Rareori in viata am avut acea senzatie de vis implinit atat de clara ca in momentul in care, ajunsa in sfarsit in Roma, am aruncat peste umar un banut in Fontana di Trevi – cum aflasem eu ca se face, dintr-o reclama vazuta cu ani in urma. (Trebuie sa recunosc insa ca entuziasmul intalnirii cu fratii nostri latini imi fusese deja in mod neasteptat temperat de insistentele vanzatorilor ambulanti care, derutati probabil de „da”-urile din conversatia noastra, ne tot bagau sub nas ghiduri de calatorie in limba rusa – si asta la picioarele columnei lui Traian!…)

Revenind la Fontana di Trevi: cea mai celebra fantana a Romei este impresionanta in primul rand prin dinamismul siluetelor cailor si prin prezenta impozanta a lui Ocean in carul sau din scoica, desi trebuie sa marturisesc ca mi-o imaginam intr-un spatiu mai larg si nu in piateta care de-abia pare sa-i cuprinda magnificenta. In spatele sau, la poate 10 minute de mers pe jos, in Piazza Navona, asteapta un ansamblu de alte trei fantani, cu Fantana celor patru fluvii  a lui Bernini in centru (Nilul, Gangele, Rio Plata si Dunarea, fiecare aferent cate unui continent), iar la capetele pietei Fantanile lui Neptun si respectiv a Maurului,  pe partea dinspre Campo dei Fiori (statuia maurului – tot opera lui Bernini).

Bernini, artistul despre care se spune ca  a facut mai mult rau Romei antice decat vandalii, pentru ca se pare ca s-a servit de marmura vestigiilor milenare pentru a-si crea propria opera, a lasat insa Romei de azi o serie de sculpturi devenite in memoria mea o parte inseparabila a imaginii  romantice a orasului, impreuna cu leandrii si mimozele Romei si mai ales azaleele, pentru ca am avut sansa ca prima mea vizita la Roma sa aiba loc in luna mai, cand Treptele Spaniole ce unesc biserica Trinita dei Monti cu o alta fantana  a lui Bernini, barca de marmura din Piazza di Spagna, se transforma intr-o mare de flori diafane, albe si roz; momentul in care, venind dintr-o strada laterala, am ajuns la baza treptelor in fapt de seara, trezindu-ma brusc in fata ochilor cu valurile de flori scaldate in lumina reflectoarelor, a fost unul din categoria  „am murit si am ajuns in Rai”.

Fantani sunt nenumarate in Roma: Fantana Tritonului, tot a lui Bernini, in Piazza Barberini, fantanile din Piazza de la Republica, cele de pe strada care le datoreaza numele – Via delle Quattro Fontane – asta doar ce am apucat eu sa vad si sa retin. Astfel incat pentru mine, desi am mers acolo cu gandul la Collosseum, Forumul Roman si Basilica Sfantul Petru, Roma ramane orasul fantanilor. Si pentru ca am pomenit de Bernini, nu trebuie ratate sculpturile sale din Villa Borghese (pe care am pandit-o ani pana sa ii fie terminata renovarea), in special statuia lui Apolo si Daphne, gratioasa, diafana – frunzele dafinului in care se transforma Daphne sunt atat de maiestrit sculptate incat lumina ajunge sa strabata marmura.

Pe   langa celebrele statui antice din incinta Muzeului Vaticanului si pe langa statuile din interiorul  Basilicii Sfantul Petru, nu trebuie ratat nici ansamblul sculptural al lui Michelangelo dedicat lui Moise, intr-o biserica mai ferita dar nu mai putin demna de a fi vizitata: San Pietro in Vincoli (Sfantul Petru in Lanturi), ce adaposteste la loc de cinste chiar lanturile din care Sf. Petru a fost in mod miraculos eliberat.

Iar daca toate fantanile Romei nu sunt de ajuns, se mai gasesc: pentru aceia care au vizitat gradinile de la Versailles frustrati de faptul ca vestitele fantani arteziene nu sunt in functiune decat cateva zile pe an si chiar si atunci doar pentru cateva ore, exista revansa – gradinile Villei d’Este, aflate la distanta de circa o ora de mers cu autobuzul de Roma, in localitatea Tivoli, debordeaza de fantani – arteziene sau nu – care de care mai fanteziste, aflate in functiune non-stop gratie amplasamentului in panta. In plus gradinile adapostesc izvoare, cascade, bazine, grote si statui ale unor creaturi fantastice, de la personaje din mitologia romana si chiar asiatica (vezi fantana zeitei Artemis din Efes) pana la dragoni, nimfe, Pegas, himere etc. Doar pe o singura alee din gradina se pot numara 100 de fantani.

Doua sute de ani dupa construirea lor in secolul al XVI-lea, aceste gradini au continuat pare-se sa constituie o  sursa de inspiratie pentru tot cuprinsul Europei, din Polonia pana in Portugalia. La randul lor creatorii gradinilor Villei au fost inspirati de vestigiile Villei Hadriana – resedinta imparatului Hadrian, aflata si ea in zona; din pacate se pare ca inspiratia a avut si caracter mai putin spiritual – constructorii luand din incinta vilei romane statui si marmura pentru crearea gradinilor de la Villa d’Este.

Ceea ce atrage atentia ca inedit in timpul vizitarii gradinilor, pe langa numarul si varietatea fantanilor, statuilor etc. este modul in care s-a permis integrarea acestora in peisaj: in loc sa fie curatate de muschi, s-a acceptat ca verdeata sa le acopere partial, astfel ca se creeaza impresia unor gradini in acelasi timp vechi si totusi mustind de viata, practic o “simbioza” a ceea ce au realizat imaginatia si mana omului cu  vegetatia din zona. In plus, insasi structura statuilor si fantanilor din gradini nu este cea clasica, cu suprafete lucioase, din marmura, ci da nastere unui aspect granulat, in genul castelelor de nisip, pe care peste timp mi s-a parut ca il regasesc in fatada finalizata de Gaudi a Sagradei Familia.

Ca  recomandari de cazare si masa in Roma – grija mare la numarul de stele – ceea ce la ei poarta trei stele e undeva la nivelul a vreo doua “in banii nostri”; iar localurile frecventate de turisti – fie ele si in zone centrale, fie ele si cu damasc alb si sfesnice cu lumanari pe masa, pot oferi o experienta dezamagitoare – daca aveti ocazia interesati-va unde mananca localnicii insisi cand ies in oras. Stiu ca suna blasfemic, dar in Roma cel mai bine am mancat la… „Planet Hollywood”; Piazza Navona a fost locul intalnirii cu a doua cea mai proasta pizza din viata mea – atat cat suna de incredibil, ne-am intors de la Roma cu o pofta grozava de pizza, pe care ne-am saturat-o pe meleagurile dambovitene. Recomand insa calduros inghetata locala: langa Fontana di Trevi exista o gelaterie care n-ar trebui ratata; in plus, merita o vizita (plus statul la coada, inghetata respectiva fiind recomandata drept cea mai buna din Roma ) gelateria Giolitti (in zona Panteonului) – atat pentru inghetata propriu-zisa cat si pentru localul in sine – acelasi din anul 1900.

Parisul este probabil orasul pe care noi romanii ajungem sa-l vizitam avand in minte cele mai multe clisee, fie si numai din manualele de limba franceza din scoala: am auzit cu totii de Luvru, Tour Eiffel, Notre Dame, Champs Elysee, Versailles… O data ajunsi acolo insa, in cele mai multe cazuri nu acestea sunt neaparat reperele care ne raman in suflet.

