O carte care vine insotita de multe elogii, pe care am crezut-o initial pentru adolescenti, dar sincer nu stiu cati adolescenti ar face fata suvoiului de trimiteri la zeci de scrieri SF si fantasy publicate pana in 1979 – anul in care se desfasoara actiunea cartii. „Stapanul inelelelor”, „Narnia”, „Dune” si „Fundatia” am mai citit si noi, dar eroina de 15 ani a cartii pare ca nu poate respira fara a da gata cateva astfel de carti pe saptamana.
Cumva m-am regasit in adolescenta traind mai mult in lumea cartilor, pentru care restul oamenilor sunt „ceilalti”. M-a facut sa cred ca autoarea (care scrie la randul sau carti SF si fantasy) a vrut sa-i ofere adolescentei care fusese sansa unei vieti pline la propriu de magie, asa cum probabil si-o visa in 1979 – anul in care insasi Jo Walton avea 15 ani.
Pentru mine cartea este nu atat despre magie cat despre magia lecturii si dorinta de a-ti gasi prieteni la fel de pasionati de lumea cartilor. „Este asa de placut sa stai alaturi de oameni care au citit aceleasi lucruri ca tine si care gandesc la fel.”
„Aveam carti, carti noi, si pot suporta orice atata timp cat am carti.”
„Ca iertare a soarelui lumina si voios al pasarilor cant, esti mai aproape de inima Domnului intr-o gradina decat in orice alt loc de pe Pamant.”
„Daca iubesti suficient de mult cartile, te vor iubi si ele, la randul lor.”
– Aaa… batranii din Torena, bunicii, cand eu eram copil, ziceau ca…
– Ce?
– Aaa… ziceau ca-l aud doar cei care urmeaza sa moara.”
O carte geniala, complexa, cu un stil pe care nu l-am mai intalnit – ca si cum mai multe vase diferit colorate ar fi fost facute tandari iar autorul a amestecat fragmentele si apoi le-a lipit strans unele de altele, deloc insa la intamplare.
O carte cu o ironie mereu prezenta: “…inca ii venea peste mana sa spuna de unde vine, ca Franco putea a peste putred. Dar a descoperit si ca, folositi ca deodorant, dolarii fac minuni.”
O carte dura.
O carte despre „istoria ce nu se va scrie”. Care iti ofera surprize pana la ultimul paragraf. Si care m-a facut inclusiv sa ma gandesc la poezia mea eminesciana preferata: “…scrisoarea mea e ca lumina unei stele, cand ajunge in ochii tai e moarta poate de ani. E atata nevoie sa scrii impotriva mortii. E atat de crud sa scrii si moartea sa-ti acopere orice semn de speranta. Atunci, sigur atunci (…) a inteles disperarea cu care scrisese (…) , ca sa nu aiba moartea ultimul cuvant.”
„Confiteor” /”Marturisesc” – mi s-a parut foarte potrivita alegerea, pentru editia romaneasca, a unui titlu in limba latina. „… o pledoarie impotriva violentei exercitate in numele unui ideal…”
Daca s-ar putea acorda nota 25, cu siguranta ar fi pentru cartile lui Jaume Cabre. Mi-e teama ca va trece mult timp pana cand vreo alta carte, a altui autor, se va ridica pentru mine la nivelul acestora.
„Umanitatea este fara speranta.” E concluzia pe care nu poti sa nu o tragi pe masura ce parcurgi cele 864 de pagini ale cartii „Confiteor” (exact tot atatea cate are si cartea „2666” a lui Roberto Bolano pe care mi-am tot facut curaj sa o citesc – dupa „Confiteor” imi voi lua inima in dinti).
Daca in „Vocile lui Pamano” autorul pare sa creeze vitralii din cioburi colorate apartinand unor epoci diferite si diferitelor personaje, in „Confiteor” Jaume Cabre merge si mai departe, amestecand ca pe niste plastilina de diferite culori personajele negative, pana ajungi ca in plamada raului astfel creata sa nu mai stii daca ai in fata inchizitorul, nazistul, lapidatorul, violatorul, sotul adulter ucigas, asasinul platit, prietenul care iti rapeste, la figurat, si, oare, la propriu? viata.
„A ucide in numele Domnului sau in numele viitorului e acelasi lucru. Cand justificarea este ideologica, empatia si mila dispar. Ucizi cu sange rece, fara sa-ti fie afectata constiinta.” Iar aici avem de-a face doar cu raul pe care oamenii l-au facut si il fac semenilor lor. Daca ar fi sa adunam insa si raul pe care il facem de milenii animalelor, padurilor, planetei… „Umanitatea este fara speranta.”
O carte pe care simti nevoia sa o recitesti de indata ce ai terminat-o, cand, ti se pare, ai mai pus cap la cap firele atat de complexei tesaturi. Fire care se innoada mereu si mereu in jurul unui medalion, al unei tesaturi in carouri, al unei viori – am avut tot timpul in memorie filmul „Vioara rosie”, pe care cartea mi-a facut pofta sa il revad si pe care, daca nu l-ati vazut, vi-l recomand.
„… din cand in cand trebuie sa recitesc, desi recitesc doar ce merita privilegiul unei noi lecturi.
-Si ce confera acest privilegiu? (…)
-Capacitatea de a fascina cititorul, de a-l face sa se mire de inteligenta sau de frumusetea ei. (…) O carte care nu merita recitita nu merita nici sa fie citita.”
