„Numai desenele animate, basmele si felicitarile au sclipici la final.”
„Poate ca asa se intampla cand ai trecut prin multe. Ti se tocesc toate muchiile, ca la cioburile de sticla din mare. Ori asa, ori te faci tandari.”
„Viata, imi dau seama acum, e doar o lunga marsaluire pe un camp minat si nu stii niciodata la ce pas o sa sari in aer. „
„Toata realitatea, concluzionez, este un malaxor in care sperantele si visurile sunt amestecate cu teama si disperare.”
Si cu toate cele de mai sus, cartea reuseste sa-ti dea o stare de bine care se instaleaza din ce in ce mai hotarat pe masura ce dai paginile, pentru ca la final sa stoarca si niste lacrimi.
O carte de copii (si) pentru oameni mari, cu o scriere care, fara a face apel la multe descrieri, cu fraze scurte si chiar seci, cu un anumit umor, reuseste sa transmita emotii puternice. Si speranta. Multa lume o asociaza cu stilul de a scrie a lui Fredrick Bakman. Subscriu.
O carte despre cum reusim sa ne vindecam – pe noi insine si pe ceilalti.
Personajul principal al romanului, Martha Ballard, este o persoana reala – biografia sa a castigat un Premiu Pulitzer. O femeie care, la propriu si la figurat, a scris, la final de secol XVIII, istorie.
„Memoria este un lucru perfid, care se deformeaza si se suceste. Dar hartia si cerneala primesc adevarul fara emotii si il redau fara partinire. Cred ca acesta este motivul pentru care atat de putine femei sunt invatate sa citeasca si sa scrie. Numai Dumnezeu stie ce ar face ele cu puterea penei si a cernelei la dispozitia lor. Nu sunt Dumnezeu – si nici nu doresc sa fiu -, dar, find la curent cu multe din ceea ce se intampla in spatele usilor inchise din acest oras, stiu bine ce secrete ar putea fi consemnate, apoi dezvaluite mai tarziu, daca mai multe femei s-ar apuca sa scrie.”
O carte fascinanta, captivanta, in special spre final, cand cu greu ma induram sa o mai las din mana.
Apare din nou o moasa, o femeie sigura pe ea, o luptatoare, ca si Dearbhla din „Paznicul de noapte”, ca si femeile moase din „Camera secreta” a lui Emily Gunnis – de data aceasta insa, un personaj real, dar cel putin la fel de fascinant. O institutie in sine, asa cum trebuie sa fi fost in trecut aceste femei fara de care viata in comunitatile lor nu ar fi fost de conceput. Una dintre putinele meserii permise in epoca femeilor, al caror rol se dorea a fi fost doar „pe langa casa”, nascand si crescand copii, supuse sotilor lor.
Intr-o lume violenta si nesigura, in care multi barbati traiau conform principiului „Vad, vreau, iau!” iar femeile erau lipsite de putere, de credibilitate, de mijloace, de valoare, lasate la bunul plac al celor care le inchideau gura cu cinicul „oricum nu te va crede nimeni” – din pacate adevarat, Martha Ballard a reprezentat exceptia.
Cartea are si multe momente luminoase, legate in primul rand de viata membrilor familiei Ballard – si ei, personaje reale. O carte la care cred ca imi va placea sa revin candva. Si cu siguranta mi-ar placea sa mai citesc din cartile istorice ale autoarei.
Cui i-au placut „Darul Stelelor” sau „Acolo unde canta racii”, eu zic ca ii va placea mult si „Raul inghetat”.
Cartea cea mai cunoscuta a acestui autor multipremiat, ecranizata si avand si o continuare recent aparuta – „Long Island”. Cu ea am facut cunostinta cu Colm Toibin, intrat astfel pe lista autorilor mei preferati.
„Aici era un nimeni. Nu doar pentru ca nu avea niciun prieten sau familie: era mai degraba ca o fantoma in camera asta, pe strazi in drum spre serviciu, in raionul de la magazin. Nimic nu avea sens… Aici nimic nu era parte din ea.”
Tema emigrarii – una care a marcat poporul irlandez. Cartea poate parea previzibila pana la un punct dar reuseste sa te surprinda, sa iti induca o stare de tensiune, pe langa atmosfera cel mai adesea dureroasa – durerea dezradacinarii, a pierderii cuiva iubit, teama de singuratate, sacrificiul.
