„MASURA VIETII” – NIKKI ERLICK

O carte care m-a dus cumva cu gandul la „Eseu despre orbire” al lui Jose Saramago. Pentru acel „ce-ar fi daca?”. Din fericire asemanarea se opreste aici. In contrast cu degradarea si abjectia din „Eseu...”, care iti lasa sufletul murdarit, „Masura…” reuseste sa ramana luminoasa. Este o carte care te va pune pe ganduri si in acelasi timp, chiar data fiind tema – cum ar fi sa stim dinainte cat mai avem de trait? – iti creeaza cumva o stare de bine. Pentru ca vorbeste de fapt despre viitor, despre visuri, posibilitati, despre speranta.

„…pentru mine nu e vorba de bani sau de opulenta sau de aparenta succesului. Acea versiune a mea (…) are totul aranjat la locul sau si pe dinauntru. Se uita la viata ei si pur si simplu se simte multumita. Nu mai are nevoie sa-si piarda timpul cu visuri, fiindca deja traieste un vis.

Si presupun ca de-asta nu pot sa ma uit la firul meu, pentru ca atat timp cat nu m-am uitat, inca imi pot imagina ziua cand voi fi acea femeie. Oricare dintre visuri inca mai poate deveni realitate.”

Cred ca ceea ce doare la batranete sau in cazul unui diagnostic fatal este si faptul ca ramanem fara viitor. Suntem privati de a mai visa, de a mai imagina scenarii.

„… s-au uitat prin geam la sirurile de nou-nascuti, care dormeau, se foiau, cascau, plangeau. (…) … a stat acolo nemiscat, zgaindu-se la viitor. La douasprezece coli albe in patuturi, inca nepatate de lumea din afara sectiei. Douasprezece motive sa aiba speranta.” Fragmentul acesta mi-a amintit de ziua festivitatii de final de gimnaziu a fiicei mele. Stateam in curtea scolii, intre zeci de adolescenti, si aveam senzatia palpabila ca daca mi-as intinde palmele, mi le-as putea umple cu o cantitate uriasa de… viitor. Atatea cai deschise inainte, atatea posibilitati, povesti de dragoste inca netraite, descoperiri, aventuri…

„Indiferent ca raspunsul era cincizeci sau nouazeci de ani, nu voia niciun numar in minte. Refugiul lui Annie se gasea in fanteziile ei, in gandurile ei despre viitor. Un numar le-ar fi distrus pe toate. Ar fi adus-o cu picioarele pe pamant. Trebuia sa-si traiasca viata nestiutoare de parca firul ei ar fi fost cumva infinit. Doar asa stia sa o faca.”

Mi-am amintit cumva si de „Jurnalul unui mag” al lui Coelho, carte pe care eu am citit-o din doi in doi, pentru ca a reusit sa ma faca sa ma intreb – „dar daca…?” – si nu, nu voiam nici sa-mi cunosc pe nume demonul interior, nici sa aflu ziua in care voi muri.

„Vor doar sa se distanteze de tristete sau de vinovatie, sau de orice lucru care le aminteste de propria lor mortalitate. Oricat de mult timp ar mai avea la dispozitie, nimeni nu vrea sa se gandeasca la sfarsit.”

Va amintiti toate acele tablouri vechi de cateva secole, in care iti cadeau ochi pe cate un craniu pe care ai fi preferat sa nu-l fi vazut? A fost si acum cativa ani o moda cu tricouri cu astfel de cranii – inclusiv pentru copii (?) . Oare cei ce le purtau stiau semnficatia acestor „memento moris” – „aminteste-ti ca vei muri”?

Ne plac cel mai mult diminetile, primaverile, tineretea. Nu doar pentru frumusetea lor ci si pentru ca sunt, fiecare, promisiunea unui viitor. Pentru ca sunt, fiecare, un inceput. Cui ii plac sfarsiturile?

„Sute de calatorii de pe lista de facut inainte de moarte castigau popularitate in randul fir-scurtilor si fir-lungilor deopotriva, pentru toti cei care simteau ca soarele apune peste sansa lor de a vedea lumea.”

Cartea propune un nou tip de discriminare – intre cei meniti sa traiasca vieti scurte si cei care inca mai au niste zeci de ani in fata in care sa refuze sa se gandeasca la sfarsit. Foarte interesante reactiile oamenilor, ale societatilor. Pentru ca multe lucruri ar ramane nefacute (studii, economii, copii…) daca am sti ca nu vom avea ragazul sa profesam, sa ne bucuram de economii, sa fim alaturi de copii. (Pe de alta parte citeam mai demult ceva despre o societate de nemuritori – in care nimeni nu mai facea nimic, pentru ca… exista mereu un maine. Existenta unui termen-limita, fie el complet necunoscut, pune clar o presiune.)

„Aud de americanii astia, spun ca firele i-au facut sa se gandeasca din nou la vietile lor. (…) La prioritatile lor. Dar, in Italia, cred ca noi stiam deja. Noi deja puneam arta pe primul loc, mancarea pe primul loc, pasiunea pe primul loc (…) Si deja puneam familia pe primul loc. Nu aveam nevoie de fire sa ne spuna ce e cel mai important.”