Cartea este de nota 17 – nu, nu e o eroare. Raman in primul rand cu „eroii sunt intotdeauna barbati”… Si cu afirmatia ca, in timp ce femeile vor cumpara si citi carti scrise de barbati, este foarte putin probabil ca barbatii sa cumpere si sa citeasca carti scrise de femei.

Minutios documentata (circa o treime din numarul paginilor o reprezinta bibliografia), trebuie sa te concentrezi serios asupra ei. Nu e genul de lectura inainte de culcare, pentru ca, daca esti femeie, te va agita, indigna, ingrozi.

Abordarea este foarte complexa, acoperind multe aspecte ale vietii, de la cea de zi cu zi pana la viata politica, cercetarea medicala si dezastre.

Un subiect caruia i se acorda o mare atentie este manipularea datelor intr-o lume conceputa pentru barbati – cu atat mai periculoasa in conditiile in care creste implicarea in viata umana a inteligentei artificiale.

… cuvantul „oameni” tinde sa fie interpretat ca denumind barbati. Si, in orice caz, desi exista dovezi ca femeile pot accepta intr-o anumita masura barbatii ca modele, barbatii nu vor face acelasi lucru pentru femei. Femeile vor cumpara carti scrise de si despre barbati, dar barbatii nu vor cumpara carti scrise de si despre femei (sau cel putin nu multi dintre ei).

.. o femeie nici nu trebuie sa moara pentru a fi uitata – sau pentru ca munca ei sa fie sortita lacunei de date de gen si atribuita unui barbat.

O carte despre mitul universalitatii masculine:

Femeile realizeaza 75% din munca de ingrijire neremunerata a lumii si acest fapt afecteaza nevoile lor de deplasare. Cand urbanistii nu tin cont de gen, spatiile publice devin spatii masculine in mod implicit. …Femeile au un drept egal la resursele publice.

Un studiu australian a descoperit ca timpul dedicat treburilor casnice este cel mai echilibrat din perspectiva genului pentru barbatii si femeile necasatorite; cand femeile incep sa coabiteze cu barbatii, „timpul dedicat treburilor casnice creste in vreme ce pentru barbati scade, indiferent de statutul lor profesional”

Locul de munca traditional este adaptat vietii unui angajat mitic negrevat de sarcini. El – si implicit este un el – nu trebuie sa se preocupe de ingrijirea copiilor si a rudelor in varsta, de gatit, de curatenie, de programarile la medic si de cumparaturi, genunchi zgariati, batausi si teme pentru acasa, baie si culcare, si luatul de la capat a doua zi. Viata sa este impartita simplu si usor in doua parti: munca si timpul liber.

Amenintarile provin dintr-un loc al fricii. De fapt, o teama determinata de decalajul-de-date-de-gen: unii barbati, care au crescut intr-o cultura saturata de voci si chipuri masculine, se tem de ceea ce percep ca fiind tentativa femeilor de a acapara puterea si spatiul public, care le apartin de drept. Aceasta teama nu se va risipi pana ce nu vom completa acel decalaj de date culturale de gen si, in consecinta, barbatii nu vor mai creste percepand sfera publica drept domeniul lor de drept.

Trebuie sa abordam urgent clivajele de date de gen in ceea ce priveste asistenta postdezastru, deoarece nu exista indoiala ca lumea devine mai periculoasa in urma schimbarilor climatice. Potrivit Organizatiei Meteorologice Mondiale, lumea este de aproape cinci ori mai periculoasa decat in urma cu 40 de ani: intre 2000 si 2010 au avut loc 4396 de dezastre naturale provocate de inundatii, furtuni, secete si valuri de caldura, comparativ cu 743 de dezastre naturale din anii 1970. Ingrijorator?

Un alt, din pacate (doar) mit: mitul meritocratiei – Orchestra Filarmonicii din Philadelphia nu a avut in componenta sa femei in cea mai mare parte a secolului XX. … Astfel incat a fost ceva remarcabil cand proportia de femei in aceasta orchestra a crescut statistic de la 0% la 10% in zece ani. Acel ceva au fost auditiile in orb.

De prea multa vreme am clasificat femeile ca pe o deviere de la umanitatea standard si de aceea au picat in capcana de a deveni fara identitate.

Dovezile potrivit carora femeile sunt lasate deoparte de comunitatea medicala sunt coplesitoare. Corpul, simptomele si bolile care afecteaza jumatate din populatia lumii sunt respinse, tagaduite si ignorate. Si totul este rezultatul decalajului de date combinat cu credinta inca larg raspandita, in fata tuturor dovezilor pe care le avem, ca barbatii sunt fiintele umane standard.

