Toate articolele scrise de admin

„THE LIKENESS” – TANA FRENCH

Cherry blossom falling soft on the drive, quiet smell of old books, firelight sparkling on snow-cristalled windowpanes at Christmastime and nothing would ever change, only the five of us moving through this walled garden, neverending.

„We have sushi bars and SUVs, but people our age can’t afford homes in the city where they grew up, so centuries-old communities are disintegrating like sand-castles. People spend five or six hours a day in traffic; parents never see their children, because they both have to work overtime to make ends meet. We no longer have time for culture – theaters are closing, architecture is being wrecked to make way for office blocks. And so on and so forth.”

Believe it or not, the above comes from a murder novel – actually the second I have read out of the Irish writer’s Tana French Dublin Murder Squad series.

Set aside the fact that it’s the kind of read that grabs you and doesn’t let go (having just stepped out of this one, I am hardly waiting to start the next novel, „Faithful Place”), what I liked more than anything were the witty dialogues, the rich psychological content and the romantic, actually utopia-like atmosphere the author creates within Whitethorn House.

A catchy plot, quite original, a story carefully built step by step.

And the same as the first one, „In the Woods”, what’s truly mesmerizing is the warmth of the relationships that grow within the characters of the book, their natural pace. Creating an atmosphere you are not willing to let go. Which, coming from a murder novel… must mean something, doesn’t it?

POSITANO

Cu atata nerabdare am asteptat sa ajung in Positano (o asteptare de vreo 20 de ani, de cand vazusem prima oara filmul „Cum ti-e scris”/ „Only You” cu Marisa Tomei si Robert Downey Jr – pe care l-am revazut de nu stiu cate ori si tot sunt in orice clipa gata sa-l mai vad o data), incat m-am apucat sa fac poze cat nici nu trasese bine la tarm vaporul luat din Sorrento, chiar in prima zi petrecuta pe Coasta Amalfi. Evident ca pozele, facute prin geamul vaporului, sunt cele mai proaste facute acolo, dar e de ajuns sa ma uit la ele ca sa retraiesc trepidatia mea din acele momente.

Aveam in minte doar cateva clisee: cupola din mozaic stralucitor a bisericii Santa Maria Assunta, hotelul Le Sirenuse care apare in film, tot din film restaurantul Covo dei Saraceni si, probabil din multele mele cautari de imagini din Positano, un restaurant la care am tinut mortis sa ajung, Casa e Bottega.

Si mai stiam ceva: faptul ca zona este plina de ceramica amalfitana specifica, in culori vii, cu lamai, struguri, portocale, rodii, flori etc. – tot ce creste pe acolo; inclusiv porumb am vazut. Si desi constienta ca nu aveam ca bagaj decat cate un ruscsac fiecare, tot visam sa ma intorc acasa macar cu… cateva ghivece de flori.

Evident ca a trebuit, din motive de spatiu in bagaj si mai ales de pret (un vas mare ajunge la sute de euro cel putin) sa ma multumesc cu mai nimic comparativ cu ce visasem eu, dar cel putin de vizitat… nu mi-au scapat multe magazine cu specific de pe coasta. Un astfel de magazin, probabil cel mai mare din Positano, te intampina aproape imediat ce ai descins de pe vapor – magazinul, apartinand unei manufacturi locale, pentru obrazuri subtiri si portofele groase, nu se rezuma doar la farfurii, lamai din ceramica si omniprezentele Teste di Moro de inspiratie, inteleg, siciliana, ci se ofera sa-ti livreze la poarta casei inclusiv piese grele: mese cu blatul din cermica superb decorata, mobilier de gradina etc

In zona – probabil produsul respectivei manufacturi – se afla un ghiveci de ceramica pe care nu pot sa nu-l pomenesc; l-am fotografiat pe toate partile, ramanand cu regretul de a nu-i fi putut vedea si cea de a patra latura, orientata spre un zid – din toate miile de obiecte din ceramica pe care le-am vazut zilele acelea si le-am vazut si in fotografii pe net, pentru mine acesta ramane idealul. Inca regret ca nu am gasit forta fizica si tupeul sa ma opintesc sa rasucesc ghiveciul pentru a vedea ce anume avea pe latura ascunsa privirii.

Dar sa revenim la momentul debarcarii. Orasul, stiam, este in panta, dar eu vazusem ca exista o sosea care sa te poarte prin oras, circula masinile… Chiar din zona portului mi-au picat ochii pe niste scari abrupte, unde mai pui aflate in plin soare – al naibii sa fie ala care o lua-o pe-acolo, mi-am zis. Dar ce sa vezi? Conform GPS-ului, pentru a ajunge la Casa e Bottega fix pe acolo trebuia sa o luam. Pe bune?… Dupa multa ciorovaiala, fiica-mea insistand asupra traseului, am luat-o in sus la picior. Si dai si urca! Si treptele nu se mai terminau; ba deveneau din ce in ce mai abrupte si inguste. Vazandu-ma visinie la fata de efort si caldura plus nervoasa, o localnica m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva; tot ce mi-a trecut prin minte sa-i zic in acel moment, spre amuzamentul sau, nu stiu cat al fiica-mii, a fost ceva de genul „da, ma puteti ajuta sa o bat pe fie-mea”.

In fine, cand mai aveam putin sa-mi dau duhul si in continuare nu intelegeam (si nu inteleg nici acum, de altfel), de ce a trebuit sa alegem drumul cel mai pieptis, ajungem pe strada pe care se afla Casa e Bottega. Ce e asa special la acest restaurant, veti zice? Felul cum arata, in primul rand: din afara ai zice ca este un magazin de flori.

Inauntru, aranjamentele din flori sunt inlocuite de un aranjament de legume absolut spectaculos. Din care am observat ca se mai si serveau bucatarii, deci nu doar de frumusete era totul.

Restaurantul are si un mic magazin de cadori foarte chic: portelan, articole din in…

Iar anuntul de la intrare, conform caruia clientii trebuie sa aiba aprobarea cainilor… ei bine, nu e chiar o gluma; daca va e frica de caini, masa luata acolo se va dovedi una stresanta; am vazut o fata-doua crispate in timp ce treceau prin apropiere cainii proprietarilor – care se plimba liberi si imperturbabili prin local (fara a cersi pe la mese sau a se urca pe ele, cum ar face un anumit catel pe care il stiu eu).

Mancarea? Ei, mancarea fiind si ea speciala, nu veti gasi aici ceea ce se gaseste in alte parti in Italia. Pentru pizza, paste si fructe de mare preparate traditional, va trebui sa va orientati catre alte locatii. Totul aici se vrea cat mai natural, cat mai putin tratat termic.

Asa incat, dupa ce am constatat ca asa-zisele frigarui de ton comandate erau, cum de altfel mai vazusem la emisiunile culinare dar nu tinusem sa incerc, mai mult crude si doar vag perpelite la exterior, dat fiind ca mi-era totusi foame, a trebuit sa ma orientez spre altceva – preparatul aflat cel mai aproape de cele traditionale fiind o portie de gnocchi cu ricotta la cuptor, pe care l-am vazut in farfuriile barbatilor din stanga si din dreapta – adusi probabil de sotii in acest local bio si la fel de dornici de bio si raw ca si mine. Nu sunt fan gnocchi, nu sunt nici fan ricotta care mi se pare cea mai fada branza, dar… de foame… La desert am renuntat.