Si m-am regasit si in cele de mai jos – m-am intrebat mereu, cumparand cate un obiect vechi, care fusese viata sa, cum aratau casele prin care trecuse, cine au fost oamenii pe care i-a „cunoscut”; asa cum ma intreb si care va fi, dupa mine, soarta obiectelor ce imi vor supravietui.
„… ma distram privind cele mai inimaginabile obiecte care-si traisera viata si acum stateau cuminti asteptand a doua, a treia sau a patra sansa. Imi imaginam viata lor in diferite case si era distractiv.”
„… gandeste-te ca vioara asta a trait intamplari pe care nu le stim, sunetul ei a rasunat in sali si in case pe care niciodata n-o sa le stim, a trait toate bucuriile si durerile violonistilor care au folosit-o. Discutiile pe care le-o fi auzit, muzica pe care o fi trait-o… Sunt sigur ca ne-ar putea spune multe povesti tulburatoare.”
Fiecare noua aparitie a unei carti a Simonei Antonescu e pentru mine ca un dar, parca special pentru mine. Asta-toamna tocmai intram in libraria Humanitas de pe Magheru, preferata mea, cand am vazut-o: „Chiajna din Casa Musatinilor„. De obicei citesc mai multe carti in paralel; pentru „Chiajna” am dat orice altceva deoparte. (La peste 700 de pagini oricum nu ar fi functionat altfel.)
Despre Chiajna mai citisem, evident; cu totii a trebuit sa trecem prin paginile lui Alexandru Odobescu; iar mai tarziu aveam sa descopar „Trecute vieti de doamne si domnite” a lui Constantin Gane – care mi-a pus in fata ochilor o istorie cu mult mai palpitanta fata de ce citiseram cu totii prin cartile de istorie, neasteptat de dramatica, as fi zis, pentru meleagurile noastre; si pentru mine, care imi petrecusem adolescenta cu aventurile lui Dumas de la Curtea Frantei, cand, iata, exista si pe la noi material din belsug.
Dar imaginea Chiajnei pe care ne-o pune inainte Odobescu nu e nicidecum cea meritata de aceasta fiica, sotie, mama si nepoata de domni – si nu orice domni, caci Doamna Chiajna a fost fiica lui Petru Rares si nepoata lui Stefan cel Mare, prima femeie din istoria noastra care a condus ea insasi o oaste in batalii (a purtat se pare trei batalii in decurs de doar cateva luni, castigandu-le pe ultimele), o femeie care, intr-o perioada in care niciun barbat nu se lasa condus de vreo femeie si cel mai adesea nu pleca macar urechea la spusele vreunei „muieri”, a condus, in numele fiului sau, o tara.
Am salutat deci cu entuziasm aceasta opera complexa, care ne arata o Chiajna umana, pe care o insoteste din copilarie si pana in momentul in care avea sa parasesca pentru totdeauna Tara Romaneasca (mi-as fi dorit mult, recunosc, sa citesc cu de-amanuntul si despre ultima parte a vietii sale).
Simona Antonescu le pune fata in fata, pe de o parte, pe Chiajna (si prin ea pe oricare femeie facand parte din marile familii ale tarii, familii tanjind cu toatele, obsesiv, dupa tron), iar pe de alta parte pe Marula – personajul atipic pe care Simona Antonescu il creeaza, negustoreasa ce strabate libera cararile Europei si care alege sa puna libertatea chiar si inaintea iubirii. Din toata cartea raman in primul rand cu citatul de mai jos:
„Ii zambea rar intaii ei nascute pentru ca era cea mai apropiata de inima ei. Curajoasa. Stapanitoare. Increzatoare. Daca avea sa se dovedeasca si iute la minte, atunci intreaga ei viata avea sa fie un sir neintrerupt de frustrari, dezamagiri si intelegeri amare. (…) Avea grija ca sufletul si mintea Dobrei sa nu construiasca visuri despre o viata usoara, plina de mangaiere, ca sa nu sufere atunci cand totul se va dovedi o amagire.”
Ce legatura ar fi deci intre cele doua carti din titlu? Pe langa faptul ca e vorba de doua dintre autoarele mele preferate, ambele autoare celebre de romane istorice?
Si o carte si cealalta, una roman istoric, cealalta prezentand de aceasta data povestile adevarate din spatele romanelor istorice ale Philippei Gregory, abordeaza, direct sau indirect, problema rolului jucat de femei in istorie si a modului in care istoria a ales sa reflecte rolul jucat de unele femei extraordinare – istoria fiind, stim bine, scrisa de barbati.
„…interesele cronicarilor medievali nu coincideau cu ale noastre. (…) Astazi istoricii sunt de acord ca a scrie despre o societate fara a lua in calcul viata a jumatate din membrii ei nu poate insemna decat o treaba facuta pe jumatate.”
„Istoricii traditionali nu cauta femei energice si eficiente; iar cand nu pot ocoli prezenta vibranta a unei asemenea femei, in loc sa-si corecteze conceptia despre sexul feminim in general, o definesc drept un personaj exceptional, comparabil mai degraba cu un barbat.”
„Femeile nu exista, practic, in istorie si nu li s-a permis sa scrie istorie. In acest dublu sens, istoria a fost intotdeauna facuta de barbati.”
