Positano, pe care intr-adevar l-am si luat la picior mai mult chiar decat mi-as fi dorit, Amalfi nu ne-a mai impresionat – cu siguranta acele patru ore lipsa au contat si ele. Dar, cand alergi dupa doi iepuri…

In final eu am ramas insa cu o intrebare: numai mie mi se pare nu-stiu-cum faptul ca s-a plasat statuia Sfantului Apostol Andrei martirizat deasupra acestei fantani?… Zic si eu…