Unul dintre filmele mele preferate ramane „The Holiday”- cei care l-ati vazut stiti despre ce vorbesc, celorlati le las placerea. „Personajul” preferat: nici cel interpretat de Kate Winslet, nici personajul lui Cameron Diaz, nici macar cel al lui Jude Law; niciunul dintre acestea, ci, ei bine, casuta din piatra care in film ii apartine lui Iris, interpretata de Kate Winslet – pe numele sau „Rosehill Cottage”. Multa lume s-a oferit, dupa vizionarea filmului, sa cumpere acea casa parca desprinsa dintr-o felicitare de Craciun – din pacate insa ea nu exista in realitate – a fost creata special pentru filmari si demontata la finalul acestora. A avut insa un astfel de succes incat si acum puteti gasi pe net postari care-i sunt dedicate – preferata mea, cea de pe hookedonhouses.net.

Ei, si daca tot nu puteam vedea in realitate casa mea de poveste, mi-am dorit foarte mult sa pun macar piciorul in satul in care s-au filmat unele din cadrele filmului: Shere, considerat cel mai fotografiat sat din Anglia. Asa ca iacata-ma schimband doua trenuri cu plecare din Londra si strabatand apoi circa doi kilometri prin celebrul English countryside, pentru a ajunge in ceea ce am tot numit de atunci „my personal piece of Heaven” (bine, am mai regasit ‘bucati de rai” si prin Alsacia, si prin Grecia etc.).

Din sosea un drumeag ne-a traversat raul/ paraul local (despre care am aflat ulterior ca se numeste Tillingbourne) iar apoi ne-a purtat direct prin cimitirul bisericii normande de piatra care nu numai ca arata ca in filme dar chiar a fost locatia mai multor scene de nunta din filme, inclusiv „The Bridget Jones Diary”, „Patru nunti si o inmormantare”, „The Wedding Date”. Pitorescul locului iti ramane in amintire – excursia ar fi meritat si daca ar fi fost sa ne rezumam doar la acest colt din Shere.

Din curtea bisericii se ajunge direct in centrul satului, unde principala prezenta este cladirea hanului „The White Horse”, in legatura cu care o inscriptie te anunta ca a fost transformata in han in secolul al XVII-lea – ceea ce te face sa te intrebi cam de cand dateaza in fapt cladirea (ei bine, din secolul al XV-lea – cam de-o seama cu Stefan cel Mare). Mi-a ramas in minte imaginea zarita printr-o fereastra acoperita de glicina violet a unei doamne care-si vedea linistita de job-ul ei asezata la un birou in mijlocul acelei atmosfere idilice.

Satul mai beneficiaza de existenta unei ceainarii numite „The Lucky Duck”- foarte adecvat, data fiind prezenta chiar in mijlocul satului a numeroase rate scaldandu-se in apele numitului Tillingbourne. Oare cum o fi ca primul lucru pe care-l vezi cand te uiti pe fereastra dimineata sa fie ratele balacindu-se chiar peste drum de casa ta? Ei bine, unii au parte de aceasta experienta; asa cum mai exista si norocosii ale caror case le-am intrezarit printre copaci in mijlocul unui covor albastru de clopotei… Si cei in livada carora se plimbau liberi si plini de fala fazani… V-am spus ca pentru mine raiul ar putea arata ca Shere? Da, sunt sigura ca v-am spus.

In Shere nu doar raul, casele, biserica sunt de vis; aranjamentele florale din fata caselor creeaza si ele imagini de carte postala, pana si pietrele aleilor sunt aranjate intr-un anume fel… Placutele cu numele casutelor sunt si ele foarte pitoresti – in Anglia in zona rurala casele sunt „botezate” – cu denumiri care m-au purtat cu gandul la romanele Agathei Christie.

Si un ultim crampei de amintire – m-a amuzat si m-a impresionat un anunt pe poarta unei case din zona: „Postas, rugam livrati corespondenta la cealalta poarta; in aceasta cutie postala si-au facut cuibul pasarile”-  englezul ramane, de netagaduit, „frate cu codrul”.

Atunci cand un fan inrait Disneyland (eu) iti spune ca i-a placut mai mult in Europa Park si cand acelasi lucru il recunoaste si copilul din dotare, pana atunci visand sa se mute la Paris doar pentru a merge weekend de weekend la Disneyland – o fi ceva.

Si anume un parc urias, plin de verdeata, cu o densitate nemaintalnita de atractii pe metrul patrat (am numarat in aceeasi zona doua piste de masinute, doua trasee acvatice si unul pe sus – facut pornind de la schitele lui Leonardo da Vinci pentru o masinarie pe principiul elicopterelor de azi). Un parc aflat in proprietatea privata a unei familii care de mai bine de un secol produce vagoane de cale ferata si pentru care tranzitia la unele din cele mai spectaculoase montagne russe-uri a venit firesc – recunosc ca nu am indraznit sa ma urc in niciunul din roller coast-urile uriase – inca din parcare ne-a inghetat sangele in vine vazand zburand pe deasupra noastra, la mare inaltime, vagonetele respective, urmate, ca de coada unei comete, de urletele de incantare/ groaza ale celor mai curajosi ca noi.

Chiar si fara timpul ce ar fi trebuit alocat montagne russe-urilor, o zi intreaga tot nu ne-a ajuns sa strabatem macar cu piciorul intreg parcul, dara-mi-te sa ne si dam in toate cele. Noroc cu monorail-ul care traverseaza parcul si iti ofera ocazia de a admira de peste capetele vizitatorilor toate zonele principale ale acestuia si de a-ti face o impresie despre tot ce ar mai fi fost de vazut si facut si trebuie sa ramana pe alta data. (Pentru cei care au ocazia sa petreaca mai multe zile in parc exista si un hotel al parcului, in imediata apropiere.)

Parcul copiaza sub multe aspecte Disneyland-ul: in primul rand in ceea ce priveste impartirea pe zone tematice (aici acestea tin de diferitele tari din structura continentului european: exista o zona italiana, o zona franceza, greceasca, englezeasca, elvetiana – cu un magazin dedicat exclusiv ciocolatei Milka, o zona ruseasca etc. si bineinteles o zona germana chiar la intrarea in parc, cu reproduceri ale caselor din diferite zone ale Germaniei); apoi parada cu care alegorice – inchinate fiecare tot cate unei natiuni; hotelul bantuit care inlocuieste casa groazei din Disneyland si chiar mascota – tot un soricel, care insa nu are cum sa-l egaleze pe Mickey Mouse.

Neputand beneficia de faima adusa concurentului sau american de filmele de desene animate ale companiei Disney si de imensul impact pe care personajele acestora il au in viata copiilor, Europa Park are totusi si el personajul sau de film – Arthur, din cartile si filmele regizorului Luc Besson – atractia cea mai recenta si cea mai solicitata (un alt aspect in favoarea Europa Park – cozile de aici, desi existente, nu se apropie totusi de lungimea celor de la Disneyland).

