„Cele mai miraculoase fiinte vii au nevoie de tine.”

Daca pana sa citesc aceasta carte castigatoare in 2019 a Premiului Pulitzer rasa umana nu-mi era deloc simpatica, ei bine… acum imi e cu mult mai putin simpatica. Nu ca nu as fi stiut deja in mare tot ceea ce apare in carte. Dar cartea vine si iti baga nu un deget, ci toate cele cinci degete de la o mana in ochi. In timp ce cu cealalta mana te zgaltaie cu toata puterea – nu ca timpul trezirii nu ar fi trecut deja…

„E un proverb chinezesc care zice asa: „Care e momentul ideal in care sa plantezi un copac? Acum douazeci de ani. Si urmatorul moment ideal? Acum.”” Nu stiu insa cat de ideal mai este acum momentul „acum”. Specii intregi au disparut, de plante, de animale – toate datorita unei unice specii. „Nu te poti intoarce la ceva ce nu mai exista.”

Aceeasi stare pe care mi-au dat-o cartile Majei Lunde. Genul de carte care nu te relaxeaza, nu te binedispune. De ce ar face-o? Nu e cazul.

„Asta e necazul cu oamenii, asta e problema lor de fond. Viata se scurge pe langa ei, nevazuta. Chiar aici, chiar alaturi. Formarea solului. Circuitul apei. Schimbul de substante nutritive. Influentarea climei. Formarea atmosferei. Hranirea, tamaduirea si adapostirea mai multor soiuri de vietati decat stiu oamenii sa numere.„

„In calatoriile lor, ii vorbeste despre toate miracolele intortocheate de care e capabila vegetatia. Oamenii nu au monopolul comportamentului bizar. Alte fiinte – mai mari, mai lente, mai stravechi, mai rezistente – fac regulile, influenteaza clima, alimenteaza creatia si formeaza chiar si aerul.”

„O cuprinde un sentiment de revolta in fata marsaviei omenesti, sentimentul nedreptatii mai mare decat toata viata ei, vechiul sentiment de pierdere, care nu-si va afla niciodata vindecarea.” Despre cine mi-a amintit momentul respectiv din carte? Miskin – „Toate vietile pe care nu le-am trait” de Anuradha Roy, despre care am mai scris – neputinta, disperarea, ura impotriva propriei rase.

„In padure nu exista indivizi, nici evenimente separate. Pasarea si creanga pe care sta sunt unul si acelasi lucru. O treime sau mai bine din hrana pe care o produce un copac mare ar putea ajunge sa hraneasca alte organisme. Pana si specii diferite de copaci formeaza parteneriate. Daca tai un mesteacan, ar putea suferi un duglas din apropiere…”

„Dar oamenilor speranta si adevarul le spun prea putine cand din ecuatie lipseste utilitatea. (…) Utilitatea lui (a unui molid din centrul Suediei) e sa arate ca lumea nu e creata sa ne fie noua utila. In ce fel suntem noi utili copacilor? Isi aduce aminte de cuvintele lui Buddha: Un copac este un lucru minunat, care adposteste, hraneste si ocroteste toate fiintele vii. Le ofera chiar umbra taietorilor care il distrug.”

Iar eu imi aduc aminte de randurile de mai jos, ale lui Rabindranath Tagore, intalnite in „Biblioteca de pe Luna” a lui Francesc Miralles (cartea despre o lume in care nu doar sa tai un copac, dar si sa detii o carte tiparita pe hartie era o crima):

„Copacii sunt poeme pe care le scrie pamantul

Pe cer. Noi ii taiem si ii prefacem

in hartie, ca sa putem sa imortalizam neantul

dinlauntrul nostru.”

„… are farmecul si optimismul unui tip care inca nu stie ce sunt oamenii in stare sa le faca altor oameni, altor fiinte vii, odata ce intervin groaza, durerea si nevoile.”

„Ea intinde bratele pe fagasele de pe scoarta. E ca un purice care incearca sa-si imbratiseze cainele. Ridica fata spre trunchiul titanic.

Nu pot sa cred. Nu pot sa cred ca nu avem cum altfel sa-l ocrotim decat cu trupurile noastre.

Loki spune: Daca nimeni nu pierde bani sau nu e ranit, oamenilor legii li se rupe.”””

„Utilul e catastrofa.”

„Tu si copacul din gradina ta va trageti dintr-un stramos comun.

Acum un miliard si jumatate de ani, ati luat-o fiecare pe drumul lui.

Dar chiar si acum, dupa o uriasa calatorie in directii diferite, tu si copacul acela inca aveti in comun un sfert din genele voastre.„

„… pentru oameni – oamenii neobositi, ingeniosi, muncitori -, douazeci de ani sunt de ajuns sa distruga ecosisteme intregi. Despadurirea: un factor mai important de schimbari climatice decat toate mijloacele de transport laolalta.”

„… plantatiile tinere, ingrijite, omogene nu pot fi numite paduri.” Exact ceea ce afirma si Peter Wohlleben in „Viata secreta a copacilor”, pe care am avut-o mereu in minte in timp ce citeam „Ecoul padurii” – ne place sa ne mintim ca prin reimpadurire compensam nimicirea padurilor seculare.

„…un trunchi putred adaposteste de zeci de ori mai mult tesut viu decat orice copac viu.” Din nou, idei intalnite si la padurarul-scriitor Peter Wohlleben.

„Dragostea fata de copaci se revarsa din ea – gratia lor, supletea experimentarii, varietatea si inventivitatea lor permanenta. Aceste fiinte lente si degajate, cu vocabular adevarat, fiecare unica, se fauresc reciproc, cresc pasari, fixeaza carbonul, purifica apa, filtreaza substantele toxice din pamant, stabilizeaza microclimatul. Daca pui laolalta suficiente fiinte vii, din aer si din pamant, vei obtine ceva inzestrat cu vointa. Padurea. O fiinta amenintata.”

„Omenirea e un mardeias. Legea e un bataus.” O carte despre „melodia tanguioasa a progresului interpretata la drujbe”. Despre „cea mai des intalnita rapitoare din lume.” – oare care sa fie?…

„Ce e mai greu de crezut? Ca plantele vorbesc sau ca oamenii asculta?”

„…certitudinea ca lumea a fost furata si atmosfera, distrusa pentru castiguri pe termenul cel mai scurt posibil, sentimentul ca trebuie sa faca tot ce ii sta in puteri ca sa lupte pentru cele mai miraculoase creatii ale lumii vii…”

„…temelia existentei umane – proprietate si stapanire: nimic altceva nu conteaza. Pamantul va fi valorificat pana cand toti copacii vor creste in siruri drepte, trei oameni vor detine toate cele sapte continente, iar fiecare organism mare va fi crescut pentru a fi sacrificat.”

Si un lucru pe care nu il stiam despre Statele Unite: „Nu poti bea apa din natura. In tara asta nu exista lac, iaz, parau sau raulet din care sa poti bea fara sa risti.” Superb…

„O cultura e pe atat de buna pe cat ii sunt padurile.”

