Neuschwanstein, castelul cu nume aproape imposibil de pronuntat, ceea ce nu-l impiedica sa fie cel mai vizitat castel al Europei, este o prezenta constanta in paginile calendarelor ilustrate sau pe capacele cutiilor de puzzle; Hochschwangau, castelul cu nume si mai greu de pronuntat, aflat in vecinatatea primului, poate fi considerat inaintasul sau: daca Neuschwanstein reprezinta apogeul carierei de ziditor de castele romantice a regelui Leopold al II-lea al Bavariei, Hochschwangau este opera tatalui acestuia, Maximilian al II-lea si locul copilariei lui Leopold; vizitand Hochschwangau devine limpede ce anume l-a inspirat pe Leopold al II-lea in gandirea simbolisticii castelului Neuschwanstein: aceleasi personaje ale mitologiei germanice te intampina, aceleasi legende ale lui Lohengrin si Parsifal prind viata pe peretii ambelor castele (o relecturare temeinica a “Marilor Legende ale Lumii” a lui Alexandru Mitru s-ar fi dovedit foarte utila anterior vizitei).

Castelele, aflate la granita dintre Germania si Austria, sunt situate pe inaltimile de deasupra oraselului Fussen (care mie mi-a amintit cumva de Sinaia noastra, intr-o varianta mai prospera), la circa 100 de kilometri departare de Munchen, intr-o zona cu un relief de vis, cu lacuri pe care luneca lebedele ale caror stramoase au fost importate in secolul al XIX-lea din Anglia pentru a completa imagistic si in exteriorul castelelor povestea cavalerului lebada Lohengrin cu care se identifica Leopold al II-lea (cuvantul “schwan” – lebada se regaseste in ambele denumiri, o traducere aproximativa a numelor celor doua castele fiind “Noua Stanca a Lebedei” – Neuschwanstein si respectiv “Tinutul Inalt al Lebedei”- Hochschwangau).

Daca Hochschwangau se afla si astazi in proprietatea privata a familiei Wittelsbach – familia domnitoare a Bavariei, Neuschwanstein este proprietate publica si devenea accesibil vizitatorilor la putine saptamani dupa detronarea si misterioasa moarte a lui Leopold al II-lea. Ironic, acest castel a reprezentat pentru cel mai cunoscut monarh german chiar “cantecul de lebada” al domniei sale – inglodat in datoriile nascute din punerea in practica a proiectelor sale fantastice, Leopold era declarat nebun si detronat in 1886; pe langa Neuschwanstein, pentru care Leopold avea in plan adaugarea unei catedrale, a unei sali maure si a unei “bai a cavalerilor”, el a construit sau refacut si o serie de alte castele cum ar fi cele de la Linderhof sau Herenkiemsee, lasand in urma si planurile complete ale unui alt castel la fel de somptuos ce ar fi urmat sa poarte numele de “Stanca Soimului”.

Castelele edificate conform fanteziilor lui Leopold al II-lea raman ca exemple a ceea ce o imaginatie romantica si obsesia idealurilor lumii medievale pot naste atunci cand posesorul lor are la dispozitie si mijloacele financiare de a si le pune in practica. La capitolul capricii am plecat avand in minte plafonul camerei de dormit din Hochschwangau, cu luna si stelele din material transparent deasupra carora se aprindea in fiecare seara o sursa de lumina, in timp ce o “creanga”mobila a unuia dintre copacii zugraviti era pozitionata astfel incat sa fie redate fazele lunii, pentru a creea monarhului iluzia somnului sub cerul liber; si cu imaginea pesterii pe care Leopold si-a comandat-o in interiorul Neuschawanstein si a salii “de bal”niciodata folosite, reprezentare a unei paduri fermecate (din pacate in interiorul castelelor fotografiatul este interzis, asa incat nu dispun de fotografii ale acelor minunatii – ele se regasesc insa in interiorul albumelor ce pot fi achizitionate din magazinele de suveniruri ale ambelor castele).

Mi-as fi dorit mai ales sa plec si cu imaginea grotei de la Linderhof in care Leopold, infocat sustinator al lui Wagner (Neuschwanstein a fost de altfel conceput sa copieze decorurile din operele acestuia), asculta muzica din operele wagneriene in barca aflata si astazi pe apele iazului din interiorul grotei – din pacate, asteptarea mea de peste 20 de ani (vazusem fotografia respectiva intr-un album) se prelungeste – blocajul de pe autostrazile austriece si germane m-a facut sa ajung dupa ora de inchidere. Am ramas insa cu imaginea gradinilor castelului, impresionante atat prin ele insele cat si prin pozitionarea in mijlocul unei pustietati absolute in creierul muntilor – la circa 40 de kilometri de Neuschwanstein si Hochschwangau.

In acest context – grija foarte mare la timing: biletele de intrare de la Neuschwanstein si Hochschwangau au inscris pe ele minutul exact al intrarii, fata de care este permisa o marja de numai 5 minute, dupa scurgerea carora – alte bilete, alta coada, alti bani, alta distractie. Aveti in vedere ca biletele se vand doar in Fussen pentru ambele castele – ni s-a povestit despre persoane care au urcat pana la intrare doar pentru a trebui sa coboare in oras dupa bilete si a reface urcusul. Comensurati cu larghete si timpul de deplasare catre castele – in special urcusul catre Neuschwanstein este destul de solicitant si nu se poate face decat pe jos (doar pana la un punct se pot inchiria niste trasuri). Dupa vizitarea castelului este foarte probabil ca veti dori sa vizitati si cascada de la Marienbrucke, aflata deasupra castelului, care permite realizarea celor mai frumoase fotografii avand castelul drept fundal. In plus merita urmarita, la terminarea turului prin Neuschwanstein, simularea modului in care ar fi aratat atat Neuschwanstein finalizat cat si castelul ramas in stadiu de proiect de la “Stanca Soimului”, simulare realizata pe calculator dupa planurile foarte detaliate care s-au pastrat.

Pentru a evita vizitarea castelelor din Fussen la orele dupa-amiezii, cand locul devine un furnicar si riscati inclusiv sa nu mai apucati sa intrati, o optiune o reprezinta cazarea intr-una din numeroasele pensiuni din imediata apropiere, astfel ca sa fiti in primele grupuri care iau cu asalt pantele muntilor in dimineata urmatoare. Zona respectiva este ea insasi de un pitoresc care a facut-o celebra, cu munti si lacuri si mai ales cu casele traditionale debordand de flori si cu fatadele pictate tipic bavareze. (Si cu bere, covrigi si carnati la fel de celebri.)

Lefkada are avantajul de a fi singura insula greceasca pe care poti ajunge fara a calatori pe apa – ciudat pentru o insula, dar adevarat: pe Lefkada se ajunge trecand printr-un tunel care te poarta de cealalta parte intr-o zona de golfuri si lacuri intre care apar ici-colo vechi ruine.

Lefkada a fost, se pare, una dintre cele mai putin dezvoltate economic insule grecesti – au contribuit la aceasta stare a lucrurilor atat raritatea terenurilor cultivabile cat si perioada mai indelungata in care insula s-a aflat sub dominatie turceasca – lucru vizibil pana in ziua de astazi in insasi denumirea insulei („ada”, in turceste, egal „insula”; „lefkas” insemnand se pare „alb” – de data aceasta in greaca). Nici cu cutremurele nu au avut mai mult noroc – in capitala Lefkas, daca te uiti atent observi ca doar parterul cladirilor este din zid – supravietuitor al catastrofelor trecute; etajele superioare au fost reconstruite din tabla – atat din rezoane financiare cat si, probabil, de securitate in cazul unor eventuale cataclisme viitoare.