In timp ce Disneyland Paris aduce un omagiu operei lui Jules Verne, Europa Park ii omagiaza atat pe fratii Grimm, a caror statuie vegheaza capatul aleii cu casute din povesti (Scufita Rosie, Cenusareasa, Rapunzel etc., inclusiv Capra cu sapte iezi – in varianta occidentala caprele sunt mai prospere, nu au doar trei iezi ca la Creanga) cat si pe Leonardo da Vinci, in zona italiana.

Trebuie sa recunosc ca acolo unde copiaza Disneyland-ul, Europa Park ramane totusi in urma – nu doar soricelul lor nu reuseste sa se fixeze in memorie (drept dovada ca nu imi amintesc deloc cum il cheama), dar si hotelul lor bantuit si parada lor sunt comparativ mai saracute, mai caricaturale. Per total insa, in special datorita aspectului de gradina inflorita si numarului mare al atractiilor, am plecat cu concluzia ca Europa Park a trecut pe locul intai in preferintele noastre.

In plus fata de zonele ce fac trimiteri la tari europene, nu putea totusi sa lipseasca si aici o zona mai exotica, de asa-zisa jungla, in cadrul careia se pot face calatorii cu barcile si vaporasul.

In ce priveste locurile de luat masa, fiecare zona vine cu oferta sa specifica – noi am optat pentru restaurantul din zona greceasca, atat pentru faptul ca ne-am simtit mai atrasi de mancarea lor traditionala, cat si pentru ca acolo erau cozile cele mai mari – vechiul nostru criteriu de selectie – care a functionat si de aceasta data.

Parcul se afla in localitatea Rust, foarte aproape de granita cu Franta, fiind deservit de varii aeroporturi, inclusiv cele din Karlsruhe si Strassbourg. Noi am profitat de revenirea in Colmar pentru a aloca o zi si pentru Europa Park, aflat la circa 40 de kilometri de capitala Alsaciei – se poate realiza deci in zona un program care sa-i multumeasca atat pe cei mici si pe taticii amatori de vinuri de pe Valea Rinului cat si pe mamicile inclinate spre preumblari romantice prin satele medievale ale Alsaciei.

Pe numele sau oficial Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale ASTRA, muzeul este, pare-se, unul dintre cele mai mari muzee etnografice din Europa si din lume. Cu cei circa 10 kilometri de alei, muzeul este greu de parcurs in intregime la o singura vizita. Vizita noastra  a trebuit sa se rezume la turul complet al lacului si parcurgerea  zonei din partea dreapta a acestuia pana la intrarea in gradina zoologica, aflata si ea in vecinatate; partea stanga sper sa o parcurgem cu aceeasi placere alta data.

Muzeul cuprinde un mare numar de exponate din intreaga tara, grupate in principal pe criterii ce tin de aspectele mai degraba tehnice ale vietii satelor din trecut – exista o zona de mori de apa, una de darste, una de mori de vant etc.; m-a uimit varietatea morilor de vant, pe care eram mai degraba tentata sa le asociez altor meleaguri – Olanda, Grecia.

Au fost aduse insa si gospodarii complete din diferite parti ale tarii, a caror examinare oricat de superficiala te face sa intelegi complexitatea de care trebuia sa dea dovada o astfel de gospodarie traditionala, ce trebuia sa asigure existenta unei familii: pe langa locuinta propriu-zisa sunt prezente cotete, grajduri, fanare, ateliere, magazii etc. –

Spre deosebire de Muzeul Satului din Bucuresti insa, nu am putut vizita interiorul niciunei case – fie am avut noi ghinionul sa fie inchise tocmai atunci, fie interioarele nu sunt dotate cu mobilierul si decoratiunile specifice sau pur-si-simplu nu sunt deschise publicului. Ramane insa bogatia de utilaje si dotari destinate variilor mestesuguri: fierarii, instalatii de separat minereul, ateliere de olarit, de postav, brandenburguri etc. Ceea ce mi-a ramas in memorie in mod deosebit, dat fiind ca nici nu stiusem ca exista asa ceva si mai ales ca ar fi existat la noi in tara , este moara plutitoare – raman in continuare curioasa sa aflu cum functiona – din pacate niciunul din exponate nu este in stare de functionare.

Spatiul larg a permis si existenta catorva brazde cu culturi de cereale, legume si flori, initiativa foarte utila locuitorilor de la orase mai putin deprinsi cu subtilitatile diferentelor dintre orz, secara, ovaz etc.

In plus fata de seamanul sau din Bucuresti, locul dispune si de cateva hanuri traditionale functionale – noi am luat (nu doar o data) masa la „Carciuma din Batrani” (al carei nume nu vrea doar sa sugereze legatura cu traditia, ci te trimite chiar la satul Batrani din judetul Prahova, de unde provine cladirea de secol XIX) – meniul este cel traditional cu ciolan, carnati, tochitura etc. si mai ales cu niste papanasi cu adevarat foarte-foarte buni – scuze daca v-am facut pofta, si mie imi ploua in gura.

Exista si un mic targ unde am fost amuzata sa descopar produsele „chiscau molcom” si „chiscau aprig” si, intreband vanzatorii ce anume este exact acest chiscau (desi banuiam ca trebuie sa fie ceva care pisca, deci un sos mai mult sau mai putin iute), sa mi se raspunda foarte concis si deloc traditional – „ketchup”.

Chiar daca nu sunteti neaparat pasionati de traditiile populare, vizita in aceasta zona cu vegetatie bogata si alei umbroase se va dovedi una foarte placuta si relaxanta, rupandu-va pentru cateva ore de ritmul citadin.

Sibiu – de la distanta orasul meu preferat de la noi. Sibiul nu are nevoie de recomandari la modul general, decat poate pentru cei ca mine: amintirile mele despre Sibiu erau, pana relativ recent, nebuloase spre inexistente, reduse de fapt la cateva imagini ale unor picturi din Muzeul Bruckenthal, ramasite din perioada adolescentei; cele cateva ocazii in care trecusem tangential pe langa Sibiu catre destinatii mai vestice nu se pun.

Ii datorez reintalnirea mea cu Sibiul Festivalului Medieval Cetati Transilvane; acum aproape doi ani, afland despre festival (care din cate am vazut nu s-a mai organizat, din pacate, ulterior), intr-un impuls de moment am rezervat ultima camera disponibila la un hotel ce promitea sa fie chiar in centrul orasului, mi-am luat pe sus familia si am plecat sa vedem despre ce ar putea fi vorba. Si a fost dragoste la (aproape) prima vedere. De atunci am revenit in Sibiu de cel putin doua-trei ori anual si salut cu maxim entuziasm orice  ocazie de a repeta experienta.