„Daca te emotioneaza statisticile, acesta este un semn al inteligentei adevarate: Saptesprezece tipuri de paduri se usuca, iar incalzirea globala agraveaza situatia. Anual, mii de kilometri patrati sunt transformati in folosul dezvoltarii. O pierdere anuala de o suta de miliarde de copaci. Jumatate din speciile de copaci de pe planeta vor disparea inainte de sfarsitul secolului.”

„Mii de copaci ingeniosi se intind in bazinul fluvial ramificat. Fiecare dintre aceste fabrici chimice in prag de disparitie ar putea da urmatorul tratament impotriva SIDA, urmatorul superantibiotic, urmatorul ucigas de tumori.” Dar nu… omenirea e ocupata sa inventeze noi virusi, noi boli…

„Lumea aceasta nu e lumea noastra, care cuprinde si copaci. E o lume a copacilor, in care oamenii abia au sosit.” In istoria evolutiei pe planeta noi am aparut doar in ultimele secunde. Dar avem puterea de a distruge totul. Si cine ne poate opri? Cine ne poate opri, pana la urma, sa ne taiem singuri craca de sub picioare?

„Gaseste un loc umbros – un sport la tot mai mare cautare prin toata lumea.”

„… o masinarie simpla, care nu are nevoie decat de combustibil si de putina intretinere, care absorabe constant carbonul, imbogateste solul, racoreste pamantul, curata aerul si se adapteaza aproape la orice spatiu. O tehnologie care se multiplica singura si ofera chiar mancare gratis. Un dispozitiv atat de frumos, incat i-au fost inchinate poezii.” Valabil pentru toate plantele, dar copacii sunt cei mai atacati de rasa umana ce alearga dupa profit si propria bunastare desantata.

„Acum stim ca plantele comunica si au memorie. Simt gust, miros, ating si chiar aud si vad. Noi, specia care si-a dat seama de asta, am aflat multe despre fiintele cu care impartim planeta. Am inteles incetul cu incetul legaturile profunde dintre copaci si oameni. Dar despartirea dintre noi a fost mai rapida decat legatura pe care ne-am format-o cu ei.”

Prin gurile mai multor personaje, autorul exprima convingerile sale. Fiecare personaj lupta cu propriile mijloace: colectand seminte; scriind carti; tinand prelegeri; prin arta; lasand pamantul sa se salbaticeasca; pana la terorismul ecologic.

Romanul insusi are structura unui copac: radacini , trunchi, coroana. (Mi-a amintit ca in „Bastarda Istanbulului” a lui Elif Shafak am intalnit o alta structura ingenioasa de roman, ca o reteta de desert – plus ceva otrava la final.)

Romanul a reusit sa ma faca sa vad complet altfel lumea din jurul meu: doua forme de viata puse fata in fata, una prizoniera celeilalte. (Am in fata ochilor, din timpul pandemiei, o planta de spatifilium lasata pe tejgheaua unei frizerii inchise – s-a ofilit, s-a uscat si a murit – ce altceva putea face? In mainile noastre, prizoniere in ghivece sau nu, plantele sunt intru totul la mila rasei umane.)

Experienta cu copacul in roaba – faptul ca masa unui copac crescut vreme de ani intr-o cantitate determinata de sol depaseste la final cu foarte mult cantitatea de sol consumata, nu poate duce decat la o singura concluzie: plantele creeaza din apa si lumina (si dioxid de carbon). Ele sunt singurii creatori. Restul: ierbivore, carnivore – suntem cu totii simpli paraziti.

Cartea prezenta mi-a amintit si de una citita demult, a lui Tracy Chevalier – „La marginea livezii”: apareau si acolo arborii uriasi din California si primii pasi facuti in incercarea de a-i salva. Tot Tracy Chevalier a coordonat aparitia unui volum de scrieri ale unui numar de nouasprezece autori din Marea Britanie, dedicat salvarii copacilor si strangerii de fonduri pentru reimpadurire: „Why Willows Weep”. Si citind prima povestire, a trebuit sa ma intreb: oare copacii inca vii isi recunosc fratii sacrificati in lemnul caselor noastre, in garduri, in banci, in coada topoarelor, in scarile pe care le proptim de trunchiul lor, in viori, in carti?… Isi presimt astfel „viitorul” pe care li-l ofera rasa umana?

O postare lunga, da, stiu: pentru ca a fost probabil cartea pe care am impanat-o cel mai mult cu post-it notes. M-am hotarat cu greu sa reunt la unele citate, la unele idei pe care cartea mi le-a adus in minte, la unele referinte.

Ca sa inchei, am mers imediat si am cumparat din anticariate „Uimire” si „Cel care cheama ecoul”, de acelasi autor, care tocmai s-a impus in topul scriitorilor mei preferati.

Si ca sa inchei de tot, un mesaj din aceasta carte pe care nu o pot descrie decat ca fiind monumentala, mesaj adresat de autor copacilor insisi: Asteptati. Numai zece-douazeci de decenii. Pentru voi asta e o nimica toata. Trebuie doar sa traiti mai mult decat noi. Atunci n-o sa mai ramana nimeni sa va faca de petrecanie.

Tot pomenisem de Straford „vorbind” despre Cotswolds; Stratford fiind, pe langa orasul lui Shakespeare si locul cu cea mai mare concentrare de cladiri in stil Tudor pe care il stiu eu, si „placa turnanta” pentru excursiile in Cotswolds. Si dat fiind ca fotografiile facute acolo in iunie 2025 erau atat de frumoase, pline de culoare, aveam de gand sa mai fac, dupa 12 ani, inca o postare despre Stratford – fie si numai asa, pentru poze.

Intre timp insa s-a intamplat ceva – m-am trezit pe nepusa-masa, intr-o duminica dimineata pe la 9 si ceva… in Stratford. Eu stiind ca platisem online o excursie in Cotswolds, in care prima oprire trebuia sa fie in Chipping Campden, conform descrierii de pe net.

Destul de perplexa l-am intrebat pe ghid cu ce ocazie in Stratford – omul insistand ca respectiva oprire era mentionata in descrierea excursiei. Uitandu-ma eu acum atent gasesc undeva mai in josul paginii si mentionarea orasului dar… greu cu comunicarea. La momentul respectiv… ce puteam sa mai zic… sa fie primit!

Fac o pauza pentru a mentiona complexul statuar (nu, parca asa se zice?) de mai jos, peste care am dat langa Gara Paddington – de unde s-a plecat in excursie. Se numeste „The Wild Table of Love”, este de dimensiuni impresionante si pastreaza doua scaune libere pentru oricine ar dori sa se aseze la Masa Dragostei.

Pentru ca in iunie reusiseram cumva sa nu dam nici peste biserica unde e inmormantat Shakespeare, nici peste scoala lui si nici peste casele fiicei si nepoatei (e drept ca nici nu am insistat, dat fiind ca mai fuseseram acolo si nu e ca si cum veneam in vizita la neamuri), am profitat ca sa dau o fuga, dupa 13 ani – microbuzul trecand pe langa ele inainte sa opreasca, stiam acum pe unde vin.

Si mi-am dat seama ca, alergate de ghid la prima vizita in Stratford, ramasesem in nebunia respectiva cu impresia ca atat locul nasterii lui Shakespeare cat si scoala, biserica unde este inmormantat, locul casei in care a locuit in ultima parte a vietii si casele fiicei si nepoatei erau pe aceeasi strada – nici vorba.

