„A fost odata o fata care a devenit invizibila astfel incat cuvintele ei sa nu fie la fel.”

Am auzit pentru prima oara ideea ca opera lui Shakespeare nu ar fi fost scrisa de Shakespeare chiar din gura ghidului care ne insotea in Stratford upon Avon, orasul in care dramaturgul englez s-a nascut si a murit. Dupa care am vazut filmul „Anonymous”, in care contele de Oxford aparea ca autor din umbra al pieselor lui Shakespeare. Iar in cartea lui Jodi Picoult facem cunostinta cu un alt prezumtiv autor al unora dintre cele mai cunoscute piese („Romeo si Julieta”, „Hamlet”, „Othello”, „Visul unei nopti de vara”, „Poveste de iarna”, „Imblanzirea scorpiei”, „Negutatorul din Venetia”…) – de data aceasta o femeie, Emilia Bassano. Si nu orice femeie, ci prima poeta publicata in Anglia.

Motivele pentru care atat contele de Oxford cat si Emilia Bassano si-ar fi lasat operele sa fie prezentate ca apartinandu-i altcuiva (nu mai intalnisem termenul „alonim”) le veti gasi in film si in carte. Argumentele pentru care se considera ca Shakespeare doar si-a pus semnatura pe piesele de teatru si sonetele care l-au facut cunoscut, de asemenea – eu le-am gasit foarte convingatoare.

Cartea este impresionanta si captivanta, pasionanta, cutremuratoare. Nu ratati nota autoarei de la final – veti vedea de ce (m-a impresionat descoperirea autoarei care pare sa vina sa ii sprijine povestea de dragoste pe care a creat-o in carte, poveste care ar fi nascut la randul sau pe „Romeo si Julieta” – desi eu aici am o rezerva: atat cat imi amintesc, „Decameronul”, aparut cu circa o suta de ani mai inainte, contine o poveste foarte similara, chiar si numele personajelor parca erau asemanatoare – trebuie sa recitesc. Deci pare mai probabila varianta in care autorul sa fi preluat ideea piesei din „Decameron”.)

Cartea, mai ales in prima parte, nu avea cum sa nu ma duca cu gandul la Veronica Franco, o alta curtezana si poeta publicata, anterior Emiliei, in Italia; daca nu ati vazut filmul „Dangerous Beauty”, eu zic ca merita. Concluzia socanta: unele dintre femeile cele mai educate in epoca si care au reusit sa se manifeste ca artisti intr-o lume aproape exclusiv masculina erau curtezanele. Si imediat iti sare gandul si la alte femei educate si talentate, intr-o lume in care femeilor le erau refuzate educatia si afirmarea – gheisele din Japonia; educate si cultivate insa doar ca accesoriu masculin, exclusiv in beneficiul barbatilor.

In zilele noastre, discriminarea este departe de a fi murit: ne intrebam, intre un dramaturg femeie si unul barbat dar de culoare si homosexual, oare cine a tras „paiul cel mai scurt” ?

.”..un barbat care intra in polemica e ambitios, dar o femeie care se contrazice e doar afurisita.”

„Ai macar idee ce inseamna sa fii femeie? …Inseamna sa fii judecata constant. Pentru cum te imbraci. Pentru formele tale. Inseamna ca, de fiecare data cand deschizi televizorul, ti se spune ca trebuie sa fii mai slaba sau mai frumoasa. Inseamna ca, daca ai aceeasi slujba ca un barbat, esti platita cu mai putin. Inseamna ca daca imbatranesti in mod firesc se cheama ca te-ai delasat, iar daca iti faci vreo interventie estetica inseamna ca te straduiesti prea mult.” (Va place melodia „Scris in stele” a Deliei? 🙂 )

„Cand erai un dramaturg incepator, te bucurai de prezumtia de nevinovatie. Cand erai o autoare incepatoare, trebuia sa-ti demonstrezi valoarea inainte sa riste pentru tine indiferent cine.”

„Ce anume in vocea unei femei era atat de inspaimantator pentru un barbat? Sa fi fost oare gandul ca o fiinta inferioara putea sa fie inteligenta sau abila? Sau era chiar mai simplu de atat? Daca ea se lua pe sine in serios, si altii ar putea sa faca la fel. Alte femei. Multime de femei. Si asta s-ar putea sa erodeze puterea pe care barbatii au detinut-o dintotdeauna fara niciun efort.”

Dar: „Explozive. Opioide. Arme nucleare. Nimic din toate acestea nu se compara cu speranta, cea mai periculoasa marfa din lume.”