Lucrurile par sa capete un sens incetul cu incetul, par a se aseza in matca lor. Pana cand totul este pus sub semnul intrebarii, ceea ce parea strain devine (din nou) familiar, ceea ce reprezenta viata de zi cu zi isi pierde importanta.
Oare exista mereu o cale de intoarcere? Si daca da, incotro?
„… zanele sunt la fel ca noi; persoana de langa tine ar putea fi una, iar tu nici nu ai sti.”
Putin datatoare de fiori cea de a doua carte a lui Evie Woods pe care am citit-o. Pentru ca aici partea magica tinde sa fie cea predominanta, autoarea decizand sa se inspire din folclorul celtic: zane – dar nu dintre acelea dragalase gen Disney sau Cicely Mary Barker – vezi mai jos. Ci unele care, in functie de comportamentul umanilor, pot deveni uracioase si chiar foarte periculoase.
Genul de zane ce mi-a aparut si in „Printre ceilalti” a autoarei Jo Walton, despre care am scris la un moment dat. Ocupandu-se printre altele cu schimbarea copiilor – „ocupatie” pe care o mai intalnisem mentionata in „Changeling” a lui Matt Wesolowski si chiar la un moment dat in seria foarte celebra „Outlander”a Dianei Gabaldon.
O carte deci mai sumbra, cu locuri blestemate, case bantuite… dar si cu doua povesti de dragoste. Si cu obisnuita de acum structura a scrierilor autoarei, cu povesti ce se desfasoara in paralel in prezent si trecut si un manuscris secret care sa faca legatura intre ele.
Ce am marcat cu „lipicele”in carte?
„Cei care nu cred in magie nu o vor gasi niciodata.” Roald Dahl
„Daca ne pierdem povestile, ne pierdem pe noi insine.”
„… am vorbit, dar intotdeauna cu un soi de politete fortata. Ca si cum am fi fost doi straini care incearca sa nu-l ofenseze pe celalalt. – Inteleg; ati ajuns sa spuneti ceea ce credeati ca vrea celalalt sa auda. Cu totii avem frica asta, sa nu pierdem relatia.” Dar presupun ca sfarsim prin a ne pierde pe noi insine.”
Si pentru ca o trecusem pe Evie Woods pe lista scriitorilor preferati, am achizionat si „The Mysterious Bakery on Rue de Paris” – inteleg ca la anul, prin februarie, apare si cea de-a patra carte a autoarei, „The Violin Maker’s Secret” – voi fi pregatita „la primire”.
„Brutaria misterioasa…”are o atmosfera mult mai luminoasa, in fapt atat de luminoasa incat am citit cartea aceasta cu portia, cate putin in fiecare seara, ca sa dureze cat mai mult; ca pe dulceata din borcan, savurata lingurita cu lingurita. Genul de carte care sa iti asigure o stare de confort la finalul zilei. Si care sa te faca sa-ti ploua in gura non stop. Ca doar suntem intr-o brutarie, si nu una oarecare. Una care adaposteste o poveste din trecut; si un ingredient secret, cu totul extraordinar, capabil sa schimbe perceptii si… destine.
Avem si aici o scriere misterioasa – de aceasta data un vechi carnetel de retete. Care debuteaza cu o reteta de ciocolata calda: „Chocolat chaud pour rechauffer l’ ame” – exact ceea ce face si aceasta carte – incalzeste sufletul.
„A fost odata o fata care a devenit invizibila astfel incat cuvintele ei sa nu fie la fel.”
Am auzit pentru prima oara ideea ca opera lui Shakespeare nu ar fi fost scrisa de Shakespeare chiar din gura ghidului care ne insotea in Stratford upon Avon, orasul in care dramaturgul englez s-a nascut si a murit. Dupa care am vazut filmul „Anonymous”, in care contele de Oxford aparea ca autor din umbra al pieselor lui Shakespeare. Iar in cartea lui Jodi Picoult facem cunostinta cu un alt prezumtiv autor al unora dintre cele mai cunoscute piese („Romeo si Julieta”, „Hamlet”, „Othello”, „Visul unei nopti de vara”, „Poveste de iarna”, „Imblanzirea scorpiei”, „Negutatorul din Venetia”…) – de data aceasta o femeie, Emilia Bassano. Si nu orice femeie, ci prima poeta publicata in Anglia.