„The Birth Place” e fix in mijlocul urbei, peste drum de magazinul cu specific de Craciun (care a supravietuit perioadei de 13 ani, spre deosebire de restaurantul „Othello’s” pe care il fotografiasem atunci), in timp ce restul obiectivelor sunt intr-o zona exclusiv rezidentiala mai retrasa. De asta nici nu daduseram in vara peste ele, noi frecventand celalalt mal al Avon-ului, unde aveam hotelul, si centrul.

In microbuz ghidul ne spusese ca una dintre case a suferit stricaciuni – ajungand insa ulterior langa „Hall’s Croft” (fosta resedinta a celei mai mari fiice a lui Shakespeare) pot spune ca termenul de „stricaciuni” este unul foarte bland, partea respectiva din casa fiind dauna totala. Un morman de moloz din care se itesc pe ici pe colo niste bucati de lemn (pe peretele „The Birth Place” a fost lasata la vedere o portiune in care se vede cum erau construite in secolul al XVI-lea casele – un fel de chirpici de pe la noi). Deci nu prea a avut ce sa mai ramana in picioare cand, se pare, un sofer a vrut si el sa dea cu spatele…

Cam atat despre recenta vizita inopinata (pentru mine) in Stratford. Ce era cu vortexul? Ghidul, afland ca eu „tocmai” fusesem in Stratford si nu era deloc in carti vreo revenire prea curand, mi-a povestit ca, se pare, exista un vortex al Stratford-ului, in care orasul continua sa ii atraga pe unii oameni, odata ce l-au vizitat. Ce sa zic… m-am simtit speciala? M-am simtit.

Atasez o fotografie a aceleiasi zone din vara si alta din iarna. Doar pentru a ilustra cat de mult ne infrumuseteaza viata florile. Orasul este oricum izbitor de frumos, insa in combinatie si cu florile…

La postarea anterioara scriam ca nu am de facut recomandari pentru cazare si masa, pentru ca nu fusese cazul. Ei, acum am: noi ne-am caza din nou la „The Swan’s Nest”, un hotel cu atmosfera tipic englezeasca, in imediata apropiere a raului, care rau este la ceas de vara un spectacol in sine.

In primul rand pentru prezenta in numar coplesitor de mare a pasarilor de apa.

Apoi datorita barcilor englezesti locuite, care nu lipsesc nici aici.

De mancat… faptul ca doua seri din doua am ales sa mergem la „The Encore” spune totul. Deci un nume perfect ales pentru un loc care impune de la sine un bis.

Am intrat la un moment dat si in cel mai vechi dintre pub-urile din oras, „Garrick Inn”, aflat chiar in coasta „The Harward House” – mai mult de nevoie, pentru ca dupa ora 5-6 seara in Stratford chiar nu mai ai ce face – totul se inchide, raman deschise doar pub-urile si unele restaurante.

Mirosul acela de super vechi de care mai vorbeam era prezent si aici, deci… eu nu m-am indragostit. M-a amuzat insa o lista afisata in local cu numele tuturor celor care detinusera locatia si diversele afaceri desfasurate acolo de-a lungul secolelor – inclusiv un bordel . Aflu acum de pe net ca, la fel ca „The Golden Fleece” din York, si aceasta locatie se pretinde a fi bantuita – nu pot decat sa sper ca nu am luat nimic „la pachet”.

Si daca tot am ajuns la locuri preferate, cel care ni s-a lipit de suflet a fost magazinul „The Vinegar Hill”, o afacere de familie inceputa chiar in Stratford ce numara acum mai multe magazine in localitati de care, in afara de Stratford si Bath, pot spune ca nu am auzit – din nou, asa cum spuneam, „small is beautiful” si nu tot ce merita frecventat e musai in Londra. Am tras o fuga pana in dreptul magazinului la oprirea din februarie, dar … duminica la 9-10 dimineata, evident ca… M-am cam ofticat, recunosc.

Orasul ramane pentru mine unul dintre cele mai speciale locuri in care am fost, incarcat de istorie si frumusete – ca un salt fermecator inapoi in timp.

Asa cum spuneam, cladirile istorice sunt peste tot. Am facut la un moment dat greseala sa iau drept reper o cladire in stil Tudor – de mirare ca m-am ratacit?

O carte-surpriza primita de curand, superba, despre gradinile lui Shakespeare (multumeeesc!!!), m-a purtat si ea inapoi in Stratford . Inca nu am reusit sa vizitez casutele si gradinile mamei si sotiei lui Shakespeare, care sunt in afara localitatii, deci… astept ca vortexul sa se manifeste din nou. Mai ales ca tot in zona mai am o restanta: castelul Warwick.

Recunosc ca atunci cand am postat ultima oara despre Cotswolds aveam deja rezervata o noua excursie acolo, dar, conform zicalei „Cum Il faci pe Dumnezeu sa rada? … Vorbindu-I despre planurile tale”, nu am vrut sa zic „hop” pana nu…

Dar lucrurile s-au aranjat conform planului, asa incat in luna februarie 2026 iata-ma luand din nou drumul celei mai vizitate zone rurale a Angliei. Februarie nu este neaparat cea mai fericita perioada pentru o astfel de vizita, dar, conform unei alte zicale, „faci Rai din ce ai”…

Ceea ce ma atrasese de data aceasta in zona era descoperirea unei excursii care cuprindea si trei locatii in care nu ajunsesem sa pun niciodata piciorul: Chipping Campden, Snowshill si Broadway. Plus ca, asa cum ziceam, in ce priveste Burford on the Water si respectiv Stow on the Wold, ramasesem cu ceva restante…

Chipping Campden: in plin centru al oraselului regasesc acelasi tip de piata acoperita si cu coloane pe care il vazusem si in Tetbury.

Localitatea se mandreste si ea cu o wool church – o biserica mult mai impresionanta decat te-ai astepta in zona rurala, multumita comertului cu lana din perioada Evului Mediu – St. James.

Lipite de curtea bisericii sunt portile de dimensiuni impresionante ale domeniului celui mai celebru locuitor al oraselului, Sir Baptist Hicks, cel care a finantat construirea in secolul al XVII-lea atat a cladirii pietei cat si a unui sir de locuinte sociale pentru douasprezece persoane varstnice – locuinte care, uimitor, continua sa-si joace rolul pana in ziua de azi.

Celebrului furnizor de matase si alte tesaturi scumpe al Casei Regale din acele timpuri nu i s-a aplicat insa zicala „Bine faci, bine gasesti” – somptuoasa sa locuinta, avand se pare si niste gradini fastuoase, cu trasee cu apa etc dandu-i-se foc dupa moartea sa, in timpul Razboiului Civil din Anglia, chiar de catre fortele regaliste.

Astfel incat in spatele maretelor porti nu te mai asteapta acum decat un camp cu doua corpuri mai modeste de cladiri care au scapat neatinse de incendiu; si ruinele splendorii de alta data. Despre vechea resedinta nu s-a pastrat niciun desen contemporan, nicio schita, niciun tablou; nu putem nici macar sa ne imaginam astazi ce s-a pierdut in urma cu aproape patru sute de ani.