Si iata cum ne intoarcem la domnul Odobescu si Chiajna „sa”: „rece, posomorata„, „muiere capesa si daunoasa„. Si iata de ce salut cu atat mai mult cartea Simonei Antonescu – pe langa o lectura captivanta, interesanta si bine documentata, care mi-a adus pe alocuri lacrimi de emotie in ochi, ea vine sa faca, fie si numai Chiajnei, dreptate.
Inca o destinatie estivala care incepe cu V, una aflata inca si mai aproape decat Vourvourou.
Varna este relativ aproape de Balcic, la mai putin de o ora. Al treilea cel mai mare oras al Bulgariei dupa Sofia si Plovdiv se desfasoara in evantai la malul marii, practic un amfiteatru in care primele randuri, orasul vechi, erau cele care ne atrasesera acolo.
Bine e ca atunci cand plecati catre Varna sa aveti la voi leva; pentru ca abonament la un furnizor de servicii de telefonie bulgar nu stiu cati romani au – si fara una din aceste variante chiar nu ai cum parca. Dupa ce gasiseram printr-un noroc un loc de parcare cu plata pe una din stradutele stramte, intortocheate si inghesuite din zona veche, bucuria ne-a fost scurta. Panoul indicator aferent iti cerea sa platesti prin telefon – cu abonament bulgaresc. In timp ce ne scarpinam in cap intra cu noi in vorba un localnic, care nici-una nici doua ne plateste el, din proprie initiativa, o ora de parcare; cu chiu cu vai il convingem sa ne ia si banii, in euro, o suma de cateva ori mai mare, pentru ca… o ora nu prea ne ajuta. Pana in ziua de azi sper ca a platit si diferenta – amenda nu ne-a venit si nici rotile nu le-am gasit blocate.
Ce m-a impresionat, la fel ca mai demult in Veliko Tarnovo, a fost insufletirea localnicilor cand vine vorba de romani: si intr-un loc si in celalalt interlocutorul nostru si-a strans de unul singur, hotarat, dreapta cu stanga, intr-un gest care voia sa spuna, asa cum au afirmat si prin viu grai: „bulgarii si romanii – frati”. Eu, nu foarte convinsa de existenta unei reciprocitati din partea noastra ca popor, amintindu-mi foarte clar partea cu „bulgaroi cu ceafa groasa” a lui Eminescu din Scrisoarea a treia, m-am simtit de fiecare data foarte prost.
In fine – parcare exista si in preajma strazii Mihail Koloni, in zona centrala, intr-un soi de groapa aflata cam prin dreptul cafenelei „Starbucks” – dar iti trebuie leva.
Odata rezolvata problema parcarii, primul magazin pe care ne cad ochii este „Chilli Hills” – la momentul vizitei noastre, in iulie 2022, cel mai cool magazin din zona. Intram, ca oricum nu avem criterii, nu stim incotro ne ducem si ce ar fi de vazut. Magazinul vinde in principal produse pe baza de ardei iute cultivat local, dar nu numai. Ceea ce este cel mai cool insa este doamna de la casa, aflata la a doua tinerete, tatuata flamboaiant cu flori, frunze si fluturi in culori vibrante pe gat, fata, frunte. Ma mananca palma sa-i fac cel putin o fotografie, dar mi-e jena sa o rog, asa ca… Dupa ce luam una-alta din magazin, nu ca ne-ar trebui neaparat ceva (sticla de gin e inca la 90% din capacitate), dar chiar arata interesant ce e pe-acolo (sacosa din panza cu sigla magazinului e cea pe care o folosesc cel mai des de atunci), o rugam sa ne recomande un loc in care sa mancam de pranz.
Ne recomanda, relativ aproape, o mica terasa, destul de solicitata, „Sundogs Pub”. (Tocmai am dat zilele acestea, nu stiu cum, de biletelul cu numele restaurantului – am luat-o ca pe un semn ca ar fi cazul sa ma apuc in sfarsit sa scriu si postarea aceasta.) Daca gasiti loc la masa, locul nu e de evitat. Mergand la vale pe Mihail Koloni, spre mare, aveam sa trecem pe langa un alt local care arata promitator, „Bar Calmar” – ni l-am notat in minte pentru data viitoare.
Straduta umbroasa, linistita, cu case vechi, se termina in cel mai mare parc al Varnei, Gradina Marii. Care la randul sau se termina intr-un soi de galerie stil art deco la malul marii, lunga cat vezi cu ochii, care ascunde in fapt plaja. Ai impresia ca intri pe usa unui bar, restaurant, magazin, dar ai ajuns practic pe plaja. Sunt si ceva baruri pe acolo, locul chiar arata inedit – am inteles ca ar fi vorba de niste vechi depozite, ingenios transformate insa in aceasta constructie paravan pe care nu stiu cum sa o denumesc, pentru ca nu am mai vazut asa ceva.
Noi nu am venit cu gandul sa intram in apa – desi apa chiar arata bine: are o culoare verde turcoaz foarte atragatoare, de parca Marea Neagra de la bulgari nu ar fi tot Marea Neagra de pe la noi. O luam inapoi la deal, facem o halta la Starbucks, cu podeaua sa din sticla pe care pasesti deasupra unor vestigii romane (din ce am citit orasul e plin de astfel de vestigii, dar cum noi eram acolo doar pentru cateva ore…) si continuam catre Catedrala Adormirii Maicii Domnului, ridicata la scurta vreme dupa castigarea independentei Bulgariei de sub turci.