Primul lucru care-mi vine in minte cand ma gandesc la Sibiu este atmosfera medievala, plus senzatia de continuitate, stabilitate si pace pe care mi-a transmis-o de fiecare data orasul – dupa un week-end acolo aveam cu totii impresia ca statuseram o saptamana la odihna undeva in alta tara – iar impresii similare mi-au impartasit toti cei cu care am discutat in ultima vreme subiectul. In special pentru cei care vin din Bucuresti diferenta de ritm e izbitoare.

In mod poate contradictoriu cu aceasta tihna pe care ti-o toarna in suflet Sibiul, acesta este cel mai viu oras pe care l-am intalnit – nu a fost sfarsit de saptamana petrecut la Sibiu fara ca acolo sa nu se desfasoare vreo manifestare care simteai ca insufleteste tot orasul: ulterior festivalului medieval (al carui principal punct de atractie a fost pentru mine demonstratia de dresaj de pasari de vanatoare facuta de catre niste tineri pasionati care salvasera, dresasera si ingrijeau ei insisi soimi si diferite varietati de bufnite – nu mai mangaiasem niciodata pana atunci vreo bufnita – au cel mai fin penaj care se poate imagina, ca atingerea unui abur) am “prins”in Sibiu piata de Craciun, un festival international de moda, pentru ca in sapatamana imediat urmatoare acestuia din urma sa nimerim in plin TIFF. Pe orice straduta ne-am aventurat, in orice subsol am coborat, se intampla ceva: un spectacol, un concert stradal, o librarie nou deschisa…

Indiferent insa de aceste manifestari mai mult sau mai putin meteorice, orasul in sine te ia cu el si te duce departe in timp. Sibiul te priveste prin celebrii “ochi”ai acoperisurilor sale, care te tenteaza sa-ti imaginezi in spatele lor arcasii si arbaletierii altor vremuri – desi am inteles ca scopul lor este de fapt cu mult mai prozaic – de ventilare a podurilor.

Cladiri de secol XV-XVI sunt aici regula, in centrul orasului casele fara eticheta de monument istoric sunt mai degraba o raritate; si asa am ajuns sa locuim, de la prima “descindere”, intr-o cladire monument aflata chiar in Piata Mare, intr-o atmosfera de care pana atunci nu mai avuseseram parte nici la noi si nici aiurea: o jumatate de ora dupa ce ne-am cazat n-am facut altceva decat sa fotografiem camera si holurile, ca intr-un muzeu. Iar din camera dotata cu mobilier de epoca si decoratiuni pe masura am putut urmari de-a lungul timpului direct pe fereastra, in Piata Mare, un concert de muzica simfonica, o proiectie de film… (Ultima proiectie de la TIFF am vazut-o fix din varful patului.) Uimitor mi s-a parut faptul ca direct din strada se patrundea initial, fara nicio opreliste (receptia hotelului fiind doua usi mai departe) direct pe holurile decorate cu sculpturi, mobila veche, decoratiuni pe care le banuiam scumpe… Alta urbe, alte obiceiuri. Hotelul in speta – “Am Ring”, unde am revenit de fiecare data cu mare placere, unde ne-am dus si prietenii, ramasi si ei in egala masura fermecati.

Daca preferati insa Pietei Mari vederea catre Piata Mica, am si aici o recomandare: un alt hotel cu o locatie mai mult decat centrala, amenajat chiar in structura cetatii, “lipit” de Turnul Sfatului – “The Council”, de la ferestrele caruia se poate admira inclusiv celebrul Pod al Minciunilor. Iar exact la iesirea din hotel, „Lily Vanily”, standul cu cea mai buna inghetata pe care am mancat-o in ultimii ani – ne-am amanat fiecare plecare din Sibiu asteptand in pozitia clasica de mangusta pe langa stand pana la ora deschiderii (ba inca ne-am oferit sa si dam o mana de ajutor la transportarea inghetatei), neindurandu-ne sa plecam fara inca o portie (sau mai multe) de inghetata cookies, torta delizia si, anul acesta, applepie (da, s-a inventat si inghetata cu gust de placinta cu mere)… De altfel am constatat ca in Sibiu exista o adevarata “cultura a inghetatei”: standurile abunda, toata lumea defileaza pe strada centrala savurandu-si inghetata, iar pe aceeasi strada centrala exista – si rezista – singurul salon dedicat exclusiv inghetatei pe care l-am intalnit la noi.

In materie de mancare propriu-zisa, terase sunt nenumarate in principal in Piata Mica si pe numita strada centrala (strada Nicolae Balcescu), dar noi ne-am intors mereu la terasa “Frieda” (si ea tot pe Nicolae Balcescu) – aleasa initial pe criteriul “unde o fi mai aglomerat” – in ideea ca stiu ei ceilalti clienti ce stiu. Si chiar a functionat. Si functioneaza de fiecare data – puiul tzatziki si respectiv cascavalul lor pane – de neratat.

Prinsi cu atatea festivaluri, nu am reusit sa vizitam decat anul acesta muzeul Astra in aer liber – care merita el insusi o postare separata. Si tot anul acesta am pus prima oara piciorul pe strada paralela cu strada centrala, Strada Cetatii – senzatia de salt inapoi in timp e fantastica.

In concluzie, data viitoare chiar imi iau un tricou cu “I love Sibiu”.

Ei, dar sa lasam lebedele altora si sa revenim la orataniile noastre: daca in zilele acestea caniculare doriti sa va scoateti copiii (in special pe cei mai mititei) din asfaltul si betoanele Bucurestiului, exista un loc unde cei mici isi pot petrece o zi de week-end in natura, intr-un mod foarte antrenant si instructiv pentru ei, in special pentru aceia care nu au avut prea multe ocazii de a veni in contact cu animalele domestice sau nu au petrecut timp cu de-amanuntul intr-o gradina de legume: la mai putin de 30 de kilometri de Bucuresti, mai exact in satul Ghionea din Comuna Ulmi, exista numita ferma „Cocosu’ Rosu”, unde sunteti asteptati cu mare caldura – nu ca de caldura am duce lipsa zilele-astea – dar intelegeti ce vreau sa zic.

La ferma copiii pot vedea si mangaia atat vitei si ponei (si atotprezentii catei) cat si animale mai impunatoare gen bivoli sau cai; sau cei cu nasurile mai putin sensibile pot vedea si o sumedenie de purcei de la mic la mare, fiecare cu mamicile lor (nu va faceti griji, adaposturile purceilor sunt la ceva distanta de ferma propriu-zisa si de restaurantul aferent si se poate ajunge la ele doar in cadrul vizitei optionale cu traditionala caruta). Proprietarii organizeaza pentru vizitatori un tur per pedes al locului, inclusiv la solarele unde copiilor le sunt aratate diverse legume, plante aromatice etc. pentru a sti ca acestea nu apar chiar brusc pe rafturile supermarket-urilor; mi s-a parut foarte instructiv faptul ca pe acelasi vrej copiii au putut observa toate stadiile de dezvoltare ale unui castravete de la floare la fructul de dimensiuni finale. Se viziteaza de asemenea si locul unde se obtin produsele lactate, de la etapa de muls vacutele fermei pana la cea de smantana sau branza.