O metafora care mie mi-a adus lacrimi in ochi, cea a vulturului captiv in palatul regal: „Poate ca eliberarea nu e posibila cat timp am sa traiesc. Poate ca sunt aidoma pasarii aceleia si ma izbesc de pomana de geam. Dar tu – sau fiica ta, sau fiica fiicei tale – ai putea sa fii cea care va zbura prin deschizatura.”

Si alta: „Chiar daca tu nu simti umbra copacului pe care l-ai plantat, altii o vor face.”

Si o alta, mereu despre schimbare, despre speranta, despre „femeile care redau speranta altor femei”:

„… e nevoie de o suta de ani ca un rau sa-si schimbe albia, din cauza malului si pietrelor depuse la fund. Nimeni nu vede care e cauza, dar un secol mai tarziu apa curge in alta directie. Si nimeni nu poate tagadui schimbarea.”

Premiul Pulitzer 2023. Si ne-am putea opri aici, nu?

„Pentru copiii care se trezesc infometati in acele locuri intunecate in fiecare zi, care si-au pierdut familiile din cauza saraciei si a analgezicelor, ai caror lucratori de caz le tot pierd dosarele, care se simt invizibili sau care si-ar dori sa fie astfel: cartea aceasta e pentru voi.” Aceasta este dedicatia autoarei, de la finalul capitolului de multumiri.

Dar cartea este inca si mai complexa decat atat. Este despre o fata a Americii pe care cu greu as fi crezut-o posibila in zilele noastre, dar dupa ce am citit „Invatare” a Tarei Westover nu prea mai pot fi socata; despre imensa problema a drogurilor – dar iarasi, dupa ce ai citit „Un rau lung si luminos” a lui Liz Moore…

Despre o populatie despre care eu nu auzisem – melungeon – cei care numara inaintasi apartinand unui mix de trei rase: europeni, nativi americani si africani; despre rednecks, despre care mai auzisem/ hillibilly – parca si de ei auzisem… Greu sa cuprinzi in cateva cuvinte aceasta carte. Care, sa nu uitam, reuseste sa fie, pe langa cutremuratoare, si captivanta. Si in foarte multe locuri ironica. („Oamenilor le place la nebunie sa creada in pericol, atat timp cat tu esti cel pe care il pandeste si ei sunt cei care spun „Doame fereste!„”)

Pe scurt, am mai adugat pe cineva pe lista autorilor preferati. (La noi au aparut, din cate stiu, si alte doua carti ale autoarei: „Lacuna” si „Sub cerul liber stam in lumina”. )

Uitandu-ma la fragmentele pe care le-am marcat in timp ce citeam, vad acum ca acestea o iau in doua directii: trairile copiilor orfani, neglijati, exploatati si nostalgia, fara a o idealiza insa, pentru viata aproape de natura, in zonele rurale din care insasi autoarea provine si unde isi petrece viata.

„Mi-am lipit capul de geam ca sa nu ma vada nimeni daca imi dadeau lacrimile. Asta eram acum eu, pentru totdeauna? Ocupam un loc unde oamenii si-ar fi dorit sa nu fiu? Candva fusesem ceva si apoi ma acrisem, ca laptele. (…) O bucata stricata de placinta americana pe care toata lumea ar vrea s-o vada, stiti voi, aruncata.„

„Eu eram nepoftitul acasa la June. E un sentiment care se tine dupa tine ca un miros. (…) asa ceva nu se duce cu apa. Te obisnuiesti, nu in sensul bun, in asa masura incat ti se pare uneori ca toata lumea este un loc unde nu ai fost invitat. Daca ati trait asta, stiti cum e. Daca nu, cred ca aveti o viata reusita.”

„Un pamant pe care sa stai, asta e baza noastra. Punga cu dovlecei varatici si fasole pastai pe care ti-o da oricine din gradina si tot asa. Balansoarele de pe veranda, unde bunicutele se strang si tricoteaza haine pentru viitorii bebelusi ai fetelor de liceu insarcinate. Sandviciurile pe care le fac doamnele de la biserica si le dau copiilor infometati pentru sfarsitul de saptamana. Farfurii acoperite la inmormantare, muzica de estrada la nunta, o mana de ajutor la culesul tutunului. Doar vorbeam despre toate acestea si mi se si facea dor de viata cu usi care nu se incuie...”

„Voiam sa ma duc acasa. Si nu aveam casa, dar e o dorinta cu care ramai, chiar cand locul nu mai exista. „

O carte in jurul careia s-a facut multa valva in vara aceasta. Cea mai buna carte de fictiune Good Reads Choice Awards, asa cum ne spune coperta.