Deci una peste alta, am bifat Casa e Bottega, unde e mereu plin si se sta la coada ca sa fii asezat la o masa, am facut poze frumoase…

Cat despre hotelul Le Sirenuse, unde ne propuseseram sa luam si noi macar o cafea, un suc, ceva, ca pretext pentru a petrece un timp in acest hotel celebru, ei bine… ne-a luat din start in primire un domn altfel foarte politicos si stilat, care ne-a comunicat ca, da, s-ar putea face si asta, dar doar dupa ora 6 seara. Ultimele vapoare cu turisti pleaca inapoi spre Sorrento pe la 5 si ceva dupa-amiaza – deci treaba e bine gandita, zic.

Covo dei Saraceni/ Barlogul Sarazinilor de-abia l-am identificat cu imaginea din film, e chiar cum cobori de pe vapor dar… avea un aer cam parasit si nu ne-am bagat in seama. Amintirea sarazinilor insa, care se pare ca le-au dat mari batai de cap locuitorilor zonei acum niste secole, este mereu prezenta in zona: deplasandu-te cu vaporul nu poti sa nu observi turnurile de veghe, din piatra, de la marginea apei, care erau menite sa anunte apropierea sarazinilor prin aprinderea de focuri – practic in orice moment al calatoriei pe coasta cred ca ai sub ochi un astfel de turn, care dupa trei zile de calatorit cu vaporul ne intrasera deja in obisnuinta.

Biserica a carei cupola este definitorie pentru Positano ne-a impresionat mai mult prin ceea ce se gasea in subsolurile sale, acestea desfasurandu-se pe multe niveluri, cel mai adanc fiind situata o vila romana recent descoperita ce fusese acoperita de cenusa Vezuviului care, iata, a ajuns si in actualul Positano. Desenele de pe pereti au niste culori incredibil de bine pastrate (rosu, galben, albastru) si sunt de o mare minutiozitate – nu poti sa nu te intrebi cum va fi aratat totul pe vremea aceea si ce alte minunatii ascund adancurile acestor taramuri.

Ceea ce urmeaza la nivelurile superioare a fost cu totul surprinzator (nu stiam ca existase metoda „ingroparii” celor decedati din familii foarte bogate in pozitii sezande, ca in niste strane, chiar sub altarul bisericii – probabil pozitia culcata nu va fi fost considerata suficient de demna pe atunci) si mult mai lugubru: mai multe niveluri de cripte, care, imi cer scuze, m-au dus cu gandul, pana la auzirea explicatiilor, la toaletele publice antice vazute in Efes. Ajungi sa te intrebi cum de se mai tine biserica, cu atat de mult spatiu excavat sub ea. Oricum, am avut deci parte nu doar de cascat gura pe strazi in Positano ci, iata, si de un pic de istorie.

Ei, dar sa revenim la lucruri mai luminoase, ca doar suntem in Positano. Orasul e deci plin de magazine de ceramica, de haine (si unele si altele cu omniprezentele lamai, inclusiv vesmintele pentru domni), de varii restaurante, de flori… multe-multe flori, in special florile roz viu de bougainvillea pe care le-am invidiat mereu la greci si pe care la noi nu le poti cultiva decat la dimensiunea unui ghiveci, pentru ca, plantate in gradina si lasate iarna afara, la noi mor – va spun eu. Si la fel se intampla din pacate cu leandrii – nu incercati.

Un magazin care mi-a placut mult, „I Sapori di Positano„: pentru culoarea galbena a tot ce se vindea acolo, totul pe baza de lamaie – in primul rand limoncello, dar si lumanari cu miros de lamaie – unele uriase, caramele, bomboane…

Ceramica si mai moderna, nu doar cea traditionala cu fructe…

Oricum, muuulta ceramica.

Si cea mai frumoasa dintre ele, zic eu, aflata cumva neasteptat in firida de la intarea unei banci, langa ATM-uri: panouri din ceramica, lucioase, colorate, cu Positano si florile care il fac atat de frumos.

Mi-a placut Positano? Mult, da, clar. As recomanda o vizita acolo? Fara discutie. A fost la inaltimea asteptarilor mele? Eeei… probabil reusisem sa-mi formez o imagine peste ceea ce poate oferi un loc, orice loc, anticiparea avand clar farmecul ei dar si, cateodata, un pic de dezavantaj. Niste zeci de ani de asteptare si de creat imagini colorate in minte… ajung la niste rezultate probabil mai greu de atins in realitate. Sau poate ca tot ce visasem chiar este acolo si ar fi fost doar nevoie de ceva mai mult timp petrecut in acel loc. Intr-o singura imagine insa, acum pentru mine Positano inseamna o lumina stralucitoare, arcade de flori roz si culorile sclipitoare ale ceramicii amalfitane.

A-propos de cele de mai sus, revin cu un citat care mi-a aparut astazi in calendarul de birou: „Faptul ca tanjesti dupa ceva este intodeuna mai intens decat a fi recompensat cu acel ceva.”

NAPOLIFOBIA

Un articol din National Geographic de prin iarna a fost motivul pentru care, desi toata lumea ma avertizase in legatura cu mizeria, saracia si riscurile din Napoli, am insistat ca de la aeroport sa nu iau direct autocarul catre Sorrento, unde aveam cazare, ci sa fac un ocol prin oras.

Despre ce era articolul? Despre trei dintre cele mai frumoase lacasuri religioase din Europa. Faptul ca primul dintre ele era Sainte Chapelle din Paris a venit sa valideze pentru mine alegerile autorului. Iar faptul ca urmatoarele erau ambele in zona in care aveam in plan sa merg, respectiv Coasta Amalfi cu aterizare la Napoli, l-am luat ca pe un semn.

M-a manat deci in Napoli dorinta de a vedea cu ochii mei una dintre cele mai frumoase si celebre statui din lume, desi eu nu auzisem pana atunci despre ea: „Cristo velato” – Iisus cu val, cea mai celebra statuie care impodobeste Capela Sansevero din Napoli, nicidecum insa singura sculptura menita sa-ti taie respiratia din Capela. Pentru ca in afara de statuia lui Iisus in marime naturala lungit pe un catafalc la nivelul podelei, unde pana si dantela giulgiului a fost maiestrit sculptata din aceeasi bucata de marmura, plus cununa de spini, se mai afla acolo inca o statuie ce pare acoperita de un val – Pudicizia/ Pudoarea (desi doamna nu e tocmai pudica…), plus o alta, care pe mine m-a lasat si mai tare cu gura cascata: Disinganno/ Eliberarea de inselaciune – al carei personaj principal se iteste de sub o plasa de pescuit sculptata si ea, se pare, din aceeasi bucata de marmura ca si restul ansamblului. Nu este permis sa se faca fotografii din pacate, dar am cumparat niste semne de carte ilustrate de acolo, pe care le atasez aici, plus ca puteti da cautare pe net si sa ramaneti uimiti. Iar ce am pomenit eu aici sunt toar trei statui din cateva zeci.