In drum spre Catedrala trecem pe langa cladirile a doua teatre – orasul pare sa aiba o viata culturala bogata.
Ceea ce ma impresioneaza sunt cladirile care iti fac impresia unor bomboane fondante sau torturi de nunta – roz, galbene, oranj, bleu, impodobite cu „glazuri” bogate din stucaturi albe, multe cu modele florale. Cumva ma duc cu gandul la Passau – cu casele sale la fel de pastelate; cele din Varna sunt insa mai impodobite si intr-o stare, unele, nu chiar grozava.
In zona centrala, intre „Starbucks” si „Sundogs”, o piateta/ fantana arteziana, vegheata de statuia pescarului care a prins pestisorul de aur. Lumea intra in jeturile de apa cu bebelusii, cateii… e cald, tare m-as baga si eu…
Acolo unde parcaseram, stradutele sunt umbrite si descopar ca ar fi fost destule magazine cochete prin care sa-ti bagi nasul si pe acolo. Unele cladiri, recent renovate, sunt chiar foarte atragatoare, intreaga zona are un vibe bun. Mi-ar placea sa mai pierd vremea pe acolo, dar nu mai e vreme de pierdut – avem de facut drumul inapoi pana la noi in Olimp; si mai vreau si o scurta oprire in Balcic – nu ratez niciodata.
Nu pot sa inchei fara a pomeni cosmeticele bulgaresti, de care ma leaga o veche prietenie. Prima experienta a fost cu o crema din (ce altceva?) trandafiri – insa albi, cu o aroma mai suava si… caviar. Suna bine, nu? In Varna am dorit sa reimprospatez stocul, dar crema cu trandafiri albi si caviar nu mai exista; se comercializa insa o crema din trandafiri albi si… pulbere de diamante. Asa incat in 2023, trecand prin Bulgaria venind de la greci, ma asteptam sa dau de data aceasta peste o crema de trandafiri cu adaos de… stiu eu? Lamborghini? (Aveam sa gasesc insa, ironic, doar gama de produse cosmetice locale „Wooden Spoon”/ „Lingura de lemn”.)
Dat fiind ca am inceput deja sa primesc solicitari de recomandari pentru vacanta de vara 2024, am zis ca e cazul sa ma mobilizez si sa scriu cate ceva despre cea mai recenta destinatie estivala din Grecia cu care am avut de-a face: Vourvourou, in Halkidiki, pe bratul Sithonia.
De-a lungul anilor evitaseram Halkidiki pentru simplul fapt ca, daca vreau sa-mi fac vacanta intre romani, mie mi se pare mai logic sa raman in Romania. Si oricum insulele, prin definitie, par mai… speciale. Dar cand e sa se intample…
Anul trecut ne facuseram din timp rezervari in Fiskardo; dupa 8 ani de la ultima vizita in locatia mea preferata de la greci, de-abia asteptam sa ajung. Si exact cand intrasem sa vad ce si cum cu feribotul care face o ora intre Lefkada si Fiskardo, descopar ca, vrand noi sa mergem la mijlocul lui septembrie, feribotul respectiv isi inceta cursele fix in ziua anterioara sosirii noastre; ar fi trebuit sa calatorim vreo trei ore mai la sud, sa luam un feribot care facea trei ore pe drum si nici macar nu ne lasa in Fiskardo, ci in sudul Kefaloniei. Sunam gazda, aceeasi din 2015, ne scuzam, renuntam.
Si gasim o alta cazare, recomandata calduros de cineva, in Pteleos – asta fiind pe continent, cam prin dreptul insulelor Skiathos si Skopelos – bonus. Facem rezervarea, luam legatura cu compania locala care organizeaza croaziere in insule, ba imi cumpar si niste carti de Alexandros Papadiamantis – scriitorul originar din Skiathos. (Nu m-am invatat minte ca imi poarta ghinion sa ma pregatesc beletristic inaintea vizitarii vreunei destinatii de vacanta.)
Ghinionul avea sa se numeasca Daniel – uraganul Daniel, care a facut praf Grecia in septembrie 2023 – practic de la Salonic la Atena nu mai aveai cum sa ajungi cu masina, pentru motivul foarte simplu ca nu mai existau sosele. Anulam si in Pteleos si deja incepeam sa ma gandesc sa renuntam la Grecia pentru 2023, cand primesc o fotografie – o plaja superba. Intreb prietena care se afla acolo in vacanta cum se numeste plaja – Karidi. Dau o cautare pe net si pana sa-mi aduca si alte poze cu plaja (aveam sa aflu, ulterior, ca e cea mai frumoasa plaja din Halkidiki, desi – sau si pentru ca – este complet neamenajata), internetul imi aduce deja o cazare – Karidi Beach Boutique Suites. E dragoste la prima vedere, fara doar si poate. Fac rezervarea.
Principalul avantaj al vacantelor in Halkidiki e ca poti face drumul pana acolo, cel putin din Bucuresti, „dintr-o bucata”, scutind astfel doua zile pe drum si doua nopti la cazare in plus. Vourvourou e la circa o ora de mers cu masina de Salonic, orasul unde de obicei ramaneam pentru cate o noapte, la dus si la intors, atunci cand ne indreptam spre destinatii mai indepartate.