Da, nu poti sa spui ca ai fost la Paris si ai plecat fara sa vizitezi Notre Dame – nu se face, nu? Dar cea care m-a uimit cu adevarat si care chiar n-ar trebui ratata este o alta biserica, o bijuterie ce tasneste spre cer uimindu-te cu aparenta ei fragilitate, stralucirea si transparentele din care este alcatuita, pentru ca Sainte Eglise, biserica initial construita ca un relicvariu la scara unei catedrale pentru a oferi adapost cununii de spini a lui Isus (pierduta se pare in timpul Revolutiei Franceze, desi am auzit si varianta conform careia Cununa s-ar afla astazi in tezaurul de la Notre Dame), ei bine Sainte Eglise este prin gratia sa o altfel de biserica – alcatuita in fapt din doua biserici suprapuse, din care cea mai de jos, cu arcadele sale gotice colorate si stralucitoare era deschisa publicului, in timp ce biserica superioara, destinata Curtii, cladita aproape exclusiv din sticla colorata a vitraliilor care-i alcatuiesc de fapt insisi peretii, pare ca asteapta sa se desprinda de pamant si sa inceapa sa pluteasca spre ceruri. Cum s-a putut construi o astfel de minunatie, si inca acum cateva secole, cum de rezista inca…?

Am insa in amintire si o intamplare legata de Notre Dame: in fata catedralei am vazut pentru prima oara vrabii care mancau din mana – porumbei mai vazuseram si erau si acolo, dar vrabii… Pentru ca nu aveam nimic sa le oferim si nu voiam sa ratam experienta, am umblat cale de un cartier si ne-am intors cu o bagheta proaspata, crocanta, de vreo juma’ de metru; porumbeii au fost sincer interesati de oferta, vrabiile insa… ca si cum n-am fi fost acolo; pentru ca dupa o vreme in care am stat cu mainile intinse fara ca vreo vrabie sa ne bage si pe noi in seama, sa se lamureasca misterul: un domn ne-a batut pe umar intinzandu-ne o bucata de … ei bine, pandispan – iar vrabiile au navalit in sfarsit; concluzia: la Paris pana si vrabiile au fitele lor.

Am fost la Luvru (dupa 3-4 ceasuri vazand ca suntem tot la egipteni a trebuit sa bagam viteza indreptandu-ne tinta spre ceea ce stiam ca sunt artefactele de maxim interes, respectiv Victoria din Samotrace, Venus din Millo  si Monalisa – pe care am zarit-o topaind ca sa ne ridicam peste grupul de turisti turnati in ciment in fata ei – pentru ca atlfel cred ca iti poti petrece intreaga viata in muzeu), am fost si la Musee d’Orsay (care mi-a ramas in suflet pentru nuferii lui Monet si mai ales pentru exponatele Art Nouveau de la ultimul etaj), am fost si la Orangerie, tot pe urmele lui Monet, si, asa cum am scris deja, la Marmottant, care ramane unul din muzeele mele preferate, dar pe langa acestea as vrea sa va indemn si catre alte doua muzee poate mai obscure, dar nu mai putin fascinante:

Musee de Cluny, sau altfel numit Muzeul National de Arta Medievala, aflat in Cartierul Latin, intr-un vechi asezamant gotic ce inglobeaza si vestigii romane, in primul rand pentru celebrele si misterioasele sale tapiserii din seria „Doamna si unicornul”, cu detalii superbe – flori si animale, culori vii pana in ziua de azi si gratia personajelor feminine (citisem „Doamna si licornul” al lui Tracey Chevalier si nu puteam rata ocazia de a vedea cu ochii mei tapiseriile care suscita si  azi intrebari legate de originea, istoria si semnificatia lor); si in al doilea rand, in preajma Place des Vosges,

Musee Carnavalet, dedicat istoriei Parisului insusi, din care eu raman cu imaginea interioarelor din diferite epoci ale orasului si, mai presus de toate, cu ceea ce m-a atras de la bun inceput acolo, magazinul de bijuterii Fouquet creat de artistul ceh Alfons Mucha, o opera de arta in sine, cu paunii sai, vitraliile si personajele gratioase, desprinse ca dintr-o carte cu zane, specifice lui Mucha – unul din cele mai frumoase locuri in care m-am aflat vreodata – m-am desprins greu, foarte greu de acolo.

Trebuie sa declar ca eu nu sunt fan Paris – poate m-am dus cu asteptari prea mari de la Orasul Luminilor, poate am fost la un moment dat sufocata de avalansa de statui, fantani etc., poate sunt eu inclinata spre a face opinie separata, pentru ca m-am dus de exemplu la Versailles pentru ca din trei palate  sa ma indragostesc de un catun paraginit  (le Hameau de la Reine)… Am avut norocul sa gasesc insa in uriasa metropola si cateva locuri care mi-au ramas in suflet, pe langa cele de mai sus: Fantana Medici din Jardin de Luxemburg – va trebui sa dati un search dupa imagini pe net, pentru ca nu stiu de ce, dar  nu am nicio fotografie cu ea (tin sa o mentionez pentru ca am prieteni care au mers in repetate randuri in Jardin de Louxemburg fara sa fi vazut fantana – si e pacat); si cartierul Montmartre, unul din putinele locuri in care parca am gasit ceva din atmosfera Parisului asa cum o ghicisem din carti; si Ile de la Cite, unde unele strazi pastreaza inca numele ce-mi amintesc de romanele copilariei, cu ai lor muschetari; si Faubourg Saint Germain, cu vitrinele sale chic, le Marais cu atmosfera sa tihnita.

Am „vorbit” cam in fiecare postare si despre ofertele culinare ale locurilor – despre Paris sunt evident atatea de spus la acest capitol incat te intrebi daca mai merita sa te apuci.

Locul meu preferat in materie de achizitii gastronomice: magazinele „La Cour Gourmande” – noi am fost fermecati de cel de la baza Montmartre, unde dupa ce am intrat nu ne-am mai oprit din minunat si fotografiat, pentru ca locul este de-a dreptul magic, cu atmosfera sa de magazin de altadata, cu cutiile sale vintage de ciocolata si biscuiti „de pe timpuri”.

Dupa mai multe vizite in Paris raman insa in principal cu doua imagini dragi mie – de ce tocmai acestea nu stiu: o vitrina dintr-un cartier oarecare, viu colorata, cu tarte si eclere in culori pastelate – pe care am surprins-o  si deci v-o pot impartasi; si un vas inalt de alama in fata unei florarii in mjlocul lui decembrie, plin cu anemone rosii, albe si violet – primele pe care le vedeam in realitate. Probabil ca in final Parisul are cate ceva pentru fiecare.

Viena inseamna aproape intotdeauna Domul Sfantul Stefan, Primaria si tot Ringstrasse, cu cladirile lor imperiale maiestuoase, plus, bineninteles, Hofburg, Albertina si Schonbrun, la care se adauga de multe ori Prater-ul cu roata sa uriasa – pe scurt, principalele sale repere turistice, must-have-urile pe lista oricarui vizitator ajuns in vechea capitala imperiala.

Pentru mine Viena ramane in primul rand mijlocitorul intalnirii cu doua dintre pasiunile mai tarziu intrate in viata mea: Hundertwasser si Klimt . Unele din cele mai dragi mie imagini legate de Viena sunt cele ale Hundertwasser Haus si Kunst Haus Wien, cu aspectul lor inconfundabil dat de liniile curbe, evitarea cu orice pret a simetriei si alaturarile de culori vibrante care pe undeva, mie cel putin, imi amintesc de Gaudi, alt geniu mult admirat.