Un punct de atractie al locului il reprezinta vechile biserici despre care am fost uimita sa aflu ca fusesera cladite ca biserici private – lucru destul de neobisnuit in lumea ortodoxa; clopotnitele bisericilor sunt si ele din metal – lucru iarasi nemaintalnit pentru mine, ceea ce le face insa mult mai usor de „reconstruit” in caz de cutremur.

La nord de Lefkas se afla si o mica manastire, manastirea Faneromeni, cea mai frecventata din insula, pana intr-atat incat ne-a fost greu sa ne facem loc in biserica luata cu asalt de credinciosi; in curtea sa copiii vor descoperi incantati o mini gradina zoologica intretinuta cu mare grija .

Nidri, pe coasta estica, reprezinta zona cu cea mai mare dezvoltare turistica, cu cele mai multe hoteluri, pensiuni, restaurante si terase. Pe chei te intampina statuia lui Aristotelis Onassis, cel mai celebru fiu al insulei – foarte aproape de tarm este si fosta sa insula Skorpio, recent devenita pare-se proprietatea unui magnat rus.

Imaginea cu care eu am ramas este insa cea a insulei mult mai mici Madouri de pe care priveste spre portul din Nidri casa unui alt Aristotelis, poetul grec de secol XIX Valioritis. Casa, singura pe malul marii, iti induce un sentiment de intimitate si creeaza in jurul sau o atmosfera romantica, nostalgica, magica – mi-as fi dorit mult sa o vizitez, dar insula este proprietatea privata  a nepotilor poetului si, in concluzie, nu se viziteaza.

Insa pentru ce merge tot omul la greci – si mai ales in insule? Pentru plaje. Cele mai celebre plaje ale insulei sunt si aici, ca si in Kefalonia, de tip „fundul prapastiei” – Porto Katsiki si mai ales Egremni (la aceasta din urma nu se poate ajunge „pe picioare” decat coborand – si mai ales urcand la inapoiere – 296 de trepte) sunt limbi de nisip la poalele unor pereti stancosi verticali – aflata pe plaja de la Porto Katsiki am stat mereu cu nelinistea gandului ca in cazul in care s-ar fi iscat un val urias nici macar nu am fi avut unde fugi. Pentru iubitorii de plaje mai mari exista insa plaja de la Kathisma. Toate aceste plaje se afla pe latura vestica a insulei.

Preferatele mele sunt insa alte trei:

Prima plaja cum se coboara spre latura vestica venind dinspre Lefkas (ca si in Kefalonia, atentie la priceperea soferului): nu am vazut niciun indicator cu numele plajei, insa conform hartilor e posibil ca plaja sa se numeasca Tsoukalades; intr-o zi fara vant senzatia a fost ca de fiecare data cand imi miscam mana inotand taiam apa ca printr-o piatra de turcoaz – ceva incredibil.

Continuand coborarea spre vest se ajunge la satul si plaja Agios Nikitas: satul, in care fiecare cladire din apropierea marii e fie restaurant, fie placintarie, fie taverna, coboara pana la marginea apei, iar apa, ei bine, apa de acolo este si ea intr-un foarte mare fel. Apa de pe coastele Lefkadei ramane pentru mine cea mai limpede pe care am intalnit-o vreodata, cu o transparenta intr-adevar de cristal.

Pe partea estica de data aceasta si foarte aproape de Nidri exista o alta plaja aflata in topul preferintelor mele, cumva mai „pour les connaiseurs”, nefiind nici vizibila nici foarte bine semnalizata din drumul principal – Dessimi: o plaja mica, cu apa foarte limpede si numeroase pesteri sapate de mare in peretii stancosi ce marginesc golful aferent. Va recomand si taverna din mijlocul plajei – noi i-am trecut pragul de mai multe ori.

Si daca tot am ajuns la luatul mesei, nu cumva sa plecati de pe Lefkada fara a fi luat masa de seara in Sivota – un port de iahturi plin de mult farmec aflat mai la sud de Nidri. Si aici ca in orice loc din Grecia insa trebuie sa te inarmezi cu multa rabdare, fantezie si un dram de noroc ca sa faci fata nebuniei gasirii unui loc de parcare.

Inapoi in Nidri veti remarca si indicatoarele spre cascadele din Nidri, care chiar merita o vizita – drumul pana la ele prin padurea de pe coastele dealurilor stancoase este foarte frumos si cascadele insele sunt spectaculoase.

Si neaparat sa mergeti in croaziera de o zi cu unul dintre cele trei vapoare mari care parasesc zilnic portul Nidri: veti putea admira capatul sudic ascutit ca o prova de corabie al insulei, veti putea ajunge pe plaja Egremni fara a fi nevoiti sa zariti macar mai sus-numitele sute de trepte, veti inota langa una din plajele insulei Skorpio (oricat de privata ar fi o insula, legea in Grecia face ca toate plajele sa fie publice), veti vizita Itaca, celebra insula natala a lui Ulise, pestera de pe insula Meganisi unde in anii celui de-al doilea razboi mondial se ascundea submarinul grecesc Papanikolis si, mai ales, veti face o oprire la ora pranzului in locul meu preferat din insulele grecesti, Fiskardo – in Kefalonia.

Un ultim sfat ca omul patit, cu riscul  de a va mai tempera entuziasmul: uitati-va atent la termenul de expirare al mierii, uleiului de masline, dulceturilor, mirodeniilor etc. pe care ati putea fi tentati sa le luati  cu voi ca suveniruri consumabile – exista riscul ca respectivele produse sa-si „traiasca” ultimele zile si sa nu supravietuiasca nici macar pana la intalnirea cu meleagurile mioritice.

Iar fiica mea insista ca nu ar fi corect sa nu va previn si asupra insistentelor faunei locale, ai carei principali reprezentanti au ramas in memoria noastra lacustele uriase si miriapozii, acestia din urma reusind sa ne insoteasca pana si in pat.

Am fost intrebata daca nu am de facut recomandari si pentru destinatii exotice – daca prin aceasta ne gandim la insule, mare, soare, ei bine, insula mea preferata din tot ce am vizitat, aflata din fericire si relativ aproape, ramane pana in prezent Kefalonia. Nu este nici prima insula greceasca pe care am pus piciorul, nici cea mai recent vizitata, nici cea mai mare, nici printre cele mai cunoscute. Are insa trei locatii care ma fac sa visez de fiecare data cand le aud numele: Assos, Fiskardo, Melissani.

Assos insemna pentru mine, pana sa ajung acolo, doar numele unei marci de tigari candva populara in Romania – nu aveam habar ca in partea de nord a insulei Kefalonia exista o mica localitate cu acest nume; intinsa pana in apele unui golf, strajuita de pe partea cealalta a acestuia de ruinele unei vechi cetati, avea sa ma farmece pe loc; poate pentru ca aici a fost prima oara cand am inotat avand in fata ochilor cladirile albe, cu leandri infloriti si tufele carmin intens ale „florilor de hartie” (bougainvillea) fara de care eu nu-mi pot imagina Grecia – pana atunci plajele erau pentru mine locuri izolate, departe de localitati; „plaja” e oricum mult spus in cazul golfului Assos – e vorba doar de o mica intindere de pietris, astfel ca, la fel ca pe multe plaje din Grecia, nu prea te poti deplasa in lipsa ciupicilor specifici, facuti special ca sa poti si inota in ei; dar probabil tocmai acestor pietre si lipsei nisipului li se datoreaza limpezimea incredibila a apei pe plajele Greciei: in golful Assos (si nu numai) am putut vedea pestii inotand in jurul meu.