O carte mai putin spumoasa decat te-ar face sa crezi coperta si titlul, desi da, actiunea se petrece la malul oceanului si da, se bea multa sampanie la o nunta programata sa dureze 6 zile. O carte mult mai sobra (si sumbra) decat te-ai astepta poate. Pentru ca e vorba de protagonisti maturi si deja, pe la 40 de ani, viata a avut timp sa te „sifoneze” mai mult sau mai putin: decese in familie, divorturi, boli, cariere care par blocate… O carte, in primul rand, as zice, despre iesirea din zona de confort si, asa cum ne place tuturor, despre eventuale noi inceputuri. Si da, m-a dus un pic cu gandul la „Biblioteca de la miezul noptii”, dar numai un pic; si un pic mai mult, dar doar la inceput, la „Un barbat pe nume Ove”.

„Ii placeau lucrurile cunoscute, confortabile. Ii placeau ungherele intime in care putea citi netulburata. Cartile care se terminau intotdeauna la fel, personajele din romane pe care le recunosteai usor dupa haine. Paturile cu baldachine elaborate care o protejau de lume (…)”

„Poate ca, de fapt, toti suntem singuri. Poate ca asta inseamna sa fii om: sa te lupti mereu cu ideea ca esti o fiinta unica, limitata intr-un singur corp. Poate ca toti stam noaptea treji si ne convingem in minte ca suntem cei mai singuri oameni din lume.”

„Oamenii fac ceea ce se asteapta de la ei. Oamenii intra intr-un anumit ritm si nu mai ies niciodata din el. Aleg un model de farfurii si apoi le folosesc toata viata.”

Sau poate…?

O carte care surprinde probabil cea mai „altfel” experienta pe care o poate avea in acest moment un om – cea a vietii traite in spatiu. Am gustat lectura cartii cu atat mai mult cu cat s-a intamplat sa o incep chiar in momentul decolarii cu avionul – probabil cea mai apropiata experienta din viata unui om „normal” fata de ceea ce se intampla in carte.

Originala, profunda, umana… si foarte bine documentata.

Experiente la nivel uman, experiente la nivel planetar: „…in timp ce spectrometrul supravegheaza planeta, in timp ce ziua trece in noapte, care, la randul ei, devine rapid zi, in timp ce stelele apar si dispar, in timp ce continentele trec pe dedesubt in culori infinite, in timp ce prinde din zbor cu periuta o biluta de pasta de dinti, in timp ce isi piaptana parul si se suie obosit la sfarsitul fiecarei zile in sacul de dormit neancorat, unde nu atarna nici cu susul in jos, nici drept, caci aici sus nu exista drept, un fapt pe care creierul ajunge sa-l accepte fara sa se planga, in timp ce se pregateste sa doarma la patru sute de kilometri deasupra oricarui pamant solid in cursul noptii impuse artificial, in timp ce afara soarele rasare si apune spasmodic.”

„Spatiul este singura salbaticie pe care o mai avem. Acum, ca am cucerit si pradat toate frontierele terestre, sistemul solar in care ne aventuram a devenit noua frontiera. La atat se reduce cu adevarat aceasta mare straduinta omeneasca de a explora spatiul, se gandeste el, la o migratie animala, la o incercare de a supravietui.”

O carte pe care am asteptat-o numarand zilele. Am precomandat-o pe amazon, intrand apoi mandra intr-o librarie Waterstones, in chiar ziua in care desfacusem cartea din cutie, banuind, plina de mandrie, nevazand-o la ei in vitrina, ca eu o aveam si ei nu. Ei bine o aveau, ba chiar si cu autograf – asa ca am dat intr-o clipita mandria pe ciuda. Nu puteam sa cumpar si un al doilea exemplar – cartea este cartonata, numara cateva sute de pagini si oricum aveam sa platesc suprataxa la aeroport in doar cateva zile pentru valiza mea grea ca piatra. Ce nu am inteles insa a fost faptul ca au dibuit exemplarul lor cu autograf prin cine-stie-ce sertar, cartea nu numai ca nu era in vitrina, asa cum te-ai astepta cand e vorba de cea mai noua scriere a lui Backman, de-abia aparuta, dar nici expusa prin magazin nu am vazut-o… Ciudat… (Recunosc ca nu m-am putut abtine sa bomban pe tema – nu ca ar fi schimbat ceva, cel putin nu pe moment.)

Este prima carte a lui Backman, zic eu, despre arta. Si, ca si in cazul altora dintre cartile sale, despre prietenie (in primul rand despre prietenie), despre anii adolescentei, despre relatia parinti-copii, despre copilarii zdrobite in varii moduri. Despre violenta – violenta de la scoala, violenta domestica („The biggest threat to men’s health, statistically, is heart disease. (.) Do you know what the biggest threat to women’s health is?” „Men,” Louisa says, because all women know that.)