Motivele pentru care atat contele de Oxford cat si Emilia Bassano si-ar fi lasat operele sa fie prezentate ca apartinandu-i altcuiva (nu mai intalnisem termenul „alonim”) le veti gasi in film si in carte. Argumentele pentru care se considera ca Shakespeare doar si-a pus semnatura pe piesele de teatru si sonetele care l-au facut cunoscut, de asemenea – eu le-am gasit foarte convingatoare.
Cartea este impresionanta si captivanta, pasionanta, cutremuratoare. Nu ratati nota autoarei de la final – veti vedea de ce (m-a impresionat descoperirea autoarei care pare sa vina sa ii sprijine povestea de dragoste pe care a creat-o in carte, poveste care ar fi nascut la randul sau pe „Romeo si Julieta” – desi eu aici am o rezerva: atat cat imi amintesc, „Decameronul”, aparut cu circa o suta de ani mai inainte, contine o poveste foarte similara, chiar si numele personajelor parca erau asemanatoare – trebuie sa recitesc. Deci pare mai probabila varianta in care autorul sa fi preluat ideea piesei din „Decameron”.)
Cartea, mai ales in prima parte, nu avea cum sa nu ma duca cu gandul la Veronica Franco, o alta curtezana si poeta publicata, anterior Emiliei, in Italia; daca nu ati vazut filmul „Dangerous Beauty”, eu zic ca merita. Concluzia socanta: unele dintre femeile cele mai educate in epoca si care au reusit sa se manifeste ca artisti intr-o lume aproape exclusiv masculina erau curtezanele. Si imediat iti sare gandul si la alte femei educate si talentate, intr-o lume in care femeilor le erau refuzate educatia si afirmarea – gheisele din Japonia; educate si cultivate insa doar ca accesoriu masculin, exclusiv in beneficiul barbatilor.
In zilele noastre, discriminarea este departe de a fi murit: ne intrebam, intre un dramaturg femeie si unul barbat dar de culoare si homosexual, oare cine a tras „paiul cel mai scurt” ?
.”..un barbat care intra in polemica e ambitios, dar o femeie care se contrazice e doar afurisita.”
„Ai macar idee ce inseamna sa fii femeie? …Inseamna sa fii judecata constant. Pentru cum te imbraci. Pentru formele tale. Inseamna ca, de fiecare data cand deschizi televizorul, ti se spune ca trebuie sa fii mai slaba sau mai frumoasa. Inseamna ca, daca ai aceeasi slujba ca un barbat, esti platita cu mai putin. Inseamna ca daca imbatranesti in mod firesc se cheama ca te-ai delasat, iar daca iti faci vreo interventie estetica inseamna ca te straduiesti prea mult.” (Va place melodia „Scris in stele” a Deliei? 🙂 )
„Cand erai un dramaturg incepator, te bucurai de prezumtia de nevinovatie. Cand erai o autoare incepatoare, trebuia sa-ti demonstrezi valoarea inainte sa riste pentru tine indiferent cine.”
„Ce anume in vocea unei femei era atat de inspaimantator pentru un barbat? Sa fi fost oare gandul ca o fiinta inferioara putea sa fie inteligenta sau abila? Sau era chiar mai simplu de atat? Daca ea se lua pe sine in serios, si altii ar putea sa faca la fel. Alte femei. Multime de femei. Si asta s-ar putea sa erodeze puterea pe care barbatii au detinut-o dintotdeauna fara niciun efort.”
Dar: „Explozive. Opioide. Arme nucleare. Nimic din toate acestea nu se compara cu speranta, cea mai periculoasa marfa din lume.”
O metafora care mie mi-a adus lacrimi in ochi, cea a vulturului captiv in palatul regal: „Poate ca eliberarea nu e posibila cat timp am sa traiesc. Poate ca sunt aidoma pasarii aceleia si ma izbesc de pomana de geam. Dar tu – sau fiica ta, sau fiica fiicei tale – ai putea sa fii cea care va zbura prin deschizatura.”
Si alta: „Chiar daca tu nu simti umbra copacului pe care l-ai plantat, altii o vor face.”