Analiza unor date cantitative recente a descoperit „dovezi convingatoare” ca tarile in care femeile sunt tinute in afara pozitiilor de putere si tratate ca cetateni de rangul doi sunt mai putin susceptibile sa fie pasnice.

Nu dezastrul te omoara: In prabusirea ordinii sociale care urmeaza dupa razboi, femeile sunt mai grav afectate decat barbatii. Nivelurile violului si ale violentei domestice raman extrem de ridicate in asa-numitele contexte postconflict, „pe masura ce luptatorii demobilizati pregatiti sa foloseasca forta se confrunta acasa cu roluri de gen transformate sau cu frustarile somajului.”… Eliminarea decalajelor privind datele de gen nu va rezolva in mod magic toate problemele cu care se confrunta femeile… Pentru aceasta ar fi nevoie de o restructurare masiva a societatii si de incetarea violentei masculine.

O carte despre „un om frumos care face totul ca sa para urat.” O carte despre viata, despre fericire, despre trecerea timpului, despre aspiratii. O carte frumoasa despre multe teme triste, apasatoare.

E cartea care mi-a facut cunostinta cu Lorenzo Marone, pe care am mai pomenit-o si despre care am stiut ca merita propria ei postare. Pentru ca uite numai cate citate, zic eu, memorabile.

„… pana la o anumita varsta am dus o existenta destul de „normala”, fara emotii deosebite. Problema e ca atunci cand te apropii de sfarsit, incep sa te viziteze noaptea multe glascioare iritante care susotesc insistent: Hai, misca-te, nu lancezi in casa, fa ceva nebunesc, incearca sa gasesti un remediu pentru toate lucrurile „nefacute” din mizerabila ta viata. (…) Nu-i deloc simplu sa recuperezi timpul pierdut, in cativa ani trebuie sa corectezi o existenta. Aproape imposibil. Ciudat, cand incepi sa intelegi cum stau lucrurile suna gongul…”

„Se stie, un lucru de care te bucuri, indiferent daca este o masina, o casa, un serviciu, sau chiar o femeie, se consuma ca o lumanare. Nu ne vom obisnui insa niciodata cu ceva ce nu avem. „

„… daca doresti ceva, asteptarea se transforma in speranta si face ca timpul sa fie demn de trait.”

„Credem ca viata nu se termina niciodata si ca dupa colt exista intotdeauna noutatea care va schimba totul. E un soi de tragere pe sfoara pe care o facem cu noi insine, in asa fel incat sa nu ne suparam prea tare pentru un esec, o sansa disparuta, un tren pierdut.”

„Credem ca nu avem nevoie de nimeni pana cand ne dam seama ca nu mai avem pe nimeni.”

„Iti petreci viata crezand ca intr-o buna zi se va intampla ceea ce speri, numai ca ajungi sa-ti dai seama ca realitatea e mult mai putin romantica decat crezi. E adevarat, uneori visele se prezinta la usa ta, dar numai daca ai avut grija sa le inviti. Altfel, poti fi sigur ca vei petrece seara singur.”

O carte dura. O carte care pe mine a ramas sa ma obsedeze – acel biet pestisor rosu…

Si cu un final dramatic, care reuseste sa se transforme intr-o pledoarie pentru viata si pentru micile bucurii care o tes.

„Imi place mirosul de mancare gatita care vine de la fereastra deschisa, sau perdeaua care vara se da usor la o parte pentru a lasa sa treaca vantul. Imi plac cainii care, pentru a te asculta, isi inclina capul, sau o casa proaspat varuita. Imi place cand o carte ma asteapta pe noptiera. Imi plac borcanele cu marmelada si luminile galbene ale orasului. (…) Imi place cine stie sa ceara iertare. Imi place cine inca n-a inteles cum sa se descurce in lumea asta. Imi place cine stie sa ceara. Imi place zambetul copiilor mei. Imi place cel care stie sa se iubeasca. (…) Imi place cel care lupta in fiecare zi sa fie fericit.”

Si care, dat fiind faptul ca autorul a publicat relativ recent o carte care il are ca personaj pe acelasi Cesare Annunziata („La vita a volte capita”), poate nu este un final.

„Copacii sunt poeme pe care le scrie pamantul

Pe cer. Noi ii taiem si ii prefacem

in hartie, ca sa putem sa imortalizam neantul

dinlauntrul nostru.” (Rabindranath Tagore)

„… a tine o carte in maini fusese intotdeauna un vis interzis.”