In ce-l priveste pe Klimt (prin acesta din urma ajungand in contact pentru prima oara cu marea mea pasiune: Art Nouveau-ul /Jugendstil/ Sezession, plus mai tarziu descoperitul curent modernist spaniol) si operele sale stranse in principal la Belvedere, pot sa ma laud ca am avut sansa ca in urma cu multi ani (era chiar prima mea iesire din tara) sa mai „prind” in Viena portretul Adelei Boch-Bauer, „Mona Lisa Austriei” devenita simbol national inainte de a fi luat drumul catre Statele Unite. Alcatuirile lui Klimt din forme geometrice si aplicatii de aur, total inedite pentru mine la acel moment, m-au umplut de uimire si admiratie pentru geniul celebrului pictor. Reproducerile operei sale impanzesc astazi Viena pe esarfe, pahare, tricouri si sacose, mai ales atotprezentul sau „Sarut”.

O atractie mai putin poate umblata de turisti este Schmetterlinghaus (Casa Fluturilor), amenajata in incinta Palatului Imperial Hofburg, intr-o parte a fostelor sere ale palatului, locuita acum de alaiuri de fluturi exotici zburand in jurul cascadei amenajate pentru ei, hraniti cu bucati de portocala si banane. Unii dintre fluturi ating dimensiuni respectabile, suficiente ca sa bage in sperieti, poate si datorita „ochilor” uriasi pe care natura li i-a desenat pe aripi, un copil de sase ani  – cat avea atunci fetita mea, pentru care intalnirea a fost mai degraba una traumatizanta.

Nu in ultimul rand, la marginea dinspre dealuri a Vienei, Grinzing, un fost sat inglobat astazi in structura metropolei, in care practic fiecare casa este acum un „Heuriger” – restaurant traditional specializat initial in servirea, toamna, a vinului nou, cu chelneritele imbracate in costumele traditionale cu sort si maneci bufante si cu clienti deveniti dupa o vreme bine-dispusi, balanganindu-se la unison cu paharele ridicate, in ritmul muzicii populare austriece.

Atentie insa – bucataria austriaca nu este pentru cei delicati (exceptie facand foetajele si dulciurile lor renumite): satula de atotprezentele in meniuri snitele si salate de cartofi am zis sa mai incerc si altceva: ramanand cat-de-cat in zona traditionalului, mi-am zis sa iau si un carnat – m-am trezit in farfurie (nu pot sa nu povestesc, experienta a fost marcanta, de genul „si nemancat, si cu banii luati”), cu ceva ce parea a fi doar umplutura unui soi de sangerete; zicand sa adaug totusi si ceva mai usor, am comandat si o salata de varza; ei bine, varza s-a dovedit a fi nu doar calita, dar si plina de costita afumata – deci, cum spuneam, bucataria austriaca traditionala nu este pentru papilele si stomacurile delicate.

Insa tot in Viena am mancat una dintre cele mai bune inghetate din viata – sub forma unor sfere albe din inghetata de vanilie care, odata taiate in sectiune, se dovedeau a avea un mijloc orange din inghetata de caise – combinatia este dincolo de cuvinte. Deci, daca odata ajunsi in Grinzing veti alege heuriger-ul a carui intare este decorata cu o colectie impresionanata de tirbusoane vechi (din pacate nu-mi mai amintesc cum se chema), neaparat comandati aceasta inghetata. Si sa va ganditi va rog la mine…

Daca s-ar inventa teleportarea, sunt sanse mari ca primul salt sa-mi doresc sa-l fac spre Fiskardo.

Fiskardo – probabil singurul port maritim care este, oricat de ciudat ar suna, invizibil de pe mare. De ce? Pentru ca este complet ascuns de o limba de pamant pe care se inalta ruinele unei bazilici de secol II-III si cele apartinand unor vechi faruri, unul aparent de pe la 1800, celalalt, rotund si cu zidurile strapunse de ferestre goale,  vizibil si mai vechi. Siluetele lor te intampina atunci cand te apropii venind dinspre Lefkada, dupa calatoria de exact o ora cu vaporul din Vassiliki – asta dupa ce, sositi cu masina de pe continent, ati luat – neaparat – pranzul in Sivota (am mai scris despre Sivota cand vorbeam despre o mai veche calatorie in Lefkada si nu mi-am schimbat parerea).

Si despre Fiskardo am mai scris, atunci cand am vorbit despre Kefalonia, dar pentru ca anul trecut am avut ocazia, in sfarsit, sa ma si cazez in Fiskardo si nu doar sa fiu in trecere pe acolo, si pentru ca Fiskardo chiar merita o postare doar despre el, si pentru ca mi-e dor de Grecia si cand spun Grecia eu spun, aproape intotdeauna, Fiskardo… ei bine…

Mi-e dor de port, mai ales la orele serii, cand se aprind luminile, atat pe uscat cat si pe barci (bine, barci… ditamai iahturile si catamaranele, pentru ca Fiskardo e una din destinatiile de fite ale Greciei); mi-e dor de fiecare pravalie si terasa – dupa 10 zile deja ne salutam cu proprietarii – am in fata ochilor fiecare fir de bougainvillea si pipa turcului atarnand luxuriant. Imi vine in mine imaginea micului magazin alimentar din stanga portului, deasupra intrarii caruia isi facuse cuib o pereche de randunici cu trei pui pe care-i vedeam itindu-se deasupra noastra in timp ce cumparam inghetata; chiar in ultima noastra zi in Fiskardo au iesit din cuib – pe rand, pana la ultimul, ramas sa piuie frustrat de unul singur – mi-a parut bine ca am apucat sa-i vedem zburand inainte de plecare.

Mi-e dor de mica plaja Elies, pe care nu am fost niciodata mai mult de cateva persoane, chiar „peste drum” de farurile venetiene, pe care ne cadeau lenes ochii in timp ce stateam lungiti sub coroanele copacilor uriasi de pe plaja – plaja noastra; si de imaginea Ithacai, la o aruncatura de bat, atat de apropape incat, pana sa facem o croaziera pana acolo, am crezut ca acele coaste pustii si inalte ii apartineau tot Kefaloniei.

Si de plaja Emblisi – nu atat pentru plaja, care e plina de niste bolovani atat de colturosi incat si sa stai in fund te apuca mila – ca sa stai lungit ar trebui sa te fi nascut fachir, dar pentru apa golfului, atat de limpede incat in pozele facute la marginea ei cu greu poti spune care parte a corpului este in apa si care nu; iar pestii care inoata in jurul tau sunt atat de vizibili si atat de numerosi – iar unii suficient de mari – incat pentru prima oara in viata mi-am pus problema daca nu cumva musca.

Restaurantele sunt in principal in port – aici puteti gasi de la terase unde se vand traditionalele gyros si souvlaki pana la localurile mai pretentioase cu bucatarie internationala, avand  mesele chiar in buza apei. Preferatul nostru – seara de seara dupa ce l-am descoperit – „Iridra”, cu cascadele sale de flori, de unde nu am plecat de la nicio masa fara o surpriza din partea casei – inghetata ascunsa sub aparenta unor bomboane de ciocolata, lichior delicios de lamaie, iar in ultima seara un borcanel de gem de portocale facut in casa. De altfel in orice loc am facut cheltuieli mai consistente (cu ocazia cumpararii de suveniruri pentru familie si prieteni la sfarsit de vacanta) am plecat cu cate ceva oferit pe deasupra – grecii stiu sa-si vanda marfa – si asta de niste mii de ani, nu de ieri – de azi.

