Recunosc ca atunci cand am postat ultima oara despre Cotswolds aveam deja rezervata o noua excursie acolo, dar, conform zicalei „Cum Il faci pe Dumnezeu sa rada? … Vorbindu-I despre planurile tale”, nu am vrut sa zic „hop” pana nu…

Dar lucrurile s-au aranjat conform planului, asa incat in luna februarie 2026 iata-ma luand din nou drumul celei mai vizitate zone rurale a Angliei. Februarie nu este neaparat cea mai fericita perioada pentru o astfel de vizita, dar, conform unei alte zicale, „faci Rai din ce ai”…

Ceea ce ma atrasese de data aceasta in zona era descoperirea unei excursii care cuprindea si trei locatii in care nu ajunsesem sa pun niciodata piciorul: Chipping Campden, Snowshill si Broadway. Plus ca, asa cum ziceam, in ce priveste Burford on the Water si respectiv Stow on the Wold, ramasesem cu ceva restante…

Chipping Campden: in plin centru al oraselului regasesc acelasi tip de piata acoperita si cu coloane pe care il vazusem si in Tetbury.

Localitatea se mandreste si ea cu o wool church – o biserica mult mai impresionanta decat te-ai astepta in zona rurala, multumita comertului cu lana din perioada Evului Mediu – St. James.

Lipite de curtea bisericii sunt portile de dimensiuni impresionante ale domeniului celui mai celebru locuitor al oraselului, Sir Baptist Hicks, cel care a finantat construirea in secolul al XVII-lea atat a cladirii pietei cat si a unui sir de locuinte sociale pentru douasprezece persoane varstnice – locuinte care, uimitor, continua sa-si joace rolul pana in ziua de azi.

Celebrului furnizor de matase si alte tesaturi scumpe al Casei Regale din acele timpuri nu i s-a aplicat insa zicala „Bine faci, bine gasesti” – somptuoasa sa locuinta, avand se pare si niste gradini fastuoase, cu trasee cu apa etc dandu-i-se foc dupa moartea sa, in timpul Razboiului Civil din Anglia, chiar de catre fortele regaliste.

Astfel incat in spatele maretelor porti nu te mai asteapta acum decat un camp cu doua corpuri mai modeste de cladiri care au scapat neatinse de incendiu; si ruinele splendorii de alta data. Despre vechea resedinta nu s-a pastrat niciun desen contemporan, nicio schita, niciun tablou; nu putem nici macar sa ne imaginam astazi ce s-a pierdut in urma cu aproape patru sute de ani.

In imediata apropiere se poate trece pragul Court Barn Museum, care aduce un omagiu artistilor zonei, incepand din perioada miscarii Arts and Crafts.

Urmatoarea oprire: Snowshill. Un sat micut dar plin de farmec. Din cate aflam acesta este locul in care ninge prima oara, de fiecare data cand ninge in Anglia.

Cam in toate fotografiile din Snowshill apare biserica din sat, Sf. Barnabas. Constat ca si aici s-a pastrat una dintre celebrele cabine telefonice rosii de pe timpuri – sau a fost adusa spre beneficiul turistilor dornici sa o fotografieze…

Scurta plimbare pe aleea principala a satului ne duce catre resedinta care in filmul „Jurnalul lui Bridget Jones” era locuinta parintilor acesteia – devenita acum magnet pentru turisti.

Peisajele din jur sunt remarcabile, dealurile sunt acoperite si in aceasta perioada cu iarba verde si pot doar sa incerc sa-mi imaginez cum ar arata satul vara, plin de trandafirii din care acum se zaresc doar vrejurile golase.

Ceea ce m-a impresionat in timpul acestei vizite au fost covoarele dese de ghiocei care acopereau pamantul prin paduri, pe marginea soselei… Cu atat mai impresionante cu cat in Romania lasaseram la propriu in urma dealuri de zapada.

Un obiectiv neasteptat al vizitei l-au reprezentat campurile de lavanda – nu cu Anglia asociam eu lavanda, dar se pare ca incalzirea globala isi spune cuvantul si Anglia nu numai ca a inceput sa cultive cu succes lavanda, dar intreprinzatorii vizionari pregatesc deja viitoarele podgorii in zona. Ingrijorator. Oricum, in luna februarie privelistea nu are prea multe de oferit.

Din Broadway aveam sa vedem, fara macar sa coboram din microbuz, doar surprinzatorul sau turn, care iti atrage de departe privirea, construit la final de secol XVIII, intr-o perioada in care era la moda romantarea domeniilor nobiliare prin adaugarea de false ruine sau imitatii de castele medievale. Nu reusesc nici sa fac o fotografie, asa ca pe aceea de mai jos i-o datorez unei tovarase de calatorie mai bine pozitioante in microbuz, careia ii multumesc si pe aceasta cale. Surpinzatoarele garduri vii din Brooadway pe care le vazusem pe net reusesc sa le prind ulterior doar cu coada ochiului, din viteza – daca veti da o cautare veti vedea la ce ma refer: tufele uriase, inegale, cu forme rotunjite, creeaza impresia unor turme adormite de elefanti sau hipopotami verzi.

In ce priveste Stow on the Wold, bag la iuteala capul in „The Porch House”, cel mai vechi han englezesc, datand, conform firmei, de la finalul primului mileniu – evident nu sunt locuri.

Ma multumesc cu un sandvis mancat mai mult din mers si – spre „Poarta lui Turin”, celebra intrare secundara a bisericii Sf. Edwards – imaginea este intr-adevar una de basm.