Mai sus de Assos, dupa o calatorie prin munti (atentie mare, ca sa conduci in insulele grecesti iti trebuie calitati de sofer mult peste cele ale unei persoane care, ca mine, a condus doar intre casa si birou in Romania, insulele lor fiind in principiu varfuri ale unor munti scufundati), se ajunge la locul meu preferat din toata Grecia – Fiskardo, in extremitatea nordica a insulei, singurul oras care a supravietuit, miraculos, cutremurului care in 1953 nu a lasat piatra pe piatra in toata Kefalonia. Un orasel cu terasele restaurantelor venind pana in bordul ambarcatiunilor mari si mici ancorate in portul cu ape limpezi ca sticla, in care vezi pe sub coca iahturilor pestii inotand la cativa centimetri de piciorul mesei tale, cu  avalanse incredibile de flori revarsandu-se pe fatadele caselor in culori pastelate – grecii au un adevarat cult al florilor, poate pentru a compensa ariditatea generala a meleagurilor lor.

Langa Fiskardo, Foki – o plaja pe care se sta la umbra nu sub clasicele umbrele ci direct sub ramurile maslinilor crescuti pana la malul marii, unde se inoata inconjurat de stanci pe care cresc brazi – o imagine neasteptata pentru Grecia, insa in general Kefalonia este o insula mai verde decat altele.

Iar in zona muntoasa a insulei, acolo unde tavanul unei pesteri prin care se strecoara un curs de apa a cedat, lasand astfel sa patrunda in inima pamantului razele soarelui care dau apelor o stralucire si culoare de pe alta lume, se afla Melissani – de la vizitarea acestei pesteri prin care poti face un scurt traseu cu barca am inteles cu adevarat semnificatia expresiei „unde opaline”: de atunci nu mai pot privi nicio bijuterie cu opal albastru fara ca in fata ochilor sa-mi apara instantaneu Melissani.

Kefalonia are si o plaja cu nisip (poate singura) foarte pitoreasca, in partea centrala: Platis Gialos, inconjurata de stanci cu pini ce ii dau un aspect salbatic, in imediata apropiere a zonei cu cea mai mare dezvoltare din punct de vedere turistic, Lassi, unde abunda restaurantele si facilitatile de cazare. Merita amintita in zona si „capitala” insulei, Argostoli, in care, ca si in Sami – principalul port al insulei, inca veti mai gasi trimiteri la filmul care a facut celebra Kefalonia in 2001 – „Captain Correli’s Mandolin”. Iar in afara de Melissani pe Kefalonia se mai poate vizita inca o pestera inclusa in circuitul turistic – Dragorati sau Pestera Dragonului, fara apa, dar suficient de mare incat sa permita organizarea de concerte in interiorul sau.

Si sa nu uitam de plaja Myrtos, cea mai celebra plaja a insulei, considerata la un moment dat – conform pliantelor turistice – cea mai frumoasa plaja din lume: apa de acolo are intr-adevar o culoare turcoaz pe care cu greu o pot reda fidel fotografiile, culoare datorata probabil in primul rand bolovanilor albi ce alcatuiesc in zona plaja si fundul marii – din nou, aviz ciupici, aviz calitati de sofer – plaja e practic fundul unei prapastii iar de parcat se parcheaza pe serpentinele aferente.

Din Kefalonia se pot vizita, plecand in croaziere de cate o zi, si insulele din preajma: Zakynthos, Lefkada, Ithaca sau invers, puteti vizita de exemplu Fiskardo pornind din Lefkada – vorbesc din experienta: o croaziera pe care am facut-o fiindu-mi dor sa ma mai aflu o data pe cheiul acestui loc care pentru mine reprezinta esenta Greciei insulare.

Pentru admiratorii nuferilor zugraviti de Monet – poate una din cele mai cunoscute si mai frumoase serii de picturi din lume –  exista, pe langa sansa contemplarii acestora in diversele muzee si galerii, si posibilitatea unei intalniri “fata in fata” in gradina pictorului de la Giverny, unde, desi Monet ne-a parasit de mult, nuferii sai care i-au fost atat de dragi inca isi mai deschid an de an florile albe, galbene si roz.

Probabil cea mai “portretizata” gradina din lume,  aceasta i-a fost unica sursa de inspiratie in ultima parte a vietii pictorului ce isi pierdea treptat vederea – exista pareri conform carora ne bucuram astazi de uimitoarele combinatii coloristice in care au fost zugraviti nuferii lui Monet tocmai datorita acestei afectiuni. (Ce blestem mai mare pentru un pictor al luminii cum a fost Monet? Poate doar acela de a-ti fi pierdut auzul atunci cand te numeai Beethoven).

Pictata intai de catre creatorul sau (Monet a reusit sa obtina permisiunea de a devia partial cursul raului Epte, afluent al Senei, pentru  a-si putea crea iazul cu nuferi de la Giverny), gradina este si astazi intens fotografiata si pictata, facand inclusiv subiectul unor carti (de amenajari peisagistice etc.) care-i sunt exclusiv dedicate.

Cele mai vizitate zone ale gradinii includ, pe langa iazul cu nuferi, la fel de admiratul pod japonez acoperit de glicina pe care Monet l-a pictat in numeroase randuri si, de asemenea,  aleea centrala ce duce spre locuinta pictorului – aceasta locuinta, relativ modesta ca dimensiuni, pastreaza intacte dotarile din perioada vietii lui Monet, inclusiv colectia sa de stampe japoneze – foarte pretuite in epoca si care au inspirat un mare numar de artisti ai vremii, incluzandu-l pe langa Monet pe insusi Van Gogh.

Daca pentru a admira nuferii e bine ca vizitarea gradinii sa aiba loc in perioada verii, aleea centrala isi schimba radical aspectul de la un sezon la altul, oferind din primavara pana in toamna un caleidoscop de forme si culori alaturi de care niciun fel de cuvinte nu se pot dovedi suficiente.

Gradina poate fi vizitata inclusiv cu ajutorul agentiilor de turism din Paris, care organizeaza vizite de o jumatate de zi la Giverny, eventual in combinatia Versailles dimineata & Giverny dupa-amiaza. Locul beneficiaza si de un magazin de suveniruri foarte bogat, unde pe langa reproduceri dupa operele lui Monet (si nu numai) in cele mai variate forme (tricouri, tocuri de ochelari etc.) cei cu buzunare debordante pot achizitiona adevarate comori purtand semnaturile celebrelor ateliere Lalique sau Daum Nancy.

Pentru admiratorii operei lui Monet sunt de retinut atat nuferii sai expusi in Musee d’Orsay, cat in primul rand galeria Orangerie, pentru care seria “les Nympheas” reprezinta principala atractie, adapostita in doua camere de o forma speciala, exclusiv dedicate gazduirii picturilor de mari dimensiuni, care le acopera practic cu totul ; sa te afli inconjurat din toate partile de aceasta curgere de culori in combinatii incredibile reprezinta o experienta pe care nu o pot compara cu nimic similar.