Si o alta, mereu despre schimbare, despre speranta, despre „femeile care redau speranta altor femei”:
„… e nevoie de o suta de ani ca un rau sa-si schimbe albia, din cauza malului si pietrelor depuse la fund. Nimeni nu vede care e cauza, dar un secol mai tarziu apa curge in alta directie. Si nimeni nu poate tagadui schimbarea.”
Premiul Pulitzer 2023. Si ne-am putea opri aici, nu?
„Pentru copiii care se trezesc infometati in acele locuri intunecate in fiecare zi, care si-au pierdut familiile din cauza saraciei si a analgezicelor, ai caror lucratori de caz le tot pierd dosarele, care se simt invizibili sau care si-ar dori sa fie astfel: cartea aceasta e pentru voi.” Aceasta este dedicatia autoarei, de la finalul capitolului de multumiri.
Dar cartea este inca si mai complexa decat atat. Este despre o fata a Americii pe care cu greu as fi crezut-o posibila in zilele noastre, dar dupa ce am citit „Invatare” a Tarei Westover nu prea mai pot fi socata; despre imensa problema a drogurilor – dar iarasi, dupa ce ai citit „Un rau lung si luminos” a lui Liz Moore…
Despre o populatie despre care eu nu auzisem – melungeon – cei care numara inaintasi apartinand unui mix de trei rase: europeni, nativi americani si africani; despre rednecks, despre care mai auzisem/ hillibilly – parca si de ei auzisem… Greu sa cuprinzi in cateva cuvinte aceasta carte. Care, sa nu uitam, reuseste sa fie, pe langa cutremuratoare, si captivanta. Si in foarte multe locuri ironica. („Oamenilor le place la nebunie sa creada in pericol, atat timp cat tu esti cel pe care il pandeste si ei sunt cei care spun „Doame fereste!„”)
Pe scurt, am mai adugat pe cineva pe lista autorilor preferati. (La noi au aparut, din cate stiu, si alte doua carti ale autoarei: „Lacuna” si „Sub cerul liber stam in lumina”. )
Uitandu-ma la fragmentele pe care le-am marcat in timp ce citeam, vad acum ca acestea o iau in doua directii: trairile copiilor orfani, neglijati, exploatati si nostalgia, fara a o idealiza insa, pentru viata aproape de natura, in zonele rurale din care insasi autoarea provine si unde isi petrece viata.
„Mi-am lipit capul de geam ca sa nu ma vada nimeni daca imi dadeau lacrimile. Asta eram acum eu, pentru totdeauna? Ocupam un loc unde oamenii si-ar fi dorit sa nu fiu? Candva fusesem ceva si apoi ma acrisem, ca laptele. (…) O bucata stricata de placinta americana pe care toata lumea ar vrea s-o vada, stiti voi, aruncata.„
„Eu eram nepoftitul acasa la June. E un sentiment care se tine dupa tine ca un miros. (…) asa ceva nu se duce cu apa. Te obisnuiesti, nu in sensul bun, in asa masura incat ti se pare uneori ca toata lumea este un loc unde nu ai fost invitat. Daca ati trait asta, stiti cum e. Daca nu, cred ca aveti o viata reusita.”
„Un pamant pe care sa stai, asta e baza noastra. Punga cu dovlecei varatici si fasole pastai pe care ti-o da oricine din gradina si tot asa. Balansoarele de pe veranda, unde bunicutele se strang si tricoteaza haine pentru viitorii bebelusi ai fetelor de liceu insarcinate. Sandviciurile pe care le fac doamnele de la biserica si le dau copiilor infometati pentru sfarsitul de saptamana. Farfurii acoperite la inmormantare, muzica de estrada la nunta, o mana de ajutor la culesul tutunului. Doar vorbeam despre toate acestea si mi se si facea dor de viata cu usi care nu se incuie...”
„Voiam sa ma duc acasa. Si nu aveam casa, dar e o dorinta cu care ramai, chiar cand locul nu mai exista. „
O carte in jurul careia s-a facut multa valva in vara aceasta. Cea mai buna carte de fictiune Good Reads Choice Awards, asa cum ne spune coperta.