O carte care, contrar temerilor pe care ti le sadeste in suflet, reuseste sa fie una cu happy end. Si care a reusit in multe momente sa ma faca sa icnesc de ras:

„… Louisa has looked prouder than a cat that has just left a mouse in it’s owner’s cereal bowl” – ca veni vorba noi am primit „cadou” ieri o libelula imensa pe presul de la intrare 🙂

„… and started feeling the pockets of his shorts with an optimism that really was admirable, because there were kangaroos that had money in their pouches more often than he did.”

„As agile as a fridge, that one.”

„”Great. Tremendous. Never been better”, he grunts, getting to his feet with all the grace of a pony in high heels.”

„Once he read a book that said that people with neuropsychiatric disorders need „to make friends with their brain,” but Ted and Ted’s brain are not friends, they’re classmates, forced to do a group assignment called „life” together. And it’s not going great.”

„The birds are like tourists. They schreech and make a mess, but you’re not allowed to shoot them…”

Si care in multe momente mi-a umezit ochii, asa cum reusesc mereu cartile lui Backman:

„… the best thing about babies is that they remind us that life goes on…”

„… there’s no harder person on the planet than a romantic with a broken heart.”

„Disappointment is a powerful thing. Used correctly, it is stronger than fear, more terrible than physical pain, if you see it in the eyes of the one you love, you’ll do almost everything to make it stop.”

O carte, cum spuneam, despre arta: ” It’s art that makes me cope. Because art is a fragile magic, just like love, and that’s humanity’s only defense against death. That we create and paint and dance and fall in love, that’s our rebellion against eternity. Everything beautiful is a shield.”

„…otherwise you can’t understand what a painting can mean. That there is a speed at which a heart can beat that you can’t remember when you’ve stopped being young. There is art that can be so beautiful that it makes a teenager to big for her body. There is a sort of happiness so overwhelming that it is almost unbearale, your soul seems to kick its way through your bones. You can see a painting, and for a single moment of your life, just for a single breath, you can forget to be afraid.”

Si despre biblioteci: „… a library. You don’t have to put up with reality there. It’s as if thousands of strangers have given away their imaginary friends, they’re sitting on the shelves and calling to you as you walk past.”

„There was a comfortable chair, a safe place, and shelves filled with imaginary friends. That was why he became a teacher. Because he wanted to give that security to other children, teach them how to have adventures without moving.”

O carte despre „winks from Heaven” si cum sa devii „someone else’s postcard” – va las sa descoperiti singuri despre ce este vorba – mi-au placut mult.

Mi-au placut si multumirile aduse de autor parintilor sai, pentru ca am realizat ca si eu sunt datoare cu multumiri pentru ca ei „always made sure I had books in my hands and food on my table.”

Si acum incepe numaratoarea pana la urmatoarea carte a lui Fredrik Backman…

Terminand de scris cele de mai jos tocmai am realizat ca, fara sa-mi fi propus, am scris astazi despre trei carti care, in moduri diferite, vorbesc despre copilarie.

„Born a Crime”: O carte miraculoasa. Am inceput sa o citesc de-abia dupa ce l-am ascultat pe Trevor Noah pe youtube. Pana atunci, desi vazusem ca are rating bun, fusesem ceva de genul: apartheid, mmm…. poate nu chiar acum?…

Si , evident, ma asteptam la ceva amintiri haioase din copilarie, ce altceva sa astepti de la un comediant, nu? Si, evident, cartea chiar are o sumedenie de amintiri din copilarie si adolescenta, cu siguranta nu toate haioase, unele chiar deloc. Dar este mult mai mult decat atat.

Cartea iti prezinta de la firul ierbii starea lucrurilor din perioada apartheid-ului si postapartheid, absurditatea regulilor de segregare rasiala (care includeau de exemplu un japonez la categoria albilor si un chinez la categoria negrilor), abuzurile de tot felul – nu doar cele bazate pe rasa ci mai ales cele „traditionale”, impotriva femeilor, care azi ca si atunci, la ei ca si la noi, ii puteau crea unui barbat impresia ca are dreptul sa decida asupra vietii unei femei.

Dar cea care este in fapt eroina nu doar a acestei carti, ci o eroina pur-si-simplu, este o femeie. Mama lui Trevor, Patricia Noah. Careia Trevor Noah ii aduce, prin aceasta carte, fara ode si declaratii, un omagiu.