In imediata apropiere se poate trece pragul Court Barn Museum, care aduce un omagiu artistilor zonei, incepand din perioada miscarii Arts and Crafts.

Urmatoarea oprire: Snowshill. Un sat micut dar plin de farmec. Din cate aflam acesta este locul in care ninge prima oara, de fiecare data cand ninge in Anglia.

Cam in toate fotografiile din Snowshill apare biserica din sat, Sf. Barnabas. Constat ca si aici s-a pastrat una dintre celebrele cabine telefonice rosii de pe timpuri – sau a fost adusa spre beneficiul turistilor dornici sa o fotografieze…

Scurta plimbare pe aleea principala a satului ne duce catre resedinta care in filmul „Jurnalul lui Bridget Jones” era locuinta parintilor acesteia – devenita acum magnet pentru turisti.

Peisajele din jur sunt remarcabile, dealurile sunt acoperite si in aceasta perioada cu iarba verde si pot doar sa incerc sa-mi imaginez cum ar arata satul vara, plin de trandafirii din care acum se zaresc doar vrejurile golase.

Ceea ce m-a impresionat in timpul acestei vizite au fost covoarele dese de ghiocei care acopereau pamantul prin paduri, pe marginea soselei… Cu atat mai impresionante cu cat in Romania lasaseram la propriu in urma dealuri de zapada.

Un obiectiv neasteptat al vizitei l-au reprezentat campurile de lavanda – nu cu Anglia asociam eu lavanda, dar se pare ca incalzirea globala isi spune cuvantul si Anglia nu numai ca a inceput sa cultive cu succes lavanda, dar intreprinzatorii vizionari pregatesc deja viitoarele podgorii in zona. Ingrijorator. Oricum, in luna februarie privelistea nu are prea multe de oferit.

Din Broadway aveam sa vedem, fara macar sa coboram din microbuz, doar surprinzatorul sau turn, care iti atrage de departe privirea, construit la final de secol XVIII, intr-o perioada in care era la moda romantarea domeniilor nobiliare prin adaugarea de false ruine sau imitatii de castele medievale. Nu reusesc nici sa fac o fotografie, asa ca pe aceea de mai jos i-o datorez unei tovarase de calatorie mai bine pozitioante in microbuz, careia ii multumesc si pe aceasta cale. Surpinzatoarele garduri vii din Broadway pe care le vazusem pe net reusesc sa le prind ulterior doar cu coada ochiului, din viteza – daca veti da o cautare veti vedea la ce ma refer: tufele uriase, inegale, cu forme rotunjite, creeaza impresia unor turme adormite de elefanti sau hipopotami verzi.

In ce priveste Stow on the Wold, bag la iuteala capul in „The Porch House”, cel mai vechi han englezesc, datand, conform firmei, de la finalul primului mileniu – evident nu sunt locuri.

Ma multumesc cu un sandvis mancat mai mult din mers si – spre „Poarta lui Turin”, celebra intrare secundara a bisericii Sf. Edwards – imaginea este intr-adevar una de basm.

In Burton on the Water am de bifat o alta restanta, „the model village” de care pomeneam in postarea anterioara.

Chiar este impresionant – cladirile la scara redusa, care in curand vor implini 100 de ani vechime, poarta deja si ele patina timpului, sunt realizate din aceeasi piatra specifica locului ca si cladirile pe care le copiaza si reproduc in mare detaliu toate constructiile din sat.

Ceea ce este amuzant este ca in satul in miniatura apare si… satul in miniatura insusi, redus inca o data la scara, care la randul sau contine … miniatura satului in miniatura.

Mai ramane un pic de timp pentru o scurta plimbare pe malurile raului, unde deja au inflorit copacii.

Ultima oprire – Bibury, unde nu mai calcasem de la data primei vizite in Cotswolds, in urma cu peste 12 ani. Pescaria-gradina este tot acolo, la fel si hanul „The Swan”, foarte popular ca locatie pentru nunti – si iata ca apare si o mireasa.

Apoi fuga-fuguta pe malulul raului si in sus pe celebra Arlington Row. Ma amuza expresia ghidului care ne informeaza ca unele casute pot fi inchiriate – daca ai de dat peste 300 de lire pe noapte si vrei sa te simti „ca un peste in acvariu”. Intr-adevar multi turisti se apropie de ferestrele casutelor, incercand sa priveasca in interior ca sa-si faca o idee despre cum arata si pe dinauntru unele dintre cele mai vechi constructii inca locuibile din Anglia.

Si aici se termina o vizita as zice cam pe fuga a zonei Cotswolds, in care am bifat o lista destul de lunga de obiective noi si vechi. Sau, cum ar zice cineva nedumerit de atatea vizite intr-una si aceeasi zona care pe mine ma fascineaza, „mi-am facut damblaua” – din nou.

Multe localitati ale Angliei au o atmosfera medievala; Bath este singurul oras de care stiu din Anglia care are si o mostenire antica foarte vizibila – celebrele bai romane care dau si numele orasului. Si o foarte prezenta mostenire de arhitectura georgiana, care domina practic orasul de la un capat la celalalt.

Unul dintre cele mai celebre exemple ale acestei arhitecturi este The Royal Crescent, pe care il stiam din filme precum „Ducesa”- cu Keira Knightley si Ralph Fiennes; de altfel singura imagine din Bath pe care o aveam in minte inaintea vizitei. Cladirea, constand dintr-un lung sir de 30 de case unite intre ele, construita in secolul al XVIIl-lea, apare in multe filme de epoca (una dintre case a aparut si in „Bridgerton” pe post de resedinta a familiei Featherington) si e greu de confundat, fiind… un sir foarte lung de case identice.

Pajistea din fata ansamblului imobiliar a fost prima oprire a vizitei. In lungul sir de case se remarca o locuinta cu o usa galbena – ghidul ne-a povestit despre scandalul care a urmat alegerii acelei culori, urmat de scandalul care a avut loc dupa o vreme, legat de aceeasi usa, cand s-a dorit renuntarea la culoarea galbena…

Orasul este, mai inainte de orice insa, asociat cu Jane Austen. Cum timpul avut la dispozitie nu permitea vizitarea si a Bailor Romane si a Centrului Jane Austen, am optat pentru intrarea in lumea lui Jane Austen. (Relatarea ghidului despre amoeba datatoare de meningita ce populeaza apa Bailor Romane nu fusese oricum vreo incurajare).

Uitandu-ma eu acum prin poze… constat ca n-am prea facut. Exteriorul cladirii (care nu este propriu-zis casa in care a locuit in Bath scriitoarea ci una, ni s-a spus, similara) este vegheat de o silueta feminina in haine de epoca relativ hidoasa, deci poze cu exteriorul – zero. Inauntru vizita ghidata de actrite imbracate in haine de epoca te poarta pe la diferitele etaje cu exponate legate de viata scriitoarei si se incheie cu spatiul cel mai animat, in care vizitatoarele se pot echipa cu bonetele si evantaiele specifice si rochii de tras pe deasupra propriilor tricouri si blugi pentru a se fotografia in compania unui Mister Darcy destul de sumar imbracat pentru canoanele timpului. Ne-am dorit si experienta unui ceai englezesc ca la mama lui, dar in sala de ceai Regency de la ultimul etaj nu mai existau locuri. Centrul dispune si de un magazin de suveniruri in care se vand exclusiv obiecte ce fac trimitere la cel mai faimos locuitor pe care l-a avut vreodata orasul Bath. Si caruia Bath ii dedica, vreme de 10 zile in fiecare septembrie, un festival in timpul caruia intreaga urbe pare a se intoarce cu entuziasm cu peste doua sute de ani in urma.