O carte mai putin spumoasa decat te-ar face sa crezi coperta si titlul, desi da, actiunea se petrece la malul oceanului si da, se bea multa sampanie la o nunta programata sa dureze 6 zile. O carte mult mai sobra (si sumbra) decat te-ai astepta poate. Pentru ca e vorba de protagonisti maturi si deja, pe la 40 de ani, viata a avut timp sa te „sifoneze” mai mult sau mai putin: decese in familie, divorturi, boli, cariere care par blocate… O carte, in primul rand, as zice, despre iesirea din zona de confort si, asa cum ne place tuturor, despre eventuale noi inceputuri. Si da, m-a dus un pic cu gandul la „Biblioteca de la miezul noptii”, dar numai un pic; si un pic mai mult, dar doar la inceput, la „Un barbat pe nume Ove”.
„Ii placeau lucrurile cunoscute, confortabile. Ii placeau ungherele intime in care putea citi netulburata. Cartile care se terminau intotdeauna la fel, personajele din romane pe care le recunosteai usor dupa haine. Paturile cu baldachine elaborate care o protejau de lume (…)”
„Poate ca, de fapt, toti suntem singuri. Poate ca asta inseamna sa fii om: sa te lupti mereu cu ideea ca esti o fiinta unica, limitata intr-un singur corp. Poate ca toti stam noaptea treji si ne convingem in minte ca suntem cei mai singuri oameni din lume.”
„Oamenii fac ceea ce se asteapta de la ei. Oamenii intra intr-un anumit ritm si nu mai ies niciodata din el. Aleg un model de farfurii si apoi le folosesc toata viata.”
O carte care surprinde probabil cea mai „altfel” experienta pe care o poate avea in acest moment un om – cea a vietii traite in spatiu. Am gustat lectura cartii cu atat mai mult cu cat s-a intamplat sa o incep chiar in momentul decolarii cu avionul – probabil cea mai apropiata experienta din viata unui om „normal” fata de ceea ce se intampla in carte.
Originala, profunda, umana… si foarte bine documentata.
Experiente la nivel uman, experiente la nivel planetar: „…in timp ce spectrometrul supravegheaza planeta, in timp ce ziua trece in noapte, care, la randul ei, devine rapid zi, in timp ce stelele apar si dispar, in timp ce continentele trec pe dedesubt in culori infinite, in timp ce prinde din zbor cu periuta o biluta de pasta de dinti, in timp ce isi piaptana parul si se suie obosit la sfarsitul fiecarei zile in sacul de dormit neancorat, unde nu atarna nici cu susul in jos, nici drept, caci aici sus nu exista drept, un fapt pe care creierul ajunge sa-l accepte fara sa se planga, in timp ce se pregateste sa doarma la patru sute de kilometri deasupra oricarui pamant solid in cursul noptii impuse artificial, in timp ce afara soarele rasare si apune spasmodic.”
„Spatiul este singura salbaticie pe care o mai avem. Acum, ca am cucerit si pradat toate frontierele terestre, sistemul solar in care ne aventuram a devenit noua frontiera. La atat se reduce cu adevarat aceasta mare straduinta omeneasca de a explora spatiul, se gandeste el, la o migratie animala, la o incercare de a supravietui.”
O carte pe care am asteptat-o numarand zilele. Am precomandat-o pe amazon, intrand apoi mandra intr-o librarie Waterstones, in chiar ziua in care desfacusem cartea din cutie, banuind, plina de mandrie, nevazand-o la ei in vitrina, ca eu o aveam si ei nu. Ei bine o aveau, ba chiar si cu autograf – asa ca am dat intr-o clipita mandria pe ciuda. Nu puteam sa cumpar si un al doilea exemplar – cartea este cartonata, numara cateva sute de pagini si oricum aveam sa platesc suprataxa la aeroport in doar cateva zile pentru valiza mea grea ca piatra. Ce nu am inteles insa a fost faptul ca au dibuit exemplarul lor cu autograf prin cine-stie-ce sertar, cartea nu numai ca nu era in vitrina, asa cum te-ai astepta cand e vorba de cea mai noua scriere a lui Backman, de-abia aparuta, dar nici expusa prin magazin nu am vazut-o… Ciudat… (Recunosc ca nu m-am putut abtine sa bomban pe tema – nu ca ar fi schimbat ceva, cel putin nu pe moment.)