In Burton on the Water am de bifat o alta restanta, „the model village” de care pomeneam in postarea anterioara.

Chiar este impresionant – cladirile la scara redusa, care in curand vor implini 100 de ani vechime, poarta deja si ele patina timpului, sunt realizate din aceeasi piatra specifica locului ca si cladirile pe care le copiaza si reproduc in mare detaliu toate constructiile din sat.

Ceea ce este amuzant este ca in satul in miniatura apare si… satul in miniatura insusi, redus inca o data la scara, care la randul sau contine … miniatura satului in miniatura.

Mai ramane un pic de timp pentru o scurta plimbare pe malurile raului, unde deja au inflorit copacii.

Ultima oprire – Bibury, unde nu mai calcasem de la data primei vizite in Cotswolds, in urma cu peste 12 ani. Pescaria-gradina este tot acolo, la fel si hanul „The Swan”, foarte popular ca locatie pentru nunti – si iata ca apare si o mireasa.

Apoi fuga-fuguta pe malulul raului si in sus pe celebra Arlington Row. Ma amuza expresia ghidului care ne informeaza ca unele casute pot fi inchiriate – daca ai de dat peste 300 de lire pe noapte si vrei sa te simti „ca un peste in acvariu”. Intr-adevar multi turisti se apropie de ferestrele casutelor, incercand sa priveasca in interior ca sa-si faca o idee despre cum arata si pe dinauntru unele dintre cele mai vechi constructii inca locuibile din Anglia.

Si aici se termina o vizita as zice cam pe fuga a zonei Cotswolds, in care am bifat o lista destul de lunga de obiective noi si vechi. Sau, cum ar zice cineva nedumerit de atatea vizite intr-una si aceeasi zona care pe mine ma fascineaza, „mi-am facut damblaua” – din nou.

Multe localitati ale Angliei au o atmosfera medievala; Bath este singurul oras de care stiu din Anglia care are si o mostenire antica foarte vizibila – celebrele bai romane care dau si numele orasului. Si o foarte prezenta mostenire de arhitectura georgiana, care domina practic orasul de la un capat la celalalt.

Unul dintre cele mai celebre exemple ale acestei arhitecturi este The Royal Crescent, pe care il stiam din filme precum „Ducesa”- cu Keira Knightley si Ralph Fiennes; de altfel singura imagine din Bath pe care o aveam in minte inaintea vizitei. Cladirea, constand dintr-un lung sir de 30 de case unite intre ele, construita in secolul al XVIIl-lea, apare in multe filme de epoca (una dintre case a aparut si in „Bridgerton” pe post de resedinta a familiei Featherington) si e greu de confundat, fiind… un sir foarte lung de case identice.

Pajistea din fata ansamblului imobiliar a fost prima oprire a vizitei. In lungul sir de case se remarca o locuinta cu o usa galbena – ghidul ne-a povestit despre scandalul care a urmat alegerii acelei culori, urmat de scandalul care a avut loc dupa o vreme, legat de aceeasi usa, cand s-a dorit renuntarea la culoarea galbena…

Orasul este, mai inainte de orice insa, asociat cu Jane Austen. Cum timpul avut la dispozitie nu permitea vizitarea si a Bailor Romane si a Centrului Jane Austen, am optat pentru intrarea in lumea lui Jane Austen. (Relatarea ghidului despre amoeba datatoare de meningita ce populeaza apa Bailor Romane nu fusese oricum vreo incurajare).

Uitandu-ma eu acum prin poze… constat ca n-am prea facut. Exteriorul cladirii (care nu este propriu-zis casa in care a locuit in Bath scriitoarea ci una, ni s-a spus, similara) este vegheat de o silueta feminina in haine de epoca relativ hidoasa, deci poze cu exteriorul – zero. Inauntru vizita ghidata de actrite imbracate in haine de epoca te poarta pe la diferitele etaje cu exponate legate de viata scriitoarei si se incheie cu spatiul cel mai animat, in care vizitatoarele se pot echipa cu bonetele si evantaiele specifice si rochii de tras pe deasupra propriilor tricouri si blugi pentru a se fotografia in compania unui Mister Darcy destul de sumar imbracat pentru canoanele timpului. Ne-am dorit si experienta unui ceai englezesc ca la mama lui, dar in sala de ceai Regency de la ultimul etaj nu mai existau locuri. Centrul dispune si de un magazin de suveniruri in care se vand exclusiv obiecte ce fac trimitere la cel mai faimos locuitor pe care l-a avut vreodata orasul Bath. Si caruia Bath ii dedica, vreme de 10 zile in fiecare septembrie, un festival in timpul caruia intreaga urbe pare a se intoarce cu entuziasm cu peste doua sute de ani in urma.

