Arhive categorie: Calatorind in gand

Viata secreta a copacilor

„Atatea intrebari raman fara raspuns. Poate ca am ramas fara o posibila lamurire, insa, in schimb, si cu un secret in plus. Nu este, oare, cel putin la fel de frumos?”

Cine ar fi crezut ca un fragment atat de frumos face parte dintr-o carte despre copaci scrisa de un padurar german, Peter Wohlleben? Si ce nume frumos are acest domn, caci in germana Wohl=deplin iar Leben= a trai…

Concret fragmentul se refera la mecanismul prin care apa urca dinspre radacini inspre coroana copacilor – caci pana de curand s-a crezut ceva iar acum… nu stim ce sa mai credem. Ne-am indreptat ochii catre stele si ne pregatim sa ajungem pe Marte dar sunt atat de multe mistere in jurul nostru inca…

Iar fragmentul acesta m-a dus cu gandul la „Alchimistul” lui Coelho – cartea pe care am luat-o acum saptesprezece ani cu mine in spital, gandind ca erau sanse sa fie ultima pe care o (re)citeam, atat de mult ma vrajise: acel vanzator de ceai care visase toata viata la calatoria pe care o va face la Mecca, hranindu-se zi-de-zi din imaginarea acelei calatorii in toate amanuntele sale pentru ca, ajuns sa poata face acea calatorie, sa refuze sa o mai faca pentru ca… la ce ar mai fi putut visa dupa?

Cum spuneam, anticiparea are farmecul ei. Unul dureros acum. Ma uit aproape zilnic pe un site care transmite 24 de ore din 24 de pe o plaja de la noi, unde ar fi trebuit sa ajung; si vad lucirile marii si valurile care se sting pe mal – am tinut pana azi costumul de baie nou, cu eticheta pe el, la indemana; azi l-am aruncat in debara… Dar asta e o alta poveste.

O carte care ar trebui introdusa pe lista de lecturi obligatorii a celor mici pentru ca e dintre cele putine care iti schimba perspectiva asupra lumii. Desi face numeroase trimiteri la studii din domeniu, cartea este astfel structurata (in povestiri scurte, usor de parcurs) si tonul povestirii este atat de firesc, incat se parcurge cu relativa usurinta. Am aflat o sumedenie de lucruri noi, cum ar fi faptul ca iarna, atunci cand nu se mai produce fotosinteza in padurile de foioase, ramase fara frunze, respiram inclusiv multumita oxigenului produs in mari si oceane de catre alge, a caror fotosinteza continua si pe timp de iarna. Ca planctonul se hraneste si din acizii proveniti din frunzele cazute pe pamant, ajunsi in mare prin apa raurilor. Ca suntem legati unii de altii in moduri care nu ar trebui distruse. Despre viata chinuita copacilor din parcuri si de la marginea trotuarelor; despre faptul ca o reimpadurire facuta de mana omului nu va deveni cu adevarat o padure decat peste o jumatate de mileniu… Cartea este in final o pledoarie minutios documentata pentru padurile seculare – cu atat mai necesara intr-o tara ca a noastra.

 

 

 

Memoriile unui motan calator

E cartea care mi-a placut cel mai mult din ceea ce am citit in ultima vreme. Si nu este doar despre un motan si calatoriile sale, este despre relatiile parinti-copii, caci intalnim in carte mai multe genuri de astfel de relatii, este despre prietenie, despre sacrificii… Nana (sapte in limba japoneza) isi spune povestea in timp ce in paralel aflam si povestea lui Hatchi (opt) si a prietenilor lui Satoru; amintirile legate de acestia din urma sunt strans legate de Hatchi.

E greu sa ma abtin sa mai vorbesc despre carte; dar chiar ar fi pacat sa dau spoiler. Eu sunt iubitoare de catei insa cine citeste cartea aceasta are mari sanse ca data viitoare cand mai intalneste pe strada o pisica vagaboanda sa se uite de doua ori la ea inainte de a trece mai departe. Sau poate chiar se va opri…

Ultimele fragmente din carte emana aceeasi sensibilitate ca aceea pe care o intrevezi in operele plastice japoneze traditionale – aceeasi finete a detaliului, aceeasi imbinare de culori stralucitoare, detalii minutios suprinse. Si cumva acele culori mi-au amintit de filmul cu Robin Willimas tradus la noi ca „O iubire fara sfarsit” (What Dreams May Come).

„Un suvoi nesfarsit de galben si mov.

Campul pe care il vazusem la ultima nostra calatorie era intesat de flori pana departe, dincolo de linia orizontului.

Cand visam asemenea culori, Satoru era intotdeauna aproape.

… Sper ca, intr-o buna zi, toti cei plecati inaintea mea si toti cei de dupa mine sa se intalneasca pe campul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.”