Mi-e cam frica sa fac recomandari de cazare – pentru ca de-abia am prins noi insine un loc acolo si oricum pun pariu ca pe anul asta chiar nu mai e nimic liber – poate prin cine-stie-ce noroc: „Kiki Apartments”, suficient de aproape de port incat sa faci cinci minute la pas pana acolo, suficient de departe incat sa ai parte de liniste (oricum in port nu se aude muzica decat de la un singur local mai izolat, „Panormos” – vechea denumire romana a satului; nu-mi amintesc nimic care sa deranjeze, te poti relaxa in tihna desi aglomeratia si forfota sunt prezente atat la pranz cat si la orele serii, cand de-abia ai loc sa te strecori printre mesele de pe chei. Din cand in cand isi mai faceau aparitia pe la mese doi cantareti ambulanti, dar in rest…)

As mai vrea sa pomemesc si de patiseria „Melina”, si de pizzeria de langa bazinul cu pesti cu statuia unei broaste uriase – unde am comandat pizza volcano crezand ca e doar o pizza picanta dar ne-am trezit cu o pizza chiar de forma unui mic vulcan, din al carei „crater” ieseau flacari albastre si care a intors toate capetele de pe la mese.

Fiskardo e despre emotii – oricat m-as stradui, oricate repere concrete as asterne „pe hartie”, nu despre asta este vorba – ci despre un loc unde am simtit ora de ora nevoia sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca ne aflam acolo. Pasii mei se astern si acum pe drumul dinspre port, la intoarcerea spre „casa”, pe langa vestigiile romane, sub cerul plin de stele, cu marea licarind in stanga noastra si inca simt mirosul de mirabilis si iasomie. Voi cei care sunteti acum in Fiskardo… o, Doamne, cat as vrea sa fiu in locul vostru!

Pai si daca tot am pomenit despre Legoland Germania, haideti sa vorbim (si) despre Legoland Germania. Acesta se afla in Bavaria, in localitatea Gunzburg, cam la jumatatea drumului intre Munchen si Stuttgart, asa ca o excursie in Bavaria va poate oferi ocazia de a vizita atat Europa Park cat si Legoland Germania – noi am facut-o in zile consecutive – obositor pentru parinti, poate, deloc insa, pare-se, pentru copii.

Asa cum iarasi spuneam, aveam sa constatam ca diferitele Legoland-uri chiar sunt diferite – nu doar ca locatie. Legoland Germania mi s-a parut mai mic ca dimensiuni decat Legoland Windsor si daca speram sa am aici ocazia de a face „rafting” prin satul vikingilor, ei bine, ocazia ratata in Anglia s-a razbunat, pentru ca atractia respectiva nu exista in Legoland Germania, asa cum nu am regasit nici turul cu submarinul. Exista insa un taram al piratilor si posibilitatea de a intalni totusi animale subacvatice in Legoland Atlantis. Iar cand spun ca Legoland Germania ne-a parut mai mic decat Legoland Windsor, sa nu se inteleaga cumva ca am fi reusit ca in ziua petrecuta acolo sa fi incercat macar jumatate din atractiile locului.

Si aici am fost fermecati de Miniland, cu cladirile reproduse la scara, evident cu un accent pe edificiile din tara gazda – la loc de cinste troneaza Neuschwanstein, in interiorul caruia o puteti vedea pe imparateasa Sissi dansand cu varul sau Leopold al II-lea.

Experientele mai soft au inclus un safari prin „jungla” populata de zeci de animale din piese Lego, urcarea in turnul rotitor inalt de peste 40 de metri cu panorama completa a parcului, catararea prin forte proprii, tragand de sfori, in turnurile ce-ti ofera posibiliatea de a experimenta functionarea scripetilor.

Ramasi cu frustrarea de a nu fi testat niciun montagne russe in ziua precedenta in Europa Park, de data aceasta ne-am luat inima in dinti si am hotarat ca trebuie sa depasim momentul Big Tounder Mountain, de la care oricum trecusera niste ani, si sa intram in lumea rollercoaster-urilor. Si am ochit noi un montagne russe care parea mai mititel (Dragon Hunt), cu un traseu in forma de opt dotat cu niste vagoneti de mina; si ne-am urcat in el, zicandu-ne ca oricat ar fi de rau, cel putin se va termina repede. Si a pornit – si am simtit la un moment dat ca daca nu vom fi noi aruncati din vagonet sigur va sari vagonetul de pe sine; si cand Doamne-ajuta sa se termine, ei bine, surpriza: un tur complet insemna parcurgerea de doua ori a traseului, fara oprire…

Si dupa ce ne-a trecut tremuratul genunchilor credeti ca ne-am potolit? Pai de ce, ca de-abia incepuse sa ne placa? Asa ca hai si-n Jungle X-pedition, o calatorie pe apa intr-un bustean, finalizata apoteotic prin caderea intr-o cascada de 12 metri; deja stresata pentru ca la un moment dat busteanul ne deplasa cu spatele, ceea ce era cam mult pentru nervii mei intinsi, recunosc ca am inchis ochii in clipa plonjarii in cascada, ratand astfel momentul.

Seara, pe o terasa din Rothenburgul aflat la circa o suta de kilometri mai la nord, am atras tuturor atentia cu hohotele noastre nestapanite de ras, in timp ce ne examinam expresiile terifiate din fotografiile zilei; cei care au zabovit vreodata in dreptul standurilor care afiseaza spre vanzare fotografiile facute vizitatorilor in timpul parcursului unui rollercosater sigur stiu la ce ma refer.

Probabil putini vor fi copiii care o data ajunsi in Londra sa nu-si doreasca si o vizita la Legoland. Daca Parisul are Disneyland-ul, ei bine, Londra are si ea Legoland-ul, la distanta de o calatorie cu trenul pana in Windsor, urmata de o calatorie cu autobuzul din cochetul orasel Windsor pana pe dealurile de deasupra sa, unde troneaza Legoland.

Personal n-as fi zis nu ocaziei de a petrece un pic de timp pe stradutele Windsor-ului – ce am reusit sa vad pana la venirea autobuzului si apoi pe ferestrele acestuia era super tentant – mici magazine cu aspectul vintage specific englezesc, dar nici nu s-a pus problema – ziua le era exclusiv dedicata, inca de la plecarea din Bucuresti, membrelor minore ale grupului, care trepidau asteptand sa treaca in sfarsit portile celebrului parc de distractii – cu siguranta o vizita intr-un astfel de loc este cu mult mai motivanta cand o faci nu doar cu parintii ci in primul rand cu prietenii de-o seama.

Cu rusine recunosc ca nici castelul Windsor nu am apucat sa-l vitiez – am asteptat autobuzul la poalele sale, am trecut cu respectivul autobuz pe la portile sale, l-am admirat de sus din Legoland – si-atat. Cu totul altfel s-ar fi desfasurat lucrurile daca programul zilei l-ar fi facut mamicile, evident, dar, cum spuneam, aceea fusese decalarata de mult ziua celor mici. Tot ce am „shopat” in Windsor a fost o pereche de manusi groase pentru fetita mea, pentru ca, desi in aprilie, frigul era incredibil – si bine am facut, pentru ca sus pe dealuri batea si un alizeu care iti taia sensibil din placerea de a te afla in aer liber si care in unele momente a parut sa aiba ceva personal cu fiecare dintre noi in parte.

Ceea ce atrage atentia intr-un Legoland (ca veni vorba, Legoland-urile, aveam sa constat ulterior,  seamana intre ele mult mai putin decat diferitele Disneyland-uri, ca dimensiuni si atractii) este faptul ca – firesc de altfel – toate decoratiunile (flori, animale, statui egiptene etc.) sunt facute din piese Lego – multe dintre animale fiind chiar dotate cu miscarile si sunetele specifice.