Ce mai face celebru orasul Bath? Podul Pulteney, un alt exemplu de arhitectura georgiana, unul dintre cele patru din lume pe care exista magazine (pe langa Ponte Vecchio din Florenta, Ponte Rialto din Venetia si Podul Negustorilor din Erfurt – pe acesta din urma nu l-am vizitat dar am dat acum o cautare si… wow!!) Cladirile de pe pod fac in asemenea masura parte din structura sa incat nu reusesti sa vezi raul Avon decat daca izbutesti sa arunci o privire pe fereastra cate unui restaurant de pe pod – unde, iarasi, nu vei gasi locuri…)

Cu ce am ramas eu din Bath? Evident cu toate cele de mai sus dar si cu o librarie cu un sediu spectaculos si care, ce sa vezi, nu era un Waterstones. Am realizat ca si in Ely vazuseram o librarie Topping and Company, cu frontispiciul sau albastru specific, pe care am luat-o drept un „pui”al librariei din Bath dar, citind eu acum despre acest lant independent de librarii, descopar ca acea micuta librarie din Ely este de fapt „tatal” intregului lant – se intampla multe in Ely…

Desi fan declarat Waterstones, nu pot sa nu tin pumnii librariilor Topping care nu numara decat patru locatii in prezent (Ely, Bath, Edinburgh si St. Andrews – da, ati citit bine, nimic in Londra), cu inca o locatie urmand a se deschide in York. Asa cum scriam cand vorbeam despre Ely, nu tot ce este remarcabil exista neaparat (si) in Londra. Trebuie sa fii un erou ca in 2002, cu lantul Waterstones inghitind unele dintre cele mai prestigioase librarii britanice (Hatchards 1797 – cea mai veche librarie din Anglia si Hodges Figgis 1768 – cea mai veche librarie din Irlanda sunt doar doua exemple; hei, dar… Irlanda a avut o librarie inaintea Angliei??…), trebuie sa fii deci un erou pentru a pune bazele unui lant de librarii independente in astfel de vremuri. Si sa reusesti sa ai si succes.

Pe una dintre tablele scrise cu creta din fata libariei era anuntata vizita lui Ken Follett la lansarea noii sale carti „Circle of Days” – in octombrie; dar noi eram abia in iunie… De atunci tot astept sa apara si la noi cartea. Nu ca nu as avea ce citi, dar… ne miscam si noi mai cu talent?

Spre deosebire de multe alte locuri de pe planeta aceasta, care au fost sau mai sunt inca pe lista mea de dorinte, Coventry nu s-a aflat nicio clipa acolo. De fapt de-abia daca auzisem vag despre el.

Insa s-a intamplat ca drumul de la Cambridge la Stratford upon Avon din iunie 2025 sa treaca prin Coventry, mai exact acolo ne-a lasat autocarul luat din Cambridge si tot de acolo ar fi trebuit sa luam spre Stratford ceva tren. (In final s-a dovedit a fi mult mai convenabil si ca timp si ca bani cu Uber-ul. Si afland, la finalul vizitei in Stratford, cam pe unde se situa gara fata de hotelul unde ne cazaseram… chiar ne-am felicitat pentru decizie.)

Zona autogarii nu cred sa fie una plina de farmec prin vreun loc de pe Pamant, deci prima impresie a fost un pic… deranjanta. Si cum tren aveam spre Cambridge de-abia peste o ora si jumatate, vrand-nevrand am ramas sa cascam gura.

Acolo unde imaginea orasului se mai spala, ca sa zic asa, te intampina una dintre cele mai mari si mai frumoase cladiri in stil Tudor pe care le-am vazut – Lychgate Cottages. (Denumire oarecum… nefericita, dat fiind ca lych se intampla sa fie vechea denumire din engleza pentru les/ hoit/ cadavru – acolo fiind pe vremuri poarta prin care erau adusi la biserica din vecinatate cei plecati dintre noi.)

Biserica din imediata vecinatate este Biserica Sfintei Treimi, nu de foarte mari dimensiuni, pe care am luat-o initial drept catedrala orasului.

In fata bisericii se afla un monument (Coventry Cross Monument) dedicat, surprinzator pentru mine, regelui Henric al VI-lea, ultimul rege al dinastiei de Lancaster, nascut in timpul Razboiului de 100 de ani, a carui incapacitate de a conduce tara a dus in final la izbucnirea unui alt razboi celebru, de aceasta data unul intern, Razboiul Celor doua Roze. El ramane insa in istorie ca singurul rege englez incoronat si ca rege al Frantei – la varsta de 10 ani; si fondator al unor celebre lacase de invatamant: Eton, King’s College, Cambridge. Iar pentru cetatenii din Coventry, monarhul care a jucat cel mai important rol in istoria locurilor – la jumatatea secolului al XV-lea, pentru tabara dinastiei de Lancaster, Coventry devenise de facto capitala Angliei.

(Zona este cat se poate de intesata de istorie medievala. In drumul spre Stratford am vazut din masina si indicatoarele rutiere catre castelul din Warwick – resedinta celebrului „facator de regi” din perioada mai sus-amintitului Razboi al Rozelor; mi-a plouat in gura, ca sa zic asa, dar… poate cu alta ocazie.)

Daca iti arunci ochii la stanga din dreptul monumentului lui Henric al VI-lea acestia iti vor cadea, in mod neasteptat, pe statuia unei frumoase domnite calare imbracate… cu nimic. Sau ca sa citez din inscriptia de pe monument, „imbracata doar cu propria-i castitate”.

Numele de pe monument este Godiva si, fiind evident ca nu cu ciocolata cotidiana aveam de a face, am dat, in incultura noastra, o cautare pe net, dand peste superba pictura a lui Collier si peste legenda lui Lady Godiva, care ne spune ca, pentru a-i scuti pe locuitorii din Coventry de o taxa foarte apasatoare pe care lordul, sotul sau, o dorea impusa acestora, Lady Godiva a acceptat pariul sfidator al lordului, care afirmase ca va renunta la taxa atunci cand Lady Godiva va calari goala prin oras. Respectuosi, locuitorii din Coventry s-au ascuns in case pentru a proteja pudoarea stapanei; cu o singura exceptie – un individ care a privit si, binemeritat, si-a pierdut vederea.