Eleganta ariciului

„Camelia de pe muschiul templului, violetul muntilor din Kyoto, o  ceasca de portelan albastru, aceasta ecloziune a frumusetii pure in mijlocul pasiunilor efemere, oare nu acesta e lucrul la care aspiram cu totii?”

„Civilizatia este violenta stapanita, victoria mereu nedesavarsita asupra violentei primatei. Caci primate am fost, primate ramanem, indiferent de ce camelie pe muschi am invata sa ne bucuram. In asta consta toata functia educatiei. Ce inseamna a educa? Inseamna a propune neincetat camelii pe muschi ca derivative la pulsiunea speciei, deoarece ea nu conteneste niciodata si ameninta in permanenta firavul echilibru al supravietuirii.”

„… am venit pentru ca nu reusesc sa-mi amintesc ceva care m-a ajutat mult, pe vremea cand eram bolnav, dar si pe urma, pe vremea vindecarii. […] dumneavoastra mi-ati spus numele acelor flori, intr-o zi. In razorul ala de-acolo (arata cu degetul spre fundul curtii), sunt niste floricele frumoase, albe si rosii, dumneavoastra le-ati pus, nu-i asa? Si intr-o zi v-am intrebat ce erau, dar n-am fost in stare sa retin numele. Cu toate astea, ma gandeam tot timpul la florile acelea, nu stiu de ce. Sunt foarte frumoase si, cand mi-era foarte rau, ma gandeam la flori si asta-mi facea bine.” […]”Pe cararile infernului, sub potop, cu rasuflarea taiata si in chinul greturilor, un licar slab, o luminita: cameliile. […] Pentru ca o camelie poate sa schimbe destinul.”

„…poate ca asta e viata: multa disperare, dar si cateva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi. E ca si cum notele muzicale ar face un fel de paranteza in timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un intotdeauna in niciodata. Da, asta e, un intotdeauna in niciodata. […] … voi urmari de acum inainte tot ce inseamna intotdeauna in niciodata. Frumusetea din aceasta lume”

„Eleganta ariciului” de Muriel Barbery nu este despre arici. Si nici macar despre camelii. Nu este nici despre sinucideri, asa cum m-am speriat cand am deschis-o: ar fi fost a treia carte la rand tratand (si) despre sinucideri, dupa „De vorba cu necunoscuti” al lui Malcolm Gladwell si „Toate acele locuri minunate” a lui Jennifer Niven – si deja, date fiind vremurile, ar fi fost cam mult. Dar m-am straduit sa merg mai departe, impinsa de la spate de recomandarea calduroasa pe care i-o facuse mai demult cartii o doamna in varsta pe care aceia care frecventeaza cu placere, ca si mine, subsolurile librariei „Humanitas” din Sibiu, probabil o stiu si ei.

Despre ce este pana la urma cartea? Eu as zice ca despre frumusete ca sens al vietii . Dar fiecare decide cu ce ramane dupa lectura unei astfel de carti. Pentru ca ai de unde alege.

Un barbat pe nume Ove

„Cei mai multi dintre noi ne gandim doar la ceea ce ne asteapta peste cateva zile, saptamani sau ani.Unul dintre cele mai dureroase momente din viata fiecarui om e cel in care isi da seama ca are mai mult timp in urma sa decat inaintea sa. Iar cand nu mai ai prea mult timp, trebuie sa gasesti lucruri pentru care sa merite sa traiesti. Amintirile, poate. Dupa-amiezi insorite, tinand de mana pe cineva. Mireasma bobocilor proaspat infloriti. Duminicile intr-o cafenea. Nepotii, poate.  Omul gaseste o cale sa traiasca pentru viitorul altcuiva.” Un barbat pe nume Ove – Federik Backman.
Cea mai buna carte pe care am citit-o in ultima vreme – de la distanta. Citatul de mai sus „mi-a vorbit”, dar sa nu credeti ca e doar o carte „serioasa”; va veti amuza copios, veti rade si, garantat, veti plange.

„Ne e frica de moarte dar, cel mai mult, ne e teama ca o sa-i loveasca pe altii, nu pe noi. Cea mai mare frica e ca o sa ne ocoleasca. Si ca o sa ne lase singuri pe lume.”

 

Pazitoarea tainei

Tocmai am terminat de citit „Pazitoarea tainei” de Kate Morton, australianca ale carei carti au fost, fara exceptie, in topul listelor de vanzari din intreaga lume si castigatoare a numeroase premii – orice nou roman al scriitoarei devine prin definitie un eveniment editorial.