M-a atras evident cuvantul „biblioteca” din titlu, si aparenta contradictie in termeni. Cartea s-a dovedit o distopie. O lume in care a poseda o carte tiparita pe hartie devenise o crima. O poveste trista, despre singuratate si izolare.

„O carte poate sa arunce in aer fiinta care erai pana atunci si sa dea nastere uneia noi.”

„Doamne fereste!” Asta este reactia pe care am avut-o la terminarea acestei carti. Dar nu oricum, ci „DOAMNE FERESTE!” Un thriller care merita sa se numeasca thriller.

„… presupun ca asta inseamna sa fii parinte, nu? Sa faci ce e mai bine pentru ei, indiferent cat de tare te doare.”

Cam asa cred ca se poate sintetiza tot ceea ce se intampla in aceasta carte. Cu multe surprize, tensiune, incertitudini, pagini pe care le citesti incredul.

Situatii greu de conceput, chiar ma intrebam de unde i-a venit ideea, dar scriitura autorului te ia cu el si, cel putin la final, eu nici nu m-am mai miscat; doar dadeam paginile.

Nu mai citisem nimic de John Marrs, dar sigur o voi mai face – sau cel putin imi propun – lista e atat de lunga…

„Mai bine sa calatoresti plin de speranta decat sa ajungi” – cu acest proverb japonez debuteaza volumul „Wabi-Sabi” al lui Francesc Miralles. Nu au trecut „decat” sapte ani de cand, scriind despre romanul „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici”, al carui coautor este Miralles, imi propuneam sa citesc si aceasta scriere a sa. I s-au adaugat si „Iubire cu i mic” si „Biblioteca de pe luna”.

Afirmatii in spiritul celei de mai sus, gen „conteaza mai degraba calatoria decat destinatia” am tot intalnit; si ajung sa ma gandesc mereu la acel vanzator de ceai din „Alchimistul”lui Coelho, refuzandu-si pana si calatoria in sine, ramanand doar la speranta si vis.

„Wabi-Sabi” este in fapt o continuare la „Iubire cu i mic”. Si daca in „Wabi-Sabi” autorul afirma ca „… am inteles ca nu singuratatea, ci ceilalti reprezinta calea cunoasterii de sine. (…) Cel mai greu, arta suprema, e sa intretii relatii cu cineva diferit de tine, caci abilitatea noastra in acest domeniu ne da adevarata masura ca fiinte umane”

in „Iubire cu i mic” mi-au retinut atentia cele de mai jos:

„Pentru prima data intelegeam ca valoarea noastra se masoara mai ales dupa binele pe care-l facem altora.”

Acum… daca stai sa te gandesti putin, cele doua afirmatii nu se resping una pe cealalta, ba chiar se si suprapun cumva, amandoua vorbind despre relationarea cu cei din jur – singuratatea fiind una dintre temele acestor scrieri cu, mi s-a parut mie, un caracter autobiografic destul de prezent.

Ce mi-a placut insa mult este urmatorul poem, „Satisfactii”, prezent in paginile „Iubirii cu i mic” – si care nu-i apartine lui Miralles, ci lui Brecht

„Prima privire aruncata pe geam cand te trezesti,

cartea veche regasita,

chipuri entuziaste,

zapada, schimbarea anotimpurilor,

ziarul,

cainele,

dialectica,

dusul, inotul,

muzica veche,

pantofi comozi,

sa intelegi,

muzica noua,

sa scrii, sa plantezi,

sa calatoresti,

sa canti,

sa fii amabil.”

Si cu ultimul vers inchidem cercul si ne intoarcem cumva la cele doua citate de mai sus, zic.

„..este in regula sa nu faci tot timpul tot ce se asteapta de la tine. (…) Felul in care crestem – adica felul in care ne-au crescut parintii nostri – ne-a pregatit sa consideram ca e treaba noastra sa fim absolut corecte in tot ce facem. Dar nu asta e treaba noastra, Iepuras. Nu pricepi? Putem avea propriile noastre ganduri, propriile noastre vieti interioare. Putem face absolut ce vrem, cu conditia sa invatam sa nu ne mai pese atat de mult de ce crede lumea.”

Pe langa actiunea captivanta si in final surprinzatoare (ajungi sa-ti pui problema daca ti-e atat de foame incat sa merite sa te intrerupi ca sa mergi sa mananci – s-a dovedit ca nu imi era chiar atat de foame…), cartea aduce in fata cititorului si diverse tipologii feminine din varii generatii, prezentate mai ales prin perspectiva relatiilor cu barbatii din viata lor si cu societatea in general, relatii care, datator de speranta, devin de la o generatie la alta din ce in ce mai eliberatoare .