In plus fata de aceste doua muzee exista insa in Paris un altul, de care eu personal am aflat relativ tarziu si care contine cea mai mare colectie de opere ale lui Monet, donate chiar de fiul acestuia – muzeul Marmottan, aflat departe de centru, intr-o casa care merita ea insasi o vizita, chiar si in lipsa operelor impresioniste pe care le gazduieste in numar foarte mare. Pe langa picturile lui Monet (inclusiv celebrul “Impresie – Rasarit de soare” care a dat numele intregului curent artistic), aici se regasec operele multor altor pictori din epoca si nu numai – pentru mine a fost prilejul primei intalniri cu Berthe Morrisot, singura prezenta feminina notabila in curentul impresionist. Personal sunt mai atasata de acest muzeu decat de mult mai celebrele Luvru sau Musee d’Orsay, nu numai pentru impresia de cufar cu comori pe care ti-o lasa, cat mai ales pentru linistea pe care ti-o transmite si pentru aerul sau de intimitate – este in fapt vorba de insasi locuinta (de o bogatie si eleganta impresionante)  unei familii de colectionari de arta din secolele XIX-XX, a carei vizitare merita cu prisosinta calatoria cu metroul pana in partea de vest a Parisului.

Atunci cand scriam despre nebunia Craciunului in Colmar am facut recomandarea de vizitare a intregii Vai a Rinului; cea mai buna dovada ca recomandarea respectiva a fost facuta cu toata convingerea: i-am dat chiar eu curs – in aproximativ o jumatate de an eram inapoi. Plecasem din Colmar cu regretul de a nu fi vizitat si satele inconjuratoare si bantuita de dorinta de a reveni acolo si pe timp de vara. Si cum se spune ca atunci cand vrei sa-ti atingi visele nu exista moment mai bun decat mometul prezent, nu am amanat deloc, asa ca urmatorul concediu ne-a adus din nou, dupa alti 2000 de kilometri strabatuti cu masina, pe aceleasi meleaguri.

Cum arata Colmarul vara? De poveste. In special spre sfarsitul verii, dupa ce au avut timp sa creasca, petuniile si muscatele si ce-o mai fi fost prin miile de jardiniere de la ferestre, balcoane sau de pe marginea canalelor se revarsa, cotropesc totul. Si sa fi vrut sa fi facut vreo poza in centrul Colmarului fara sa apara in ea flori, ar fi fost imposibil.

Incredibil insa, am vizitat in afara de Colmar doua alte localitati, doua sate invecinate, despre care inclin sa afirm ca mi-au placut inca si mai mult decat Colmarul. N-as fi zis ca e posibil, dar, cum se spune, “niciodata sa nu spui niciodata”: pentru variatie am hotarat sa ne cazam de aceasta data intr-un sat aflat la 7 kilometri de Colmar, Eguisheim (m-a amuzat sa constat ca, desi Alsacia e parte a Frantei si toata lumea vorbeste franceza, denumirile de localitati si mancaruri se incapataneaza sa ramana nemtesti). Eguisheim nu are canalele Colmarului, dar are in schimb strazile medievale  circulare, ce inconjoara pe trei randuri piateta centrala avand drept punct de atractie biserica satului si “castelul” in care in 1002 se nastea cel mai de vaza locuitor al Eguisheim-ului, ce avea sa faca istorie sub numele de Papa Leon al IX-lea – statuia sa vegheaza urbea din fata bisericii, deasupra unei fatani in care curg in egala masura apa si flori. Nu mai e nevoie sa spun – aici, ca peste tot in Eguisheim, continua sa se reverse cascadele de flori – pentru ca ferestrele si balcoanele s-au dovedit neindestulatoare, jardinierele cu aranjamente florale care-mai-de-care sunt puse pur-si-simplu pe trotuare, pentru ca baia de flori sa continue non-stop.

In Franta exista notiunea de “village fleuri” (sat inflorit), iar localitatile care si-au castigat acest apelativ (care are grade reprezentate prin numarul de flori acordate, asa cum hotelurilor li se acorda stele iar pensiunilor margarete) il afiseaza cu mandrie chiar de la intrare. Exista de asemenea o competitie anuala “le plus beau village de France” (cel mai frumos sat din Franta), pe care Eguisheim a castigat-o si el – si pe buna dreptate.

Inca inainte de intrarea in sat m-am trezit in fata unui gard intins pe toata lungimea strazii, care se mai putea doar ghici de sub valurile de flori in nuante pastelate; topita de admiratie, mi-a luat ceva timp sa realizez ca tocmai cazusem in extaz in fata unui gard de… cimitir. Strazile circulare ale satului, inundate de flori, te poarta de jur-imprejurul pietei centrale, avand pe zidurile caselor indicatoare pentru turisti asa cum mai vazusem pana atunci doar prin muzee. Unul dintre aceste indicatoare mi-a lamurit ceea ce nu reusisem sa-mi explic inca de la vizitarea Colmarului: de ce vechile case cu fatada strabatuta de barne de lemn au portiunile de zid iesite mai in afara decat barnele insele, barne pe care ti le-ai fi imaginat fixate pe zid sau eventual facand parte din structura lui – se pare ca in secolele trecute moda a dus la acoperirea barnelor si doar in ultimele zeci de ani, revenind moda aspectului rustic cu barnele la vedere, a fost indepartat zidul doar pe portiunea ce acoperea lemnul, restul zidului ramanand deci mai iesit in afara. Un alt lucru interesant pe care l-am aflat a fost faptul ca in Evul Mediu  aspectul satelor nu era nici pe departe atat de vesel ca astazi, doar putinii cetateni bogati permitandu-si costul pigmentilor, astfel incat sa ofere caselor lor fatade colorate; astazi insa, combinatiile de culori sunt naucitoare – o casa albastra langa una galbena, alta verde langa o surata portocalie – amestecuri de culori care la noi ar ridica macar o spranceana, la ei arata fantastic in combinatie cu stilul caselor si multimea de flori.

Un alt sat pe care am avut placerea imensa de a-l vizita si in care as alege sa ma cazez la o eventuala alta vizita pe Valea Rinului, pentru a-l prefira pe indelete, a fost Riquewihr (ramanandu-mi multe alte sate pentru – sper – ocazii viitoare). Riquewihr-ul nu are canalele Colmarului, nici strazile circulare ale Eguisheim-ului, are in schimb o strada principala ce urca de la baza Primariei spre turnul inalt din varf, strada din care se despart de fiecare parte alte numeroase stradute pline de pitoresc – iar peste acoperisurile caselor privirile ti se odihnesc direct pe sirurile de vita-de-vie. Fata de Eguisheim Riquewihr-ul este mult mai animat si mai luat cu asalt de turisti, iar daca ar fi sa ma iau dupa volumul, varietatea si calitatea marfurilor din magazine, ca si dupa preturile aferente mai ridicate – chiar si decat in Colmar, Riquewihr-ul ar reprezenta o destinatie oarecum mai speciala pe Valea Rinului. Aici am vizitat prima oara pe timp de vara un magazin Kaethe Wohlfahrt destinat Craciunului – senzatia e ciudata dar amuzanta; din pacate preturile la globulete nu scad aici nici in afara sezonului; magazinul iti ofera insa in spatiile sale ocazia unei calatorii de poveste, chiar daca in final pleci doar cu, eventual, un pachet de servetele cumparat de acolo. Si tot in Riquewihr exista cel mai bogat decorat magazin pe care l-am vazut vreodata – “Melodie de la Vie”, pe care il stiam din fotografii anterior vizitei mele si pe care m-am bucurat sa-l descopar chiar la poalele turnului din varful colinei, cand aproape ca ma hotarsem sa plec, neconsolata, fara a-l fi vazut.