„Pazitoarea tainei” este al patrulea ei roman; deja a aparut cel de al saselea, care probabil se va numi in traducere „Fiica fauritorului de ceasornice” sau pe acolo – de abia astept sa il citesc, pentru ca synopsis-ul de pe Bestreads promite o alta poveste invaluita in mister, cu salturi repetate peste timp, intre generatii, asa cum este si „Pazitoarea tainei”, cum a fost si „Gradina uitata”, naratiunea osciland mereu intre Australia si Anglia, cu aceeasi atmosfera fermecata pe care o au de obicei, nu stiu de ce, cartile a caror actiune se desfasoara in Anglia – pana si romanele politiste ale Agathei Christie.

Nu ma pot hotari care mi-a placut mai mult dintre cele doua carti: „Pazitoarea tainei” sau „Gradina uitata”, sunt amandoua niste lecturi fermecate. Romanul sau de debut, „Casa de la Riverton”, citit dupa „Gradina uitata”, nu a reusit sa ma vrajeasca la fel, dar cu siguranta merita si el citit, cat despre „Orele indepartate”, m-as repezi chiar acum asupra lui, ca sa nu ies din mrejele tesute de Kate Morton – numai daca as sti pe unde e – de cumparat l-am cumparat sigur, de niste ani. La fel si „Casa de langa lac” – e sigur si ea pe undeva. Mai trist cu cartile cumparate fara a avea vreme de citit e cand uit ca le am si le mai cumpar o data…

Revenind la „Pazitoarea…”, e… genul meu de carte. Care exact cand mai sunt cateva pagini (si oricum te-ai delectat pe tot parcursul lecturii, urmarind cu sufletul la gura cautarile personajelor, itele misterelor etc.) si crezi ca te-ai prins cum sta treaba, reuseste sa te dea complet peste cap, sa te lase cum se zice cu gura cascata, cu acel factor wow pe care-l cautam cu totii in ziua de azi. Cu totii vrem sa fim fermecati, luati pe sus, surprinsi, iar scriitoarea exact asta reuseste. Intr-un foarte mare fel.

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici

Un concediu medical mi-a „prilejuit” azi citirea unei carti pe care o cumparasem mai demult si care, ca multe surate ale ei, astepta in biblioteca . Cartea nu este de dimensiuni foarte mari, de aceea, cum spuneam, am dat-o gata in mai putin de trei ore.

Se numeste chiar asa: „Cel mai frumos loc din lume este chiar aici” si a avut, pe langa darul de a spune, direct si simplu, o poveste, pe acela de a ma surprinde  mai spre final, de a ma introduce intr-o atmosfera de mister si un amestec de real cu imaginar des intalnit in ultima vreme (la Carlos Ruiz Zafon, si el tot din Barcelona ca si co-autoarea Care Santos, Marc Levy, Guillaume Musso, Cecelia Ahern).

Numele lui Care Santos va poate suna cunoscut; este autoarea „Incaperilor ferecate”, a „Aerului pe care il respiri” si a mai recentei „Pofte de ciocolata”, mult mai „luminoasa”, zic eu, decat primele doua – cartea urmareste istoria unei piese de portelan pentru prepararea ciocolatei, ce strabate varii etape pentru a ajunge, purtand semnele acestei trecerei prin timp, pana in zilele noastre.  Despre celalalt co-autor, Francesc Miralles, eu nu stiam nimic, dar cu siguranta partea exotica din carte, trimiterile la haiku si wabi-sabi si partea de gastronomie japoneza din carte trebuie sa-i apartina – tocmai am dat un search si am descoperit ca a scris inclusiv o carte care se numeste „Wabi-Sabi” – am trecut-o pe wish list.

Pentru o carte nu foarte groasa, „Cel mai frumos loc…” a reusit sa ma duca cu mintea la multe alte carti: depozitul treburilor neterminate m-a dus cumva cu gandul la cimitirul cartilor uitate al lui Zafon, partea despre haiku mi-a amintit de una din carticelele la care tin mult desi e doar de dimensiunile unei jumatati de semn de carte dar, asa cum se spune, esentele tari vin in sticlute mici, m-am gandit putin si la „Prietenul nevazut” al Ceceliei Ahern…

Evident va las placerea lecturii si, tot evident, va recomand toate cartile pe care le-am mentionat aici; nu voi numi niciodata o carte care per total nu mi-a placut – pentru ca unora s-ar putea chiar sa le placa si ar fi pacat sa reduc probabilitatea intalnirii lor cu acea carte.

In cele din urma, o carte care mi-a umplut frumos si chiar surpinzator o dupa-amiaza altfel destul de deprimanta. Si pentru ca m-a facut sa caut si chiar sa gasesc respectiva carticica de haiku-uri, vreau sa impartasesc cu voi doua , care imi dau mereu o stare de… cum sa-i zic?  prospetime sufleteasca?

Floarea cazuta

Se intoarce iar pe ram.

Iata, un flutur!