Ceea ce ne-a fermecat in Vourvourou a fost plaja Karidi – un golf cu nisip fin, marginit de stanci spectaculoase, de pini, agave si cactusi, cu cea mai incredibila apa de care am avut parte intr-o viata de om. O apa de peruzea, in care senzatia era ca nu inoti in apa, ci in lumina. In cele trei zile intregi cat am stat acolo am petrecut in apa mai multe ore, cred, decat in toata viata mea, adunate.
Am avut in permanenta senzatia ca sunt undeva in Caraibe (asta asa, din „Piratii din Caraibe”, nu va imaginati…). O insula din Caraibe in care se vorbea… bulgara. I-am invidiat pe cei din Sofia, pentru care un sejur in Vourvourou este ceva foarte la indemana, date fiind distantele. Desi era destul de multa lume cu copii (apa ramane de mica adancime pana la distante mari in larg) nu a deranjat nimeni pe nimeni – spatiul este mare, pe uscat si in apa. Iar muzica nu am auzit decat de la cei care mai treceau din cand in cand in larg cu scuterele – nu am inteles care era rostul muzicii date la maximum in acel urlet de motoare, dar… o fi ceva.
In Vourvourou sunt multe terase prin curtile oamenilor sau chiar restaurante de dimensiuni mai mari, cum ar fi „Paris” – neincapator in ciuda zecilor de mese de pe pontonul de la malul marii. Daca mergeti aici, sa nu ratati dovleceii pane – spectaculosi, atat vizual cat si gustativ.
Noi am fost tentati insa sa vedem cum e si in Nikiti, „capitala” bratului Sithonia, aflat la circa un sfert de ora cu masina de Vourvourou. Am nimerit din prima seara la restaurantul „Arsanas” si nici ca ne-am mai dat dusi – trei din patru seri petrecute in Halkidiki acolo am fost, in ultima seara prinzand si loc la o masa direct pe plaja – romantic, dar pleci, evident, cu mult nisip in pantofi.
Daca mergeti atat la „Paris” cat si la „Arsanas”, faceti-va rezervare – nu de alta, dar sa nu mergeti degeaba.
Si luati-va de citit la voi. Asta daca nu sunteti iubitori de sporturi nautice, caz in care veti fi foarte incantati sa aflati ca in Vourvourou, cine nu are in curte restaurant, are, cel mai probabil, centru de inchiriat barci; sau si una si alta.
Noi luam in calcul revenirea in Vourvourou, poate chiar anul acesta, cine stie? Pentru noi locul a fost o surpriza mai mult decat placuta, conform zicalei: „Cand soarta iti refuza ceva, e pentru ca ti-a pregatit ceva mai bun.”
„… artistul nu e un mestesugar, ci un creator care se serveste de ratiune, cultura si imaginatie pentru a realiza o opera al carei merit este atat ideea, cat si executia.”
„Cea mai importanta in opera pictorului e crearea unei povesti.” Andre Rouveyre
Din seria de biografii romantate de la Polirom o citisem doar pe a Mariei Tanase, pentru ca… Simona Antonescu.
Biografia romantata a lui Pallady am achizitionat-o din libraria mea preferata din Sibiu, libraria Humanitas (ramasa din pacate fara concurenta acum, pentru ca libaria Habitus din Piata Mica nu a suprevietuit pandemiei) cu intentia de a participa la un club de carte pe tema cartii respective. La club nu am mai ajuns, am citit insa cartea pe care, multumita traficului „intens” de pe Valea Oltului, o incepusem deja din masina – si ma socase mai intai de toate ghinionul pe care il poate avea un om, „teapa” pe care si-a luat-o Pallady din partea istoriei: locuind de ani in Paris, unde isi avea rostul, Pallady s-a intors in aprilie 1940 la Bucuresti, pentru, credea el, o scurta perioada – nu avea sa mai revada niciodata Parisul, cucerit de nemti la mai putin de doua luni dupa; iar ce s-a intamplat in Romania la final de razboi este, iarasi, istorie.
Te-ai intreba ce il mana pe un barbat de 69 de ani, in vremurile acelea, sa plece la Bucuresti; doar citind cartea am aflat ca, desi creand aproape exclusiv in Franta, Pallady nu a avut la Paris succesul necesar – vindea aproape numai in Bucuresti; de aici nevoia de a organiza la anumite intervale expozitii in Romania.
Povestea te poarta domol, pornind cu istorii ale marilor familii boieresti din Moldova sfarsitului de secol XIX – Ghica, Cantacuzino; recunosc ca nu ma asteptam la niste destine atat de pasionale ca acelea care apar in carte; ai fi tentat sa gandesti ca o societate in asemenea masura traditionalista, tinand la aparente, reduce incidenta „accidentelor” si impune trasee mult mai putin zbuciumate; dar nu.
In carte apar, cu frecventa surprinzatoare pentru destinul omului de rand, nume sonore ale culturii romanesti si europene: Arghezi, Blaga, Tonitza, Cella Delavrancea, Profira Sadoveanu, Zambaccian, Matisse.
Eu nu am fost niciodata fan Pallady si nici cartea aceasta nu m-a transformat intr-unul, dar mi-a deschis apetitul pentru celelalte carti din serie (biografia lui Luchian este in capul listei scurte) si mai ales pentru scrierile Ancai Vieru. M-a vrajit atmosfera domoala a cartii, m-a impresionat efortul de documentare al scriitoarei. Si, da, si personalitatea clar aparte a pictorului, pe care am descoperit-o aici: „Vita de boier, aristocrat, cu replici taioase.”