O „intalnisem” pe autoare pe „Un rau lung si luminos” si imi promisesem atunci ca voi citi orice alta scriere a sa, deci m-am bucurat sa descopar vara aceasta „Glasul padurii”, carte insistent promovata.

Atmosfera este cu mult mai luminoasa decat cea din „Un rau…” – nu mai suntem intr-un mare oras, ci in mijlocul naturii, inconjurati de adolescenti si de membrii unei comunitati restranse, ca si de cei ai unei familii instarite.

O familie care aparent are totul, avere de mai multe generatii, influenta, putere, prestigiu. Si totusi…

„… in ultima vreme ma tot intreb daca faptul ca toate nevoile materiale ne-au fost implinite inca de la nastere a fost intr-adevar un aspect pozitiv in vietile noastre. Mie mi se pare ca ne-a provocat un soi de lipsa a aspiratiilor sau a straduintei. Chemarea, cum imi place mie sa-i zic. Cand unul dintre parintii sau bunicii nostri a simtit deja acea chemare si a implinit-o, ce mai ramane de facut pentru generatiile urmatoare?”

M-a facut sa ma gandesc la acel: „vremurile grele nasc oameni puternici, oamenii puternici aduc vremuri bune, vremurile bune nasc oameni slabi, oamenii slabi aduc vremuri grele”.

Cele mai multe carti politiste au cate un moment wow – sau se straduiesc sa-l aiba; genul acela de revelatie: „era tac’su, ba…” „Un rau lung si luminos” reuseste sa te ia prin surpindere mereu si mereu. Si nu, eu nu am ghicit cine era ucigasul. Desi captivanta (daca aveti ceva ce trebuie neaparat facut, nu va apucati de aceasta carte, nu veti mai ajunge la acel ceva, orice ar fi el) cartea are cumva un ritm odihnitor. Reuseste sa aduca in prim plan subiecte foarte serioase ca adictia, relatiile de familie, educatia copiilor, cautarea normalitatii in cele mai vitrege conditii, deciziile pe care le luam in viata, stima de sine. Cartea construieste o imagine a unei Americi intunecate, fara speranta – opusul visului american, al decorurilor colorate din filmele americane.

„… povestea care imi placuse cel mai mult era cea a Fluierasului din Hamelin. Ma infricosase felul in care personajul aparuse de nu se stie unde pentru a-i ademeni pe copii si a-i duce departe. Ma speriase si neputinta parintilor, felul in care orasul ii lasase de izbeliste, iar ei, la randul lor, isi lasasera de izbeliste copiii.

Unde ajunsesera acei copii? ma intrebam. Cum fusese viata lor dupa ce plecasera? Le fusese frig? Le fusese dor de familiile lor?

Ma gandesc la povestea asta in fiecare zi cand sunt la munca. Imi imaginez ca drogul e Fluierasul. Imi imaginez starea de transa pe care o creaza: vad transa asta in fiecare zi la munca, vad cum ii manipuleaza pe toti, cum ii vrajeste, ii subjuga, ii momeste. Imi imaginez cum ar arata orasul Hamelin dupa ce povestea se termina, dupa ce copiii, muzica si fluierasul dispar. O aud: tacerea ingrozitoare care se asterne.”

(Am auzit recent despre o legenda care spune ca acei copii, ce l-au urmat pe Fluieras intr-o pestera, ar fi iesit din nou la suprafata pe meleagurile noastre, ei fiind inaintasii actualilor locuitori ai Sighisoarei.)

„Copii cu totii, toti plecati de langa noi. Oameni ce promiteau, oameni dependenti si de care depindeau altii, oameni care iubeau si erau iubiti, insirati unul dupa altul de-a lungul unui rau fara izvor si fara gura de varsare, un rau lung luminos al sufletelor pierdute.”

Si ceva ce am mai intalnit recent, similar, in „Sirenele”; despre tendinta trairii cu capul in nisip, in bula in care, daca ne astupam urechile, ne putem amagi ca, noua cel putin, ne este bine:

„Am incercat din rasputeri sa ignor zgomotul infundat de avertisment ce-mi rasuna, precum un clopotel, in mine. N-am vrut sa-l ascult. Voiam ca totul sa ramana asa cum era. Imi era mai teama de adevar decat de minciuna. Adevarul putea sa schimbe situatia in care ma aflam. Minciuna era statica. Minciuna insemna pace. Imi convenea sa traiesc in minciuna.”