Preferata mea este zona gen mini Europa, cu cladiri reprezentative de pe continent, reduse la scara, construite – evident – din piese Lego, unde pana si porumbeii de pe acoperisul Palatului Buckingham erau prezenti – plus, evident, regina insasi, aflata simultan pe treptele palatului si intr-o ambarcatiune festiva. Cred ca i-am vazut undeva si pe Romeo si Julieta – varianta Lego.

Preferata copiilor pare sa fie pista de masinute, de unde dupa efectuarea cursei iti poti obtine si „permisul auto”. Exista si un parcurs pe apa, cu barcute pilotate efectiv de copii printr-o „jungla” populata de animale din piese Lego, inclusiv elefanti care improasca cu apa (aspect destul de nefericit date fiind gradele din termometru la acel moment), ba chiar si un submarin pe traseul caruia, printre pesti exotici vii si corali, regaseai alte figurine din piese Lego – sirene, un Poseidon etc. Un alt traseu cu masinutele, din care poti trage din mers la tinta, este si el decorat cu „artefacte egiptene” alcatuite tot din piese Lego – ingeniozitatea organizatorilor este fara margini, iar pentru un fan al jocurilor Lego experienta este memorabila.

In montagne russe-uri recunosc ca la acel moment nu ne-am dat  – fetita mea avea inca prea vie in minte experienta din Thunder Mountain-ul din Disneyland iar acela care m-ar fi tentat pe mine, construit in stilul unui sat viking prin care faceai rafting, presupunea si improscarea cu apa – chiar nu era momentul. Parcul are insa o serie de montagne russe-uri pe gustul celor amatori de senzatii tari .

Si ca in orice alt parc de distractii exista si aici restaurante si o zona de magazine la intrare/iesire, unde pasionatii isi pot completa colectia de jocuri Lego inclusiv cu articole rare, de negasit in magazinele din orase. In plus, din nou ca in orice parc de distractii, exista si aici clasicii calusei, leagane, un trenulet care te plimba prin parc si gondole care te poarta pe deasupra sa.

In plus insa fata de orice alt parc de distractii, Legoland isi propune sa ofere celor mici nu doar prilejuri de amuzament ci mai ales ocazia de a se minuna in fata inventivitatii si minutiozitatii celor care au conceput si ridicat constructiile Lego din parc.  Este intr-adevar fenomenal ce s-a putut realiza pornind de la micutele piese din plastic colorat.

Intr-o metropola cum e Londra (trebuie sa spun ca inca nu am intalnit persoana careia sa nu-i fi placut Londra) nu se putea sa nu existe suficiente atractii pe gustul copiilor – si nu numai al lor.

Deci: Hyde Park, cu vestitul monument dedicat copilului care nu a vrut sa creasca (stia el ce stia): Peter Pan (am vazut la un moment dat o postare in acelasi spirit pe Facebook: „Don’t grow up – it’s a trap”). Sunt mereu fascinata de delicatetea si dragalasenia detaliilor statuii, cu soriceii, iepurasii, veverita si zanele sale. Hyde Park ofera ocazia intalnirii cu nenumarate pasari de apa si nu numai: am vazut acolo papagali verzi zburand liberi si chiar un pui alb si pufos de bufnita. Si sa nu uitam – cum am putea – veveritele englezesti (nu seamana cu ale noastre, sunt mai gri-albicioase)  care te napadesc pur-si-simplu si se incaiera intre ele ca sa-ti castige favorurile.  Si daca tot ati ajuns langa Kensingtom Gardens merita vizitat si interiorul Kensington Palace, care este permanent deschis publicului – noi am avut sansa vizitarii unei expozitii dedicate iubirii nemuritoare pe care Regina Victoria i-a purtat-o sotului sau Printul Albert, cu portrete, bijuterii si costume de epoca si cu o sumedenie de citate din corespondenta si jurnalele Reginei, inserate in tesatura covoarelor, imprimate pe pereti sau sablate pe geamuri.

De numele celor doua capete incoronate se leaga si muzeul Victoria and Albert, care se va dovedi o vizita interesanta pentru toata familia (eu personal nu ma satur de exponatele de arta orientala si de expozitiile cu costume de epoca); in imediata apropiere se afla si Muzeul Stiintei – din pacate exact simulatorul de cutremure, care fusese principalul punct de interes pentru noi, nu era disponibil la momentul vizitei noastre – se mai intampla si la case (foarte) mari. Am avut parte in schimb de vizitarea unei expozitii temporare cu fluturi exotici vii, care-ti zburau in jurul capului si veneau sa se aseze pe tine – am avut asa ceva si noi ulterior la Antipa – si parca fluturii „nostri” erau mai multi, mai mari si mai „prietenosi”.

Ramanand in lumea regalitatii britanice, veti dori probabil, daca nu sa va nimeriti chiar in timpul schimbarii garzii la Palatul Buckingham (noi nu am reusit niciodata), sa va fotografiati cel putin in dreptul portilor resedintei Reginei, tragand cu ochiul printre volutele acestora la celebrele garzi cu caciulile care le-au facut faimoase.

Revenind in natura, puteti oferi celor mici (si mari) o experienta inedita – contactul cu turmele de caprioare din parcul Richmond – contactul va fi exclusiv vizual insa destul de apropiat – caprioarele isi vad de treaba lor atata timp cat nu incercati sa va apropiati prea mult – nici ele nu seamana cu ale noastre: sunt mai mari, mai osoase, cumva mai „caloase” – totusi, caprioare.

Si la distanta de un mers pe jos de Richmond – Gradina Botanica din Kew, la care mi-a atras in primul rand atentia pasarela dotata cu lift construita in varful copacilor, pentru a oferi copiilor acces in coroanele acestora – duse sunt vremurile cataratului in copaci…

Londra dispune si de un acvariu – coada pentru vizitarea lui se vedea insa de pe partea cealalta a Tamisei, atat de mare incat ne-am speriat; din acelasi motiv nu ne-am incumetat nici catre London Eye – sa mai ramana ceva de facut si pentru data viitoare.

O vizita la White Tower va va oferi ocazia de a vedea celebrele bijuterii ale Coroanei cu cele mai mari diamante din lume (m-a amuzat gaselnita organizatorilor pentru a evita ingramadeala din fata vitrinelor – parcugerea salii se face exclusiv cu ajutorul unei benzi rulante, deci adio turisti asiatici neclintiti in fata cate unui exponat – inca n-am uitat/ iertat faptul ca a trebuit sa admir la Luvru Mona Lisa „din saritura”, pe deasupra capetelor celor care prinsesera radacini in fata ei); insa cei mici vor fi probabil mai mult incantati de prezenta in gradinile Turnului a celebrilor sai corbi, fiecare luat in evidenta, fiecare botezat, despre care se spune ca, atunci cand vor parasi Turnul, vor vesti sfarsitul monarhiei britanice: pot sa jur ca l-am auzit pe unul dintre ei vorbind – tare si raspicat (parerile celor prezenti au ramas impartite cu privire la continutul „comunicarii”, dar in mod cert pasarea a vorbit); se spune ca in general corbii pot ajunge sa imite vorbirea omeneasca – si dat fiind ca ajung sa depaseasca – din cate stiu – suta de ani, ma intreb: oare a cui voce am auzit-o noi? Te cam trec fiorii… Revenind la bijuterii: am fost uimita de somptuozitatea solnitelor din aur – mai vazusem in Viena o solnita creata chiar de Benvenuto Cellini, de marimea unui castron, insa una dintre solnitele din Turn se apropie de dimensiunile unei cadite, plus toate figurinele si decoratiunile aferente; in trecut sarea era se pare atat de scumpa incat puteai estima bogatia cuiva dupa dimensiunea solnitei sale – curios pentru cineva dintr-o tara cu saline, unde orice vaca, oaie sau capra primeste in iesle bulgari uriasi de sare…

Pentru copiii mai maricei spre adolescenti exista atat galeria cu figuri de ceara de la Madame Tussauds si Planetariul alaturat, cat si, peste drum, singurul muzeu dedicat unui personaj de fictiune – Sherlock Holmes. Nu am ajuns la acesta din urma, dar am avut placerea de a ma fotografia alaturi de familia regala, de Beatles-i, George Clooney etc., dar si de a topai ca un iepure, cu icnete si tipete, prin camera ororilor, unde te alearga la propriu tot felul de personaje care de care mai hidoase. De avut in vedere: daca puteti proba (de exemplu cu abonamentul de la metrou) ca v-ati deplasat la Madame Tussauds cu mijloacele de transport in comun, veti putea intra doua persoane pe un bilet (iar la 40 de lire biletul chiar merita); reducerea se aplica similar, din cate stiu, si la White Tower si London Eye.

