„CASA DE PE RIVIERA” – NATASHA LESTER

Ceea ce promitea a fi doar o lectura usoara s-a dovedit a fi o surpriza – pe masura ce citeam despre casa in sine simteam ca totul imi devine din ce in ce mai cunoscut. Incepand cu locatia: Saint-Jean-Cap-Ferrat, in final singurul loc de pe Riviera Franceza in care am pus vreodata piciorul. Mai exact, „Casa de pe Riviera” a Natashei Lester, indraznesc sa spun, este in fapt Villa Ephrussi de Rotschild, despre care scriam in timpul pandemiei.

„… ochii i s-au oprit la gradina aflata la parter, compusa din iazuri marginite de garduri vii, tunse perfect, urne ornamentale si poteci cu pietris. Mai multe fantani arteziene se ridicau pana la Templul Iubirii din varful dealului, o copie, o informase unul dintre gradinari, […] a Micului Trianon de la Versailles.” (Nu e o copie chiar a Micului Trianon, care e un palat, ci a unui „templu” aflat in parcul palatului – dar hai sa nu fim pricinosi). Si mi-am zis: oare or fi mai multe case in Saint-Jean-Cap-Ferrat cu un astfel de templu? Si cu o gradina cu multe fantani arteziene?

S-a intors la vila ei roz, grandioasa. Fusese construita in stil renascentist italian, ii povestise gradinarul, si rozul-pal al peretilor era scos in evidenta de benzile albe de pe balcoane, de arcadele arcuite ale ferestrelor (asta parca ar fi un pic de pleonasm…) si de coloanele din marmura care sustineau terasa de la primul etaj.” Deci cate vile roz cu alb or fi in Saint-Jean-Cap-Ferrat? Care sa aiba si un templu si fantani arteziene?

„…trecand prin golul curtii interioare, un scuar pe care trebuia sa-l traversezi pentru a ajunge la oricare dintre camere. Acestea se deschideau de-a lungul laturilor dreptunghiului.”

Palmieri inalti, copaci de avocado si portocali se ridicau deasupra ei, pana cand a trecut printr-un portic in stil spaniol si a gasit un spatiu umbrit, cu flori stralucitoare, oranj, de floarea-paradisului si parfum greu de iasomie.” Cate case de acolo au oare, pe langa toate cele de mai sus, o gradina spaniola umbrita, cu flori oranj?

Ii povestise si despre gradini: una japoneza, una spaniola, lapidariul plin de sculpturi, o gradina cu plante exotice si una cu trandafiri.” Deci… da.

Lasand deoparte intalnirea mea, de aceasa data in gand, dupa mai bine de patru ani, cu Villa, si intalnirea, din pacate tot in gand, cu un loc la care raman sa visez si pe care autoarea l-a introdus si pe el in carte – Eze, satul pitoresc de pe varf de stanca, aceasta carte pleaca de la o situatie cu mult mai sumbra – furtul de catre nazisti al operelor de arta din zonele ocupate – si de la doua personaje reale, pe care abia acum le-am descoperit, eroi ai luptei de rezistenta, o altfel de rezistenta decat cea din filme, fara arme, dar la fel de eroica: Rose Valland si Jacques Jaujard, ale caror eforturi si riscuri enorme asumate au permis protejarea si recuperarea, in timpul si dupa finalizarea razboiului, a zeci de mii de opere de arta franceze pradate din colectiile private ale cetatenilor francezi evrei.

Desi Villa nu este numita in carte, apare mentionat in aceasta un membru al familiei Rotschild, proprietar al unui celebru tablou de Vermeer, aflat astazi la Luvru, confiscat de nazisti in 1940 – Astronomul. Ceea ce m-a facut, de-abia acum, sa ma intreb cum de a supravietuit colectia de arta din interiorul Villei, care, alaturi de gradinile magnifice, reprezinta punctul de atractie al acestui loc: spre deosebire de alte locatii, mai putin norocoase, Villa era deja, la momentul invaziei naziste, proprietatea Academiei de Arte Frumoase Franceze, ceea ce a salvat-o.

Cartea abunda de trimiteri la opere de arta, atat picturi cat si fotografii de arta si creatii vestimentare ale unor designeri celebri. Atmosfera din zilele noastre este una de lux, frumusete si stralucire. Si am aflat ca autoarea, ca si personajul feminin fictiv contemporan, este colectionara de haine vintage – veti gasi pe net unele fotografii ale sale clar spectaculoase.

Ceea ce ma face sa iau in calcul sa mai citesc si alte scrieri ale autoarei, desi aceasta prima experienta m-a convins ca ar fi vorba de ceea ce eu numesc genul de carte „care se citeste singura” – genul mai lejer deci, iar povestea de dragoste dintre personajele fictive mi s-a parut putin… in fine (dar pesemne a fost considerata necesara, Rose Valland nefiind probabil foarte ofertanta din aceasta privinta, desi doamna in cauza a sfidat istoria si sub acest aspect), este faptul ca autoarea pare sa isi fi propus sa aduca in atentia cititorilor personaje feminine remarcabile reale, pe care sa le faca cunoscute. Deci probabil voi mai incerca la un moment dat una dintre cartile sale. Si ne mai auzim!