Citind eu cate ceva despre Raimondo di Sangro, printul de Sansevero care in secolul al XVIII-lea a dat capelei forma de astazi, mi-am dat seama ca, desi nu stiusem de sculpturi, personajul nu-mi era necunoscut, auzind insa despre el in calitate de mason, alchimist, personalitate enciclopedica controversata in epoca – au existat teorii conform carora valul ce acopera Cristo velato ar fi o tesatura transformata de alchimist, prin mijloace de el cunoscute, in marmura – teorii dovedite neadevarate. Ceea ce retinusem acum multi ani era insa faptul ca printul de Sansevero a fost implicat in experimente mai mult sau mai putin ortodoxe – rezultatele cele mai cunoscute fiind doua „schelete” umane reproducand cu maximum de minutiozitate sistemul circulator uman – nu veti putea parasi capela fara a da vrand nevrand ochii si cu acestea, in drumul spre iesire prin subsolul capelei.

Tot acest mister din jurul lui Raimondo di Sangro nu facuse decat sa se adauge imaginii intunecate la propriu si la figurat pe care mi-o construisera despre oras cei care fusesera pe acolo. Pana intr-atat incat, ingrozita inclusiv de comentariile de pe tripadvisor legate de Piazza Garibaldi, unde ar fi trebuit sa schimbam trenul de la aeroport cu ceva metrou sau autobuz, m-am jurat sa nu ies la suprafata acolo, mi-am calcat pe portofel si am luat un taxi de la aeroport pana la Capela. Bine, nu chiar pana la capela, care este ascunsa pe o strada ingusta din asa zisa zona pietonala, pe care a trebuit sa o luam partial la picior. Zic „asa-zisa” pentru ca nu stii niciodata de unde va tasni una din celebrele lor „viespi” – foarte nimerit botezate aceste scutere de cosmar; si nu numai ele. Acolo unde exista trotuare pe stradutele inguste, intunecate si alunecoase, acoperite aproape exclusiv de piatra cubica, acestea sunt de fapt doar o dunga trasata la extremitatea carosabilului – ne-am petrecut toata ziua cu urechile ciulite la bazaitul de motor, lipind din doua in doua minute peretii. Numai atat si e suficient ca o vizita in Napoli sa fie o continua sursa de stres.

Si daca tot eram acolo, am mai bifat un obiectiv de care aflasem exact in preziua plecarii: Il Chisotro din Santa Chiara, gradinile de portocali cu coloane si banci acoperite cu ceramica colorata ale unei foste manastiri, aflata destul de aproape de Capela. Incinta mi-a amintit de Lisabona, iar bancutele acoperite cu ceramica aveam sa le descopar in cateva zile si in Capri si mai ales Anacapri.

Gradina este o oaza incredibila de liniste, lumina si culoare fata de restul centrului orasului, in care se afla. Si acum daca stau sa ma gandesc, nici nu o fi fost vreo fosta manastire, dat fiind ca la iesire am trecut printr-un mic magazin cu produse realizate in diferite manastiri (care nu avea cum sa nu-mi aminteasca de fratele sau mai mare din Abbaye de Senaque din Provence), cu dulciuri, lichioruri, sapunuri si creme realizate in varii manastiri din Italia, inclusiv la fata locului – deci ceva maicute or fi fost pe-acolo sa se ocupe de productie, desi nu le-am vazut.

Evident nu puteam pleca din locul de nastere al pizzei fara a manca si noi o pizza la mama ei. Tot cautand am tras din varii clasamente concluzia ca pizzeria Sorbillo ar fi in top in acest moment. Ca si Capela, pizzeria se afla intr-o cladire pe langa care, daca nu te-ai documentat in prealabil, poti trece fara sa o bagi in seama – daca reusesti sa faci abstractie de cozile de la intrare. Noroc cu faima sa si cu coada stufoasa, pentru ca eu altfel nu as fi intrat intr-o cladire cum e cea de la Sorbillo nici batuta. Eu inteleg ca orasul e vechi, unul dintre cele mai vechi locuite continuu, datand de pe la 600 inainte de Christos, cand a fost infiintat de… greci (Napoli = Neo Polis= Orasul Nou – pe atunci), dar cladirea de care vorbesc chiar e intr-un fel: acoperita de niste schele rablagite, care fura si ele din spatiu si din lumina, cu graffiti peste tot… in fine.

Stiam ca deschide la 12 si ne-am infiintat la fix – am prins cred penultima dintre cele cateva zeci de mese, aflate atat la parter cat si la etaj – nu va inchipuiti cine stie ce saloane, cladirea este una veche, intunecata, iar la masa stai practic cu picioarele in sacosele vecinului. Pizza ca pizza, dar… intr-un colt ochisem inca de la inceput o vitrina frigorifica plina cu niste paharute ceva mai mari decat un degetar. Carora nimeni nu le dadea nicio atentie. Toata lumea halea pizza si pleca – ca la moara; nu de alta, dar jos coada era tot acolo.

Intreband eu despre ce e vorba, mi s-a spus „Dolcetti” – de parca eu nu ma prinsesem ca erau dulciuri. Pareau sa fie de vreo patru feluri, dar eram deja ghiftuite la capacitatea maxima – pizza de acolo da pe dinafara din farfurie la propriu – asa ca ne-am limitat la trei degetare: am luat o inghititura… nu pot sa descriu in cuvinte; i-am intins si fiicei mele minunatia, fara niciun comentariu, urmarind-o apoi cum se schimba la fata. In momentul ala as fi platit inca o data pretul pizzei (care nici nu e scumpa, undeva in jur de 5 EUR, toate pizzele avand numele cuiva din familie – o familie care se mandreste cu nu mai putin de 21 de pizzaioli in randurile sale), as fi dat deci bani doar sa nu fi mancat-o pe toata, sa fi lasat loc pentru acele dulciuri care… nu, nu am cum… Si nimeni nu lua vreun dulce; doar noi, dandu-ne ochii peste cap si oftand – de placere si de frustrare ca nu mai aveam unde baga. Deci daca ajugeti pe acolo…

Ne-am rostogolit cu greu catre Muzeul Arheologic din Napoli – si bine am facut ca l-am trecut si pe el pe lista, chiar acolo, la fata locului. Pentru ca tot ce s-a descoperit la Pompei este acolo. Si nu numai.

La intrarea in muzeu ne-au intampinat, neasteptat, doua statui mari de… daci. Emotionante, nu doar pentru urmasele lor, atitudinile lor simultan demne si umile. Nu aveau sa fie insa nici pe departe cele mai mari statui – muzeul adaposteste probabil sute de sculpturi. Acolo am vazut cele mai mari statui pe care le-am intalnit vreodata, gigantice. Pe podele, copilasi adusi cu scoala, punand intrebari si primind explicatii.