Si preferatul ecologistei din mine:

Zorelele

Mi-au prins lantul fantanii.

Voi cere apa.

 

 

Calatorind in gand

Imi doresc de ceva vreme sa incep sa scriu si despre altfel de calatorii – calatorii in gand. Cum am putea face impreuna o astfel de calatorie? Folosind impreuna acelasi portal – o carte. 

Imi vine in minte imaginea care mi-a placut cel mai mult din „Bastarda Istanbulului”, de Elif Shafak; o cafenea decorata cu fotografii ale unor drumuri din toate colturile pamantului; clientii „cand nu simteau nevoia de conversatie, isi alegeau o fotografie, in functie de unghiul mesei la care stateau si de locul in care voiau sa se piarda in ziua aceea. Apoi atinteau o privire incetosata asupra fotografiei alese, luandu-si incetul cu incetul zborul spre acel taram indepartat, dorindu-si cu ardoare sa se afle altundeva, oriunde, dar nu acolo. In ziua urmatoare puteau calatori in alt loc.”

O carte duce nu doar in alte locuri ci si in alte timpuri, chiar si in locuri si timpuri care nu au existat niciodata. Indiferent de cum a fost ziua ta, daca la sfarsitul ei stii ca te asteapta o alta lume si prietenii pe care ti i-ai gasit acolo, stii ca vei avea parte de o evadare. 

Sunt carti care reusesc sa te uimeasca (prin originalitate, geniul autorului, informatie…), sa-ti deschida ochii si chiar mintea, carti care iti pot chiar schimba viata. Preferatele mele, indiferent cum ar fi ele, sunt cele de care imi pare rau cand se termina. Imi pare rau ca trebuie sa parasesc lumea lor si pe cei pe care i-am intalnit acolo.

Si atunci ce fac? De obicei cumpar si citesc toate cartile autorului respectiv. Si il pandesc pe respectivul autor, asteptand sa vad ce invitatii la calatorie imi mai face. Si ma supar daca nu mai primesc niciuna. Si sufar atunci cand stiu ca, odata dus autorul respectiv, de la el nu vor mai fi invitatii… Lumile pe care le-a creat raman numarate.

Si nu e vorba doar de scriituri. Am si multi ilustratori preferati. Pentru Coca-Cretoiu Seinescu am o obsesie (da, va e cunoscut numele – e doamna care a ilustrat abecedarele superbe ale generatiei mele, seturile acelea de carticele – 8 bucati la 5 lei – cu basmele lui Sadoveanu, Ispirescu, Delavrancea si legendele lui Simion Florea Marian, „Baba iarna intra-n sat”, „Dumbrava minunata” si „Talismanul de safir”… cartile care mi-au fermecat primii ani ai vietii ). Astfel de artisti ar trebui sa nu moara niciodata, sa continue sa-si izvorasca la nesfarsit talentul in lume…

Si pentru ca vreau  ca prima mea recomandare sa fie despre un autor roman, ei bine, am avut norocul sa incerc o carte scrisa de Simona Antonescu, atrasa de fapt de ilustratia copertei, care, desi cartea se numea „Hanul lui Manuc”, era de fapt intrarea in Muzeul Golesti, pe care, pitesteanca fiind eu, l-am vizitat adeseori in copilarie. Cartea este absolut fascinanta – nu doar ca m-a purtat in acea lume a Bucurestilor de altadata atat de draga mie (amintindu-mi cumva de o autoare de carti istorice care mi-au marcat copilaria, Rodica Ojog-Brasoveanu), dar m-a facut sa aflu lucruri despre Manuc absolut uimitoare, de care nu avusesem habar.

Si am continuat – cu cartea de debut a autoarei (absolventa, cumva curios, a unei facultati de chimie, fapt care iti da insa increderea ca un talent adevarat iese mai devreme sau mai tarziu la iveala), „Fotograful Curtii Regale”, structurata, ca si „Miss Peregrine”, pe o serie de fotografii vechi – dar asemanarile se opresc aici. Si am ajuns la preferata mea din tot ce am descoperit ca ar fi scris pana acum Simona Antonescu (chiar cand ma intrebam de ce nu mai apare nimic am descoperit seria de carti pentru copii „Istoria povestita copiilor”): „Darul lui Serafim” – nu pot sa nu va las placerea lecturii; va trebui sa ma credeti doar pe cuvant – este uimitoare, interesanta, originala si, mai inainte de toate, captivanta. Pentru ca, pentru mine, asa trebuie sa fie o carte: sa te poarte cu ea, sa nu o mai poti lasa din mana, sa tanjesti sa reiei de unde ai ramas, sa-ti para foarte-foarte rau cand se termina, sa iti ia o vreme pana reusesti sa intri in atmosfera altei carti, pana sa te hotarasti sa pleci intr-o alta calatorie…