Respectivul individ apare la fiecare ora fixa pe fatada turnului cu ceas din apropiere, unde ora de ora defileaza si figura calare a lui Lady Godiva.

Dar vorbeam de micuta biserica, pe care o luasem drept catedrala, data fiind pozitia-i centrala si nevazand altceva mai impunator prin zona. Si care mie imi ramane in amintire prin culoarea albastra sidefie, nemaiintalnita, a interiorului sau umbros si aproape pustiu in acea zi de vara.

Coventry a avut o catedrala – una cu mult mai mare – in fapt una dintre cele mai mari din Anglia. Din care (si asta in mod absolut miraculos) a ramas intreg doar turnul urias. Zidurile care mai stau in picioare te lasa sa ghicesti dimensiunile initiale ale catedralei ce data de la 1300. Si care a pierit in urma bombardamentului german din noiembrie 1940.

Legenda spune ca englezii au stiut de bombardamentul ce urma dar ca, dispunand in zona bateriile antiaeriene, ar fi dat de gol faptul ca deja ajunsesera sa descifreze mesajele secrete germane. Si catedrala a fost lasata neaparata.

Catedrala din Coventry nu a mai fost reconstruita. Langa ea s-a construit un alt asezamant religios, modern, dar care pe noi nu ne-a atras. Ruinele au ramas pentru a aminti lumii, ca si domul atomic din Hiroshima, despre dezastrele razboiului, despre piederi – un mesaj de pace pe care omenirea nu pare sa-l fi receptionat.

Am plecat din Coventry cu imaginea zdrentelor de vitralii care inca se mai agata, sclipind colorat, de fragmentele de zid.

Despre York stiam initial doua lucruri: faptul ca dinastia de York a fost, impreuna cu cea de Lancaster, protagonista celebrului Razboi al celor Doua Roze; si ca orasul cel mai mare al Statelor Unite ii poarta numele – New York.

Si auzisem si legenda conform careia autoarea seriei Harry Potter s-ar fi inspirat, atunci cand a creat Diagon Alley, din zona Shambles din York – ceea ce a fost mai mult decat suficient pentru ca la un moment dat sa ne imbarcam intr-o calatorie de circa o ora si patruzeci de minute cu trenul si sa petrecem un weekend in York.

Ca sa nu uit: nu mergeti in weekend, preturile la cazare sunt cel putin duble .

Ajungem deci in York, pe jos de la gara pana la prinicipala apa ce strabate orasul, Ouse; primul lucru care ne atrage atentia: o barca locuibila decorata in mod inedit si simpatic cu o vaca in marime naturala; barca se numeste – cum altfel? – „Moo” si avea sa dispara pana a doua zi.

Pe pod identific trandafirii albi ai dinastiei de York si, odata ajunse la celalalt capat, suntem deja in inima vechiului York si simt ca am sarit brusc cu multe sute de ani in urma.

Se vede deja catedrala, York Minster, se aud chiar batand clopotele, nu avem in minte un plan anume, pana una-alta ne infundam intr-o librarie daca tot suntem acolo – „The Little Apple”, chiar mica ea insasi si inghesuita si la interior, dar daca vreodata ajungeti pe-acolo si sunteti in cautare de ceva mai rar sau de carti cu autograf, aveti sanse mari sa le gasiti.

Dar hai ca nu am venit sa stam in librarii si ne cam inghionteste si foamea; destul de aproape de catedrala dam peste un „Fat Hippo” – numele te cam pune pe ganduri daca esti genul care tine sau ar trebui sa tina la silueta, dar… portii mari, mancare buna, preturi chiar foarte ok.

Odata calmata foamea poate sa ne tihneasca si vizitarea orasului, in special, evident, a vestitei zone Shambles – una dintre cele mai bine conservate strazi comerciale medievale din Europa. Curios cum de s-a pastrat asa bine tocmai zona abatoarelor – ghida avea sa ne arate mai tarziu in fata unor cladiri carligele in care se agatau halcile de carne… probabil deloc pitoresc acum cateva sute de ani.

Acum totul e plin de flori, vitrine ce se vor care mai de care mai atragatoare si puhoi de lume. E si sambata seara.

Fiica-mea venise chitita pe ceva fantome care se vand intr-un magazin din zona – la intrare e o coada de cateva ore, o fantoma cat un deget de mare costa cateva zeci de lire, unde mai pui ca sunt si urate… dar asta inseamna in ziua de azi promovarea pe retelele sociale.

Dam in schimb peste un magazin foarte simpatic denumit „The Shop Who Should Not Be Named” – evident, cu articole legate de Harry Potter. E si aici un pic de coada, dar unde nu e sambata seara in York?

Aveam sa constat ca York-ul este o destinatie turistica populara inclusiv pentru englezii insisi.

Orasul e foarte mult axat pe cateva tematici de baza: Harry Potter, vikingi, fantome, vrajitoare. Pe fiecare dintre aceste tematici se bate de zor moneda.

Si mai are ceva specific si foarte simpatic: pe peretii caselor veti gasi in multe locuri mici pisici – turistii se amuza sa le descopere ici si colo.

Reusim sa intram in sfarsit si in catedrala, a doua ca marime din Marea Britanie – dupa St Paul din Londra – si detinatoarea celui mai mare numar de vitralii din Marea Britanie. Din fericire a supravietuit intreaga perioadei de instaurare a protestantismului in Anglia; nu toate bisericile Angliei catolice au avut acest noroc.