La ferma se poate lua pranzul, cu produse proprii (proprii fermei, nu vizitatorilor) si tot acolo va puteti aproviziona direct din beciul fermei, pe alese, cu tot soiul de conserve, zacusca, dulceturi. Pot sa va spun din experienta ca dulceata lor de fragi este la fel de buna ca aceea pe care o face mama si de cateva ori mai ieftina decat cea din… alte locuri pe care le stiu eu. Si ca sa eliminam orice dubii – nu m-a platit nimeni sa le fac reclama (as vrea eu). In legatura cu restaurantul – am vazut ca ferma are un local si in Bucuresti, in Piata Victoriei – capatul dinspre Iancu de Hunedoara, daca vreti sa va edificati local inainte de a intreprinde deplasarea – nu am fost acolo, dar am mancat la ferma si pot sa va spun ca a fost totul foarte gustos, mai ales painea lor de casa.

Asa cum spuneam, doritorii pot face si o excursie cu caruta, pana in camp unde exista o „casa traditionala” taraneasca (am pus intre ghilimele pentru ca ni s-a spus ca acea casa, desi poti jura ca e autentica, a fost facuta de angajatii fermei pe baza unor module ramase de la constructii); interiorul casei este complet mobilat si decorat cu tot felul de obiecte populare, nu neaparat toate din aceeasi zona, dar, fiecare luat in parte, autentic, oferind copiilor care inca n-au fost la Muzeul Satului ocazia de a-si face o idee despre modul de viata al strabunilor. Aici mi s-a lamurit in sfarsit o enigma a copilariei: observand un fel de OZN din lut pe plita sobei din casuta, am intrebat ce este si asa am aflat cum arata celebrul „tzest” atat de des pomenit de regretatul Nea Marin in monologurile sale umoristice atunci cand tot vorbea de „painea in tzest” – de aici provenind probabil si numele din romana al broastei testoase. Cat traieste omu’ invata…

Tot in excursia cu caruta copiii mai mititei se pot initia intr-unul din sporturile extreme foarte la moda azi si anume tiroliana – proprietarii au construit o mini tiroliana… prin porumb.

Un pont foarte util: urcati-va in prima caruta daca vreti sa fiti scutiti de inghitirea parfului starnit de caruta din frunte (nu intelegeam de ce la inapoiere pasagerii celui de-al doilea atelaj au dat buzna peste noi in prima caruta).

Noi am fost acolo anul trecut, dar cred ca vizita ar merita refacuta fie si numai in nadejdea reinnoirii proviziei de dulceata de fragi mai sus-mentionata, care, evident, s-a ispravit urgent. Plus ca vine si sezonul pentru zacusca…

Neuschwanstein, castelul cu nume aproape imposibil de pronuntat, ceea ce nu-l impiedica sa fie cel mai vizitat castel al Europei, este o prezenta constanta in paginile calendarelor ilustrate sau pe capacele cutiilor de puzzle; Hochschwangau, castelul cu nume si mai greu de pronuntat, aflat in vecinatatea primului, poate fi considerat inaintasul sau: daca Neuschwanstein reprezinta apogeul carierei de ziditor de castele romantice a regelui Leopold al II-lea al Bavariei, Hochschwangau este opera tatalui acestuia, Maximilian al II-lea si locul copilariei lui Leopold; vizitand Hochschwangau devine limpede ce anume l-a inspirat pe Leopold al II-lea in gandirea simbolisticii castelului Neuschwanstein: aceleasi personaje ale mitologiei germanice te intampina, aceleasi legende ale lui Lohengrin si Parsifal prind viata pe peretii ambelor castele (o relecturare temeinica a “Marilor Legende ale Lumii” a lui Alexandru Mitru s-ar fi dovedit foarte utila anterior vizitei).

Castelele, aflate la granita dintre Germania si Austria, sunt situate pe inaltimile de deasupra oraselului Fussen (care mie mi-a amintit cumva de Sinaia noastra, intr-o varianta mai prospera), la circa 100 de kilometri departare de Munchen, intr-o zona cu un relief de vis, cu lacuri pe care luneca lebedele ale caror stramoase au fost importate in secolul al XIX-lea din Anglia pentru a completa imagistic si in exteriorul castelelor povestea cavalerului lebada Lohengrin cu care se identifica Leopold al II-lea (cuvantul “schwan” – lebada se regaseste in ambele denumiri, o traducere aproximativa a numelor celor doua castele fiind “Noua Stanca a Lebedei” – Neuschwanstein si respectiv “Tinutul Inalt al Lebedei”- Hochschwangau).

Daca Hochschwangau se afla si astazi in proprietatea privata a familiei Wittelsbach – familia domnitoare a Bavariei, Neuschwanstein este proprietate publica si devenea accesibil vizitatorilor la putine saptamani dupa detronarea si misterioasa moarte a lui Leopold al II-lea. Ironic, acest castel a reprezentat pentru cel mai cunoscut monarh german chiar “cantecul de lebada” al domniei sale – inglodat in datoriile nascute din punerea in practica a proiectelor sale fantastice, Leopold era declarat nebun si detronat in 1886; pe langa Neuschwanstein, pentru care Leopold avea in plan adaugarea unei catedrale, a unei sali maure si a unei “bai a cavalerilor”, el a construit sau refacut si o serie de alte castele cum ar fi cele de la Linderhof sau Herenkiemsee, lasand in urma si planurile complete ale unui alt castel la fel de somptuos ce ar fi urmat sa poarte numele de “Stanca Soimului”.

Castelele edificate conform fanteziilor lui Leopold al II-lea raman ca exemple a ceea ce o imaginatie romantica si obsesia idealurilor lumii medievale pot naste atunci cand posesorul lor are la dispozitie si mijloacele financiare de a si le pune in practica. La capitolul capricii am plecat avand in minte plafonul camerei de dormit din Hochschwangau, cu luna si stelele din material transparent deasupra carora se aprindea in fiecare seara o sursa de lumina, in timp ce o “creanga”mobila a unuia dintre copacii zugraviti era pozitionata astfel incat sa fie redate fazele lunii, pentru a creea monarhului iluzia somnului sub cerul liber; si cu imaginea pesterii pe care Leopold si-a comandat-o in interiorul Neuschawanstein si a salii “de bal”niciodata folosite, reprezentare a unei paduri fermecate (din pacate in interiorul castelelor fotografiatul este interzis, asa incat nu dispun de fotografii ale acelor minunatii – ele se regasesc insa in interiorul albumelor ce pot fi achizitionate din magazinele de suveniruri ale ambelor castele).