Cartea este plina de invataminte de viata din care am selectat cateva mai jos. Si cum nimeni altul decat Trevor Noah nu ar putea vorbi mai in cunostinta de cauza despre mama sa si viata sa… mai jos, fragmente din carte – in ordinea in care le veti intalni acolo. Iar inainte sa termin: aceasta este cea mai buna carte pe care am citit-o de ceva vreme.

„Nobody ran like me and my mom. She wasn’t one of those „Come over here and get your hiding” type moms. She’d deliver it to you free of charge. She was a thrower, too. Whatever was next to her was coming at you.”

„Honey, I’m not alone„, she’d say. „I’ve got all of Heaven’s angels behind me.”… She always came back to the phrase she lived by: „If God is with me, who can be against me?„” Tineti minte fraza aceasta pana la final. Atat va zic.

„That’s how a police state works – everyone thinks everyone else is the police.”

„My mom raised me as if there were no limitations on where I could go or what I could do. When I look back I realize she raised me like a white kid – not white culturally, but in the sense of believing that the world was my oyster, that I should speak up for myself, that my ideas and thoughts and decisions mattered.”

„I was blessed with another trait I inherited from my mother: her ability to forget the pain in life. I remember the thing that caused the trauma, but I don’t hold on to the trauma. I never let the memory of something painful prevent me from trying something new. If you think too much about the ass-kicking your mom gave you, or the ass-kicking that life gave you, you’ll stop pushing the boundaries and breaking the rules.”

„I was wanted. Being chosen is the greatest gift you can give to another human being.”

„I don’t regret anything I’ve ever done in life, any choice that I’ve made. But I’m consumed with regret for the things I didn’t do, the choices I didn’t make, the things I didn’t say. We spend so much time being afraid of failure, afraid of rejection. But regret is the thing we should fear most. Failure is an answer. Rejection is an answer. Regret is an eternal question you will never have the answer to. „What if…” „If only…” „I wonder what would have…” You will never, never know, and it will haunt you for the rest of your days. „

„You must be careful who you surround yourself with because where you are can determine who you are.”

„Everything I have ever done I’ve done from a place of love. If I don’t punish you, the world will punish you even worse. The world doesn’t love you. If the police get you, the police doesn’t love you. When I beat you, I’m trying to save you. When they beat you, they’re trying to kill you.„

„My mother had exposed me to a different world than the one she grew up in. She bought me the books she never got to read. She took me to the schools that she never got to go to. I immersed myself in those worlds and I came back looking at the world a different way.”

Trevor Noah a publicat recent si o carte pe care o veti gasi la sectiunea de carti pentru copii, desi el insusi afirma in carte ca aceasta nu este neaparat o carte pentru copii. „Into the Uncut Grass” este o aventura in afara ariei de protectie a casei parintesti, presarata cu graunte de intelepciune gravitand in special asupra unor eventuale metode de disipare a tensiunilor si evitare a conflictelor. De actualitate, as zice. Cartea vine promovata ca fiind una pe linia celebrei „Baiatul, cartita, vulpoiul si calul”.

O carte care insa mie mi s-a parut a fi in linie cu „Baiatul, cartita, vulpoiul si calul” este superba, splendida „Baiatul, bivolul si iepurele”, scrisa si ilustrata de artista cu origini taiwaneze Regina Linke. O carte in admiratia careia poti sta perioade indelungate. O carte duioasa, inteleapta, o carte cu „parabole despre iubire, compasiune si comunitate”. O carte ilustrata in stiul chinezesc Gongbi – care pune mare accent pe finetea detaliilor (spre deosebire de stilul opus Xieyi – celebru in arta chineza, ce pune accentul mai degraba pe expresivitate, pe esenta subiectului – ambele, oricum, absolut superbe).

„-Ai facut vreodata in tinerete ceva ce regreti acum?

Bivolul a zambit.

-Un singur lucru. M-am grabit sa cresc.”

Spuneam la un moment dat ca nu pot rezista cartilor pe coperta carora apar cuvintele „librarie” sau „biblioteca”; daca respectiva librarie/ biblioteca mai e si „pierduta”… Asa ca nu am avut nicio sansa in fata cartii lui Evie Woods – autoare necunoscuta mie pana atunci. Inteleg ca pe langa „Colectionarul de povesti”, aparuta si la noi, doamna a mai scris si despre „Misterioasa brutarie de pe Rue de Paris” – interesant…

Pe langa mister (se cauta un eventual al doilea roman al autoarei „La rascruce de vanturi”), povesti de dragoste, magie, violenta domestica, dezvoltare personala, cartea m-a dus din nou intr-un loc in care chiar nu mai voiam – celebrele institutii din Irlanda (si Anglia) in care familiile „virtuoase” se debarasau de eventualele membre de sex feminin care isi deranjasera tati/ frati/ soti. Declarate de cele mai multe ori ca avand probleme psihice, mii de astfel de fete si femei si-au trait sechestrate fara speranta zeci de ani din viata – iar astfel de lucruri se petreceau chiar acum mai putin de o suta de ani. „Nu parea sa conteze cat de talentata, inteligenta sau independenta era o femeie, tot era proprietatea unui barbat care putea sa faca ce voia cu ea.” As zice chiar ca inteligenta si inclinatia spre independenta erau tocmai cele care riscau sa te aduca mai degraba intr-un astfel de loc.