„- Pierdem destui tineri. (…) Lumea asta, asa cum e facuta dupa schimbare, nu mai e pentru ei. Cand eram eu tanar, stiam ce vrem si cum sa obtinem si stiam ca avem ce arata la final. Un ogor, o turma, o casa sau o familie iti dau putere. Acum sunt prea multe lucruri pe care ti se spune sa le vrei si nu ai cum sa le dobandesti pe toate si, dupa ce nu mai incerci, ce ai de aratat la final? Ai dat o gramada de telefoane ca sa vinzi planuri pentru electricitate sau poate c-ai mers la multe sedinte despre nimic. Te-ai uitat la niste rahaturi pe internet sau ai primit niste like-uri pe youtube. Nimic palpabil.”
Tana French continua sa scrie carti politiste care sunt mai mult psihologice si, iata, si de aceasta data, intoarse spre problemele societatii actuale. Daca in „Faithfull Place” avem nostalgia dupa vechiul Dublin, in „Cautatorul” suntem intr-o comunitate rurala din vestul Irlandei, iar locul Murder Squad-ului este luat de un fost detectiv american, silit sa desfasoare aici o investigatie in lipsa oricarora dintre mijloacele pe care in mod normal se bazeaza un politist: accesul la informatiile din sistem, analize criminalistice, colaboratori, insasi autoritatea pozitiei sale oficiale.
Revenind la citatul de mai sus, imi amintesc de o „zicatoare” intalnita la un moment dat: „Nu ne zbatem (si, as zice, ne ingropam in credite, ne pierdem somnul, seninatatea si sanatatea) pentru lucrurile care ne trebuie, ci pentru lucrurile pe care le vrem.” Si ajung asa la ceea ce sustin cu orice ocazie – reclamele ne fac un rau imens, ne fac sa ne dorim lucruri care nu ne trebuie neaparat. Iar atata vreme cat o reclama la electricitate imi arata musai o vila cu peluza luminata, ca si cum asta ar fi normalitatea, cel care nu are asa ceva si stie cat de departe este de a avea asa ceva, desi poate omul a mers la scoala si munceste din greu, omul acela cum sa nu se frustreze, cum sa nu se considere un ratat? Si de aici…
In fine. Recomand, ca si pana acum, cartile Tanei French, inclusiv continuarea la „Cautatorul„, „Vanatorul„, care va aparea in martie 2024 – la ei; la noi…
Si pentru ca nu am pomenit nimic despre „Misterul ulmului„, penultima carte deja publicata a autoarei, tin sa o mentionez si pe ea – constat cu placere ca editorii de la noi au prins si ei gustul cartilor Tanei French si, desi din seria Dublin Murder Squad au ales sa publice doar o carte din sase, iata ca au adus cititorilor romani ambele carti mai noi ale Tanei, cele din afara seriei mentionate. Sper sa o tina tot asa.
Ceea ce ma urmareste de cand am citit „Misterul ulmului” e de fapt citatul de Shakespeare, din „Hamlet„, cu care debuteaza cartea: „We know what we are, but know not what we may be” („Stim ce suntem, dar nu stim ce am putea deveni.”). Si iata-ma contrazisa, atunci cand scriam mai devreme ca nu stiu ce altceva ne-ar putea influenta dezvoltarea in viata mai mult decat cartile citite. Pe langa mediu, educatie, exemple, ei bine… circumstantele. Poate mai hotarator decat orice altceva. Nu putem sti de ce suntem capabili cu adevarat pana cand spatele nu ajunge la zid, funia nu se strange in jurul gatului sau… pana cand nu ne pierdem busola.
Ceea ce promitea a fi doar o lectura usoara s-a dovedit a fi o surpriza – pe masura ce citeam despre casa in sine simteam ca totul imi devine din ce in ce mai cunoscut. Incepand cu locatia: Saint-Jean-Cap-Ferrat, in final singurul loc de pe Riviera Franceza in care am pus vreodata piciorul. Mai exact, „Casa de pe Riviera” a Natashei Lester, indraznesc sa spun, este in fapt Villa Ephrussi de Rotschild, despre care scriam in timpul pandemiei.
„… ochii i s-au oprit la gradina aflata la parter, compusa din iazuri marginite de garduri vii, tunse perfect, urne ornamentale si poteci cu pietris. Mai multe fantani arteziene se ridicau pana la Templul Iubirii din varful dealului, o copie, o informase unul dintre gradinari, […] a Micului Trianon de la Versailles.” (Nu e o copie chiar a Micului Trianon, care e un palat, ci a unui „templu” aflat in parcul palatului – dar hai sa nu fim pricinosi). Si mi-am zis: oare or fi mai multe case in Saint-Jean-Cap-Ferrat cu un astfel de templu? Si cu o gradina cu multe fantani arteziene?
„S-a intors la vila ei roz, grandioasa. Fusese construita in stil renascentist italian, ii povestise gradinarul, si rozul-pal al peretilor era scos in evidenta de benzile albe de pe balcoane, de arcadele arcuite ale ferestrelor (asta parca ar fi un pic de pleonasm…) si de coloanele din marmura care sustineau terasa de la primul etaj.” Deci cate vile roz cu alb or fi in Saint-Jean-Cap-Ferrat? Care sa aiba si un templu si fantani arteziene?