Mi-as fi dorit mai ales sa plec si cu imaginea grotei de la Linderhof in care Leopold, infocat sustinator al lui Wagner (Neuschwanstein a fost de altfel conceput sa copieze decorurile din operele acestuia), asculta muzica din operele wagneriene in barca aflata si astazi pe apele iazului din interiorul grotei – din pacate, asteptarea mea de peste 20 de ani (vazusem fotografia respectiva intr-un album) se prelungeste – blocajul de pe autostrazile austriece si germane m-a facut sa ajung dupa ora de inchidere. Am ramas insa cu imaginea gradinilor castelului, impresionante atat prin ele insele cat si prin pozitionarea in mijlocul unei pustietati absolute in creierul muntilor – la circa 40 de kilometri de Neuschwanstein si Hochschwangau.

In acest context – grija foarte mare la timing: biletele de intrare de la Neuschwanstein si Hochschwangau au inscris pe ele minutul exact al intrarii, fata de care este permisa o marja de numai 5 minute, dupa scurgerea carora – alte bilete, alta coada, alti bani, alta distractie. Aveti in vedere ca biletele se vand doar in Fussen pentru ambele castele – ni s-a povestit despre persoane care au urcat pana la intrare doar pentru a trebui sa coboare in oras dupa bilete si a reface urcusul. Comensurati cu larghete si timpul de deplasare catre castele – in special urcusul catre Neuschwanstein este destul de solicitant si nu se poate face decat pe jos (doar pana la un punct se pot inchiria niste trasuri). Dupa vizitarea castelului este foarte probabil ca veti dori sa vizitati si cascada de la Marienbrucke, aflata deasupra castelului, care permite realizarea celor mai frumoase fotografii avand castelul drept fundal. In plus merita urmarita, la terminarea turului prin Neuschwanstein, simularea modului in care ar fi aratat atat Neuschwanstein finalizat cat si castelul ramas in stadiu de proiect de la “Stanca Soimului”, simulare realizata pe calculator dupa planurile foarte detaliate care s-au pastrat.

Pentru a evita vizitarea castelelor din Fussen la orele dupa-amiezii, cand locul devine un furnicar si riscati inclusiv sa nu mai apucati sa intrati, o optiune o reprezinta cazarea intr-una din numeroasele pensiuni din imediata apropiere, astfel ca sa fiti in primele grupuri care iau cu asalt pantele muntilor in dimineata urmatoare. Zona respectiva este ea insasi de un pitoresc care a facut-o celebra, cu munti si lacuri si mai ales cu casele traditionale debordand de flori si cu fatadele pictate tipic bavareze. (Si cu bere, covrigi si carnati la fel de celebri.)

Lefkada are avantajul de a fi singura insula greceasca pe care poti ajunge fara a calatori pe apa – ciudat pentru o insula, dar adevarat: pe Lefkada se ajunge trecand printr-un tunel care te poarta de cealalta parte intr-o zona de golfuri si lacuri intre care apar ici-colo vechi ruine.

Lefkada a fost, se pare, una dintre cele mai putin dezvoltate economic insule grecesti – au contribuit la aceasta stare a lucrurilor atat raritatea terenurilor cultivabile cat si perioada mai indelungata in care insula s-a aflat sub dominatie turceasca – lucru vizibil pana in ziua de astazi in insasi denumirea insulei („ada”, in turceste, egal „insula”; „lefkas” insemnand se pare „alb” – de data aceasta in greaca). Nici cu cutremurele nu au avut mai mult noroc – in capitala Lefkas, daca te uiti atent observi ca doar parterul cladirilor este din zid – supravietuitor al catastrofelor trecute; etajele superioare au fost reconstruite din tabla – atat din rezoane financiare cat si, probabil, de securitate in cazul unor eventuale cataclisme viitoare.

Un punct de atractie al locului il reprezinta vechile biserici despre care am fost uimita sa aflu ca fusesera cladite ca biserici private – lucru destul de neobisnuit in lumea ortodoxa; clopotnitele bisericilor sunt si ele din metal – lucru iarasi nemaintalnit pentru mine, ceea ce le face insa mult mai usor de „reconstruit” in caz de cutremur.

La nord de Lefkas se afla si o mica manastire, manastirea Faneromeni, cea mai frecventata din insula, pana intr-atat incat ne-a fost greu sa ne facem loc in biserica luata cu asalt de credinciosi; in curtea sa copiii vor descoperi incantati o mini gradina zoologica intretinuta cu mare grija .

Nidri, pe coasta estica, reprezinta zona cu cea mai mare dezvoltare turistica, cu cele mai multe hoteluri, pensiuni, restaurante si terase. Pe chei te intampina statuia lui Aristotelis Onassis, cel mai celebru fiu al insulei – foarte aproape de tarm este si fosta sa insula Skorpio, recent devenita pare-se proprietatea unui magnat rus.

Imaginea cu care eu am ramas este insa cea a insulei mult mai mici Madouri de pe care priveste spre portul din Nidri casa unui alt Aristotelis, poetul grec de secol XIX Valioritis. Casa, singura pe malul marii, iti induce un sentiment de intimitate si creeaza in jurul sau o atmosfera romantica, nostalgica, magica – mi-as fi dorit mult sa o vizitez, dar insula este proprietatea privata  a nepotilor poetului si, in concluzie, nu se viziteaza.

Insa pentru ce merge tot omul la greci – si mai ales in insule? Pentru plaje. Cele mai celebre plaje ale insulei sunt si aici, ca si in Kefalonia, de tip „fundul prapastiei” – Porto Katsiki si mai ales Egremni (la aceasta din urma nu se poate ajunge „pe picioare” decat coborand – si mai ales urcand la inapoiere – 296 de trepte) sunt limbi de nisip la poalele unor pereti stancosi verticali – aflata pe plaja de la Porto Katsiki am stat mereu cu nelinistea gandului ca in cazul in care s-ar fi iscat un val urias nici macar nu am fi avut unde fugi. Pentru iubitorii de plaje mai mari exista insa plaja de la Kathisma. Toate aceste plaje se afla pe latura vestica a insulei.

Preferatele mele sunt insa alte trei:

Prima plaja cum se coboara spre latura vestica venind dinspre Lefkas (ca si in Kefalonia, atentie la priceperea soferului): nu am vazut niciun indicator cu numele plajei, insa conform hartilor e posibil ca plaja sa se numeasca Tsoukalades; intr-o zi fara vant senzatia a fost ca de fiecare data cand imi miscam mana inotand taiam apa ca printr-o piatra de turcoaz – ceva incredibil.

Continuand coborarea spre vest se ajunge la satul si plaja Agios Nikitas: satul, in care fiecare cladire din apropierea marii e fie restaurant, fie placintarie, fie taverna, coboara pana la marginea apei, iar apa, ei bine, apa de acolo este si ea intr-un foarte mare fel. Apa de pe coastele Lefkadei ramane pentru mine cea mai limpede pe care am intalnit-o vreodata, cu o transparenta intr-adevar de cristal.