O carte pe care, dupa ce citisem „Negustorul de carti” a aceluiasi autor, o asteptasem cu drag. Mai ales ca promitea, pe langa povesti, si ceva bun de mancat.

Cartea contine o doza destul de mare de poezie. Si dans. Si muzica.

Si urmatoarele panseuri:

„…ar fi spus acum ca pentru copii lumea este ca un aluat pe care il pot framanta. In vreme ce adultilor totul li se pare ca o paine veche.”

„Viata e ca un rau plin de tot felul de mizerii. Iar unii se incalcesc in ele.”

„… inimile pot invata sa bata corect numai cand alte inimi bat pentru ele.”

„… bucuria este singurul lucru care se dubleaza atunci cand este impartasit.”

Cu un tempo destul de lent in prima parte, reuseste sa accelereze pe final si chiar sa surprinda – pe alocuri.

Preferatele mele – Motte, o batrana catelusa soricar si Anouk, personajul copil delicios al cartii, cu al sau „babubam” (baobab) si titlurile de cantecele creatie proprie, pe care va las sa le descoperiti singuri. Cine va parcurge cartea va intelege de ce nu dau citate 🙂

Tot mai multe carti ne introduc in ultima vreme in lumea unor personaje modeste: portarese, menajere… Dupa „Eleganta ariciului”, „Apa proaspata pentru flori” si „Tot albastrul cerului”, cu ale lor portarese si celebra serie „Menajera, „Colectionara de povesti” ne face cunostinta cu trairile unei menajere din Cambridge. Si cu povestile celor din jurul sau.

„Poate ca viata nu este despre a avea o poveste? Poate ca este mai degraba despre a face ceva la care sa te poti uita inapoi cu mandrie? Ceva ce simti ca te defineste.”

„Stiu ca-ti plac povestile care arata cum, in lucrurile mici, ordinare, se pot regasi maretie, talent, bunatate si curaj.”

„Cate povesti crezi ca exista in lume? Sapte? Opt? Nu-mi aduc aminte cat de multe. Am citit candva intr-o revista ca exista un anumit numar de povesti spuse vreodata. (…) Este o poveste predictibila. S-a desfasurat in cocioabe si-n palate de-a lungul si de-a latul pamantului, de la inceputul lumii. Nu exista povesti noi…”

O carte despre ceea ce, mai ales atunci cand protagonistii nu mai sunt la varsta primilor fiori, promite un – oricat de improbabil – happy-end: un nou inceput. (De altfel Sally Page a scris, dupa „Colectionara…”si un volum numit „The Book of Beginnings”.)

„…daca ar fi cunoscut-o cand era mai tanara! Sau poate ca atunci nu ar fi functionat? Poate unele relatii infloresc pentru ca se formeaza intr-un moment si intr-un spatiu anume din viata?”

Si, din nou, despre lumea lecturilor si a legaturilor pe care acestea le pot crea intre oameni – pentru ca lecturile comune vor crea mereu conexiuni, afinitati.

„Isi da seama ca discutia despre carti le-a oferit un subiect comun – o insula pe care sa se plimbe – simtindu-se bine unul in compania celuilalt.”

„O lume in adancurile careia inotau rechini. O lume in care cantecele se umflau si formau valurele, calatorind pana departe. O lume a femeilor.”

In conditiile in care de mii de ani pamantul pe care calcam este „o lume a barbatilor”, autoarea ne spune o poveste fascinanta, surprinzatoare si bantuitoare a unei altfel de lumi.

Cartea a facut, ca sa zic asa, valuri vara aceasta. Pe langa povestea captivanta spusa de o alta autoare australiana (ma gandesc si la Kate Morton) care ne invita la o plimbare in timp si spatiu, romanul are un puternic mesaj feminist.

„…Descoperise un adevar esential. Se confruntase pentru prima oara cu lumea si cu nedreptatile acesteia, cu felul in care cartile vietii sunt din capul locului masluite doar pentru ca ea este femeie.”

„Si da, uneori lumea isi fereste privirea atunci cand se confrunta cu niste fapte incomode… Cei mai multi oameni isi doresc o viata lipsita de griji si devin nelinistiti atunci cand cineva incepe sa destrame povestile pe care ni le-am ticluit pentru noi insine ca sa ne simtim bine in pielea noastra.”

Inca o pagina urata din istoria Imperiului Britanic; femei pedepsite pentru ca indraznisera sa se apere in fata barbatilor sau incercasera sa-si hraneasca familiile, exilate, trimise la capatul lumii. Dar din cand in cand, cel putin intre aceste pagini, se face si dreptate.