Muzeul gazduieste una dintre cele mai mari colectii de artefacte romane, ale carei baze au fost puse inca din secolul al XVI-lea – colectia Farnese; familia Farnese – una dintre cele mai puternice familii romane, care a dat printre altele un papa si varii cardinali. Principala piesa a colectiei: Taurul Farnese, un ansamblu inalt de circa 4 metri, o copie din perioada romana a unei opere grecesti mai vechi – sau poate chiar un original grecesc (?), cea mai mare opera antica sculptata dintr-un singur bloc de marmura, se pare. Din nou, nici despre ea nu auzisem…

O parte dintre mozaicurile si frescele smulse din Pompei si aduse aici imi erau insa cunoscute. Chiar stiindu-le din cartea de istorie, nu poti sa nu ramai incredul in fata a ceea ce se realiza acum circa 2000 de ani: finetea mozaicurilor, combinatiile de culori… absolut incredibile. Pacat insa ca Pompei a fost despuiat de toate acestea. Cu siguranta impactul lor asupra privitorului ar fi fost cu totul altul la fata locului, fiecare grupate in variile cladiri de unde au fost desprinse.

Ceea ce mi s-a parut insa cel mai incredibil in muzeu este un vas despre care toata lumea a jurat ulterior, cand le-am aratat pozele, ca trebuie sa fie ceva baroc, date fiind executia, minutiozitatea… Am tot citit de atunci despre Vaso Blu/ Vaza Albastra descoperita in secolul al XIX-lea la Pompei – nici despre ea nu auzisem si nu stiu de ce nu mi-o amintesc pe surata sa, Vaza Portland, de la British Museum – rusine! Vaza Albastra este considerata proprietatea cea mai valoroasa a Muzelui Arheologic din Napoli, vasele de acest tip, Imperial Roman cameo (vase romane imperiale de tip camee) fiind extraordinar de rare – oricat am rascolit pe net am gasit doar trei cu totul. Fara sa stiu pe moment despre ce era vorba, am stat si am dat tarcoale vazei cu modele de sticla alba pe sticla albastru inchis, amutita de frumusetea ei. Si nici acum nu-mi vine sa cred ca in urma cu aproape 2000 de ani se facea, iata, si asa ceva…

Deci daca mergeti in Napoli nu ratati nicidecum acest muzeu, atat de pe nedrept ignorat – caci toata lumea vorbeste de Luvru, de Vatican… Corect, dar sa nu uitam acest cufar de comori, pe care eu una nici nu mai stiu cum am ajuns sa-l descopar, in chiar ziua vizitei in Napoli.

Una peste alta, Napoli are ce oferi. Si cu siguranta mai sunt multe de vazut – noi am petrecut doar circa o jumatate de zi acolo.

Pe stradutele sale care ba urca ba coboara, pietruite cu granit negru, stramte si umbrite, pe langa impresia de saracie pe care da, intr-adevar ti-o lasa in cea mai mare parte orasul al treilea ca marime din Italia dupa Roma si Milano, ceea ce m-a socat au fost drapelele alb-albastre care nu lipseau de pe nicio cladire, macar doua-trei ferestre sau balcoane fiind pavoazate astfel. Cifra 3 fiind omniprezenta alaturi de numele orasului si culorile echipei locale de fotbal, am dedus corect ca SSC Napoli devenise pentru a treia oara campioana Italiei. Si, iarasi, m-a socat omniprezenta lui Maradona, care traieste in Napoli pe fiecare straduta, la ferestre si balcoane. Aveam sa intalnesc manifestari similare in satele de pe traseul trenului ce ne-a dus in Sorrento si chiar in Sorrento, unde strada principala, Corso Italia, era plina pe toata lungimea de bannere cu toti membrii echipei.

Am plecat cu multe emotii catre Napoli, mai ales ca tocmai realizasem ca orasul este si centrul Camorrei, mafia napoletana; iar un roman pe care il incepusem chiar in seara dinaintea plecarii, scris de un autor napoletan care a devenit in ultimele luni unul dintre autorii mei preferati, Lorenzo Marone, incepe exact asa: „… supereroul meu nu avea costum, nici pelerina, nu zbura si nu era din Gotham City, ci din Napoli, care intr-un anumit sens e si mai periculos decat Gotham…” Supereroul? Giancarlo Siani, un jurnalist care tocmai implinise 26 de ani, ucis in 1985 de Camorra. Ce credeti, am mai dormit vreun pic in noaptea de dinaintea plecarii? Nu-mi amintesc sa fi facut-o. A doua zi dimineata, la ora la care ar fi trebuit sa fim in drum spre aeroport, inca dezbateam in pijamale daca, in final, mai plecam sau nu; bine, nu a fost doar spaima de Napoli, dar a contat si ea.

In final, tragand linia si dat fiind ca nu am avut parte de niciun fel de incident, clar imi pare bine ca ne-am luat inima in dinti si am inclus pe lista si acest oras atat de hulit, care chiar are multe, foarte multe de oferit – celor indrazneti.

DE LA SATOSHI YAGISAWA LA LUCINDA RILEY

Acum cateva postari pomeneam de cartea „Viata mea in libraria Morisaki„, de Satoshi Yagisawa. Intre timp am terminat cartea, cele doua pisici de pe coperta despre care pomeneam nu si-au facut aparitia – probabil fusesera adaugate doar pentru ca dadeau bine. M-am imbogatit insa cu imaginea micului anticariat din Jimbocho, cartierul librariilor si anticariatelor din Tokyo – Jimbocho, o oaza de liniste, cu micile sale magazine de carti si cafenelele primitoare, o alta lume fata de restul orasului atat de aglomerat si agitat, strapuns de zgarie-nori.

Am cautat pe net sa vad daca exista si in realitate sirurile de librarii si anticariate lipite unele de altele, inghesuindu-se neschimbate de zeci de ani, cu gramezile de carti direct pe trotuar – si da, locul acesta chiar exista, din fericire pentru pasionatii de lectura. Dupa ce am vazut imaginile, pot sa spun ca, desi nu am fost in Jimbocho, mi-am descoperit un nou loc in care sa ma retrag in mintea mea cand realitatea devine infrecventabila (stiti cum e cand esti eventual la medic, trebuie sa fii foarte relaxat pentru ca urmeaza ceva deloc placut si ti se spune: „imagineaza-ti ca esti intr-un loc frumos”? ei, daca nu stiti, mai bine).

Si tot cautand am dat de o postare a cuiva care chiar fusese acolo. Si care, pe langa descriile detaliate care te fac sa vrei sa pleci acolo maine, mentiona si un alt loc similar, de data asta un pic mai la indemana, mai exact in Marea Britanie, un adevarat booktown – oras al cartilor: Hay-on-Wye. Si am intrat si am citit si despre Hay-on-Wye si asa am mai adaugat ceva pe wishlist.

Si dintr-una intr-alta, daca tot ajunsesem in Marea Britanie, mi-am amintit de anticariatul din cel de al treilea volum al seriei „Cele sapte surori” a Lucindei Riley – preferatul meu: „Sora umbra„. Pe langa cele doua fire principale ale povestii spuse de Lucinda, unul in prezent, altul in trecut, pe langa bucuria intalnirii cu Beatrix Potter, „mama” lui Peter Rabbit si o persoana care a facut mult pentru conservarea zonei Lake District, farmecul cartii tine si de plasarea unei parti a actiunii in respectivul anticariat din Kensington.

Cand scriam despre Lucinda Riley mi-am luat ramas bun dar s-a dovedit ca ma grabisem: aveam sa mai citesc de atunci trei dintre cartile sale. Cum asa?