Pe partea estica de data aceasta si foarte aproape de Nidri exista o alta plaja aflata in topul preferintelor mele, cumva mai „pour les connaiseurs”, nefiind nici vizibila nici foarte bine semnalizata din drumul principal – Dessimi: o plaja mica, cu apa foarte limpede si numeroase pesteri sapate de mare in peretii stancosi ce marginesc golful aferent. Va recomand si taverna din mijlocul plajei – noi i-am trecut pragul de mai multe ori.

Si daca tot am ajuns la luatul mesei, nu cumva sa plecati de pe Lefkada fara a fi luat masa de seara in Sivota – un port de iahturi plin de mult farmec aflat mai la sud de Nidri. Si aici ca in orice loc din Grecia insa trebuie sa te inarmezi cu multa rabdare, fantezie si un dram de noroc ca sa faci fata nebuniei gasirii unui loc de parcare.

Inapoi in Nidri veti remarca si indicatoarele spre cascadele din Nidri, care chiar merita o vizita – drumul pana la ele prin padurea de pe coastele dealurilor stancoase este foarte frumos si cascadele insele sunt spectaculoase.

Si neaparat sa mergeti in croaziera de o zi cu unul dintre cele trei vapoare mari care parasesc zilnic portul Nidri: veti putea admira capatul sudic ascutit ca o prova de corabie al insulei, veti putea ajunge pe plaja Egremni fara a fi nevoiti sa zariti macar mai sus-numitele sute de trepte, veti inota langa una din plajele insulei Skorpio (oricat de privata ar fi o insula, legea in Grecia face ca toate plajele sa fie publice), veti vizita Itaca, celebra insula natala a lui Ulise, pestera de pe insula Meganisi unde in anii celui de-al doilea razboi mondial se ascundea submarinul grecesc Papanikolis si, mai ales, veti face o oprire la ora pranzului in locul meu preferat din insulele grecesti, Fiskardo – in Kefalonia.

Un ultim sfat ca omul patit, cu riscul  de a va mai tempera entuziasmul: uitati-va atent la termenul de expirare al mierii, uleiului de masline, dulceturilor, mirodeniilor etc. pe care ati putea fi tentati sa le luati  cu voi ca suveniruri consumabile – exista riscul ca respectivele produse sa-si „traiasca” ultimele zile si sa nu supravietuiasca nici macar pana la intalnirea cu meleagurile mioritice.

Iar fiica mea insista ca nu ar fi corect sa nu va previn si asupra insistentelor faunei locale, ai carei principali reprezentanti au ramas in memoria noastra lacustele uriase si miriapozii, acestia din urma reusind sa ne insoteasca pana si in pat.

Am fost intrebata daca nu am de facut recomandari si pentru destinatii exotice – daca prin aceasta ne gandim la insule, mare, soare, ei bine, insula mea preferata din tot ce am vizitat, aflata din fericire si relativ aproape, ramane pana in prezent Kefalonia. Nu este nici prima insula greceasca pe care am pus piciorul, nici cea mai recent vizitata, nici cea mai mare, nici printre cele mai cunoscute. Are insa trei locatii care ma fac sa visez de fiecare data cand le aud numele: Assos, Fiskardo, Melissani.

Assos insemna pentru mine, pana sa ajung acolo, doar numele unei marci de tigari candva populara in Romania – nu aveam habar ca in partea de nord a insulei Kefalonia exista o mica localitate cu acest nume; intinsa pana in apele unui golf, strajuita de pe partea cealalta a acestuia de ruinele unei vechi cetati, avea sa ma farmece pe loc; poate pentru ca aici a fost prima oara cand am inotat avand in fata ochilor cladirile albe, cu leandri infloriti si tufele carmin intens ale „florilor de hartie” (bougainvillea) fara de care eu nu-mi pot imagina Grecia – pana atunci plajele erau pentru mine locuri izolate, departe de localitati; „plaja” e oricum mult spus in cazul golfului Assos – e vorba doar de o mica intindere de pietris, astfel ca, la fel ca pe multe plaje din Grecia, nu prea te poti deplasa in lipsa ciupicilor specifici, facuti special ca sa poti si inota in ei; dar probabil tocmai acestor pietre si lipsei nisipului li se datoreaza limpezimea incredibila a apei pe plajele Greciei: in golful Assos (si nu numai) am putut vedea pestii inotand in jurul meu.

Mai sus de Assos, dupa o calatorie prin munti (atentie mare, ca sa conduci in insulele grecesti iti trebuie calitati de sofer mult peste cele ale unei persoane care, ca mine, a condus doar intre casa si birou in Romania, insulele lor fiind in principiu varfuri ale unor munti scufundati), se ajunge la locul meu preferat din toata Grecia – Fiskardo, in extremitatea nordica a insulei, singurul oras care a supravietuit, miraculos, cutremurului care in 1953 nu a lasat piatra pe piatra in toata Kefalonia. Un orasel cu terasele restaurantelor venind pana in bordul ambarcatiunilor mari si mici ancorate in portul cu ape limpezi ca sticla, in care vezi pe sub coca iahturilor pestii inotand la cativa centimetri de piciorul mesei tale, cu  avalanse incredibile de flori revarsandu-se pe fatadele caselor in culori pastelate – grecii au un adevarat cult al florilor, poate pentru a compensa ariditatea generala a meleagurilor lor.

Langa Fiskardo, Foki – o plaja pe care se sta la umbra nu sub clasicele umbrele ci direct sub ramurile maslinilor crescuti pana la malul marii, unde se inoata inconjurat de stanci pe care cresc brazi – o imagine neasteptata pentru Grecia, insa in general Kefalonia este o insula mai verde decat altele.

Iar in zona muntoasa a insulei, acolo unde tavanul unei pesteri prin care se strecoara un curs de apa a cedat, lasand astfel sa patrunda in inima pamantului razele soarelui care dau apelor o stralucire si culoare de pe alta lume, se afla Melissani – de la vizitarea acestei pesteri prin care poti face un scurt traseu cu barca am inteles cu adevarat semnificatia expresiei „unde opaline”: de atunci nu mai pot privi nicio bijuterie cu opal albastru fara ca in fata ochilor sa-mi apara instantaneu Melissani.

Kefalonia are si o plaja cu nisip (poate singura) foarte pitoreasca, in partea centrala: Platis Gialos, inconjurata de stanci cu pini ce ii dau un aspect salbatic, in imediata apropiere a zonei cu cea mai mare dezvoltare din punct de vedere turistic, Lassi, unde abunda restaurantele si facilitatile de cazare. Merita amintita in zona si „capitala” insulei, Argostoli, in care, ca si in Sami – principalul port al insulei, inca veti mai gasi trimiteri la filmul care a facut celebra Kefalonia in 2001 – „Captain Correli’s Mandolin”. Iar in afara de Melissani pe Kefalonia se mai poate vizita inca o pestera inclusa in circuitul turistic – Dragorati sau Pestera Dragonului, fara apa, dar suficient de mare incat sa permita organizarea de concerte in interiorul sau.