„…trecand prin golul curtii interioare, un scuar pe care trebuia sa-l traversezi pentru a ajunge la oricare dintre camere. Acestea se deschideau de-a lungul laturilor dreptunghiului.”
„Palmieri inalti, copaci de avocado si portocali se ridicau deasupra ei, pana cand a trecut printr-un portic in stil spaniol si a gasit un spatiu umbrit, cu flori stralucitoare, oranj, de floarea-paradisului si parfum greu de iasomie.” Cate case de acolo au oare, pe langa toate cele de mai sus, o gradina spaniola umbrita, cu flori oranj?
„Ii povestise si despre gradini: una japoneza, una spaniola, lapidariul plin de sculpturi, o gradina cu plante exotice si una cu trandafiri.” Deci… da.
Lasand deoparte intalnirea mea, de aceasa data in gand, dupa mai bine de patru ani, cu Villa, si intalnirea, din pacate tot in gand, cu un loc la care raman sa visez si pe care autoarea l-a introdus si pe el in carte – Eze, satul pitoresc de pe varf de stanca, aceasta carte pleaca de la o situatie cu mult mai sumbra – furtul de catre nazisti al operelor de arta din zonele ocupate – si de la doua personaje reale, pe care abia acum le-am descoperit, eroi ai luptei de rezistenta, o altfel de rezistenta decat cea din filme, fara arme, dar la fel de eroica: Rose Valland si Jacques Jaujard, ale caror eforturi si riscuri enorme asumate au permis protejarea si recuperarea, in timpul si dupa finalizarea razboiului, a zeci de mii de opere de arta franceze pradate din colectiile private ale cetatenilor francezi evrei.
Desi Villa nu este numita in carte, apare mentionat in aceasta un membru al familiei Rotschild, proprietar al unui celebru tablou de Vermeer, aflat astazi la Luvru, confiscat de nazisti in 1940 – Astronomul. Ceea ce m-a facut, de-abia acum, sa ma intreb cum de a supravietuit colectia de arta din interiorul Villei, care, alaturi de gradinile magnifice, reprezinta punctul de atractie al acestui loc: spre deosebire de alte locatii, mai putin norocoase, Villa era deja, la momentul invaziei naziste, proprietatea Academiei de Arte Frumoase Franceze, ceea ce a salvat-o.
Cartea abunda de trimiteri la opere de arta, atat picturi cat si fotografii de arta si creatii vestimentare ale unor designeri celebri. Atmosfera din zilele noastre este una de lux, frumusete si stralucire. Si am aflat ca autoarea, ca si personajul feminin fictiv contemporan, este colectionara de haine vintage – veti gasi pe net unele fotografii ale sale clar spectaculoase.
Ceea ce ma face sa iau in calcul sa mai citesc si alte scrieri ale autoarei, desi aceasta prima experienta m-a convins ca ar fi vorba de ceea ce eu numesc genul de carte „care se citeste singura” – genul mai lejer deci, iar povestea de dragoste dintre personajele fictive mi s-a parut putin… in fine (dar pesemne a fost considerata necesara, Rose Valland nefiind probabil foarte ofertanta din aceasta privinta, desi doamna in cauza a sfidat istoria si sub acest aspect), este faptul ca autoarea pare sa isi fi propus sa aduca in atentia cititorilor personaje feminine remarcabile reale, pe care sa le faca cunoscute. Deci probabil voi mai incerca la un moment dat una dintre cartile sale. Si ne mai auzim!
Am citit undeva ca a recomanda cuiva o carte e un gest de mare responsabilitate si adanca intimitate. Si am fost de acord; si va recomand aceasta carte.
Am mai pomenit-o in alte postari, dar iata ca nu pot trece mai departe fara o postare special dedicata acestei carti care m-a facut, impreuna cu celelalte aparute la noi ale autorului, sa-mi doresc pentru prima oara un kindle. Sunt dependenta de senzatia pe care o ai cand deschizi pentru prima oara o carte, cand o iei in mana, cand dai paginile, cand scoti dintre pagini semnul de carte preferat ca sa continui lectura, plus ca imi place sa fac carti cadou – si cum sa faci cadou o carte in varianta electronica? Dar nu stiu cand si daca se va mai traduce la noi o carte a lui Lorenzo Marone si nu sunt nici vestita ca as avea o rabdare altfel decat cam scurta, ma uit pe amazon si vad cate alte carti a mai scris autorul si ca ar dura doar o secunda si o fractiune din costul unei carti „clasice” ca sa incep imediat sa ii citesc cartile neaparute la noi – daca as avea un kindle.
In fine. „Un baiat ca oricare altul” m-a marcat mai mult decat celelalte carti ale lui Marone pentru ca pleaca de la un personaj real, de la fapte reale – Giancarlo Siani, jurnalistul de 26 de ani de-abia impliniti de la Il Mattino ucis de Camorra. A fost nevoie de 12 ani pentru ca mandatarii si executantii asasinatului sa ajunga, pe viata, dupa gratii. Sa spui ca i s-a facut dreptate, asa cum se obisnuieste, nu mi se pare insa potrivit – cine ii va mai da inapoi viata netraita, luata cu atata cinism?