Este prima carte a lui Backman, zic eu, despre arta. Si, ca si in cazul altora dintre cartile sale, despre prietenie (in primul rand despre prietenie), despre anii adolescentei, despre relatia parinti-copii, despre copilarii zdrobite in varii moduri. Despre violenta – violenta de la scoala, violenta domestica („The biggest threat to men’s health, statistically, is heart disease. (.) Do you know what the biggest threat to women’s health is?” „Men,” Louisa says, because all women know that.)
O carte care, contrar temerilor pe care ti le sadeste in suflet, reuseste sa fie una cu happy end. Si care a reusit in multe momente sa ma faca sa icnesc de ras:
„… Louisa has looked prouder than a cat that has just left a mouse in it’s owner’s cereal bowl” – ca veni vorba noi am primit „cadou” ieri o libelula imensa pe presul de la intrare 🙂
„… and started feeling the pockets of his shorts with an optimism that really was admirable, because there were kangaroos that had money in their pouches more often than he did.”
„As agile as a fridge, that one.”
„”Great. Tremendous. Never been better”, he grunts, getting to his feet with all the grace of a pony in high heels.”
„Once he read a book that said that people with neuropsychiatric disorders need „to make friends with their brain,” but Ted and Ted’s brain are not friends, they’re classmates, forced to do a group assignment called „life” together. And it’s not going great.”
„The birds are like tourists. They schreech and make a mess, but you’re not allowed to shoot them…”
Si care in multe momente mi-a umezit ochii, asa cum reusesc mereu cartile lui Backman:
„… the best thing about babies is that they remind us that life goes on…”
„… there’s no harder person on the planet than a romantic with a broken heart.”
„Disappointment is a powerful thing. Used correctly, it is stronger than fear, more terrible than physical pain, if you see it in the eyes of the one you love, you’ll do almost everything to make it stop.”
O carte, cum spuneam, despre arta: ” It’s art that makes me cope. Because art is a fragile magic, just like love, and that’s humanity’s only defense against death. That we create and paint and dance and fall in love, that’s our rebellion against eternity. Everything beautiful is a shield.”
„…otherwise you can’t understand what a painting can mean. That there is a speed at which a heart can beat that you can’t remember when you’ve stopped being young. There is art that can be so beautiful that it makes a teenager to big for her body. There is a sort of happiness so overwhelming that it is almost unbearale, your soul seems to kick its way through your bones. You can see a painting, and for a single moment of your life, just for a single breath, you can forget to be afraid.”
Si despre biblioteci: „… a library. You don’t have to put up with reality there. It’s as if thousands of strangers have given away their imaginary friends, they’re sitting on the shelves and calling to you as you walk past.”
„There was a comfortable chair, a safe place, and shelves filled with imaginary friends. That was why he became a teacher. Because he wanted to give that security to other children, teach them how to have adventures without moving.”
O carte despre „winks from Heaven” si cum sa devii „someone else’s postcard” – va las sa descoperiti singuri despre ce este vorba – mi-au placut mult.
Mi-au placut si multumirile aduse de autor parintilor sai, pentru ca am realizat ca si eu sunt datoare cu multumiri pentru ca ei „always made sure I had books in my hands and food on my table.”
Si acum incepe numaratoarea pana la urmatoarea carte a lui Fredrik Backman…
Terminand de scris cele de mai jos tocmai am realizat ca, fara sa-mi fi propus, am scris astazi despre trei carti care, in moduri diferite, vorbesc despre copilarie.
„Born a Crime”: O carte miraculoasa. Am inceput sa o citesc de-abia dupa ce l-am ascultat pe Trevor Noah pe youtube. Pana atunci, desi vazusem ca are rating bun, fusesem ceva de genul: apartheid, mmm…. poate nu chiar acum?…
Si , evident, ma asteptam la ceva amintiri haioase din copilarie, ce altceva sa astepti de la un comediant, nu? Si, evident, cartea chiar are o sumedenie de amintiri din copilarie si adolescenta, cu siguranta nu toate haioase, unele chiar deloc. Dar este mult mai mult decat atat.
Cartea iti prezinta de la firul ierbii starea lucrurilor din perioada apartheid-ului si postapartheid, absurditatea regulilor de segregare rasiala (care includeau de exemplu un japonez la categoria albilor si un chinez la categoria negrilor), abuzurile de tot felul – nu doar cele bazate pe rasa ci mai ales cele „traditionale”, impotriva femeilor, care azi ca si atunci, la ei ca si la noi, ii puteau crea unui barbat impresia ca are dreptul sa decida asupra vietii unei femei.