Ghida avea sa ne spuna ca acum multa vreme catedrala impreuna cu cladirile care tineau de ea alcatuiau o zona distincta de orasul propriu-zis, similar Vaticanului din Roma. In ziua de azi orasul vine pana la baza catedralei, inconjurand-o strans cu magazinele de suveniruri, ciocolata, gin si numeroasele sale restaurante si pub-uri.

In imediata apropriere a catedralei se mai pastreaza insa amintirea zonei candva dedicata legatorilor de carti.

Shambles nu este nicidecum singura straduta medievala; acestea abunda si poti petrece ceasuri fara sa iesi din zona veche a orasului.

La caderea serii avem rezervat un tur al vrajitoarelor. Turul porneste dintr-un loc al carui nume ni s-a parut o gluma: „Whip-Ma-Whop-Ma Gate” . Dand de-o parte faptul ca in dialectul zonei „gate” nu inseamna, cum am invatat noi la scoala, „poarta” ci „strada”, sa proununti asa ceva… Ni se spune ca ar fi insemnat „what a street!” – ce-i drept nici nu prea arata a strada, avand mai putin de 25 metri lungime – probabil cea mai scurta din oras.

O urmam pe ghida costumata in vrajitoare pe stradute si prin cotloane prin care de capul nostru chiar nu ne-am fi bagat, mai ales ca s-a mai lasat si intunericul. In oras se organizeaza si tururi mai sinistre, gen cel al locurilor bantuite.

Rezulta ca in fapt o singura persoana a fost de-a lungul timpului executata pentru vrajitorie in oras – doamna cu pricina chiar omorand pe cineva – nu mai retin daca sotul sau soacra, deci cel mai probabil nu de la vrajitorie i s-a tras. Comparativ cu prapadul facut de Inchizitie in tarile catolice, in York erai se pare chiar la adapost.

Pe masura ce parcurgem strazile atmosfera prin pub-uri se incinge, in strada razbat cantece in cor si strigate, orasul e destul de agitat.

E putin cam tarziu pentru a lua cina cand terminam turul, se pare ca la ora asta se mai poate doar bea. Incercam la „The Golden Fleece” – unul dintre cele mai vechi pub-uri din oras si, descopar acum dand cautare pe net, resedinta mai multor fantome. Din fericire nu aveau locuri, deja se statea si pe podea pe hol. Iar izul acela de vechi care e prezent, din cate am constatat, in localurile in care se bea de niste sute de ani, nu e musai preferatul meu.

In final suntem acceptate cam pe muchie de cutit sa mancam intr-un local de pe Fossgate cu o arhitectura foarte curioasa comparativ cu aspectul atat de intunecat medieval al orasului si pe care chiar nu stiu unde sa o plasez. Cumva mie imi aminteste de partea din Disneyland care omagiaza epoca de aur a Hollywood-ului: cu un fel de semi-cupola la exterior, coloane… „Cosy Club” – daca va prinde noaptea nemancati prin York… acolo-i locul.

A doua zi o iau dis-de-morning prin oras: alta viata. Nu e nici tipenie acolo unde cu o zi inainte de-abia iti trageai sufletul. Cel mai probabil lumea se reface dupa betiile din seara anterioara.

Descoper in peregrinarile mele o biserica transformata in sala de expozitii. Mereu m-au intristat astfel de descoperiri in lumea vestica: biserici transformate in cafenele si chiar berarii, in spatii expozitionale, in locuinte chiar…

Recomand micul dejun de luat la „Baileys”, in zona catedralei, pe care l-am ales conform vechiului nostru criteriu infailibil – sa mai fie si altii, preferabil cat mai multi. La putina vreme dupa ce ne-am instalat deja era coada la usa. Ne-am intoarce fara ezitare – fiica mea de fapt chiar a revenit acolo.

Ne plimbam din nou pe stradute, de colo pana colo, asteptand pranzul, unde se doreste musai a se servi celebrul Sunday roast al englezilor, mai ales ca acesta vine de obicei insotit de la fel de celebrul Yorkshire pudding – pe care unde sa-l experimentezi mai bine decat in York? Ca sa fie treaba treaba ne ducem chiar la „The Duke of York”. Si vine celebrul roast – e practic friptura (de vita, de pui… ce alegi) iar celebrul Yorkshire pudding, care mie imi sugera un soi de prajitura, e… un fel de chifla tuflita care impreuna cu sosul si ceva cartofi copti insoteste respectiva friptura. Marturisesc ca nu am inteles mare lucru, dar nici bucataria englezeasca nu e tocmai cea mai vestita din lume…

In spatiul din fata restaurantului performeaza de obicei tot felul de artisti stradali – daca va uitati atent pe unde calcati, veti descoperi ca acolo nu este insa, cum ai crede, o piateta, cum ar arata-o si numele – King’s Square, ci locatia unei foste biserici demolate in 1910 – vechile lespezi de mormant fiind folosite ca sa paveze partial zona. Mda…

In piata mai exista si o atractie majora pentru subsemnata – un magazin dedicat exclusiv ciocolatei, inclusiv cu carti de gatit cu ciocolata si gin cu gust de ciocolata – ginul fiind si el se pare unul dintre produsele specifice York-ului: „The Chocolate Story”. Iar pe coltul pietei care da spre Shambles, magazinul meu preferat (de cadouri si papetarie) din York – „Daisy Taylor’s”.