Daca ar fi sa ma iau dupa pliantele de la pensiunea in care ne-am cazat, zona ofera, pe langa vizitarea localitatilor si degustarile de vinuri (cam trei din cinci case ofera “degustations”) si multe alte ocazii de petrecere a timpului: o rezervatie de urangutani (?), vizitarea unei vechi mine de argint, un adapost pentru berze – vietuitoarea preferata si simbolul Alsaciei, al carei clampanit umple aproape constant localitatile, comemorari ale vietii din Evul Mediu organizate in vechile fortificatii din varful inaltimilor ce strajuiesc locul. In plus, Strassbourg-ul este la doar la 60 de kilometri, iar Europa Park doar la 40. De ce nicio agentie de turism de la noi nu promoveaza – din cate stiu eu – Alsacia, e o intrebare pe care eu mi-o pun demult si la care inca nu gasesc raspuns.

Revenind la pensiune, pot recomanda cu tot entuziasmul pensiunea “Hostellerie des Comtes”, nu doar pentru raportul calitate – pret care este mai mult decat corect (intr-o zona in care preturile nu sunt deloc de neglijat), cat mai ales pentru pozitionarea sa chiar in centrul medieval al satului, pentru amabilitatea fara cusur a proprietarilor si pentru micul dejun de care ne-am amintit cu jale in acelasi concediu, chiar cazati ulterior la un hotel de patru stele – e drept ca sunt greu de egalat croissant-ele, baguette-le, branzeturile si dulceturile frantuzesti savurate chiar “la mama lor”.

Pentru aceia dintre voi care vor ajunge curand pe Valea Rinului – toata invidia mea. Raman sa-mi derulez in minte imaginile acelor zile de vis – in spatele ochilor mei, pe Valea Rinului curg vesnic valuri de flori, flori, flori…

Mi-am dorit foarte mult sa ajung in Barcelona, cu convingerea ca momentul de varf al vizitei il va constitui intalnirea cu creatiile lui Gaudi. Am ajuns in Barcelona, am vazut o buna parte din realizarile lui Gaudi, m-au fascinat si ma fascineaza inca, dar imaginile care imi vin in fata ochilor cand rememorez acea excursie nu sunt atat din Parc Guell, cat dintr-un alt loc, pe care, din cate am constatat, prea putina lume il are in vedere cand vine vorba de vizitarea Barcelonei. L-am recomandat unei colege care mai fusese in oras, nu insa si in Pueblo Espanol; la inapoiere mi-a confirmat ca vizita in acest “Muzeu al Satului” spaniol a fost cel mai frumos moment al acelei excursii; ceea ce imi da curaj sa extind recomandarea.

Pueblo Espanol a avut o soarta similara cu cea a Turnului Eiffel: realizat cu ocazia unei expozitii universale, initial cu titlu provizoriu, s-a bucurat de un astfel de success incat i s-a permis sa supravietuiasca. Este vorba practic de un intreg orasel creat pe coastele Mont Juic, acum aproape 100 de ani, in care fiecare cladire este copia la scara ceva mai redusa a unei cladiri reale dintr-o anumita zona a Spaniei, astfel incat in cateva ore ai ocazia sa te plimbi prin toata tara, de la zona montana la cea insulara, de la casele zugravite in alb, cu muscate rosii atarnand pe ziduri, ale Andaluziei, pana la manastirea din exteriorul zidurilor (vazut de sus Pueblo Espanol seamana cu o cetatuie, cu panorama splendida asupra Barcelonei). Am inteles ca exista un Pueblo Espanol, mai nou creat, si in Mallorca – mi-as dori sa ajung sa-l vad si pe acela – din fotografii am dedus ca nu este o replica identica a celui din Barcelona. 

Oraselul are propria piata principala, cu cladirea primariei, propria catedrala in fata careia te intampina portocalii infloriti (o surpriza pentru mine a constituit-o faptul ca in tarile mediteraneene poti avea simultan in copaci fructe si flori), un turn cu arhitectura de inspiratie maura (replica unei cladiri care nu mai exista in realitate, deci doar aceasta copie a ramas sa-i duca mai departe imaginea), case crestine, dar si evreiesti si musulmane, alei, scari, piatete…

Fiecare dintre aceste case adaposteste un magazin, un restaurant, o sala de expozitii, un atelier. Si peste toate acestea, parfumul omniprezent al florilor de portocal, care pentru mine a devenit un fel de portal – simtindu-l oriunde in alta parte mai tarziu, am fost „transportata” instantaneu in Pueblo Espanol.

O recomandare: cumparati biletul de intrare mai degraba de la punctul de informatii turistice de langa statia de metrou din zona – veti evita eventualele cozi de la intrarea in “muzeu” si veti avea inclus in pret si costul ghidului audio, pe care chiar merita sa-l inchiriati pentru a nu trece altfel pe langa o multitudine de detalii interesante; cu ajutorul sau vizita noastra in Pueblo a fost mult/ prea mult pigmentata; de exemplu, intr-una din piatete exista o constructie gen cismea supradimensionata, cu o forma aparte, sferica – fara ghid nu am fi stiut rolul acelei forme curioase: intr-o anumita zi  a anului, cu ocazia unei sarbatori, ea serveste drept cisterna,  fiind umpluta cu vin, care curge apoi la robinet ; pe una din stradute exista o serie de stalpi metalici (pe langa care am fi trecut probabil fara a le da prea mare atentie), fiecare avand in varf o statueta despre care tot ghidul audio ne-a spus ca reprezinta meseriile practicate in Evul Mediu; i-am atras atentia asupra acestui fapt fetitei mele, aratandu-i un sticlar etc. ; am sesizat prea tarziu singura figura feminina din sir – o doamna stand culcata, acoperita doar de o gramada (de altfel impresionanta) de bijuterii; incercarea de a face prompt stanga imprejur a fost tardiva – urmatoarea intrebare pe care am auzit-o a fost “da’ doamna cu multe bijuterii ce meserie avea?”…

In alta ordine de idei pot recomanda restaurantul din zona andaluza – mancarea de-acolo a fost si mai gustoasa, si mai ieftina decat in oras – si a avut si marele avantaj de a nu intra la categoria “mananci aici si mori acasa” – aviz amatorilor de paella cu fructe de mare mancata pe Las Ramblas – nu am dorit sa plec din Barcelona fara a incerca aceasta faimoasa specialitate locala – nu a lipsit mult sa nu mai plec deloc.

Ca si cazare in Barcelona recomand din experienta hotelul Acta Ink 606 – atat pentru raportul calitate/pret cat mai ales pentru locatie – este deservit atat de catre reteaua de metrou cat si de catre linia de tren care il leaga direct cu aeroportul; in plus, prin apropierea sa trece si cel mai convenabil autobuz catre Parc Guell (convenabil ca grad mai redus de aglomerare si ca loc de “debarcare”, scutind urcusul altfel destul de lung si abrupt de la statia de metrou aferenta parcului); iar Sagrada Familia se afla si ea la distanta de o plimbare pe jos de hotel.