Ce mai face celebru orasul Bath? Podul Pulteney, un alt exemplu de arhitectura georgiana, unul dintre cele patru din lume pe care exista magazine (pe langa Ponte Vecchio din Florenta, Ponte Rialto din Venetia si Podul Negustorilor din Erfurt – pe acesta din urma nu l-am vizitat dar am dat acum o cautare si… wow!!) Cladirile de pe pod fac in asemenea masura parte din structura sa incat nu reusesti sa vezi raul Avon decat daca izbutesti sa arunci o privire pe fereastra cate unui restaurant de pe pod – unde, iarasi, nu vei gasi locuri…)

Cu ce am ramas eu din Bath? Evident cu toate cele de mai sus dar si cu o librarie cu un sediu spectaculos si care, ce sa vezi, nu era un Waterstones. Am realizat ca si in Ely vazuseram o librarie Topping and Company, cu frontispiciul sau albastru specific, pe care am luat-o drept un „pui”al librariei din Bath dar, citind eu acum despre acest lant independent de librarii, descopar ca acea micuta librarie din Ely este de fapt „tatal” intregului lant – se intampla multe in Ely…

Desi fan declarat Waterstones, nu pot sa nu tin pumnii librariilor Topping care nu numara decat patru locatii in prezent (Ely, Bath, Edinburgh si St. Andrews – da, ati citit bine, nimic in Londra), cu inca o locatie urmand a se deschide in York. Asa cum scriam cand vorbeam despre Ely, nu tot ce este remarcabil exista neaparat (si) in Londra. Trebuie sa fii un erou ca in 2002, cu lantul Waterstones inghitind unele dintre cele mai prestigioase librarii britanice (Hatchards 1797 – cea mai veche librarie din Anglia si Hodges Figgis 1768 – cea mai veche librarie din Irlanda sunt doar doua exemple; hei, dar… Irlanda a avut o librarie inaintea Angliei??…), trebuie sa fii deci un erou pentru a pune bazele unui lant de librarii independente in astfel de vremuri. Si sa reusesti sa ai si succes.

Pe una dintre tablele scrise cu creta din fata libariei era anuntata vizita lui Ken Follett la lansarea noii sale carti „Circle of Days” – in octombrie; dar noi eram abia in iunie… De atunci tot astept sa apara si la noi cartea. Nu ca nu as avea ce citi, dar… ne miscam si noi mai cu talent?

Spre deosebire de multe alte locuri de pe planeta aceasta, care au fost sau mai sunt inca pe lista mea de dorinte, Coventry nu s-a aflat nicio clipa acolo. De fapt de-abia daca auzisem vag despre el.

Insa s-a intamplat ca drumul de la Cambridge la Stratford upon Avon din iunie 2025 sa treaca prin Coventry, mai exact acolo ne-a lasat autocarul luat din Cambridge si tot de acolo ar fi trebuit sa luam spre Stratford ceva tren. (In final s-a dovedit a fi mult mai convenabil si ca timp si ca bani cu Uber-ul. Si afland, la finalul vizitei in Stratford, cam pe unde se situa gara fata de hotelul unde ne cazaseram… chiar ne-am felicitat pentru decizie.)

Zona autogarii nu cred sa fie una plina de farmec prin vreun loc de pe Pamant, deci prima impresie a fost un pic… deranjanta. Si cum tren aveam spre Cambridge de-abia peste o ora si jumatate, vrand-nevrand am ramas sa cascam gura.

Acolo unde imaginea orasului se mai spala, ca sa zic asa, te intampina una dintre cele mai mari si mai frumoase cladiri in stil Tudor pe care le-am vazut – Lychgate Cottages. (Denumire oarecum… nefericita, dat fiind ca lych se intampla sa fie vechea denumire din engleza pentru les/ hoit/ cadavru – acolo fiind pe vremuri poarta prin care erau adusi la biserica din vecinatate cei plecati dintre noi.)

Biserica din imediata vecinatate este Biserica Sfintei Treimi, nu de foarte mari dimensiuni, pe care am luat-o initial drept catedrala orasului.

In fata bisericii se afla un monument (Coventry Cross Monument) dedicat, surprinzator pentru mine, regelui Henric al VI-lea, ultimul rege al dinastiei de Lancaster, nascut in timpul Razboiului de 100 de ani, a carui incapacitate de a conduce tara a dus in final la izbucnirea unui alt razboi celebru, de aceasta data unul intern, Razboiul Celor doua Roze. El ramane insa in istorie ca singurul rege englez incoronat si ca rege al Frantei – la varsta de 10 ani; si fondator al unor celebre lacase de invatamant: Eton, King’s College, Cambridge. Iar pentru cetatenii din Coventry, monarhul care a jucat cel mai important rol in istoria locurilor – la jumatatea secolului al XV-lea, pentru tabara dinastiei de Lancaster, Coventry devenise de facto capitala Angliei.

(Zona este cat se poate de intesata de istorie medievala. In drumul spre Stratford am vazut din masina si indicatoarele rutiere catre castelul din Warwick – resedinta celebrului „facator de regi” din perioada mai sus-amintitului Razboi al Rozelor; mi-a plouat in gura, ca sa zic asa, dar… poate cu alta ocazie.)

Daca iti arunci ochii la stanga din dreptul monumentului lui Henric al VI-lea acestia iti vor cadea, in mod neasteptat, pe statuia unei frumoase domnite calare imbracate… cu nimic. Sau ca sa citez din inscriptia de pe monument, „imbracata doar cu propria-i castitate”.

Numele de pe monument este Godiva si, fiind evident ca nu cu ciocolata cotidiana aveam de a face, am dat, in incultura noastra, o cautare pe net, dand peste superba pictura a lui Collier si peste legenda lui Lady Godiva, care ne spune ca, pentru a-i scuti pe locuitorii din Coventry de o taxa foarte apasatoare pe care lordul, sotul sau, o dorea impusa acestora, Lady Godiva a acceptat pariul sfidator al lordului, care afirmase ca va renunta la taxa atunci cand Lady Godiva va calari goala prin oras. Respectuosi, locuitorii din Coventry s-au ascuns in case pentru a proteja pudoarea stapanei; cu o singura exceptie – un individ care a privit si, binemeritat, si-a pierdut vederea.

Respectivul individ apare la fiecare ora fixa pe fatada turnului cu ceas din apropiere, unde ora de ora defileaza si figura calare a lui Lady Godiva.

Dar vorbeam de micuta biserica, pe care o luasem drept catedrala, data fiind pozitia-i centrala si nevazand altceva mai impunator prin zona. Si care mie imi ramane in amintire prin culoarea albastra sidefie, nemaiintalnita, a interiorului sau umbros si aproape pustiu in acea zi de vara.