Una peste alta, un loc sigur de vizitat, plin de istorie, cu o atmosfera proprie specifica, bine exploatata pentru a atrage valurile de turisti. Recomand si nu m-ar deranja (deloc) sa revin.

Daca v-a placut filmul „Notting Hill” sigur va va placea si aceasta carte cu actiunea desfasurandu-se (si) in perioada turnarii filmului, fie si numai pentru faptul ca respectiva actiune se petrece in cea mai mare parte in Notting Hill, cartierul select al Londrei – si in lumea anticarilor de pe Portobello Road. Plus in Paris si in zona rurala a Angliei – not bad, all in all. Iar pe langa anticari avem de-a face si cu lumea modei si cea a hairstilistilor, deci… glamour.

Cartea si-a dorit sa aiba de toate: si o poveste de dragoste, si o crima, si disparitii, si suspens. A reusit sa ma si surpinda in cateva randuri deci… toata lumea multumita.

„Pacat ca oamenii nu traiesc la fel de mult ca lucrurile lor… Ramasitele vietii, micile ei curiozitati, mosteniri de familie, comori personale si prafuite, ingropate prin podurile caselor, vandute de rude lacome, sfarsind adesea pe vreo taraba sau pe la vreun targ de vechituri…”

Ce mi-a placut cel mai mult a fost ca actiunea m-a purtat pe urma propriilor amintiri in cea mai colorata zona a Londrei, intr-atat de colorata incat nici nu te-ai crede in Anglia – zona face concurenta insulei Burano si caselor viu colorate ale Alsaciei.

Evident alt stil arhitectural, aceeasi uimire insa in fata curcubeului desfasurat pe vechile ziduri.

Am mers din nou prin atmosfera de talcioc din Portobello Road, cu magazinele sale de vechituri sau suveniruri, inclusiv cel ce ofera acum sacose din panza si alte nimicuri de pe locul unde in film se afla magazinul cu carti de calatorie al personajului lui Hugh Grant.

Printre tarabele cu marfa de tot felul, de la vechi litografii (am plecat si eu cu cateva, inramate acum pe pereti – cat de vechi or fi in realiate, cine stie?) pana la flori si supa de ciuperci gatita chiar in strada.

Pe una dintre stradute o placa memoriala pe fatada unei case albastre iti aduce la cunostinta ca acolo a locuit George Orwell.

Nu poti sa nu te gandesti ca in ziua de azi poate si-ar fi permis una dintre casele mult mai elegante de pe strazile adiacente.

Mi-a facut placere sa revin prin paginile cartii in cea mai putin londoneza parte a Londrei .

Care nu e nici imperiala, nici impunatoare.

Dar care pulseaza de viata mai mult decat orice alta parte a Londrei, mai ales in zilele de final de saptamana, cand zona devine pietonala si se transforma intr-un mare si colorat bazar, cu muzicanti stradali si mancarurile tuturor colturilor lumii cumparate si savurate chiar acolo, din mers.

Daca aveti rabdarea sa va opriti la tarabe si sa prefirati sutele de mii de marfuri oferite acolo, de la carti postale vechi la bijuterii, ceramica, haine, carti, veti putea lasa ceasurile sa treaca, fara sa stiti cand s-au dus.

E bine de petrecut insa timp si pe stradutele vecine, unde atmosfera este cu totul alta – siruri de vile cochete, o zona mai verde decat media londoneza.

Unde am reusit anul acesta sa ies in intampinarea primaverii ce in Bucuresti se mai lasa inca asteptata sub straturile de zapada.

Pentru studentii la Cambridge Oxford-ul ramane „the other place” – si viceversa. Celebra ostilitate dintre cele doua centre universitare istorice are radacini adanci de secole – vreo opt, se pare. In 1209 circa trei mii de studenti si cadre didactice au parasit Oxford, lasand practic universitatea pustie, in semn de protest fata de abuzul autoritatilor, inclusiv al vestitului King John (personajul negativ din povestirile cu Robin Hood, vi-l mai amintiti?), mai exact fata de executarea a trei studenti nevinovati in locul unui presupus vinovat ce reusise sa se faca nevazut. Aceia dintre autoexilati care au ajuns la Cambridge au pus acolo bazele viitoarei University of Cambridge.

Se zice ca „Oxford is grander, but Cambridge is prettier”. Personal subscriu. Atat cat am apucat sa vad din Oxford, vreme de doar cateva ceasuri, si acelea putine, pot spune ca da: cladirile sunt mai impunatoare, orasul pare mai mare dar… Cambridge are un aer al sau… e mai cochet; in fine, de gustibus.

Cladirile istorice de neratat sunt atat de numeroase si ritmul vizitei a fost unul atat de sutinut incat, ca sa nu bat acum campii, a trebuit sa stau sa-mi confrunt fotografiile cu informatiile de pe net ca sa pun cat-de-cat ceva cap la cap.

Radcliffe Camera este cladirea care sare in ochi in orice imagine a Oxford-ului vazut de sus pentru ca e cumva in mijloc; si e rotunda. A fost creata pentru a sluji drept biblioteca de stiinte. Faptul ca e insa inconjurata de garduri ca la protest nu vine sa ii sporeasca gratia.

The Sheldonian Theatre – „cladirea cu capetele”, cum mi-a ramas in amintire (pe tiparul „Florenta a fost acolo unde am vazut cainele acela galben” – din filmul „O camera cu vedere”) – principalele festivitati din Oxford se desfasoara aici; cladirea a reprezentat primul proiect al celui care avea sa devina cel mai mare arhitect englez – Sir Christopher Wren.