Rothenburg ob der Tauber este o alta locatie de poveste in cazul careia totul a pornit pentru mine de la o fotografie – mai exact o imagine de pe booking.com, aparuta pe ecran in timp ce cautam cazare pentru concediul care trebuia sa includa – neaparat – o vizita la Legoland Germania. Locatia mi-a captat instantaneu atentia si, dat fiind faptul ca am constatat ca intre Legoland si Rothenburg nu erau “decat” 135 km, am profitat de faptul ca membrii familiei se lasasera pe mana mea in ce priveste aranjamentele de calatorie si am facut rezervarea in Rothenburg. Evident, in ziua cu pricina, o data iesiti de la Legoland, am fost intrebata cat e pana la hotel – pe parcursul respectiv aveam sa mai fiu intrebata in mod repetat si din ce in ce mai insistent acelasi lucru – scena magarului din filmul Shrek cu al sau exasperant “are we there yet?” cred ca le este cunoscuta multora. Momentul in care orasul a aparut insa la orizont, cu turnurile sale profilandu-se pe cerul amurgului, a fost unul care a facut sa amuteasca toate protestele si reprosurile, iar dupa ce am patruns, odata cu inserarea, pe strazile sale pietruite inguste, marginite de cladiri medievale, toata lumea a trebuit sa fie de acord ca acest orasel bijuterie meritase fiecare kilometru parcurs pana la el.

In mod foarte curios total necunoscut la noi (din cate am constatat), Rothenburg este conform pliantelor turistice germane unul dintre cele mai vizitate orase ale Germaniei, aflat pe asa-numita Ruta Romantica, ce reuneste vechi localitati pitoresti ale partii de sud a Germaniei. Daca romanii nu au auzit de Rothenburg, au auzit in schimb turistii asiatici – orasul este luat cu asalt la propriu de japonezi si nu numai, pana intr-acolo incat din zece persoane pe care le vezi pe strada cel putin opt sunt asiatici, firmele magazinelor de suveniruri sau ale restaurantelor sunt scrise si cu hieroglife, iar personalul multor magazine ce ii vizeaza pe turisti (adica mai toate) este asiatic – astfel ca tu, european fiind, ajungi sa te simti un intrus pe propriul tau continent.

Locul traieste din turism si acest fapt se vede, ca in toate locatiile care prospera de pe urma turistilor: din atentia acordata imaginii locului – flori la cele mai multe ferestre si balcoane, din starea cladirilor si strazilor (in Rothenburg nu am vazut nici macar o singura masina parcata – noi am fost condusi de catre angajatii hotelului catre un garaj amenajat in interiorul uneia din cladirile vechi ale orasului – si de altfel masinile insele sunt aparitii foarte rare pe strazile orasului). Cam trei din cinci cladiri sunt hoteluri sau pensiuni (la o populatie de 12000 de locuitori, Rothenburg ofera 2000 de locuri de cazare) si procesul de transformare a vechilor case medievale  in unitati de cazare continua. Intreaga economie a locului depinde aproape exclusiv de turistii straini – ni s-a povestit ca primaria a ajuns sa ofere turistilor japonezi inclusiv portiuni din vechiul zid al cetatii in schimbul – evident – al unei taxe anuale pe „proprietate”.

Oraselul este perfect conservat, cu zidurile cetatii strapunse de nenumarate porti – toate sub forma unor turnuri foarte inalte, carora curand le-am pierdut socoteala, in (prea) putinele ore pe care am avut ocazia sa le petrec in orasel. Centrul orasului este marcat de cladirea primariei (singura in stil renascentist), inconjurata de cladirile in stil germanic specifice; din piata primariei se desprind in toate directiie stradutele ce conduc spre turnurile vechilor porti medievale. Specifice locului mi s-au parut numarul mare si frumusetea detaliilor vechilor firme ale hotelurilor, restaurantelor si magazinelor – genul de firme metalice pe care il mai vazusem doar prin filmele de epoca.

Privelistea care ti se ofera, odata iesit in afara zidurilor, asupra campurilor de la poalele podisului pe care este construit Rothenburg, este si ea una memorabila.

Una din atractiile locului (daca mai era nevoie, pe langa locul in sine) o reprezinta prezenta in oras a sediului companiei Kaethe Wohlfahrt, specializata in promovarea Craciunului in stil german – creata in urma cu 50 de ani, pornind de la nevoia de a plasa un numar de cutii muzicale cu scena nasterii Domnului  (proprietarii voisera sa ofere una unui prieten american dar, fiind in afara sezonlui Sarbatorilor, nu gasisera disponibil decat un intreg set de 10 cutii la un angrosist, asa ca a trebuit sa se ocupe de vanzarea celor 9 ramase), compania are acum magazine nu doar in cele mai frumoase orase din Germania ci si in localitati din afara Germaniei si participa la targurile de Craciun din toata lumea (noi fuseseram pentru prima oara intr-un magazin Kaethe Wohlfahrt in Nuremberg, dar fiind chiar in perioada targului de Craciun, magazinul nu  iesise atat de mult in evidenta pe cat avea sa iasa cel pe care l-am vizitat ulterior in luna august, in Riquewihr, in Franta). In Rothenburg compania are mai multe magazine si mai ales un muzeu al Craciunului – din pacate niciunul dintre ele deschise la primele ore ale diminetii – care au fost singurele ore pe care le-am avut la dispozitie. Admirarea fie si numai a vitrinelor este insa in sine o placere, magazinele reusind sa aduca in suflet magia Craciunului indiferent de anotimp. Din pacate, ca orice lucru de calitate si de succes, produsele oferite de magazinele Kaethe Wohlfahrt nu sunt ieftine, astfel ca o vizitare a magazinelor respective se reduce cam la atat – o vizitare (sau cum spunea cineva, e ca intr-o biserica: intri, te uiti, te inchini – la preturi – si iesi).

Localnicii dau dovada de un bun-gust pare-se innascut in decorarea nu doar a orasului ci si a fiecarei case si a fiecarui magazin – locatii care prin destinatia lor ar fi putut fi banale te farmeca – am facut poze inclusiv intr-o brutarie de cartier – atmosfera de intimitate si caldura pe care ti-o transmitea locul ma insotesc si acum in amintire.

Una din specialitatile culinare ale orasului o reprezinta schneeballen (bulgarii de zapada) – sfere din coca in genul celei de minciunele (am vazut intr-o cofetarie ca foloseau la producerea lor chiar o rotita in genul celei pe care o folosea si bunica la taierea aluatului de minciunele), prajite in ulei ca si gogosile si apoi acoperite cu diverse glazuri, ciocolata etc.

In materie de cazare recomand cu tot entuziasmul hotelul Reichskuchenmaister (un fel de „Master Chef Imperial” in traducere); aflat intr-o cladire monument, chiar in spatele catedralei orasului si la doua minute de piata primariei, hotelul pastreaza si in interiorul sau atmosfera de basm a locului – aceleasi geamuri cu ochiuri rotunde pe care le stiam de la Peles, vitralii, vechi obiecte autentice decorand holurile – totul impecabil.