Revenind insa la lucruri mai luminoase, cartea are si o componenta fantasy foarte prezenta. Un anumit aspect fantastic m-a dus cu gandul la „Pisica si orasul” lui Nick Bradley – si aici ma refer la tatuaj; un altul – la cartierul general al Ordinului Phoenix din „Harry Potter si Ordinul Phoenix” – asta… pe mine; altii poate vor face alte conexiuni.

O biblioteca abandonata, „bantuita”, stramutata din Italia pe tarmurile Irlandei, si care nu li se arata decat celor meniti sa ii treaca pragul; o doamna in varsta (oare cat de in varsta?) care nu este ce pare a fi sau… nu este – punct. O carte despre sufletul si amintirile cladirilor.

„A fost odata ca niciodata, intr-un oras vechi, pe o strada veche, o casa foarte veche.”

Un magazin de curiozitati: „Asta era partea amuzanta la colectii. Nu stiai niciodata ce avea sa aiba valoare sau pentru cine. Oare eram cu totii programati sa ne placa anumite lucruri? O amintire din copilarie, ratacita in negura anilor, dar gravata in sufletele noastre? Pentru mine, cel mai incitant aspect era placerea de a gasi ceva de care nici nu stiam ca aveam nevoie.”

O librarie: „In vitrina straluceau tot felul de carti – un curcubeu de cotoare de piele, ilustratii pe lemn si titluri surprinzatoare. Sentimentul binecunoscut de entuziasm si curiozitate pe care il aveam mereu cand ma uitam in vitrina unei librarii mi-a trimis un fior pe sira spinarii. Nu cumpara nimic, m-am avertizat, in timp ce mi-am intins gatul, sa vad mai bine.”

Dar ce mi-a placut cel mai mult si mai mult din carte a fost atmosfera din subsolul casei din Ha’penny Lane. Magica, intima… ca in acele postari de pe net care iti vorbesc despre caldura casei tale, seri petrecute in compania unei carti care te-a prins… Sau ca in ilustratiile cartilor pentru copii ale lui Shirley Barber sau Jill Barklem.

Si un citat din Emily Dickinson: „Speranta e ceva cu pene

Ce-n suflete pluteste

Si canta fara vorbe

Canta si nu se mai opreste.”

Am asteptat atat de mult timp si in zadar sa mai apara la noi vreo carte a lui Lorenzo Marone, incat intr-un final m-am dus si m-am servit singura si, mai cu ce italiana imi aminteam si stie tot romanul, mai pe pipaite – mai ales cand venea vorba de dialectul napoletan, in care e scris inclusiv titlul cartii…

Desi pe coperta troneaza un exemplar de ara hyacint (papagal zambila), „Pana Albastra” nu este papagalul care nareaza povestirea. Nu-mi place sa dau spoiler deci… va las sa va intrebati carui personaj din carte ii revine aceasta porecla si de ce.

Si desi subtitlul cartii este „piccola storia buffa” – ei bine, mie nu mi s-a parut deloc amuzanta. Dimpotriva. Cartea iti da o stare de disperare, de angoasa, ramane sa te bantuie, te simti de parca te-ai afla tu insuti intr-o situatie complet fara iesire. Asa cum sunt nu doar papagalul Toto ci toate personajele din carte, prinse in itele lumii mafiote in care s-au nascut si careia trebuie sa i se supuna. Insusi Don Ciro Paglietta, don-ul camorrist, stapanul lui Toto, nu pare a fi nici el liber, desi detine puterea de a decide pentru toti, puterea de viata si de moarte – la propriu. Este el insusi, pana la urma, supus cerintelor mediului in care s-a nascut, ca reprezentant al unei familii mafiote – nu ca i-am plange tocmai lui de mila.

Multi autori aleg in ultima vreme sa apeleze la emotiile cititorilor introducand in scrierile lor animale: soarta catelului chihuahua si a sarpelui boa, vieti reduse la dimensiunea unor mofturi repede uitate, pe mine ma bantuie inca.