Prima dintre ele a fost o carte a sa mai veche, ramasa nepublicata – „Crimele de la internat” – o carte politista care contureaza un personaj care, daca Lucinda ar mai fi ramas printre noi, ar fi putut, cred, da nastere unei serii de carti politiste. Ai zice ca o carte pe care propria autoare nu s-a grabit sa o publice nu merita deranjul; si totusi, am citit carti politiste mult mai rele; in plus, tematica de la care se porneste (bullying-ul – si aici am cam dat spoiler) e din pacate mai actuala ca oricand; asa incat eu una as introduce aceasta carte pe lista lecturilor de vacanta pentru elevi – s-ar putea trage niste concluzii.

Cea de a doua a fost o carte cumparata de niste ani si ramasa cumva necitita – intre timp, evident, s-a publicat si la noi, sub numele „Scrisoarea de dragoste”, similar denumirii englezesti. Sper ca editia in limba romana a preluat si cuvantul inainte al autoarei, care pe mine m-a dat peste cap mai mult decat povestirea propriu-zisa, fiind vorba de aceasta data de fapte reale. Pe scurt, cartea a mai fost publicata o data, in 2000, sub denumirea de „Seeing Double„, autoarea scriind atunci sub numele de Lucinda Emmonds – la acel moment cartea pare sa fi fost, ca sa zic asa, omorata in fasa – impreuna cu carierea autoarei, care dupa ani buni a reusit sa-si lanseze a doua oara cariera, sub un nou nume. De ce, veti zice? Suficient sa spun ca volumul are in centrul actiunii monarhia britanica, ridica un semn de intrebare fictional asupra legitimitatii unui monarh englez si o lumina extrem de intunecata asupra serviciilor secrete britanice.

Cea de a treia carte, pe care am asteptat-o cu totii vreme de doi ani, scrisa pe baza indicatiilor Lucindei, dupa moartea sa , de catre fiul acesteia, Harry Whittaker, este, cum spuneam, mult-asteptata „Atlas/ Povestea lui Pa Salt„, a opta carte a seriei „Cele sapte surori„, serie devenita fenomen international, cu zeci de milioane de exemplare vandute. Nu vreau sa-mi iau hate, deci nu voi da spoiler. Inutil sa spun, in momentul in care mi-a fost livrata am dat deoparte tot ce mai citeam atunci si vreme de cateva zile am avut ce face – nu ca altfel m-as plictisi.

Da, stiu, „carte de metrou”, „literatura de aeroport”… care pe unde apuca sa mai intoarca o pagina dintr-o carte. Dar ca sa revin la Satoshi Yagisawa, „Cel mai important lucru este cat de mult te poate emotiona o carte.” – iar sa te tina captivat nu e cel mai rau lucru pe care il poate face o scriere, zic.

‘APA PROASPATA PENTRU FLORI’ – VALERIE PERRIN

Cartea mi-a atras atentia de la aparitia in librarii. (Tot ce are in titlu carti, biblioteci, librarii, flori…) Dar cumva m-am abtinut atunci. Nu mai stiu de ce. Insa cum tot veneau din toate partile recomandari privind-o, si cum intre timp devenise disponibila pentru imprumut…

O carte pur si simplu frumoasa. Care nu m-a intristat atat cat te-ai teme cand vine vorba de o carte a carei actiune se petrece intr-un cimitir. Ba dimpotriva, un anumit capitol m-a facut sa rad cu lacrimi si chiote, cum nu mai rasesem (demult). Mai degraba m-au facut nostalgica melodiile frantuzesti vechi la care autoarea face mereu trimitere – „Avec le temps…

Iar daca ai citit deja „Eleganta ariciului” de Muriel Barbery, o carte cel putin la fel de frumoasa, nu ai cum sa nu faci o legatura – nu doar prin faptul ca ambele „vorbesc” despre cate o portareasa care e mult mai mult decat o simpla portareasa, ci pentru frumusetea scrierii ambelor autoare, pentru detaliile delicate ale unor vieti simple, dar pline de frumusete. Iar gradina lui Violette mi-a amintit si ea de o alta, tot dintr-o carte a lui Muriel Barbery, „O delicatesa„.

Revenind la „Apa...”, am decis sa o cumpar cand ajunsesem la jumatatea cartii imprumutate; si nu m-am oprit aici, am luat, pe langa cartea ajunsa deja la cea de a doua editie in limba romana, si celelalte carti ale autoarei: „Trei” si „Diminetile iubirilor pierdute„. Pe acelea nu le-am citit inca, dar arata frumos pe noptiera – au si ele flori pe coperta :-)…

O carte (si) despre bucuriile simple, care mi-a adus aminte de unul din personajele mele preferate, Melania Lupu, al uneia dintre autoarele mele preferate, Rodica Ojog-Brasoveanu:

„Am chef sa fiu singura. Ca in toate serile. Sa nu vorbesc cu nimeni. Sa citesc, sa ascult radioul, sa fac o baie. Sa trag storurile. Sa ma invalui in chimonoul meu din matase rosie. Doar sa ma simt bine.

Dupa ce inchid portile am timpul meu. Sunt unica lui proprietara. Este un lux sa fii stapanul propriului timp. Cred ca este unul dintre cele mai mari luxuri pe care un om si le poate permite.

Da, data fiind povestea si locul in care se desfasoara aceasta in mare parte, nu puteau lipsi nici cele de mai jos:

Viata nu este decat o lunga pierdere a tot ceea ce iubesti.”

„Moartea nu isi ia niciun moment de respiro. […] Este aici, peste tot, clipa de clipa. Nimeni nu se gandeste de-adevaratelea la ea, altfel ar innebuni. Este ca un caine strecurat printre picioarele noastre, dar nu ne dam seama ca este prin preajma decat cand ne musca. Sau, mai rau, cand musca pe cineva drag.”

Dar sa incheiem cu ceva mai optimist. Despre carti. Pentru ca aceasta carte este, si ea, o pledoarie pentru lectura: „De ce mergi inspre carti la fel cum mergi inspre oameni? De ce suntem atrasi de coperte la fel cum suntem de o privire, o voce familiara, auzita si altadata, care ne intoarce din drum, ne face sa ne ridicam ochii, ne atrage atentia si poate ca ne va schimba cursul existentei?

Si ajunsa aici ma duce gandul la o carte de cu totul alta natura, o carte cu referinte stiintifice, care plaseaza lectura, in urma unor studii bine fundamentate, pe primul loc in topul activitatilor de natura sa ne odihneasca. Este vorba de „Arta Relaxarii” de Claudia Hammond: „… lectura a fost decretata, in cadrul „Testului odihnei”, ca activitatea cea mai odihnitoare dintre toate cele luate in considerare de respondenti. Un impresionant procent de 58% dintre participantii la sondaj au plasat-o pe primul loc. Iar persoanele respective se pare c-au descoperit si secretul vietii bune, fiindca ei au inregistrat cea mai ridicata potentialitate de a obtine punctaje mari pe scara care indica in ce masura un individ „infloreste” – un concept in care se combina stima de sine, telul, sensul si optimismul.” Sa citim, deci!