Coventry a avut o catedrala – una cu mult mai mare – in fapt una dintre cele mai mari din Anglia. Din care (si asta in mod absolut miraculos) a ramas intreg doar turnul urias. Zidurile care mai stau in picioare te lasa sa ghicesti dimensiunile initiale ale catedralei ce data de la 1300. Si care a pierit in urma bombardamentului german din noiembrie 1940.

Legenda spune ca englezii au stiut de bombardamentul ce urma dar ca, dispunand in zona bateriile antiaeriene, ar fi dat de gol faptul ca deja ajunsesera sa descifreze mesajele secrete germane. Si catedrala a fost lasata neaparata.

Catedrala din Coventry nu a mai fost reconstruita. Langa ea s-a construit un alt asezamant religios, modern, dar care pe noi nu ne-a atras. Ruinele au ramas pentru a aminti lumii, ca si domul atomic din Hiroshima, despre dezastrele razboiului, despre piederi – un mesaj de pace pe care omenirea nu pare sa-l fi receptionat.

Am plecat din Coventry cu imaginea zdrentelor de vitralii care inca se mai agata, sclipind colorat, de fragmentele de zid.

Despre York stiam initial doua lucruri: faptul ca dinastia de York a fost, impreuna cu cea de Lancaster, protagonista celebrului Razboi al celor Doua Roze; si ca orasul cel mai mare al Statelor Unite ii poarta numele – New York.

Si auzisem si legenda conform careia autoarea seriei Harry Potter s-ar fi inspirat, atunci cand a creat Diagon Alley, din zona Shambles din York – ceea ce a fost mai mult decat suficient pentru ca la un moment dat sa ne imbarcam intr-o calatorie de circa o ora si patruzeci de minute cu trenul si sa petrecem un weekend in York.

Ca sa nu uit: nu mergeti in weekend, preturile la cazare sunt cel putin duble .

Ajungem deci in York, pe jos de la gara pana la prinicipala apa ce strabate orasul, Ouse; primul lucru care ne atrage atentia: o barca locuibila decorata in mod inedit si simpatic cu o vaca in marime naturala; barca se numeste – cum altfel? – „Moo” si avea sa dispara pana a doua zi.

Pe pod identific trandafirii albi ai dinastiei de York si, odata ajunse la celalalt capat, suntem deja in inima vechiului York si simt ca am sarit brusc cu multe sute de ani in urma.

Se vede deja catedrala, York Minster, se aud chiar batand clopotele, nu avem in minte un plan anume, pana una-alta ne infundam intr-o librarie daca tot suntem acolo – „The Little Apple”, chiar mica ea insasi si inghesuita si la interior, dar daca vreodata ajungeti pe-acolo si sunteti in cautare de ceva mai rar sau de carti cu autograf, aveti sanse mari sa le gasiti.

Dar hai ca nu am venit sa stam in librarii si ne cam inghionteste si foamea; destul de aproape de catedrala dam peste un „Fat Hippo” – numele te cam pune pe ganduri daca esti genul care tine sau ar trebui sa tina la silueta, dar… portii mari, mancare buna, preturi chiar foarte ok.

Odata calmata foamea poate sa ne tihneasca si vizitarea orasului, in special, evident, a vestitei zone Shambles – una dintre cele mai bine conservate strazi comerciale medievale din Europa. Curios cum de s-a pastrat asa bine tocmai zona abatoarelor – ghida avea sa ne arate mai tarziu in fata unor cladiri carligele in care se agatau halcile de carne… probabil deloc pitoresc acum cateva sute de ani.

Acum totul e plin de flori, vitrine ce se vor care mai de care mai atragatoare si puhoi de lume. E si sambata seara.

Fiica-mea venise chitita pe ceva fantome care se vand intr-un magazin din zona – la intrare e o coada de cateva ore, o fantoma cat un deget de mare costa cateva zeci de lire, unde mai pui ca sunt si urate… dar asta inseamna in ziua de azi promovarea pe retelele sociale.

Dam in schimb peste un magazin foarte simpatic denumit „The Shop Who Should Not Be Named” – evident, cu articole legate de Harry Potter. E si aici un pic de coada, dar unde nu e sambata seara in York?

Aveam sa constat ca York-ul este o destinatie turistica populara inclusiv pentru englezii insisi.

Orasul e foarte mult axat pe cateva tematici de baza: Harry Potter, vikingi, fantome, vrajitoare. Pe fiecare dintre aceste tematici se bate de zor moneda.

Si mai are ceva specific si foarte simpatic: pe peretii caselor veti gasi in multe locuri mici pisici – turistii se amuza sa le descopere ici si colo.

Reusim sa intram in sfarsit si in catedrala, a doua ca marime din Marea Britanie – dupa St Paul din Londra – si detinatoarea celui mai mare numar de vitralii din Marea Britanie. Din fericire a supravietuit intreaga perioadei de instaurare a protestantismului in Anglia; nu toate bisericile Angliei catolice au avut acest noroc.

Ghida avea sa ne spuna ca acum multa vreme catedrala impreuna cu cladirile care tineau de ea alcatuiau o zona distincta de orasul propriu-zis, similar Vaticanului din Roma. In ziua de azi orasul vine pana la baza catedralei, inconjurand-o strans cu magazinele de suveniruri, ciocolata, gin si numeroasele sale restaurante si pub-uri.

In imediata apropriere a catedralei se mai pastreaza insa amintirea zonei candva dedicata legatorilor de carti.

Shambles nu este nicidecum singura straduta medievala; acestea abunda si poti petrece ceasuri fara sa iesi din zona veche a orasului.

La caderea serii avem rezervat un tur al vrajitoarelor. Turul porneste dintr-un loc al carui nume ni s-a parut o gluma: „Whip-Ma-Whop-Ma Gate” . Dand de-o parte faptul ca in dialectul zonei „gate” nu inseamna, cum am invatat noi la scoala, „poarta” ci „strada”, sa proununti asa ceva… Ni se spune ca ar fi insemnat „what a street!” – ce-i drept nici nu prea arata a strada, avand mai putin de 25 metri lungime – probabil cea mai scurta din oras.

O urmam pe ghida costumata in vrajitoare pe stradute si prin cotloane prin care de capul nostru chiar nu ne-am fi bagat, mai ales ca s-a mai lasat si intunericul. In oras se organizeaza si tururi mai sinistre, gen cel al locurilor bantuite.

Rezulta ca in fapt o singura persoana a fost de-a lungul timpului executata pentru vrajitorie in oras – doamna cu pricina chiar omorand pe cineva – nu mai retin daca sotul sau soacra, deci cel mai probabil nu de la vrajitorie i s-a tras. Comparativ cu prapadul facut de Inchizitie in tarile catolice, in York erai se pare chiar la adapost.

Pe masura ce parcurgem strazile atmosfera prin pub-uri se incinge, in strada razbat cantece in cor si strigate, orasul e destul de agitat.