Ni s-a spus ca Rothenburg merita vizitat mai ales la vreme de iarna, in perioada Sarbatorilor, cand orasul devine de poveste – raman deci sa visez la feeria unui Craciun petrecut chiar in „capitala” Craciunului traditional german – dar va spun din experienta ca nu trebuie in nici un caz ratat nici in restul anului si merita cu prisosinta un „ocol” daca ajungeti in Munchen sau Nuremberg – sau la Legoland Germania.

Inainte de 1989, cand sansele de a vizita Versailles-ul erau cam tot la fel de mari ca acelea de a ajunge pe luna, am avut ocazia de a vedea un pliant adus de cineva pentru care sansa respectiva se concretizase totusi; ultima fotografie din pliant, dupa Galeria Oglinzilor, statui, tavane pictate, portretul Regelui Soare etc., infatisa o imagine care era in mod clar “din alt film” – o casa veche cu o galerie din lemn, care crea insa, mai mult decat toate celelalte, o magie de basm. Imaginea aceea m-a urmarit ani de zile, pana cand…

Mergand prin gradinile Versailles-ului se poate ajunge (pe jos, cu un soi de trenulet sau chiar cu un postalion tras de niste cai uriasi) la Trianon – un grup de alte doua palate, din care Marele Trianon evoca atmosfera din perioada Napoleoniana, in timp ce Micul Trianon a ramas cu decoratiunile, mobilierul, portretele etc. epocii de sfarsit de domnie a lui Ludovic al XIV-lea, care, dupa ce poruncise sa i se construiasca Versailles-ul pentru a scapa de Luvru, a dorit sa i se construiasca Trianonul pentru a scapa fie si numai din cand in cand de Versailles.

Coborand in acest mod pe scara grandorii, ajungi sa descoperi in preajma Trianonului, traversand pajistile din jur, ansamblul cel mai aproape de dimensiunea umana “normala”: “Catunul Reginei” sau “le Hameau de la Reine”, pe limba locului. Regina in discutie este nimeni alta decat nefericita Maria Antoaneta, al carei cap avea in final sa cada sub ghilotina Revolutiei Franceze.

Stramutata la Versailles de la curtea austriaca, aceasta a facut mereu figura aparte: ramane singura regina a Frantei care a insistat sa fie direct implicata in educatia copiilor sai, de altfel si singura care in portretele epocii apare pictata alaturi de copiii sai. Sofisticata curte franceza si fosta printesa austriaca nu au reusit se pare sa se acomodeze niciodata pe deplin una cu cealalta.

Alinarea Reginei – acest “catun” construit la ordinele sale, initial alcatuit din circa douasprezece cladiri, in care se putea juca  impreuna cu copiii sai si cativa curteni, departe de eticheta de la curte, si in care ceruse sa fie prezenti inclusiv taranii aferenti, pentru atmosfera. Raman astazi in picioare doar aproximativ jumatate din cladiri: o moara, o laptarie, o pescarie cu un far (locul dispune si de propriul iaz, cu o densitate si marime a pestilor care te baga efectiv in sperieti – te astepti ca in orice moment vreunul sa insface vreo rata sau lebada), cateva ferme cu casutele aferente. Intr-una din incinte functioneaza, spre uzul copiilor parizieni lipsiti altfel de sansa de a vedea cu proprii ochi cum arata un porc, o capra sau o gasca, o mica ferma reala cu cateva animale.

Cladirile fiind construite si din lemn, sunt din pacate supuse deteriorarii accelerate in timp (de la o vizita la alta, intr-un interval de cativa ani, am constatat ca scara exterioara a cladirii principale, deja subreda, cedase aproape de tot, avand inclusiv fragmente lipsa); desi locul e plin de flori iar gradinile aferente casutelor sunt cultivate (acolo am vazut pentru prima data cum arata o anghinare “live”), nu aceeasi grija fusese directionata, in mod inexplicabil, si catre cladirile propriu-zise – poate intre timp sa se fi luat masurile necesare pentru ca numarul lor sa nu continue sa scada – sau poate se considera ca paragina ar trebui sa adauge farmec suplimentar locului. Deci daca aveti ocazia, nu ratati aceasta vizita: mai tarziu – nu se stie.

O dovada in plus a faptului ca locul continua sa exercite o mare atractie (pe langa fluxul continuu de turisti care aloca timp de vizitare nu numai somptuozitatii palatelor, ci si acestor modeste casute din mijlocul naturii): plimbandu-ma prin “sat” am zarit la un moment dat o mireasa cu mirele aferent si un fotograf dupa ei, incercand sa ii surprinda in timp ce se chinuiau sa se atarne cu gratie de roata morii; dupa o vreme, ceva mai incolo, alta mireasa, alt mire, alt fotograf; si tot asa, pana pe la vreo cinci-sase mirese. Initial am crezut ca vreo firma producatoare de rochii de mireasa alesese zona pentru a-si realiza catalogul. Luand aminte insa la faptul ca nu toti mirii erau chiar “de revista”, am dedus ca era vorba pur-si-simplu de cupluri reale care alesesera acest loc unic, plin de farmec, pentru a-si imortaliza cel mai important moment din viata.

Pentru iubitorii de flori din Regat Simfonia Lalelelor reprezinta un reper anual important; pentru iubitorii de flori originari din Pitesti este un eveniment de neratat – personal nu cred sa fi lipsit de la vreo editie.

Daca in primii ani de existenta, inainte 1989, organizarea Simfoniei avea loc in interiorul si in piata din fata a ceea ce se numea pe atunci Casa Sindicatelor si era axata pe aranjamente de mari dimensiuni din flori taiate, in care precumpaneau culorile rosu, galben si albastru iar centrul atractiei il reprezenta cate un portret de-al tovarasului din, de obicei, garoafe, astazi expozitia de aranjamente florale si-a restrans dimensiunile, retragandu-se in spatiul mai modest al Casei Cartii, iar principalul punct de atractie il constituie prezenta in oras vreme de trei zile (de obicei de Florii, anul acesta, insa, la sfarsit de aprilie) a zeci (probabil sute) de standuri/ corturi/ pavilioane ale vanzatorilor de plante intesati pe parcursul dintre numita piata a fostei Case a Sindicatelor si piata din fata teatrului Carol Davila, practic toata zona pietonala din centrul Pitestiului, trecand prin fata magazinului Trivale.

Plantele sunt in multe forme: de la plante intregi in ghivece, bulbi de toate felurile preambalati sau pe care ti-i alegi singur din cutiile insirate direct pe trotuar rugandu-te ca atunci cand vor rasari la anul lalelele/ zambilele etc. sa semene cu eticheta care te-a convins sa cumperi, pana la adevarate tufe si chiar copaci mai mari si mai mici. M-am invartit si anul trecut si anul acesta, cu mare regret, in jurul unui corn superb, jelind faptul ca in dotarea familiei mele nu intra si o remorca cu care sa-l fi putut duce acasa.

Personal nu sunt un sustinator al ideii de flori taiate, asa ca in ultimii ani nici nu am mai intrat la Casa Cartii, dar am batut si zile la rand standurile vanzatorilor, descoperind in fiecare an noutati nebanuite: deja destul de raspanditele magnolii galbene, cercelusul doamnei de culoare alba (pentru “nespecialisti” acesta e de la natura doar de culoare roz), iar anul acesta flox portocaliu – am si acum in memorie tufele de flox alb, roz si mov de langa casa bunicii.