„FETITA DIN SCRISOARE”/ „FETITA PIERDUTA”/ „CAMERA SECRETA” – EMILY GUNNIS

Primele pagini ale „Fetitei pierdute” m-au umplut in asemenea masura de indignare incat am lasat o vreme cartea din mana. Am revenit si starea de indignare si iritare, chiar furie, a continuat, pana intr-atat incat in ziua in care am reluat cartea am reusit sa ma iau in gura cu toata lumea; simteam nevoia sa insfac pe cineva de gat – in asa masura reuseste sa transmita autoarea starea de angoasa, presiunea si tulburarea personajelor. O carte genial scrisa iar, dincolo de poveste si de personaje, ramane ideea de baza a cartii, ca si in cazul romanului de debut al autoarei, „Fetita din scrisoare„: trimiterea la o lume in care un sot isi putea inchide pe viata sotia intr-un ospiciu daca ajungea la concluzia ca ii era mai bine fara ea; si respectiv la o epoca in care vieti nenumarate de mame tinere si copii inca nenascuti au fost distruse pentru ca actiunile tinerelor nu corespunsesera preceptelor morale ale vremii; si mai erau la mijloc si interesele unor persoane aflate in pozitia de a profita intr-un fel sau altul. Doua romane manifest, pe care le recomand atat pentru mesaj cat si pentru maiestria scriiturii. Iar pentru traiul cu o persoana cu psihoza de razboi recomand si „Un nou inceput” al autoarei Kristin Hannah – din pacate nu totul se termina odata cu razboiul…

In ceea ce priveste „Fetita din scrisoare„, sunt de acord cu afirmatia din prezentarea cartii: volumul „pune la grea incercare taria emotionala a cititorului„. Cu atat mai mult cu cat trimite la evenimente reale din trecutul relativ recent al Marii Britanii. Desi cu unele fracturi de logica (ex. de unde a avut Ivy informatiile pe care i le da Elvirei chiar in prima pagina a cartii; de ce calugaritele nu isi pun problema hainelor purtate de Kitty?) cartea, nemaivorbind de faptul ca este o carte de debut, este geniala. Recunosc ca am citit-o intr-o singura zi, pentru ca… cui ii mai ardea de altceva? Noroc ca a fost o zi libera, si sarbatoare pe deasupra…

Si cautand sa vad ce a mai scris autoarea, am dat si peste „Camera secreta„, pe care o citisem de ceva timp desi este cea mai recenta carte a sa. In titlu nu mai avem acum nicio fetita, dar avem si in aceasta carte cel putin o fetita disparuta si apare si aici o rochita rosie… Si aceasta carte pleaca de la o situatie de natura sa te umple de indignare – statutul in Marea Britanie al moaselor, vazute ca si concurente de medicii barbati lipsiti de intelegere si empatie.

Trei carti deci cu un puternic mesaj feminist, care te fac sa vezi cu ochi mai putin nostalgici viata din Marea Britanie la final de secol XIX si in mare parte a secolului XX. Si, garantat, trei thrillere captivante, pe care le recomand.

„MOTANUL CARE SI-A LUAT RAMAS-BUN” – HIRO ARIKAWA

Multe carti cu pisici in ultima vreme, scrise de autori japonezi: „Motanul care voia sa salveze cartile” de Sosuke Natsukawa (am comandat-o acum hat, trebuia sa vina pana pe 29.05, cred ca scot o editie speciala, doar pentru mine), „Daca pisicile ar disparea din lume” de Genki Kawamura – cumparata, dar inca neinceputa (va amintiti de tsundoku, despre care pomeneam cand scriam despre „Pisica si orasul” – actiune tot in Japonia, autorul, de data aceasta, englez?); citesc acum si „Viata mea in libraria Morisaki” de Satoshi Yagisawa – are doua pisici pe coperta, inca nu am dat de ele in carte, dar mai e timp.

Si iata, acum putine zile, aflata in ceea ce am spus deja ca este unul din magazinele mele preferate, Takumi, combinat cu o librarie Humanitas, de pe Magheru, dau ochi in ochi cu un motanel care ma priveste hotarat de pe coperta unei noi carti cu pisici scrisa de un autor japonez – de aceasta data e o cunostinta mai veche, Hiro Arikawa, autoarea uneia din cartile despre care scriam cu mare placere acum vreo trei ani: „Memoriile unui motan calator„. Cumparat, citit (bagat in fata, pentru ca lista de asteptare la mine e enorma) in putine zile.

De data aceasta e vorba de o serie de povestiri si, bucurie mare si emotii… cu cine ne intalnim in primele doua povestiri? Chiar cu Hatchi si cu Nana, eroii romanului „Memoriile unui motan calator„. Recunosc ca, desi stiam cum se termina povestea lui Hatchi, am citit prima povestire din carte cu inima stransa, sperand absurd ca poate… poate… cine stie? De data asta…? (Mi-am amintit de o cunostinta care, dupa ce vazuse filmul „Yankeii” la cinema, insista sa mai intre o data, in speranta ca, vazut a doua oara, filmul ar putea avea un alt final. Si mi-am amintit si de cea mai recenta carte a autorului meu preferat, Fredrik Backman, „Invingatorii„, unde, desi, asa cum nu mai intalnisem pana atunci si nici dupa, autorul iti spune de la inceput ce intentioneaza cu unul din personajele tale preferate, tu te incapatanezi sa citesti cu speranta ca poate nu ai inteles tu bine. Iar la final plangi in hohote, de parca nu ai fi stiut de la bun inceput ca…. si nu ai fi avut niste sute de pagini la dispozitie sa te obisnuiesti cu ideea.)

Titlul cartii, care este si cel al ultimei povestiri, spune multe despre atmosfera generala a cartii. Pentru ca da, atunci cand iubesti un astfel de sufletel stii de la bun inceput ca vei suferi, ca intr-o zi va veni si ziua aceea… Uff… am reusit sa imi aduc singura lacrimi in ochi.

In fine. O carte dedicata amicilor nostri cu blanita matasoasa si gherute ascutite (desi iubitoare de catei si posesoare de catel, am mai nou zilnic la poarta si chiar prin gradina minim cinci pisici de varii culori si marimi – pe unele chiar le suspectez ca au stapani, dar se pare ca la mine meniul e mai ofertant; si oricum doua mic dejunuri nu au ce sa strice, nu?).

O carte care, printre altele, vine sa demoleze mitul conform caruia atunci cand intr-o familie se naste un copil, pisicii deja existente trebuie sa i se arate usa. O carte despre modurile in care un astfel de ghemotoc iti poate schimba viata, in oricare dintre etapele sale. Si va spun din experienta ca asta nu se intampla doar cu pisicile: iepurasi, perusi, catei, chiar si gugustiucii carora le puneti zilnic grau sau firimituri pe pervaz… fiecare vine in viata voastra cu arsenalul sau de gingasie, candoare si dragalasenie. Iar viata voastra nu va mai fi la fel.

Am intalnit aici chiar si un domn care mi-a amintit cumva de Ove, din „Un barbat pe nume Ove„, carte pe care nu voi obosi in veci sa o recomand. De fapt Ove avea si el o matza, nu? Cum se numeste respectiva povestire? Evident: „Dincolo de aparente„, asa cum prea bine ar fi putut avea ca subtitlu „Un barbat…

O lectura emotionanta, care sigur va topi macar o inima-doua.