E putin cam tarziu pentru a lua cina cand terminam turul, se pare ca la ora asta se mai poate doar bea. Incercam la „The Golden Fleece” – unul dintre cele mai vechi pub-uri din oras si, descopar acum dand cautare pe net, resedinta mai multor fantome. Din fericire nu aveau locuri, deja se statea si pe podea pe hol. Iar izul acela de vechi care e prezent, din cate am constatat, in localurile in care se bea de niste sute de ani, nu e musai preferatul meu.

In final suntem acceptate cam pe muchie de cutit sa mancam intr-un local de pe Fossgate cu o arhitectura foarte curioasa comparativ cu aspectul atat de intunecat medieval al orasului si pe care chiar nu stiu unde sa o plasez. Cumva mie imi aminteste de partea din Disneyland care omagiaza epoca de aur a Hollywood-ului: cu un fel de semi-cupola la exterior, coloane… „Cosy Club” – daca va prinde noaptea nemancati prin York… acolo-i locul.

A doua zi o iau dis-de-morning prin oras: alta viata. Nu e nici tipenie acolo unde cu o zi inainte de-abia iti trageai sufletul. Cel mai probabil lumea se reface dupa betiile din seara anterioara.

Descoper in peregrinarile mele o biserica transformata in sala de expozitii. Mereu m-au intristat astfel de descoperiri in lumea vestica: biserici transformate in cafenele si chiar berarii, in spatii expozitionale, in locuinte chiar…

Recomand micul dejun de luat la „Baileys”, in zona catedralei, pe care l-am ales conform vechiului nostru criteriu infailibil – sa mai fie si altii, preferabil cat mai multi. La putina vreme dupa ce ne-am instalat deja era coada la usa. Ne-am intoarce fara ezitare – fiica mea de fapt chiar a revenit acolo.

Ne plimbam din nou pe stradute, de colo pana colo, asteptand pranzul, unde se doreste musai a se servi celebrul Sunday roast al englezilor, mai ales ca acesta vine de obicei insotit de la fel de celebrul Yorkshire pudding – pe care unde sa-l experimentezi mai bine decat in York? Ca sa fie treaba treaba ne ducem chiar la „The Duke of York”. Si vine celebrul roast – e practic friptura (de vita, de pui… ce alegi) iar celebrul Yorkshire pudding, care mie imi sugera un soi de prajitura, e… un fel de chifla tuflita care impreuna cu sosul si ceva cartofi copti insoteste respectiva friptura. Marturisesc ca nu am inteles mare lucru, dar nici bucataria englezeasca nu e tocmai cea mai vestita din lume…

In spatiul din fata restaurantului performeaza de obicei tot felul de artisti stradali – daca va uitati atent pe unde calcati, veti descoperi ca acolo nu este insa, cum ai crede, o piateta, cum ar arata-o si numele – King’s Square, ci locatia unei foste biserici demolate in 1910 – vechile lespezi de mormant fiind folosite ca sa paveze partial zona. Mda…

In piata mai exista si o atractie majora pentru subsemnata – un magazin dedicat exclusiv ciocolatei, inclusiv cu carti de gatit cu ciocolata si gin cu gust de ciocolata – ginul fiind si el se pare unul dintre produsele specifice York-ului: „The Chocolate Story”. Iar pe coltul pietei care da spre Shambles, magazinul meu preferat (de cadouri si papetarie) din York – „Daisy Taylor’s”.

Una peste alta, un loc sigur de vizitat, plin de istorie, cu o atmosfera proprie specifica, bine exploatata pentru a atrage valurile de turisti. Recomand si nu m-ar deranja (deloc) sa revin.

Daca v-a placut filmul „Notting Hill” sigur va va placea si aceasta carte cu actiunea desfasurandu-se (si) in perioada turnarii filmului, fie si numai pentru faptul ca respectiva actiune se petrece in cea mai mare parte in Notting Hill, cartierul select al Londrei – si in lumea anticarilor de pe Portobello Road. Plus in Paris si in zona rurala a Angliei – not bad, all in all. Iar pe langa anticari avem de-a face si cu lumea modei si cea a hairstilistilor, deci… glamour.

Cartea si-a dorit sa aiba de toate: si o poveste de dragoste, si o crima, si disparitii, si suspens. A reusit sa ma si surpinda in cateva randuri deci… toata lumea multumita.

„Pacat ca oamenii nu traiesc la fel de mult ca lucrurile lor… Ramasitele vietii, micile ei curiozitati, mosteniri de familie, comori personale si prafuite, ingropate prin podurile caselor, vandute de rude lacome, sfarsind adesea pe vreo taraba sau pe la vreun targ de vechituri…”

Ce mi-a placut cel mai mult a fost ca actiunea m-a purtat pe urma propriilor amintiri in cea mai colorata zona a Londrei, intr-atat de colorata incat nici nu te-ai crede in Anglia – zona face concurenta insulei Burano si caselor viu colorate ale Alsaciei.

Evident alt stil arhitectural, aceeasi uimire insa in fata curcubeului desfasurat pe vechile ziduri.

Am mers din nou prin atmosfera de talcioc din Portobello Road, cu magazinele sale de vechituri sau suveniruri, inclusiv cel ce ofera acum sacose din panza si alte nimicuri de pe locul unde in film se afla magazinul cu carti de calatorie al personajului lui Hugh Grant.

Printre tarabele cu marfa de tot felul, de la vechi litografii (am plecat si eu cu cateva, inramate acum pe pereti – cat de vechi or fi in realiate, cine stie?) pana la flori si supa de ciuperci gatita chiar in strada.

Pe una dintre stradute o placa memoriala pe fatada unei case albastre iti aduce la cunostinta ca acolo a locuit George Orwell.

Nu poti sa nu te gandesti ca in ziua de azi poate si-ar fi permis una dintre casele mult mai elegante de pe strazile adiacente.

Mi-a facut placere sa revin prin paginile cartii in cea mai putin londoneza parte a Londrei .

Care nu e nici imperiala, nici impunatoare.

Dar care pulseaza de viata mai mult decat orice alta parte a Londrei, mai ales in zilele de final de saptamana, cand zona devine pietonala si se transforma intr-un mare si colorat bazar, cu muzicanti stradali si mancarurile tuturor colturilor lumii cumparate si savurate chiar acolo, din mers.

Daca aveti rabdarea sa va opriti la tarabe si sa prefirati sutele de mii de marfuri oferite acolo, de la carti postale vechi la bijuterii, ceramica, haine, carti, veti putea lasa ceasurile sa treaca, fara sa stiti cand s-au dus.

E bine de petrecut insa timp si pe stradutele vecine, unde atmosfera este cu totul alta – siruri de vile cochete, o zona mai verde decat media londoneza.

Unde am reusit anul acesta sa ies in intampinarea primaverii ce in Bucuresti se mai lasa inca asteptata sub straturile de zapada.

Pentru studentii la Cambridge Oxford-ul ramane „the other place” – si viceversa. Celebra ostilitate dintre cele doua centre universitare istorice are radacini adanci de secole – vreo opt, se pare. In 1209 circa trei mii de studenti si cadre didactice au parasit Oxford, lasand practic universitatea pustie, in semn de protest fata de abuzul autoritatilor, inclusiv al vestitului King John (personajul negativ din povestirile cu Robin Hood, vi-l mai amintiti?), mai exact fata de executarea a trei studenti nevinovati in locul unui presupus vinovat ce reusise sa se faca nevazut. Aceia dintre autoexilati care au ajuns la Cambridge au pus acolo bazele viitoarei University of Cambridge.