Si sa nu uitam de plaja Myrtos, cea mai celebra plaja a insulei, considerata la un moment dat – conform pliantelor turistice – cea mai frumoasa plaja din lume: apa de acolo are intr-adevar o culoare turcoaz pe care cu greu o pot reda fidel fotografiile, culoare datorata probabil in primul rand bolovanilor albi ce alcatuiesc in zona plaja si fundul marii – din nou, aviz ciupici, aviz calitati de sofer – plaja e practic fundul unei prapastii iar de parcat se parcheaza pe serpentinele aferente.

Din Kefalonia se pot vizita, plecand in croaziere de cate o zi, si insulele din preajma: Zakynthos, Lefkada, Ithaca sau invers, puteti vizita de exemplu Fiskardo pornind din Lefkada – vorbesc din experienta: o croaziera pe care am facut-o fiindu-mi dor sa ma mai aflu o data pe cheiul acestui loc care pentru mine reprezinta esenta Greciei insulare.

Pentru admiratorii nuferilor zugraviti de Monet – poate una din cele mai cunoscute si mai frumoase serii de picturi din lume –  exista, pe langa sansa contemplarii acestora in diversele muzee si galerii, si posibilitatea unei intalniri “fata in fata” in gradina pictorului de la Giverny, unde, desi Monet ne-a parasit de mult, nuferii sai care i-au fost atat de dragi inca isi mai deschid an de an florile albe, galbene si roz.

Probabil cea mai “portretizata” gradina din lume,  aceasta i-a fost unica sursa de inspiratie in ultima parte a vietii pictorului ce isi pierdea treptat vederea – exista pareri conform carora ne bucuram astazi de uimitoarele combinatii coloristice in care au fost zugraviti nuferii lui Monet tocmai datorita acestei afectiuni. (Ce blestem mai mare pentru un pictor al luminii cum a fost Monet? Poate doar acela de a-ti fi pierdut auzul atunci cand te numeai Beethoven).

Pictata intai de catre creatorul sau (Monet a reusit sa obtina permisiunea de a devia partial cursul raului Epte, afluent al Senei, pentru  a-si putea crea iazul cu nuferi de la Giverny), gradina este si astazi intens fotografiata si pictata, facand inclusiv subiectul unor carti (de amenajari peisagistice etc.) care-i sunt exclusiv dedicate.

Cele mai vizitate zone ale gradinii includ, pe langa iazul cu nuferi, la fel de admiratul pod japonez acoperit de glicina pe care Monet l-a pictat in numeroase randuri si, de asemenea,  aleea centrala ce duce spre locuinta pictorului – aceasta locuinta, relativ modesta ca dimensiuni, pastreaza intacte dotarile din perioada vietii lui Monet, inclusiv colectia sa de stampe japoneze – foarte pretuite in epoca si care au inspirat un mare numar de artisti ai vremii, incluzandu-l pe langa Monet pe insusi Van Gogh.

Daca pentru a admira nuferii e bine ca vizitarea gradinii sa aiba loc in perioada verii, aleea centrala isi schimba radical aspectul de la un sezon la altul, oferind din primavara pana in toamna un caleidoscop de forme si culori alaturi de care niciun fel de cuvinte nu se pot dovedi suficiente.

Gradina poate fi vizitata inclusiv cu ajutorul agentiilor de turism din Paris, care organizeaza vizite de o jumatate de zi la Giverny, eventual in combinatia Versailles dimineata & Giverny dupa-amiaza. Locul beneficiaza si de un magazin de suveniruri foarte bogat, unde pe langa reproduceri dupa operele lui Monet (si nu numai) in cele mai variate forme (tricouri, tocuri de ochelari etc.) cei cu buzunare debordante pot achizitiona adevarate comori purtand semnaturile celebrelor ateliere Lalique sau Daum Nancy.

Pentru admiratorii operei lui Monet sunt de retinut atat nuferii sai expusi in Musee d’Orsay, cat in primul rand galeria Orangerie, pentru care seria “les Nympheas” reprezinta principala atractie, adapostita in doua camere de o forma speciala, exclusiv dedicate gazduirii picturilor de mari dimensiuni, care le acopera practic cu totul ; sa te afli inconjurat din toate partile de aceasta curgere de culori in combinatii incredibile reprezinta o experienta pe care nu o pot compara cu nimic similar.

In plus fata de aceste doua muzee exista insa in Paris un altul, de care eu personal am aflat relativ tarziu si care contine cea mai mare colectie de opere ale lui Monet, donate chiar de fiul acestuia – muzeul Marmottan, aflat departe de centru, intr-o casa care merita ea insasi o vizita, chiar si in lipsa operelor impresioniste pe care le gazduieste in numar foarte mare. Pe langa picturile lui Monet (inclusiv celebrul “Impresie – Rasarit de soare” care a dat numele intregului curent artistic), aici se regasec operele multor altor pictori din epoca si nu numai – pentru mine a fost prilejul primei intalniri cu Berthe Morrisot, singura prezenta feminina notabila in curentul impresionist. Personal sunt mai atasata de acest muzeu decat de mult mai celebrele Luvru sau Musee d’Orsay, nu numai pentru impresia de cufar cu comori pe care ti-o lasa, cat mai ales pentru linistea pe care ti-o transmite si pentru aerul sau de intimitate – este in fapt vorba de insasi locuinta (de o bogatie si eleganta impresionante)  unei familii de colectionari de arta din secolele XIX-XX, a carei vizitare merita cu prisosinta calatoria cu metroul pana in partea de vest a Parisului.

Atunci cand scriam despre nebunia Craciunului in Colmar am facut recomandarea de vizitare a intregii Vai a Rinului; cea mai buna dovada ca recomandarea respectiva a fost facuta cu toata convingerea: i-am dat chiar eu curs – in aproximativ o jumatate de an eram inapoi. Plecasem din Colmar cu regretul de a nu fi vizitat si satele inconjuratoare si bantuita de dorinta de a reveni acolo si pe timp de vara. Si cum se spune ca atunci cand vrei sa-ti atingi visele nu exista moment mai bun decat mometul prezent, nu am amanat deloc, asa ca urmatorul concediu ne-a adus din nou, dupa alti 2000 de kilometri strabatuti cu masina, pe aceleasi meleaguri.

Cum arata Colmarul vara? De poveste. In special spre sfarsitul verii, dupa ce au avut timp sa creasca, petuniile si muscatele si ce-o mai fi fost prin miile de jardiniere de la ferestre, balcoane sau de pe marginea canalelor se revarsa, cotropesc totul. Si sa fi vrut sa fi facut vreo poza in centrul Colmarului fara sa apara in ea flori, ar fi fost imposibil.