Toto apartine celei mai mari specii de papagali zburatori – dar Toto nu poate sa zboare. Intalnirea sa cu porumbelul care nu dispune de confortul care ii este oferit indeobste lui Toto dar este liber sa se indrepte catre orice punct al orizontului, nu are cum sa nu-ti ridice multe intrebari.

Inca o lovitura curajoasa data de autor mafiei (sa nu uitam, Lorenzo Marone traieste chiar in Napoli, leaganul celei mai vechi organizatii criminale italiene), cartea, dedicata tuturor victimelor nevinovate ale camorrei, este in fapt o oda adusa libertatii.

„Libertate, ce cuvant nobil.

Stiu ca in numele ei s-au facut cele mai mari revolutii, si omenii din cartile de istorie si-au dat viata pentru a o obtine si a o pastra. Si totusi, daca si-ar bate cineva capul sa-mi ceara parerea despre libertate, l-as sfatui sa nu se zabata cine-stie-ce, pentru ca nimeni nu e de fapt vreodata liber cu adevarat, pana la capat, fiecare are constrangerile proprii mai mari sau mai mici, propria celula construita din alegeri gresite, decizii neluate la momentul potrivit, compromisuri si lasitate.

Cel mai adesea nu meritam libertatea, astfel ca suntem cu totii prizonieri. Carora nu li se ofera decat o posibilitate: sa ne umplem cusca cu tot confortul si toate comoditatile posibile.”

Dupa cartile Narinei Abgarian cu actiunea in Armenia, iata-ma facandu-mi curaj pe calea lecturii si catre o alta republica fosta sovietica, Georgia – atat de tulburata inclusiv in zilele noastre.

Cartea vine cu recomandarile lui Khaled Hosseini, Colum McCann si Andrew Sean Greer. Suficient, zic eu.

Nu va voi scrie despre aventurile unei familii destramate, ai carei membri plecati in Vest revin intr-o Georgie nu cu mult mai primitoare decat cea pe care o lasasera in urma la inceputul razboiului civil – pe acestea le veti descoperi singuri. Fantomele care ii bantuie, vocile care ii insotesc la nesfarsit… Tbilisi, Osetia – locuri despre care auzeam la stiri; autorul va va purta prin ele, pana la poalele Caucazului, intr-o cursa ca o vanatoare de comori, zbuciumata, captivanta pentru cititor, cu intoarceri constante intr-un trecut bantuitor.

„Georgia s-a desprins de Uniunea Sovietica si a devenit republica in 1991. Partide aparute peste noapte s-au luptat pentru putere in aceasta nou fabricata „republica”. N-a durat mult pana cand au scos armele. Chiar in iarna aceea, ne-am aruncat cu capul inainte intr-un razboi civil amar si haotic. (…) Tbilisi era un cosmar in toata regula. Fara electricitate, fara gaz, fara apa. Daca ieseai dupa paine, puteai foarte bine sa prinzi un glont, in loc de franzela.”

„Osetia e inchisa. Sunt patrule si de-o parte si de alta a granitei. N-ai cum sa intri. Mai intai trag si, daca nu te omoara, poate te iau la intrebari pe urma. (…) S-a lasat intunericul acolo. Fara telefon, fara posta. Daca incerci, te trezesti cu politia la usa, pentru interogatoriu. E o nebunie.”

Nici amintirile perioadei comuniste nu sunt cu mult mai placute:

„Cartile pe care ni le citea Eka nu erau cele aprobate si promovate de URSS. Majoritatea cartilor occidentale erau interzise in Uniunea Sovietica si daca te prindeau cu ele nu era de gluma. Nu trebuia sa spunem nimanui despre biblioteca misterioasa a Ekai si despre povestile ei de contrabanda, cu vrajitori si pantofi magici, aventuri cu pirati si mici printi care ratacesc printre stele.

Cartile Ekai erau magice, aduse clandestin din locuri mai insorite decat Georgia sovietica. Marginile lor ascutite fusesera netezite de sute de cititori secreti, iar copertele erau decolorate. Unele erau tiparite, dar altele fusesera copiate de mana de vreun suflet rabdator de sfant. Acelea erau cele mai bune.”

„Piata Lenin era in intregime o mare maloasa de fete obosite, ursuze. Barbati si femei imbracati in haine transmise la nesfarsit de la unii la altii, peticite, spalate si uzate pana ajunsesera de culoarea sumbra, uniforma, a vietii sovietice.”

” – Uita-te la camasa ta, Valiko, ti-ai rupt gulerul.

– E doar ros. Uzat si ros pe dinauntru si pe dinafara, ca noi toti.”