Se zice ca „Oxford is grander, but Cambridge is prettier”. Personal subscriu. Atat cat am apucat sa vad din Oxford, vreme de doar cateva ceasuri, si acelea putine, pot spune ca da: cladirile sunt mai impunatoare, orasul pare mai mare dar… Cambridge are un aer al sau… e mai cochet; in fine, de gustibus.

Cladirile istorice de neratat sunt atat de numeroase si ritmul vizitei a fost unul atat de sutinut incat, ca sa nu bat acum campii, a trebuit sa stau sa-mi confrunt fotografiile cu informatiile de pe net ca sa pun cat-de-cat ceva cap la cap.

Radcliffe Camera este cladirea care sare in ochi in orice imagine a Oxford-ului vazut de sus pentru ca e cumva in mijloc; si e rotunda. A fost creata pentru a sluji drept biblioteca de stiinte. Faptul ca e insa inconjurata de garduri ca la protest nu vine sa ii sporeasca gratia.

The Sheldonian Theatre – „cladirea cu capetele”, cum mi-a ramas in amintire (pe tiparul „Florenta a fost acolo unde am vazut cainele acela galben” – din filmul „O camera cu vedere”) – principalele festivitati din Oxford se desfasoara aici; cladirea a reprezentat primul proiect al celui care avea sa devina cel mai mare arhitect englez – Sir Christopher Wren.

Cea mai celebra biblioteca din Oxford si a doua ca marime din Anglia – The Bodleian Library. Mi-as fi dorit, uitandu-ma acum la fotografiile de pe net, sa fi vizitat aici Oxford Divinity School, cel mai vechi spatiu de predare si examinare din Oxford – atat de frumos, incat a ajuns sa fie in zilele noastre o locatie de vis pentru… petreceri de nunta.

Am trecut prin fata University Church of St Mary the Virgin…

…si prin dreptul Christ Church College.

Nu am zarit nicio picatura din Tamisa/ Isis care trece prin Oxford si cu siguranta asta mi-a influentat impresia despre oras comparativ cu Cambridge.

Am ajuns si la podul local al suspinelor – dat fiind ca in Oxford acesta nu traverseaza un curs de apa ci o strada – unind doua cladiri ale Colegiului Hertford, preferatul meu ramane totusi cel din Cambridge. Unde mai pui, podul din Cambridge este cu aproape un secol mai vechi.

Experienta colegiilor din Oxford a fost practic nula: intrarea in Colegiul Balliol, de exemplu, infratit, inteleg, cu Colegiul St. John’s din Cambridge – in care intrasem, plimbandu-ma in tihna prin capela si prin gradini – intrarea baricadata nu lasa loc niciunei tentative de vizitare. Cambridge 2 – Oxford 0…

Nici in privinta restaurantelor din oras nu ma pot pronunta – am optat pentru un carnat in piata de Craciun (unde ne-a iesit in cale singurul carusel cu etaj pe care l-am vazut vreodata), oferind mai mult timp cascatului gurii – in detrimentul umplerii ei.

Ghida ne-a aratat la un moment un local celebru – nu pentru calitate sau preturile bune ci pentru ca ar fi bantuit; proprii ei caini, se pare, refuza de fiecare data sa intre. Multumim, dar… mergem pe mana cainilor.

Spre finalul vizitei, destul de obositoare data fiind afluenta informatiei, ghida zice ceva care ma face sa tresar. Ma intorc si o rog sa repete, crezand ca nu am auzit eu bine: ne arata din nou un felinar caruia nu i-as fi aruncat a doua privire si repeta ca acela este felinarul din „Narnia” – cel care l-a inspirat pe C S Lewis, profesor de literatura engleza intai la Oxford si apoi la Cambridge, sa scrie celebra serie. Nici mai la stanga, nici mai la dreapta, fix acela. Asa cand te uiti la el… stiu si eu?…. Prezenta insa in zona a catorva reprezentari ale lui Pan vine, cumva, sa certifice. Iar pe usa casei cu fauni este vizibil si un cap de leu… Pentru mine, dintre toate intalnirile zilei, acela a fost momentul de varf al vizitei in Oxford. Sa te afli in locul exact de unde a pornit totul. Piele de gaina.

„Exista o lumina, lumina stralucitoare a unui felinar, de unde incep si unde se termina toate povestile.” (Patti Calahan – „A fost odata un dulap)” Si eu am fost acolo.

„…gasim mereu forta de a trece peste toate gratie celorlalti, a celor care ne ajuta. Suntem ca niste ochiuri de plasa care se agata unele de altele, la nesfarsit. Ambre se gandea in acel moment ca nu erau chiar niste ochiuri de plasa. Mai degraba, un recipient gol care se umplea incet-incet cu picaturi de ploaie. Ceilalti ne umpleau, ne dadeau o viata, un sens, consistenta. Deveneam o particica din fiecare. Nu eram niciodata goi. „

Inca o carte a autoarei despre vindecare, de data aceasta nu atat cu ajutorul naturii – ca in cazul „Zilelor ce vor veni” – cat cu cel al persoanelor din jur. Despre modul in care ceilalti ne pot face sa ne pierdem pe noi insine incercand sa-i castigam pe ei (titlul original al cartii, „Je revenais des autres”, pe mine cu gandul la asta m-a dus) dar si despre cum ne putem regasi pe noi insine, fragment cu fragment, in mijlocul celor din jur – fiecare cu propriile probleme: frica de abandon, dorinta de izolare, refuzul de a se lasa „ancorat”.

Inca o carte despre fericire si puterea de a o lua de la capat: „Mult timp am crezut ca a fi fericit inseamna sa gasesti o stabilitate, sa gasesti o fericire fara pata, niciodata tulburata, niciodata pusa sub semnul intrebarii. Sa nu faci valuri. In cele din urma, am inteles ca a fi fericit poate insemna, dimpotriva, sa alegi sa stergi cu buretele trecutul, sa pierzi niste oameni pentru a-ti asuma riscul de a cunoaste altii. A fi fericit e ceva ce obtii cand ai avut curajul sa renunti la tot si sa-ti asumi riscul de a o lua de la zero. A fi fericit nu inseamna seninatate, calm si fericire fara valuri. Dimpotriva, insemna sa fii capabil sa distrugi totul, sa reconsideri totul, toata viata ta daca vrei.” Putin drastic as zice, dar e un punct de vedere.

Avem si aici de a face cu personaje modeste – angajati sezonieri din industria turismului, insa unii care citesc Saint-Exupery si poeti baltici, care calatoresc insotiti de valize cu carti. Un mod de viata aparte, mai ales vazut prin ochii de corporatist.

„Aveau sa dispara cu totii, toti aceia care ii daruisera o carte, o bratara, o legenda despre ghiocei, un poem… Si ea zambi. Caci tocmai intelesese, cu un amestec de tristete si de melancolie, ca era mai bine sa planga dupa toate persoanele minunate pe care le pierdea decat sa nu le fi cunoscut niciodata.” Suna cunoscut cuiva?…