In fine. Din nou „in fine”. In plus fata de toate cele de mai sus, nu pot sa las nenotate cateva citate, in care m-am regasit, care mi-au placut.
„Adevarul e ca n-ar trebui sa ne intoarcem sa vedem lucrurile pe care le-am iubit candva, dupa ce ni s-a schimbat privirea.” E pe undeva acel „In locu-n care-ai fost odata fericit, sa nu te mai intorci vreodata.” de care pomeneam vorbind despre revenirea mea in Bruges dupa un sfert de secol. Si totusi tanjim dupa locurile si lucrurile de atunci, ca dupa un portal spre propria viata, spre cei care eram; atunci; fericiti.
„Era un loc magic, si nu numai din cauza plantelor. De aceea m-am intors sa vad daca mai ramasese ceva din el, pentru ca intotdeauna e nevoie de magie, iti permite sa nu te increzi prea mult in lumea de afara, careia nu-i trebuie decat o clipa ca sa-ti ofileasca sufletul.”
Un citat preluat de Marone de la J.M. Barrie, autorul lui Peter Pan (din nou magie): „In momentul in care te indoiesti ca poti zbura, incetezi si sa mai fii in stare s-o faci.” Acel atat de cunoscut si adevarat „Indiferent ca iti spui ca poti sau ca iti spui ca nu poti, intotdeauna vei avea dreptate.” Cum spuneam, ne atrag in carti lucrurile pe care le stim deja, in care deja credeam.
Si un alt citat, de data asta din Rudyard Kipling – tuturor ne place sa ne notam citatele cu care rezonam, se pare: „Cuvintele sunt, evident, drogul cel mai puternic folosit de specia umana.” Evident ca m-am dus cu gandul la citatul din „Autostrada Lincoln” despre cea mai grea dependenta – e chiar intr-o postare de mai-nainte, trebuie doar sa „dati foaia”.
„Cuvintele pot deseori sa ne schimbe viata, s-o ilumineze, cum fac marile iubiri, sa ne nauceasca, zicea tata, ne intind mana si ne ridica pentru a ne conduce pe drumul pe care ar trebui s-o luam si nu avem curajul s-o facem. De secole ne spun povestile lor si ne permit sa intram in lumile lor fantastice, cuiburi in care ne putem refugia, atunci cand se intuneca.” Frumos, nu?
„… am inteles ca singurele super puteri la dispozitia noastra, sarmane fiinte umane, sunt relatiile pe care reusim sa le construim, iubirile, prieteniile, sentimentele. Calitatea acestor relatii este cea care face diferenta intre cine e super si cine, poate, e un pic mai putin. Pentru ca in seara aceea blestemata am inteles ca sunt doar un adolescent care avusese de-a face, printr-o serie de imprejurari, cu ceva mai mare decat el.
Am inteles ca sunt un baiat ca toti ceilalti.
Asa cum era Giancarlo un baiat ca toti ceilalti.
Bunica imi spusese intr-o zi ca nu exista eroi pe lume, ci doar persoane care uneori fac un gest frumos, o actiune importanta, iar apoi devin din nou ca toti ceilalti.
Giancarlo nu a mai devenit niciodata unul ca toti ceilalti.„
Aproape ca nu am cuvinte. Cartea te insfaca de la prima propozitie si nu iti da drumul cu niciun pret. O citesti cu stomacul strans si degetele inclestate pe pagini. Cred ca rareori mi-am tinut respiratia ca in momentul sariturii protagonistilor pe Bestie. Fiecare capitol e un nou soc.
O carte dura, intensa, care reuseste sa fie oribila (pentru ca asa este din nefericire viata atatora) si inaltatoare in acelasi timp. Cu siguranta nu ai cum sa nu te simti binecuvantat dupa ce o citesti, intelegand in sfarsit ce privilegiu reprezinta siguranta vietii de zi cu zi, la care nici macar nu stam sa ne gandim, o consideram ceva ce se intelege de la sine, cuvenit si asigurat. O carte cutremuratoare. De neratat. Impreuna cu „Apicultorul din Alep” a lui Christy Lefteri, ofera o imersiune sfasietoare in experienta migrantilor zilelor noastre.
Titlul in limba engleza („American Dirt„) mi se pare mult mai relevant pentru continutul cartii, pentru ca in limba engleza „dirt” inseamna pamant/ tarana dar si murdarie. Si nu va asteptati ca „american” sa tina de SUA – in definitiv cele doua Americi cuprind multe alte state iar locuitorii lor au tot dreptul de a se numi, si ei, americani.
Din intreg dramatismul cartii, pe care eu nu am cum sa-l redau aici, am ramas insa si cu citatele de mai jos – descopar foarte des in ultima vreme, in continutul cartilor pe care le citesc, elogii aduse cartilor si cititului (va va placea, cred, celor carora va place sa cititi, atmosfera din mica librarie a personajului principal al cartii):
„Cand si cand, atunci cand o emotiona vreo carte, cand un volum ii deschidea in minte o fereastra pana atunci nestiuta si-i altera pe vecie perspectiva asupra lumii, o adauga pe aceasta lista secreta.„
„… cufundarea in poveste o face sa uite o vreme unde se afla, ca si cum ar putea sa se intoarca in timp, sa intre in comuniune cu persoana care a fost cand a citit-o intai. Comuniunea aceasta i se pare atat norocoasa, cat si sacra.„