Scrierea lui Leo Vardiashvili are o ironie mereu prezenta, autorul reuseste sa fac un haz amar de toata istoria chinuita a unei tari care nu pare sa-si fi gasit vreodata linistea. Si de propria persoana.

„Par dezorientat, cu ochii injectati, obosit din cauza diferentei de fus orar, cu hainele mototolite dupa ce am dormit in locuri nefamiliare. Aratam ca poanta unui banc pe care nu l-ai inteles.”

„Cand au venit turcii sau care o mai fi fost la rand sa ne-o traga, oamenii au fugit si s-au ascuns in munti. Au lasat totul in urma, dar au luat butasi din viile lor. I-au pastrat vii cu orice pret, ca sa aiba cu ce s-o ia de la capat, daca se intorceau vreodata acasa. Uneori, frate, butasii erau transmisi din generatie in generatie. Pastrati vii in munti, decenii la rand. Vinul nu e in sangele nostru, e chiar sangele nostru.” Inutil sa spun ca dupa ce am citit acest fragment m-am infiintat in primul magazin Berezka, cerand musai vin georgian facut, ca in carte, in kvevri – „vasul ala imens de lut care se ingroapa in pamant. Sa fermenteze vinul in el.” Nu mi-au putut garanta ca era vin facut in kvevri, frecat manual cu ceara, asa ca ma mai gandesc.

Si inchei cu acest citat, care pur-si-simplu mi-a placut:

„Adunatura dezorganizata de case, apartamente, colibe si balcoane din Sololaki este interconectata printr-o retea complexa de franghii de rufe. Din plasa aceea dementa, un milion de haine flutura la unison, de parca Sololaki ar fi un urias copac al dorintelor.”

O carte foarte dura, dureroasa – dar cum ar fi putut fi altfel?

O carte care reuseste sa te tina permanent in priza, mai bine decat o carte politista. Si intr-o stare de continua iritare, in timp ce ii vezi personajele trudind sa-si distruga vietile, aruncandu-se cu capul inainte in situatii riscante, reusind sa evite urmarile pe muchie de cutit; dar, cum se zice, „te fereste pana te nimereste”…

Cred ca tocmai aceasta este tema principala a cartii – deciziile proaste care ne pot distruge; asa cum o arata si metafora calatorului intrat in lumea elfilor doar pentru a descoperi dupa o noapte de petrecere ca tot ceea ce reprezentase viata sa de pana atunci – familie, casa, cunoscuti – este definitiv pierdut.

O carte in care multe nu sunt deloc ceea ce pareau a fi, plina de surprize pana la ultimele pagini – mai ales la ultimele pagini.

Urmarile crizei din 2008 m-au dus cu gandul la „Broken Harbour” a Tanei French – si ea tot o scriitoare irlandeza. Cu aceasta ocazie am mai adaugat un scriitor irlandez pe lista preferatilor mei, pe langa Tana French si Colum McCann.

Iar personajul Rose nu avea cum sa nu mi-o aminteasca pe Dearbhla din „Paznicul de noapte” – acelasi tip de femeie parca atotputernica, cu puteri (aproape) mistice, in preajma careia nimic nu te poate atinge.

Cu multa ironie, autorul abordeaza si alte teme: schimbarile climatice, rolul divertismentului in viata noastra etc:

„… schimbarile climatice, inca o chestie care ii enerveaza pe oameni. Si ne enerveaza pentru ca ne face sa ne simtim vinovati. Din cauza lor ni se pare ca tot ce facem e rau, ca noi insine suntem rai. Iar asta e o problema autentica. Daca am descoperit ceva de cand sustin diverse cauze sociale e ca a invinui e de departe cel mai prost mod de a motiva pe cineva. Fa-l pe om sa se simta rusinat pana in adancul sufletului, spune-i ca prin insasi existenta lui dauneaza vietii in general si ca lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face pentru planeta e sa moara si pe urma intreaba-l daca vrea sa faca o donatie.”

„Astazi, in tarile dezvoltate, cea mai mare amenintare la adresa ordinii politice e faptul ca oamenii sunt atenti la conditiile in care traiesc. Pana si scalvii au acces la divertisment. Se poate spune chiar ca sutem platiti in divertisment. Romanul a fost prima ipostaza a ceea ce in secolul XXI a devenit industria vasta si in permanenta expansiune a divertismentului, un mecanism aproape infinit menit sa ne distreze si sa ne stoarca de puteri. Ni se furnizeaza o lume virtuala hranita literalmente prin incinerarea realitatii.”

O carte genial scrisa, care si-a meritat efortul parcurgerii celor 557 de pagini format mare 🙂