Si pentru ca nu aveam destule carti cu pisici si destule carti necitite, ieri am mai insfacat una de pe un raft – avea o coperta superba, cu un ingeras de fetita si, evident, o pisica: „Ingerul Malei” – o poveste adevarata, de Mala Kacenberg. Va tin la curent.

DIN NOU DESPRE „SIMON”

La categoria „ne-am interesat pentru dumneavoastra”, dat fiind ca am lasat multe intrebari deschise, revin acum la „Simon„, cea mai recent publicata carte in limba romana a Narinei Abgarian.

Din momentul in care a aparut cartea am sperat intr-o venire a autoarei la Bucuresti. Simteam eu… asa… Si ca sa fiu sigura ca nu ratez momentul m-am abonat la newsletter-ul editurii Humanitas.

Si newsletter-ul, cand a fost sa vina, a intrat in spam. Si am aflat despre venirea autoarei la Bucuresti cand deja la intalnirea cu cititorii din libraria „Humanitas” de langa Cismigiu nu mai erau locuri. Par smuls din cap, blesteme… cum se face.

Dar pentru ca una din devizele mele in viata este „where there’s a will, there’s a way” si cum „will” era cat pentru trei, m-am infiintat in seara lansarii cartii in fata librariei. Nu eram eu singura doritoare care nu mai prinsese loc, dar cel putin am fost printre primii la usa. Si cum norocul tine cu cei care mai si fac cate ceva, la ora inceperii, o seama de persoane cu loc in sala neprezentandu-se, treizeci de aspiranti au patruns in locul lor in librarie, mai incantati decat cei care se aflau deja acolo, simtindu-se – justificat – norocosi. Eu – printre ei.

Evident la astfel de lansari de carte ajung sa puna intrebari autorului doar cei din prezidiu. Noroc ca, asa cum s-a dovedit, nu doar eu avusesem o problema cu acel fus. Lamurirea: un autor, se pare, nu este stapanul absolut al scrierii sale – personaje si obiecte apar in procesul scrierii unei carti, nepoftite, cu care insusi autorul nu prea stie ce sa faca. Si Narine Abgarian a venit aici cu exemplul paunului alb din „Din cer au cazut trei mere” , ajuns element de baza al naratiunii si prezent chiar pe coperta editiei in limba romana. Paunul se pare s-a autoinvitat in roman, autoarea nestiind multa vreme ce se va intampla cu el: se va imbolnavi… va muri…? In acest context Narine insasi a fost surprinsa cand una dintre cititoarele volumului „Simon” avea sa asocieze acel paun cu personajul Vardanius din „Simon„. Deci, ce era cu fusul? Ce vrea fiecare cititor in parte, zic…

S-a vorbit si despre numele personajului principal (urmariti inregistrarea evenimentului pe youtube, chiar merita, mai ales pentru caldura si blandetea autoarei) si despre titlul primit de carte in editiile din alte limbi (varianta „Si marea vine…” din editia catalana – daca am inteles bine – chiar mi se pare potrivita), despre viata autoarei, plecata in Armenia de la Moscova dupa inceperea razboiului din Ucraina.

Ce m-a impresionat pe masura ce timpul trecea? Faptul ca intr-o perioada in care simpla auzire a limbii ruse ne face sa ne zbarlim, o sala cu multe zeci de oameni a ascultat cu interes, empatie si respect spusele in limba rusa ale autoarei (cartea insasi fiind scrisa in limba rusa) – pentru ca in final arta si umanitatea nu tin de limba. Ci de suflet.

„GUST” – STANLEY TUCCI

Intr-adevar o autobiografie culinara, asa cum este scris pe coperta – Stanley Tucci (pe care mi-l amintesc din „Diavolul se imbraca de la Prada” si „Shall We Dance” dar nu stiu de ce nu mi-l mai amintesc din „Julie si Julia” – de revazut, deci) ne plimba prin toata viata sa, incepand cu meniurile copilariei, continuand cu mesele care l-au marcat in varii locuri din lume si, evident, cu propriile prestatii gastronomice, impartasind generos retete (aparent) mai simple sau mai complicate – nu le-am incercat inca, dar mi-am notat cateva retete vegetariene. (Si, da, am balit cam tot timpul cat am citit cartea.)
Dar nu cele de mai sus reprezinta in primul rand farmecul cartii, ci atmosfera din timpul meselor pe care le descrie, onestitatea cu care ne introduce in familiile sale (cea a parintilor si chiar a bunicilor, cea a sa prezenta) si umorul sau.