Ei, dar trebuie sa recunosc ca locul care m-a atras ca un far a fost, de fapt, Harrods – considerat cel mai celebru magazin din lume; saloanele destinate alimentelor sunt cel mai bogat si mai frumos decorate. Doar asa, de vizitat, pentru ca in afara de niste cutii (pe care mai nou le-am vazut si la noi la Mega Image) cu biscuiti sau caramele de facut cadou la inapoiere, mare lucru – mai greu… M-a luat cu frig cand am vazut in mainile fetitei mele o gentuta in forma de bufnita facuta din paiete la niste mii de lire – Doamne-fereste sa-i fi sarit vreo paieta cand m-am repezit sa o pun la loc pe raft! Raionul de jucarii este si el fascinant – in special casuta uriasa, vintage, pentru papusi; greu de adus copiii cu picioarele pe pamant…

Ah, si sa nu uitam de Hamleys – nu puteti merge cu un copil la Londra si sa nu ajungeti la Hamleys – un alt magazin celebru, cel mai celebru magazin de jucarii din lume – si asta de vreo doua secole si mai bine incoace. La fiecare etaj au loc demonstratii ale diferitelor jocuri, puteti gasi aici tot ce va doriti legat de lumea Harry Potter si respectiv de cea a lui Frodo si Bilbo Baggins.

Si un alt magazin inedit din lumea copilariei – in Covent Garden, chiar langa carusel, se afla un magazin dedicat exclusiv hainutelor pentru papusi – de la costume de balerina pana la cele de politist sau fotbalist, de toata marimile – Smallfry; si tot aici gasiti si un Disney Store.

La un moment dat va trebui sa si mancati – dat fiind ca in Disneyland Paris nu reusiseram niciodata sa gasim vreun loc la Rainforest Cafe, m-am lasat tarata, in Piccadilly Circus, in respectivul magazin (la parter) si restaurant (in cele doua subsoluri), care creeaza atmosfera padurii ecuatoriale, cu acvarii (singurele cu animale veritabile), papagali, elefanti care misca din cap, flutura din urechi si scot sunetele specifice – copiii vor fi cu siguranta fermecati ; preturile nu sunt mici, dar ramai atat cu o experienta placuta – mancarea e foarte buna iar decorul aparte – cat si cu consolarea ca ai sustinut o cauza nobila – salvarea adevaratei paduri ecuatoriale, pe care o promoveaza respectivul stabiliment.

Nu va feriti in nici un caz de Nando’s – un lant de restaurante din Africa de Sud, cu specific portughez, cu sosuri din ingrediente africane, in care mancarea se pregateste sub ochii tai pe o plita uriasa, in care iti iei singur farfurii, tacamuri, sosuri – inedit si absolut delicios – am devenit fani de la prima descindere.

Iar daca o Londra intreaga nu este de ajuns, in Oxford se pot vizita (daca v-ati facut rezervare cu mult, mult timp inainte) studiourile Harry Potter, iar in Windsor va asteapta Legoland  – despre acesta din urma, in curand…

Atunci cand te pornesti la drum cu un copil e musai sa-ti faci programul (si) dupa gusturile lui. Ce puteti deci trece pe lista atunci cand va aflati in Barcelona insotiti de copii nici foarte mici nici foarte mari?

Evident veti vizita Acvariul – cel mai mare din Europa, cu pesti exotici, inclusiv faimosii piranha, pinguini si in special cu un tunel impresionant din sticla in care o data intrati veti vedea rechinii si pisicile de mare plutind maiestuos de jur-imprejurul vostru, inclusiv pe deasupra capetelor.

Si plecand de la Acvariu, lasand plaja in spate si tinand-o tot la dreapta, veti ajunge la singurul Muzeu al Ciocolatei despre care am eu stiinta ca ar exista. Barcelona a fost in perioada sa de glorie poarta intarii in Europa a comorilor Americilor, inclusiv a ciocolatei. Muzeul face o prezentare a istoricului ciocolatei, dar ceea ce ne-a ramas noua in amintire au fost in primul rand figurinele, unele de dimensiuni respectabile, facute din ciocolata – inclusiv o reproducere in ciocolata alba a celebrei salamandre a lui Gaudi din Parc Guell – simbolul omniprezent al Barcelonei.

Ei, si daca tot am fost la Acvariu, nu putem rata nici Gradina Zoologica. Unde am vazut pentru prima – si singura – oara cum isi fac cuibul (ca niste mici cratere de lut, direct pe pamant) pasarile flamingo.  Gradina Zoologica din Barcelona ramane si singurul loc in care am vazut anunturi cu „nu hraniti paunii” – ce-i drept densitatea acestora era incredibila, paunii – in varietatea clasica, albastru cu verde, fiind peste tot – din ingradirile destinate ierbivorelor pana pe alei – aceleasi anunturi preveneau vizitatorii mai temerari cu privire la riscul de a fi ciupiti de pauni.  Imaginea care imi vine insa prima oara in fata ochilor vorbind despre Gradina Zoologica din Barcelona este cea a unei vidre jucause, care se distra teribil plutind cu burta in sus pe apa si impingandu-se cu picioarele din spate in zidul ce-i marginea micul iaz, propulsandu-se astfel pe suprafata apei – mereu si mereu; la un moment dat noi am renuntat sa o mai urmarim – ea insa nu parea sa se plictiseasca deloc. Daca in cazul animalelor se intampla adesea sa te intrebi „ce-o fi in capsorul lor?”, in cazul acelei vidre treaba era clara – pur-si-simplu se juca, distrandu-se de minune.

O vizita in Parcul Guell ar trebui sa fie si ea pe placul copiilor, cu risipa de fantezie si culoare specifica lui Gaudi. Micutii vor fi incantati sa se fotografieze cu „dragonul” acestuia. Am fost foarte placut impresionata de gradul de civilizatie al vizitatorilor – la ce coada era pentru a te fotografia cu celebra salamandra, ma asteptam ca in final sa fur un cadru chinuit, imbrancita de restul doritorilor; ei bine, nu – odata ce-ti venea randul, te puteai fotografia in tihna, de cate ori voiai, si calare (pe salamandra) si pe jos.  Tot in zona Parcului Guell am vazut pentru prima oara papagali in libertate: zburau, ca orice pasare care-si vede de treaba ei, cu diverse „materiale de constructie” in cioc. Penajul lor verde profilat pe cerul Barcelonei, cu marea in fundal, ramane o imagine la care revin cu placere.

Barcelona are si un mare parc de distractii in varful colinei Tibidabo, si un funicular cu care poti cobori pe deasupra marii de pe Mont Juic – recunosc ca pentru noi aceste atractii au ramas pentru o ocazie – sper – viitoare.