Dar cea care este in fapt eroina nu doar a acestei carti, ci o eroina pur-si-simplu, este o femeie. Mama lui Trevor, Patricia Noah. Careia Trevor Noah ii aduce, prin aceasta carte, fara ode si declaratii, un omagiu.
Cartea este plina de invataminte de viata din care am selectat cateva mai jos. Si cum nimeni altul decat Trevor Noah nu ar putea vorbi mai in cunostinta de cauza despre mama sa si viata sa… mai jos, fragmente din carte – in ordinea in care le veti intalni acolo. Iar inainte sa termin: aceasta este cea mai buna carte pe care am citit-o de ceva vreme.
„Nobody ran like me and my mom. She wasn’t one of those „Come over here and get your hiding” type moms. She’d deliver it to you free of charge. She was a thrower, too. Whatever was next to her was coming at you.”
„Honey, I’m not alone„, she’d say. „I’ve got all of Heaven’s angels behind me.”… She always came back to the phrase she lived by: „If God is with me, who can be against me?„” Tineti minte fraza aceasta pana la final. Atat va zic.
„That’s how a police state works – everyone thinks everyone else is the police.”
„My mom raised me as if there were no limitations on where I could go or what I could do. When I look back I realize she raised me like a white kid – not white culturally, but in the sense of believing that the world was my oyster, that I should speak up for myself, that my ideas and thoughts and decisions mattered.”
„I was blessed with another trait I inherited from my mother: her ability to forget the pain in life. I remember the thing that caused the trauma, but I don’t hold on to the trauma. I never let the memory of something painful prevent me from trying something new. If you think too much about the ass-kicking your mom gave you, or the ass-kicking that life gave you, you’ll stop pushing the boundaries and breaking the rules.”
„I was wanted. Being chosen is the greatest gift you can give to another human being.”
„I don’t regret anything I’ve ever done in life, any choice that I’ve made. But I’m consumed with regret for the things I didn’t do, the choices I didn’t make, the things I didn’t say. We spend so much time being afraid of failure, afraid of rejection. But regret is the thing we should fear most. Failure is an answer. Rejection is an answer. Regret is an eternal question you will never have the answer to. „What if…” „If only…” „I wonder what would have…” You will never, never know, and it will haunt you for the rest of your days. „
„You must be careful who you surround yourself with because where you are can determine who you are.”
„Everything I have ever done I’ve done from a place of love. If I don’t punish you, the world will punish you even worse. The world doesn’t love you. If the police get you, the police doesn’t love you. When I beat you, I’m trying to save you. When they beat you, they’re trying to kill you.„
„My mother had exposed me to a different world than the one she grew up in. She bought me the books she never got to read. She took me to the schools that she never got to go to. I immersed myself in those worlds and I came back looking at the world a different way.”
Trevor Noah a publicat recent si o carte pe care o veti gasi la sectiunea de carti pentru copii, desi el insusi afirma in carte ca aceasta nu este neaparat o carte pentru copii. „Into the Uncut Grass” este o aventura in afara ariei de protectie a casei parintesti, presarata cu graunte de intelepciune gravitand in special asupra unor eventuale metode de disipare a tensiunilor si evitare a conflictelor. De actualitate, as zice. Cartea vine promovata ca fiind una pe linia celebrei „Baiatul, cartita, vulpoiul si calul”.
O carte care insa mie mi s-a parut a fi in linie cu „Baiatul, cartita, vulpoiul si calul” este superba, splendida „Baiatul, bivolul si iepurele”, scrisa si ilustrata de artista cu origini taiwaneze Regina Linke. O carte in admiratia careia poti sta perioade indelungate. O carte duioasa, inteleapta, o carte cu „parabole despre iubire, compasiune si comunitate”. O carte ilustrata in stiul chinezesc Gongbi – care pune mare accent pe finetea detaliilor (spre deosebire de stilul opus Xieyi – celebru in arta chineza, ce pune accentul mai degraba pe expresivitate, pe esenta subiectului – ambele, oricum, absolut superbe).
„-Ai facut vreodata in tinerete ceva ce regreti acum?