Incredibil insa, am vizitat in afara de Colmar doua alte localitati, doua sate invecinate, despre care inclin sa afirm ca mi-au placut inca si mai mult decat Colmarul. N-as fi zis ca e posibil, dar, cum se spune, “niciodata sa nu spui niciodata”: pentru variatie am hotarat sa ne cazam de aceasta data intr-un sat aflat la 7 kilometri de Colmar, Eguisheim (m-a amuzat sa constat ca, desi Alsacia e parte a Frantei si toata lumea vorbeste franceza, denumirile de localitati si mancaruri se incapataneaza sa ramana nemtesti). Eguisheim nu are canalele Colmarului, dar are in schimb strazile medievale  circulare, ce inconjoara pe trei randuri piateta centrala avand drept punct de atractie biserica satului si “castelul” in care in 1002 se nastea cel mai de vaza locuitor al Eguisheim-ului, ce avea sa faca istorie sub numele de Papa Leon al IX-lea – statuia sa vegheaza urbea din fata bisericii, deasupra unei fatani in care curg in egala masura apa si flori. Nu mai e nevoie sa spun – aici, ca peste tot in Eguisheim, continua sa se reverse cascadele de flori – pentru ca ferestrele si balcoanele s-au dovedit neindestulatoare, jardinierele cu aranjamente florale care-mai-de-care sunt puse pur-si-simplu pe trotuare, pentru ca baia de flori sa continue non-stop.

In Franta exista notiunea de “village fleuri” (sat inflorit), iar localitatile care si-au castigat acest apelativ (care are grade reprezentate prin numarul de flori acordate, asa cum hotelurilor li se acorda stele iar pensiunilor margarete) il afiseaza cu mandrie chiar de la intrare. Exista de asemenea o competitie anuala “le plus beau village de France” (cel mai frumos sat din Franta), pe care Eguisheim a castigat-o si el – si pe buna dreptate.

Inca inainte de intrarea in sat m-am trezit in fata unui gard intins pe toata lungimea strazii, care se mai putea doar ghici de sub valurile de flori in nuante pastelate; topita de admiratie, mi-a luat ceva timp sa realizez ca tocmai cazusem in extaz in fata unui gard de… cimitir. Strazile circulare ale satului, inundate de flori, te poarta de jur-imprejurul pietei centrale, avand pe zidurile caselor indicatoare pentru turisti asa cum mai vazusem pana atunci doar prin muzee. Unul dintre aceste indicatoare mi-a lamurit ceea ce nu reusisem sa-mi explic inca de la vizitarea Colmarului: de ce vechile case cu fatada strabatuta de barne de lemn au portiunile de zid iesite mai in afara decat barnele insele, barne pe care ti le-ai fi imaginat fixate pe zid sau eventual facand parte din structura lui – se pare ca in secolele trecute moda a dus la acoperirea barnelor si doar in ultimele zeci de ani, revenind moda aspectului rustic cu barnele la vedere, a fost indepartat zidul doar pe portiunea ce acoperea lemnul, restul zidului ramanand deci mai iesit in afara. Un alt lucru interesant pe care l-am aflat a fost faptul ca in Evul Mediu  aspectul satelor nu era nici pe departe atat de vesel ca astazi, doar putinii cetateni bogati permitandu-si costul pigmentilor, astfel incat sa ofere caselor lor fatade colorate; astazi insa, combinatiile de culori sunt naucitoare – o casa albastra langa una galbena, alta verde langa o surata portocalie – amestecuri de culori care la noi ar ridica macar o spranceana, la ei arata fantastic in combinatie cu stilul caselor si multimea de flori.

Un alt sat pe care am avut placerea imensa de a-l vizita si in care as alege sa ma cazez la o eventuala alta vizita pe Valea Rinului, pentru a-l prefira pe indelete, a fost Riquewihr (ramanandu-mi multe alte sate pentru – sper – ocazii viitoare). Riquewihr-ul nu are canalele Colmarului, nici strazile circulare ale Eguisheim-ului, are in schimb o strada principala ce urca de la baza Primariei spre turnul inalt din varf, strada din care se despart de fiecare parte alte numeroase stradute pline de pitoresc – iar peste acoperisurile caselor privirile ti se odihnesc direct pe sirurile de vita-de-vie. Fata de Eguisheim Riquewihr-ul este mult mai animat si mai luat cu asalt de turisti, iar daca ar fi sa ma iau dupa volumul, varietatea si calitatea marfurilor din magazine, ca si dupa preturile aferente mai ridicate – chiar si decat in Colmar, Riquewihr-ul ar reprezenta o destinatie oarecum mai speciala pe Valea Rinului. Aici am vizitat prima oara pe timp de vara un magazin Kaethe Wohlfahrt destinat Craciunului – senzatia e ciudata dar amuzanta; din pacate preturile la globulete nu scad aici nici in afara sezonului; magazinul iti ofera insa in spatiile sale ocazia unei calatorii de poveste, chiar daca in final pleci doar cu, eventual, un pachet de servetele cumparat de acolo. Si tot in Riquewihr exista cel mai bogat decorat magazin pe care l-am vazut vreodata – “Melodie de la Vie”, pe care il stiam din fotografii anterior vizitei mele si pe care m-am bucurat sa-l descopar chiar la poalele turnului din varful colinei, cand aproape ca ma hotarsem sa plec, neconsolata, fara a-l fi vazut.

Daca ar fi sa ma iau dupa pliantele de la pensiunea in care ne-am cazat, zona ofera, pe langa vizitarea localitatilor si degustarile de vinuri (cam trei din cinci case ofera “degustations”) si multe alte ocazii de petrecere a timpului: o rezervatie de urangutani (?), vizitarea unei vechi mine de argint, un adapost pentru berze – vietuitoarea preferata si simbolul Alsaciei, al carei clampanit umple aproape constant localitatile, comemorari ale vietii din Evul Mediu organizate in vechile fortificatii din varful inaltimilor ce strajuiesc locul. In plus, Strassbourg-ul este la doar la 60 de kilometri, iar Europa Park doar la 40. De ce nicio agentie de turism de la noi nu promoveaza – din cate stiu eu – Alsacia, e o intrebare pe care eu mi-o pun demult si la care inca nu gasesc raspuns.

Revenind la pensiune, pot recomanda cu tot entuziasmul pensiunea “Hostellerie des Comtes”, nu doar pentru raportul calitate – pret care este mai mult decat corect (intr-o zona in care preturile nu sunt deloc de neglijat), cat mai ales pentru pozitionarea sa chiar in centrul medieval al satului, pentru amabilitatea fara cusur a proprietarilor si pentru micul dejun de care ne-am amintit cu jale in acelasi concediu, chiar cazati ulterior la un hotel de patru stele – e drept ca sunt greu de egalat croissant-ele, baguette-le, branzeturile si dulceturile frantuzesti savurate chiar “la mama lor”.

Pentru aceia dintre voi care vor ajunge curand pe Valea Rinului – toata invidia mea. Raman sa-mi derulez in minte imaginile acelor zile de vis – in spatele ochilor mei, pe Valea Rinului curg vesnic valuri de flori, flori, flori…