Cea mai celebra biblioteca din Oxford si a doua ca marime din Anglia – The Bodleian Library. Mi-as fi dorit, uitandu-ma acum la fotografiile de pe net, sa fi vizitat aici Oxford Divinity School, cel mai vechi spatiu de predare si examinare din Oxford – atat de frumos, incat a ajuns sa fie in zilele noastre o locatie de vis pentru… petreceri de nunta.

Am trecut prin fata University Church of St Mary the Virgin…

…si prin dreptul Christ Church College.

Nu am zarit nicio picatura din Tamisa/ Isis care trece prin Oxford si cu siguranta asta mi-a influentat impresia despre oras comparativ cu Cambridge.

Am ajuns si la podul local al suspinelor – dat fiind ca in Oxford acesta nu traverseaza un curs de apa ci o strada – unind doua cladiri ale Colegiului Hertford, preferatul meu ramane totusi cel din Cambridge. Unde mai pui, podul din Cambridge este cu aproape un secol mai vechi.

Experienta colegiilor din Oxford a fost practic nula: intrarea in Colegiul Balliol, de exemplu, infratit, inteleg, cu Colegiul St. John’s din Cambridge – in care intrasem, plimbandu-ma in tihna prin capela si prin gradini – intrarea baricadata nu lasa loc niciunei tentative de vizitare. Cambridge 2 – Oxford 0…

Nici in privinta restaurantelor din oras nu ma pot pronunta – am optat pentru un carnat in piata de Craciun (unde ne-a iesit in cale singurul carusel cu etaj pe care l-am vazut vreodata), oferind mai mult timp cascatului gurii – in detrimentul umplerii ei.

Ghida ne-a aratat la un moment un local celebru – nu pentru calitate sau preturile bune ci pentru ca ar fi bantuit; proprii ei caini, se pare, refuza de fiecare data sa intre. Multumim, dar… mergem pe mana cainilor.

Spre finalul vizitei, destul de obositoare data fiind afluenta informatiei, ghida zice ceva care ma face sa tresar. Ma intorc si o rog sa repete, crezand ca nu am auzit eu bine: ne arata din nou un felinar caruia nu i-as fi aruncat a doua privire si repeta ca acela este felinarul din „Narnia” – cel care l-a inspirat pe C S Lewis, profesor de literatura engleza intai la Oxford si apoi la Cambridge, sa scrie celebra serie. Nici mai la stanga, nici mai la dreapta, fix acela. Asa cand te uiti la el… stiu si eu?…. Prezenta insa in zona a catorva reprezentari ale lui Pan vine, cumva, sa certifice. Iar pe usa casei cu fauni este vizibil si un cap de leu… Pentru mine, dintre toate intalnirile zilei, acela a fost momentul de varf al vizitei in Oxford. Sa te afli in locul exact de unde a pornit totul. Piele de gaina.

„Exista o lumina, lumina stralucitoare a unui felinar, de unde incep si unde se termina toate povestile.” (Patti Calahan – „A fost odata un dulap)” Si eu am fost acolo.

„…gasim mereu forta de a trece peste toate gratie celorlalti, a celor care ne ajuta. Suntem ca niste ochiuri de plasa care se agata unele de altele, la nesfarsit. Ambre se gandea in acel moment ca nu erau chiar niste ochiuri de plasa. Mai degraba, un recipient gol care se umplea incet-incet cu picaturi de ploaie. Ceilalti ne umpleau, ne dadeau o viata, un sens, consistenta. Deveneam o particica din fiecare. Nu eram niciodata goi. „

Inca o carte a autoarei despre vindecare, de data aceasta nu atat cu ajutorul naturii – ca in cazul „Zilelor ce vor veni” – cat cu cel al persoanelor din jur. Despre modul in care ceilalti ne pot face sa ne pierdem pe noi insine incercand sa-i castigam pe ei (titlul original al cartii, „Je revenais des autres”, pe mine cu gandul la asta m-a dus) dar si despre cum ne putem regasi pe noi insine, fragment cu fragment, in mijlocul celor din jur – fiecare cu propriile probleme: frica de abandon, dorinta de izolare, refuzul de a se lasa „ancorat”.

Inca o carte despre fericire si puterea de a o lua de la capat: „Mult timp am crezut ca a fi fericit inseamna sa gasesti o stabilitate, sa gasesti o fericire fara pata, niciodata tulburata, niciodata pusa sub semnul intrebarii. Sa nu faci valuri. In cele din urma, am inteles ca a fi fericit poate insemna, dimpotriva, sa alegi sa stergi cu buretele trecutul, sa pierzi niste oameni pentru a-ti asuma riscul de a cunoaste altii. A fi fericit e ceva ce obtii cand ai avut curajul sa renunti la tot si sa-ti asumi riscul de a o lua de la zero. A fi fericit nu inseamna seninatate, calm si fericire fara valuri. Dimpotriva, insemna sa fii capabil sa distrugi totul, sa reconsideri totul, toata viata ta daca vrei.” Putin drastic as zice, dar e un punct de vedere.

Avem si aici de a face cu personaje modeste – angajati sezonieri din industria turismului, insa unii care citesc Saint-Exupery si poeti baltici, care calatoresc insotiti de valize cu carti. Un mod de viata aparte, mai ales vazut prin ochii de corporatist.