„… dupa circa patruzeci de minute am servit cei mai buni pizzocheri pe care i-am facut si probabil ii voi face vreodata. Chiar si bunicul a devorat portia sa si mi-a spus ca erau perfecti.
Avea sa moara in noaptea aceea.
Glumesc
.”
Si nu vreau sa dau spolier dar… cartea are de toate, inclusiv dramatism extrem. O sa vedeti.
Urmatorul fragment m-a dus cu gandul la o alta carte cu tematica gastronomica („O Delicatesa” a lui Muriel Barbery – carte devenita ea insasi o delicatesa, dat fiind ca nu mai e de gasit pe nicaieri si deci ma bucur cu atat mai mult ca am reusit sa pun mana la timp pe un exemplar) – da, iar imi fuge mintea la alte carti, dar am citit eu recent intr-o carte despre… citit (printre altele), ca ar fi de bine sa o iei pe campii in timp ce citesti. Deci:
In fiecare zi, pe langa scoala mea, un vanzator ambulant vindea dintr-o roaba ceea ce era in esenta o versiune populara a schiacciatei, unsa din belsug cu ulei si acoperita cu cantitati enorme de sare, in mici plicuri de hartie cerata, unor grupuri de adolescenti pofticiosi care ii inmanau o pretioasa moneda de o suta de lire. Oricat de ieftina era aceasta din toate punctele de vedere, chiar si in ziua de azi, de cate ori mananc schiacciata sau foccacia sau oricare alta versiune a lipiei italiene, acea gustare de dupa orele de clasa este standardul de aur la care acestea sunt si vor fi intotdeaua raportate.”
Cred ca fiecare avem in minte gustul si imaginea unor mancaruri din copilarie ramase acolo, in amintire… Pentru mine sunt taiteii de casa ai bunicii, lasati sa se usuce la soare; cel mai bun pilaf mancat vreodata, in curtea bisericii din sat in ziua de hram, cu mesele si bancutele rudimentare din lemn intinse pentru toata lumea; cocoseii din zahar pe bat vanduti in zilele de targ si niste figurine pastelate dintr-un soi de bezea, foarte fragile, in forma de papusele sau caluti, vandute la noi in sat, pe care nu le-am mai intalnit nicaieri altundeva. Si carnea la garnita a bunicii, si ciorba ei de „pastai cu lapte” sau „buruieni cu lapte” (atunci cand inca nu aparusera tecile de fasole si acestea se inlocuiau cu loboda sau ce se mai gasea), cu tarhon – pe care nu am regasit-o la nimeni altcineva, in niciun restaurant si pe niciun site culinar.
Am oale si tigai care au apartinut mamei mele si de care nu ma voi desparti niciodata, nu numai pentru ca „nimeni nu mai face acum asa ceva”, ci pentru ca imi aduc aminte de ea si de mancarurile extraordinare pe care le facea pentru familia noastra. Pierderea unor amintiri de familie este o pierdere personala foarte reala; sunt lucruri care nu vor putea fi inlocuite sau recreate vreodata. Dar probabil ca cele mai pretioase mosteniri sunt retetele de familie. Asemenea mostenirilor fizice, ele ne reamintesc noua din cine si de unde ne tragem si ofera celorlalti, intr-o imbucatura, istoria altor oameni, din alt loc si din alt timp.” Si asa am reusit sa inteleg si eu, in sfarsit, povestirea lui Eric Emmanuel Schmitt care da titlul volumului „Cea mai frumoasa carte din lume”. Nu glumesc. Am si scris pe blog la un moment dat ca nu intelesesem acea povestire. Acum… da. Si daca am ajuns aici, da, am si eu, atat de la mama cat si de la soacra mea, tavile lor vechi de facut cozonaci – care nu arata deloc convingator dar, atunci cand ambele au renuntat la framantatul cozonacilor, nevrand sa las sa piara si aceasta traditie la noi in familie (pentru ca in privinta tobelor, caltabosilor, ciorbei de burta si carnatilor de casa, pe mine nu ma prinzi), am preluat stafeta – cu toti acei panettone sau cozonaci comandati la cofetarie la care se poate apela acum. Si stateam acum si ma gandeam, eu gatind mai mult mancare mediteraneeana iar fiica mea, preferential, mancare asiatica (buna si asta, intr-o vreme cand gatesc mai mult… firmele de catering): iata cum incet-incet ne deschidem catre lumea larga, iar vechile retete si obiceiuri fac loc altora noi; iar din cele vechi, din ce in ce mai multe raman acolo… in trecut, alaturi de mainile dragi care ni le aduceau la masa.
Intr-o postare despre Monet scrisesem: „Ce blestem mai mare pentru un pictor al luminii cum a fost Monet? Poate doar acela de a-ti fi pierdut auzul atunci cand te numeai Beethoven.” Pot sa-l adaug acum pe lista ironiilor sortii si pe Stanley Tucci – veti intelege.
Citatul meu preferat din carte? Urmatorul fragment, dintr-un jurnal de lockdown al familiei Tucci: „Ma duc sa curat o baie sau doua, sa spal niste haine sau sa dau cu aspiratorul intr-un loc in care am mai dat cu trei ore in urma.” Nu veniti si pe aici, domnule Tucci? Daca mai si gatiti…

„SIMON” – NARINE ABGARIAN

Inca de cand citisem „Din cer au cazut trei mere” am tot urmarit aparitia vreunei alte carti a autoarei; si iata ca asteptarea a luat sfarsit. „Simon„, cu o coperta la fel de frumoasa ca si „Din cer…„, a aceleiasi Angela Rotaru, a ajuns la mine. Am simtit nevoia sa ma laud cu cartea, de parca ar fi fost o realizare a mea proprie.

Am dat-o gata in putine zile. Desi nu contine atat de multe dezastre naturale sau ale istoriei ca si „Din cer...”, mie cartea mi-a parut inca mai dramatica. Unele intamplari din carte… o, Doamne! Fereasca Dumnezeu! Unele persoanaje, la fel: fereasca Dumnezeu! Intensitatea unuia dintre acestea – bunica Susannei – este atat de cumplita incat ma intreb daca nu cumva autoarea chiar a avut in fata un personaj real din propria viata.

Primele pagini ma facusera sa cred ca aceasta ar putea fi o carte usor umoristica – dar, exceptand primele pagini si ultimele, nu, nu e o carte umoristica.

Exceptand din nou ultimele pagini, nu este o carte cu amestecul de real si ireal intalnit in „Din cer…” (si da, nu m-am inselat, „Din cer…” chiar a fost inspirata de „Un veac de singuratate„, am citit ulterior intr-un interviu al autoarei.)

O carte complexa, cu descrieri minutioase, care, abordand un subiect ramas sensibil chiar si in zilele noastre, cand prea putine subiecte mai sunt sensibile – ma refer la adulter – reuseste sa-ti dea pana la final peste cap perceptia asupra personajelor principale. Iar Simon si, zic eu, mai ales Vardanus, apar in postura meritata de salvatori, intervenind, mai ales aceasta din urma, cateodata miraculos, in viata celor patru personaje feminine principale din carte.

Autoarea isi zugraveste cu duiosie orasul natal si acele descrieri sunt cele care dau caldura si exotism cartii: „…locuinte de piatra cu verande de sticla, livezi pe a caror panza albastruie se coceau aurii fructe de kaki si gutui; munti garboviti, istoviti peste vara de rasuflarea patrunzatoare a vanturilor; ochiul de sticla al lacului indepartat reflectand albastrul palid al cerului.”

Genul de carte care ramane cu tine si cu siguranta nu se uita usor.

Finalul m-a bulversat insa in asemenea masura incat, ca si in cazul lui „Virgin Blue” al lui Tracy Chevalier, am luat iarasi cartea la mana de cum am terminat-o: calcule, scheme, care dintre eroine era cu sapte ani mai mica decat Simon? Eliza? Ba nu, stai, ca trebuie sa fi fost cineva care murise?… Ani de nastere, nepoti, mici, mari, care, cu cine, cand?

Acum daca intamplator sau nu pe trei dintre iubirile lui Simon le cheama tot cu S (Silvia, Sofia, Susanna – nume destul de europene/ americane pentru un orasel armean, zic), daca are neaparat vreo semnificatie faptul ca pe personajul care da titlul cartii il cheama la fel ca pe fariseul in casa caruia Iisus ii da iertarea de pacate prostituatei anonime din Biblie?… zau daca stiu. Asta probabil numai autoarea…

Insa, plina de frustrare, i-am cautat site-ul sa o intreb una-alta (nu glumesc) si am dat doar peste un interviu al ei in beneficiul cititorilor romani, care nu m-a lamurit cu nimica-nimicuta – probabil din dorinta de a nu da spoiler. Pesemne site-ul ei, daca exista, e scris cu chirilice, deci…

Ce ard sa o intreb? Nu atat despre mirosul marii care se tot simte in orasul care nu are nicio treaba pe harta cu marea (m-am uitat eu) – cat de cat zic ca m-am prins si singura. Nici daca intr-adevar un cocos uns sub coada cu vaselina nu va mai putea cucuriga? 🙂

Eu vreau sa stiu: ce e cu fusul acela, domnule? Fusul il gaseste Vardanus in cimitir? Si al cui era copilul Nenumitei? E important? Si de ce a atacat-o pe Melania? (asta, cumva, pot deduce si singura – prima intalnire dintre Simon si Susanna avand loc la gardul Nenumitei – dar asa e omul, mi-ar placea sa stiu sigur).

Asa ca va rog eu, cititi cartea si luminati-ma si pe mine. Mai ales cu fusul acela. Pesemne ar fi trebuit sa-mi pice cateva fise si nu imi pica absolut deloc. Multa recunostinta anticipat.