La urma dar nicidecum printre codase, Las Ramblas cu al sau magazin de animalute, care pentru fetita mea care nu mai vazuse boboci de rata decat in poze, a reprezentat momentul de varf al vizitei in Barcelona – ne-am oprit zilnic in fata acelui chiosc si, bucurie mare, in ultima zi, devenite deja „de-ale casei”, am resuit sa-l convingem pe vanzator, intr-o spaniola mioritica, sa o lase pe fetita mea sa si atinga un bobocel. Iar in ziua respectiva „bagasera” si pui de gaina aurii. Ce mai!…

Revenind pentru un moment la domeniul lingvisticii: grija mare ce vorbiti in romaneste – incercand sa-mi conving odrasla ca un carnat vandut la o toneta de pe plaja „arata naspa”, am fost bagata in pamant de replica in romaneste a vanzatorului: „Sa stiti ca sunt foarte buni, doamna!”…

Ei bine, da, acum ca i-am mai auzit si pe altii, nu-mi mai e rusine sa recunosc ca, om mare fiind, la prima vizita intr-un Disneyland, nimerind in plina parada a personajelor si picandu-mi ochii direct pe Mickey, Minnie, Donald, Chip si Dale in carele lor alegorice, mi-au dat lacrimile de emotie. Locul ramane, fara a-i neglija caracterul puternic comercial si rolul de masina de facut bani (sau de stors bani, depinde de care parte a bancnotei te afli), magic. Si daca astfel simte un adult, nici nu pot sa incep sa-mi imaginez care poate fi impactul asupra unui copil.

Parcul nu este insa doar pentru copii; recunosc ca eu una nu numai ca nu „m-am dat” intr-unele din atractiile mai scary, dar nici macar nu-mi propun – ma refer aici la variatele montagne russe-uri, in frunte cu Indiana Jones, respectiv Rock ‘n’ Roller din cel de-al doilea parc (pentru ca da, la Paris exista doua parcuri tematice Disney, aflate „poarta-n poarta”) si incheind cu Hotelul Terorii – tot din cel de-al doilea parc – Studiourile Disney. Recunosc ca nici in Space Mountain nu m-am dat in Paris ci doar intr-un parc mai vechi, unde respectivul montagne russe nu includea lansarea pana in varf dupa modelul romanului „Calatorie de la Pamant la Luna” – ci te urcai acolo pe picioarele proprii – si nici nu aveai ocazia de a te trezi cu capul in jos – si chiar si asa, la coborare mi-am pipait discret turul pantalonilor, pentru a vedea daca nu facusem cumva pe mine. Si ultima urcare in Big Thunder Mountain a avut peripetiile ei, fetita mea – in varsta de 7 ani atunci – afirmand foarte hotarat la 2 secunde de la pornire: „Nu-mi place! Vreau jos!” – asa ca mi-am petrecut cursa respectiva – care-mi placuse la nebunie in tineretile mele – intr-o panica maxima, stand cu o mana inclestata pe copil ca nu cumva sa puna in practica povestea cu datul jos, cu cealalta mana tinandu-ma cat-de-cat de bara de siguranta, cu rucsacul pus in fata si simtind in tot acest timp cum la fiecare curba luata in viteza imi zbura dintre genunchi punga cu rochia de Tinkerbell pentru care imi rupsesem din suflet in ziua respectiva niste zeci de euro; stiu persoane care au ramas fara telefonul mobil in respectivul montagne russe.

Ei, dar m-am lasat luata de valul amintirilor si cred ca e cazul sa incepem totusi mai sistematic. Deci: de la aeroport exista un autocar care va poate duce direct la Disneyland; din Paris se poate ajunge cu trenul – atat cat imi mai amintesc parcursul numara 11 statii de tren (la care se adauga statiile de metrou necesare pentru a ajunge la tren). Cazarea: stand si adunand costul biletelor de tren din Paris la Disneyland si invers, intrarea in parcuri care este inclusa in costul cazarii la hotelurile din parc, cele cateva ore suplimentare de acces in parc oferite oaspetilor respectivelor hoteluri, faptul ca fiind chiar acolo poti sta pana la ora inchiderii si beneficia astfel, in sezonul in care se intuneca mai repede, de vizionarea paradei electrice (care este senzationala si pe care putine persoane cu care am discutat au vazut-o), timpul pe care-l scutesti fiind chiar „la locul faptei”, ocazia oferita copiilor din hotelurile Disneyland de a primi la fiecare mic dejun vizita a doua personaje Disney, special venite pentru a se fotografia cu doritorii, ei bine, all-in-all, la ultima descindere in zona noi am concluzionat ca in materie de costuri iesim cam tot pe-acolo cazandu-ne la unul din hotelurile mai accesibile din parc – in speta Sequoia Lodge – si nu ne-a parut rau. Dand de-o parte hotelul de cinci stele care se afla chiar la intrarea in parc, Sequoia Lodge este printre cele mai apropiate de parc, trebuind sa strabati doar „Satul Disney” pentru a ajunge la intrarea in cele doua parcuri – practic cale de circa 10 minute pe jos.

Parcul „clasic” cuprinde mai multe zone tematice: Frontierland, Adventureland, Fantasyland, Discoveryland si zona comerciala reprezentata de aleea principala ce uneste intrarea in parc cu castelul Frumoasei din Padurea Adormita – Main Street USA, o artera ce reinvie atmosfera oraselelor americane de secol XIX. Desi, evident, nimic nu este autentic in Disneyland, atentia acordata detaliilor, de la dotarile minei din Big Thunder Mountain pana la decoratiunile africane ale restaurantului Hakuna Matata sau cele cu specific arab din bazarul ce te ia in lumea celor 1001 de nopti, este impresionananta; totul, absolut totul, de la uniformele personalului din diferitele zone si pana la aspectul cosurilor de gunoi a fost atent avut in vedere pentru a crea atmosfera dorita.

Parcul cel nou, Walt Disney Studios, este construit in jurul personajelor filmelor mai recente ale Companiei: „In cautarea lui Nemo”, „Povestea Jucariilor”, „Masinute”… Unele dintre atractii sunt oglinda celor existente in vechiul parc: in loc de cescute te poti da in masinute (e drept ca la cu totul alta viteza, ceea ce a constituit o surpriza nu tocmai placuta), in loc de Dumbo poti zbura cu covorul lui Aladin…

Preferatul meu ramane insa parcul clasic, si mai aerisit si mai placut ochiului decat Studiourile; unde fiecare zona contine o serie de atractii – eu una, dupa varii vizite, inca nici nu le stiu pe toate, dara-mi-te sa le fi si experimentat, gradini, labirinturi, parcursuri acvatice, locuri de luat masa si, groaza tuturor parintilor aflati acolo, magazine, multe magazine cu „produsele locului”: jucarii, costume, dulciuri, suveniruri, tot ce-ti poti imagina cu sigla Disney, cu imagini ale personajelor etc. In zona Discoveryland, dedicata science-fictionului, pe langa personajele Disney te copleseste si lumea Star Wars; si tot in aceasta zona parcul aduce un omagiu lui Jules Verne.

Partea cea mai solicitata este cea care te poarta in lumea povestilor – Fantasyland, unde troneaza castelul Frumoasei din Padurea Adormita, inconjurat de casutele de poveste ale lui Pinocchio, Peter Pan, Albei ca Zapada etc., fiecare luandu-te cu sine intr-o calatorie: cu trenuletul piticilor sau cu corabia zburatoare. Tot aici va recomand, chiar daca nu mai sunteti demult copii, plimbarea cu barca pe traseele atractiei „It’s a Small World”, cu papusile sale imbracate in costumele tuturor natiunilor si cu melodia care va va rasuna in cap multe saptamani dupa ce veti fi parasit locurile; in perioada sarbatorilor de iarna (Craciunul dureaza doua luni la Disneyland, de la 7 noiembrie pana la 7 ianuarie, ca sa se ajunga pentru toata lumea) papusile se imbraca si ele in haine festive.