Orasul in sine face cinste evenimentului in aceste zile, cu straturile sale de zambile, panselute si, evident, lalele si cu magnoliile inca inflorite. Imi aduc aminte de anii cand la picioarele statuii lui Nicolae Balcescu puteai admira straturile multicolore de flori – nu ma pot opri sa cometez ca personal m-as lipsi cu draga inima de terasa cu mici si bere care si-a castigat de cativa ani locul in zona respectiva, “inmiresmand” corespunzator toata piata teatrului.

Pentru amatorii de mici si bere eu una recomand vechiul punct de atractie din Padurea Trivale, candva (poate si azi) cel mai celebru restaurant din Pitesti si un loc de organizare de nunti aflat la foarte mare cautare  – restaurantul “Cornul Vanatorului”. Unele din cele mai vechi si mai frumoase amintiri ale copilariei mele sunt legate de padurea Trivale, cu zilele tineretii parintilor mei, iesirile organizate apoi cu colegii de clasa, activitatile de la “Casa Pionierilor” si fragii culesi din padure, gradina zoologica, cu vestitii zimbri dar si cu preferatii mei, perusii inghesuiti intr-o voliera dupa care am tanjit toata copilaria; imi vine in minte si zborul licuricilor la inceputul verii, in timp ce parcurgeam cu parintii distanta de la marginea padurii pana la statia aferenta de autobuz.

Un alt loc care-mi trezeste amintiri legate de copliarie/ adolescenta este cofetaria “Magnolia” din centrul orasului – cofetaria mai exista inca in acelasi loc, dar chelneritele in costumatie ce se voia de epoca, cu toca si bluze din voal in culori pastelate, tablourile din flori presate de pe pereti si atmosfera ce i-a creat renumele atunci, s-au dus.

Dar pentru ca nu tot ce e vechi era mai bun si nu tot ce e nou nu mai e cum era, am un restaurant preferat si printre noile aparitii ale Pitestiului: „Casa Sattler”, in centru, oarecum doar pentru cunoscatori, pentru ca locatia nu e la vedere si sunt putine sanse sa nimeresti acolo din intamplare.

Inchei cu un nou punct de atractie aparut in ultimii ani in centrul Pitestiului – fantana arteziana cu muzica si jocuri de lumini din piata teatrului, lipita de spatele muzeului de arta – nu am vazut-o functionand pe foarte celebra ei “colega” din Barcelona pentru a putea face comparatii, dar am vazut fotografii ale acesteia, am vazut-o functionand pe cea din Pitesti si pot sa confirm ca experienta chiar merita.

Inima Angliei s-ar afla deci in zona deluroasa aflata la vest de Londra, la cateva ore de mers cu masina – in cazul meu, cu autocarul. Excursia de o zi a cuprins vizitarea satelor Burford, Bibury si Bourton-on-the-Water; vizite anterioare in alte zone rurale ale Angliei ma facusera sa stiu cu precizie cam cum ar trebui sa arate Raiul pentru mine daca ar fi pe alese (si m-as califica), iar aceasta vizita n-a facut decat sa confirme vechile impresii.

Pacea locurilor, peisajele domoale, casele vechi de sute de ani, aplecarea locuitorilor spre tot ce implica frumosul (decoratiunile, gradinaritul) si in general impresia de stabilitate, de “totul e asa cum trebuie sa fie si asa a fost dintotdeauna” fac ca vizitatorul sa plece cu o stare de liniste interioara, de impacare si, implicit, cu o mare si de-a pururi bantuitoare nostalgie.

Specifica arhitecturii locurilor este utilizarea unei pietre calcaroase locale in constructii, piatra initial de culoarea mierii, care in timp se inchide la culoare, facand astfel posibila estimarea vechimii cladirilor dupa culoarea zidurilor; iar cladiri de secol XV nu sunt deloc o raritate in zona – cladirile de pe Arlington Row din Bibury dateaza chiar din secolul al XIV-lea. Si sunt in continuare locuite, ba chiar localnicii se lauda cu o oferta primita din partea unui american instarit care dorise sa cumpere Arlington Row pentru a demonta casele bucata cu bucata si a le stramuta in America – satul e inca la locul lui, deci presupun ca oferta a fost declinata.

Locurile au cunoscut apogeul dezvoltarii lor inaintea erei industriale, pe baza cresterii oilor si a tot ce insemna comercializarea lanii; in Burford cladirea care iti atrage in primul rand atentia pe strada principala este si astazi cea in care se percepeau taxele pe lana. Bogatia astfel acumulata a facut ca in zona sa se gaseasca biserici de o somptuozitate pe care altfel nu te-ai astepta sa o intalnesti la sat. Declinul economic al zonei in era industriala a facut ca totul sa se pastreze ca in urma cu sute de ani, fapt ce constituie acum principala componenta a farmecului locurilor.

Bibury a fost considerat de artistul William Morris ca fiind cel mai frumos sat englezesc si ramane si preferatul meu dintre cele vizitate in zona; pe langa numitul Arlington Row imi amintesc cu mare placere de hanul tipic englezesc “The Swan”, de pe malul intesat de rate al raului Coln; si tot pe maul raului Coln, de pastravaria locala, infiintata in 1902, devenita obiectiv turistic si pe care am vizitat-o intrand cu mari rezerve (din cauza timpului scurt pe care-l aveam la dispozitie si a taxei nu tocmai convenabile de la intrare) la insistenta fetitei mele, pe care nu reusisem sa o conving ca nu avem ce vedea la “niste santuri cu pesti” – m-am inselat: locul este plin de farmec; luciul de apa fosgaie de pastravi  imensi (proprietarii pun la dispozitie, contra cost, si hrana de dat la pesti asa cum prin pietele metropolelor poti hrani porumbeii), iar pastravaria este de fapt un parc imens plin de flori si pasari, in care am putut admira inclusiv lebede – albe sau negre, pe oua sau pe apa. Localnicii se mandresc cu faptul ca frumusetea si bogatia locurilor sunt de asa natura incat intr-un decurs de circa 400 de ani incepand de la mijlocul secolului al XV-lea Bibury a schimbat doar 12 preoti parohi, decisi sa ramana acolo pe viata – in timp ce pe tronul Angliei s-au perindat in acelasi interval nu mai putin de 19 regi.

In sfarsit, Bourton-on-the-Water – “Venetia Cotswolds-ului”, intinzandu-se de-a lungul raului Windrush cu flotilele sale de rate si podurile arcuite din piatra – o imagine de vis.

Pentru impatimitii de decoratiuni interioare zona este o adevarata mina de aur – sau mai degraba prilejul unor mari gauri in buzunar – daca se cedeaza tentatiilor ( si ocazii de a o face sunt multe). In zona chiar si fatada unui “aprozar” te face sa duci aparatul de fotografiat la ochi si sa tragi cateva cadre. Iar dovada ritmului tihnit de viata al locuitorilor o face faptul ca in Burford (si cu siguranta nu numai) prospera un magazin care nu vinde altceva decat modele si ate pentru cusut – in Anglia se publica de altfel o revista cu specific “Cross Stitch” care rezista de ani buni pe piata, deci amatoare exista suficiente – implicit si timpul si starea sufleteasca pentru a te dedica unei astfel de activitati.

Ca o curiozitate – in zona rurala a Angliei casele au denumiri gen “Iazul cu rate”, “Casa cu levantica” etc., inscrise pe tablite care de care mai decorative fixate pe ziduri – destul de interesant, presupun, pentru un postas in prima zi de lucru…