Dar evident nu scapi de cozi in niciuna din zone – o recomandare, pe langa utilizarea fast passurilor care exista la unele atractii, ar fi ca sa va orientati rapid catre atractia care va intereseaza imediat dupa terminarea paradelor, cand lumea inca mai e ingramadita pe respectivele trasee – asa am reusit sa bifam chiar de mai multe ori pe zi Casa Groazei, preferata „noastra”; altfel, mi s-a intamplat sa astept si doua ore la o atractie – dat fiind insa ca respectiva coada se-ntampla sa fie in interior si nu afara, unde crapau pietrele, chiar nu m-am plans.

Locul se poate dovedi extrem de solicitant pentru parinti – nu numai prin prisma presiunilor asupra finantelor (nu mergeti cu gandul de a face economii – Disneyland e probabil ultimul loc in care sa reusesti sa faci economii, tentatiile sunt imense pentru pusti iar preturile nu constituie nicidecum vreuna din atractiile locului) ci si a gradului de epuizare fizica la care ajungi la sfarsitul unei zile in parc, cu talpile zvacnind si nedorindu-ti altceva decat sa te prabusesti si sa ramai lat acolo unde ai cazut; frecusurile isi spun adesea cuvantul, astfel ca Disneyland ramane si  locul cu cea mai mare densitate de copii apostrofati printre dinti – unele momente se pot dovedi ceva mai putin magice decat altele.

Dar sa nu fim carcotasi – locul este cu adevarat din basme si indiferent cu ce ganduri veti intra in parc veti pleca de acolo fermecati si, in marea majoritate a cazurilor, cu dorinta de a reveni, eventual si intr-un alt moment din an, pentru ca parcul isi schimba infatisarea de vara pana la Craciun sau – aud – de Halloween. In orice caz, chiar daca parintii nu vor tine mortis sa revina, copiii, odata intrati in lumea magica Disney, sigur vor tine.

In urma cu doi ani dadeam intamplator peste o imagine foarte frumoasa pe net (cladiri vechi cu fatade colorate traversate de barne de lemn plus o sumedenie de flori), atat de frumoasa incat la o prima privire nu mi-a fost clar daca e  fotografia unui loc real sau vreun desen iscat din fantezia cuiva, o utopie; la o privire mai atenta m-am lamurit ca e chiar o fotografie,  ca e deci “pe bune”, insa nu-mi era deloc cunoscut locul. Numele fotografiei – Colmar. Ce-o fi Colmar? Un search m-a lamurit: oras din Alsacia, la circa 60 km sud de Strassbourg, considerat capitala vinurilor alsaciene. Fotografiile pe care le-am mai gasit despre Colmar erau si ele incredibile – am facut pe loc o obsesie.

Si cum se spune ca atunci cand iti doresti cu adevarat ceva chiar ti se intampla, ei bine, s-a intamplat. Avand de cativa ani in plan sa vizitez targul de Craciun din Nuremberg si descoperind ca de la Nuremberg la Colmar nu sunt “decat” niste sute de kilometri cu masina, am ajuns sa vizitez Colmarul in preajma Craciunului 2013.

Impresia dominanta a fost aceea ca patrunseseram intr-o felicitare de Craciun: desi nu era fir de zapada, atmosfera de sarbatoare era absolut incredibila: nicio sansa sa scapi de asaltul decoratiunilor de Craciun; nicaieri nu am mai intalnit asa ceva – nici macar pe aproape (si daca stau sa recapitulez orasele pe care le-am vazut la ceas de sarbatoare hibernala, sunt destule, iar numele sunt dintre cele mai faimoase: Viena, Paris, Londra, Praga, Bruxelles, Salzburg, Ljubljana). Cladirile in special erau decorate de o maniera care te facea sa ramai uimit de inventivitatea decoratorilor: globuletelor si crengutelor clasice de brad (natur sau sprayate cu alb) li se alaturau tot soiul de alte crengute de foioase, ursuleti (din plus, paie etc.), cutii si saci de cadouri, bufnite, berze (sufocati de omniprezenta berzelor, aveam sa ne lamurim ca barza – nelipsita pe cladiri, vase, servete de bucatarie si in general pe majoritatea suvenirurilor – este simbolul Alsaciei)… 

Unele cladiri,  in orice alt context, ar fi ridicat dubii serioase asupra sanatatii mentale a proprietarului – am observat o cladire a carei fatada era decorata cu – printre altele – scaune vechi (in fundul spart al unuia se gasea inclusiv un cuib de – evident – barza) si tingiri vechi – de culoare rosie, in spiritul Craciunului; un hotel care nu numai ca avea tot acoperisul plin de zapada artificiala pe care “zburdau” ursi polari de plus, dar care, ca si cum n-ar fi fost suficient, avea cate un astfel de urs polar, cu peticul lui de “zapada”, la fiecare fereastra. In acest oras gen casuta din dulciuri din basmul “Hansel si Gretel” insa, nimic nu parea prea mult – sau nu cu mult prea mult.

Dand deoparte (daca puteai) avalansa de decoratiuni, orasul este de vis – o arhitectura care pe mine m-a purtat cu gandul spre vilele din preajma Pelesului – aceleasi fatade cu barne de lemn la vedere, cu diferenta ca aici era vorba de cladiri vechi de 500-600 de ani si nu doar de cateva cladiri ci de un orasel intreg ce parea desprins dintr-un basm, cartier dupa cartier. O buna parte a Colmarului e strabatuta de mici canale (multe cam la dimensiunea unor santuri mai mari) pe care am intalnit lebede si (pentru prima oara in viata mea) chiar si un castor “navigand” netulburat prin mijlocul orasului. Evident ca si balustradele acestor canale fusesera decorate cu manunchiuri de nuiele, pastai uscate, globulete…  Am vazut inclusiv brazi de Craciun infipti in apa canalelor.

Oraselul fiind pe de o parte mic iar pe de alta parte foarte vizitat, e greu sa gasesti un hotel in centru si chiar un loc intr-un restaurant. In mod neasteptat (pentru mine cel putin) dupa pranz restaurantele lor se inchid si raman asa, cu mesele aranjate si luminile aprinse, dar cu usile incuiate, pana spre orele serii, cand se deschid pentru cina. In acest interval e mai bine sa nu-ti fie foame cu adevarat, caci vei gasi deschise doar localuri in care poti servi o placinta, o prajitura, o bautura calda… (Noi am patit-o, ajungand infometati in oras pe la orele 17:00 si zgaltaind in zadar clantele de la usile mai multor restaurante fara sa intelegem ce se petrece; iar Mac si KFC pe-acolo n-am vazut…)

Cuvintele nu-mi sunt nici suficiente nici indeajuns de pricepute pentru a descrie farmecul acestui oras; recomand din tot sufletul vizitarea lui, in special plecand cu masina, pentru ca intreaga zona a vaii Rinului e impanzita de astfel de orasele si sate extrem de pitoresti. Noi a trebuit sa ne limitam prima descindere exclusiv la Colmar, timpul fiind scurt, dar am plecat sfasiati de parerea de rau de a nu fi vazut si alte localitati din zona; si mai ales cu dorinta de a reveni si pe timp de vara cand, asa cum vazuseram in fotografii si ne-am convins ulterior, locul globuletelor si crengutelor de brad e luat de o revarsare la fel de nebuneasca de flori.