„Aveau sa dispara cu totii, toti aceia care ii daruisera o carte, o bratara, o legenda despre ghiocei, un poem… Si ea zambi. Caci tocmai intelesese, cu un amestec de tristete si de melancolie, ca era mai bine sa planga dupa toate persoanele minunate pe care le pierdea decat sa nu le fi cunoscut niciodata.” Suna cunoscut cuiva?…

Dupa denumiri romantate gen „Fiica ceasornicarului” sau „The Beekeeper’s Daughter”, un titlu gen „Fiica macelarului” vine cumva ca un pumn in nas.

Cartea insasi este deopotriva socanta si ironica, critica atat la adresa Imperiului Tarist aflat in ultimii sai ani de existenta cat si la adresa poporului evreu. Aceste din urma critici pe mine, recunosc, m-au surprins – dar poate nu am citit eu suficiente carti scrise de autori evrei. Ma gandesc oricum ca, scrisa de un autor de alta etnie, cartea avea sanse sa starneasca nu putin scandal. Reiau doar un fragment: „Un evreu nu se poate numi evreu daca nu se ascunde in spatele zidurilor limbii idis si daca nu e un locuitor al citadelei numite stetl. Barbatii nu pot respecta legile religioase decat daca se tin departe de tentatii si le impun femeilor reguli stricte de conduita. Femeile nu pot fi intregi fara sotii lor, chiar daca virtutea barbatilor lor nu valoreaza nici cat o ceapa degerata. Fiecare clipa trebuie reglementata prin reguli si legi bine stabilite, totul trebuie sa fie la locul lui. A incerca sa sfidezi legile halahice inseamna a te pune, de bunavoie, in pericol.”

Pe fundalul unei saga ce prinde in valtoarea ei o tara intreaga, din care nu lipseste figura traditionala a tatanelui din gandirea slava, autorul aduce in mod repetat in fata cititorului gandirea sa legata de statul autoritar, de traditia strategica a Rusiei privind purtarea campaniilor militare – ce nu pare sa-si fi pierdut din actualitate:

„… are dintr-o data revelatia faptului ca atunci cand statul isi zdrobeste cetatenii, nu reuseste decat sa-i faca imuni in fata amenintarilor. In cazul in care statul vrea sa-si asigure controlul absolut asupra cetatenilor sai, trebuie sa le lase ceva de pret, o farama de libertate de care sa se agate.”

„Rusia nu se lauda cu nimic mai mult decat cu marimea si nimic nu o face sa sufere mai mult decat marimea ei. Imperiul este o uriasa corpolenta care nu poate vedea nimic dincolo de propria burta si nu se poate apleca sa-si lege sireturile: nu va sti niciodata ce se intampla sub faldurile ei de grasime.”

„Inca de la Razboaiele Napoleoniene, inalt comandantii rusi intelesesera ca nu puteau sa castige o campanie decat daca perseverau indeajuns de mult timp si daca asigurau un flux neintrerupt de soldati pe campul de lupta. Desi pierdeau mii de oameni, mult mai multi decat orice alta armata, chiar daca marea lor majoritate se prapadea din pricina proastelor decizii ale superiorilor, din pricina ca ii abanonau pe raniti si avansau fara sa astepte ca intaririle sa-i prinda din urma, armata tarista avea inca suficient de multi patrioti analfabeti care sa-i asigure atacurile. Razboiul avea sa fie castigat prin uzura adversarului , iar gafele generalilor erau musamalizate dupa proclamarea victoriei.”

Fanny Keismann se dovedeste a fi un personaj absolut redutabil, caruia nu reusesc sa ii gasesc rival intre eroinele feminine recent intalnite in literatura. Pe langa ea, o multime de alte personaje create cu multa migala si vigoare. Plus niste relatari pentru mine inedite ale Razboiului de Independenta din 1877.

O lectura surprizatoare, captivanta, profunda si amuzanta in acelasi timp. Personal sunt suficient de intrigata pentru a dori sa citesc si alte opere ale autorului.

Stradivarius, Amati, Guarneri – de ei clar mai auzisem. De Thomas Perry, insa, cu siguranta, nu. De Niccolo Paganini cine nu a auzit? De Eva Mudocci, insa?…

Atunci cand scriam despre cartea anterioara a lui Evie Woods, asteptam deja aparitia, in luna februarie 2026, a noii sale carti, „The Violin Maker’s Secret”. Si iata ca se nimereste sa fiu in Londra chiar in perioada respectiva, asa ca din prima librarie Waterstones in care intru, in Piccadilly, cea mai mare librarie din Europa, ies victorioasa cu volumul respectiv, desi suntem in 20 februarie iar cartea este anuntata a se lansa de-abia in data de 24 – nu era inca la vanzare, vanzatoarea amabila mi-a adus-o insa direct din depozit. (Aveam sa o gasesc mai tarziu, dupa data de 24, la o oferta de genul cumperi una si a doua carte aflata si ea la oferta e cu 50% reducere; m-am ofticat putin, dar asta e).

Nu pot sa nu incep de data asta cu coperta. Pentru ca am descoperit pe Instragram filmat procesul prin care a fost realizata coperta – ceea ce vezi nu este un desen sau ceva AI. Este fotografia unei miniaturi reale, in forma de vioara, a unei cladiri avand la parter un magazin de instrumente muzicale. Fiecare caramida de pe fatada a fost pusa manual la locul ei si tot manual colorata, fiecare obiect in parte… Eu am regasit filmarea dand cautare dupa „the making of the cover of the violin maker’s secret” – dati cautare, e uimitor.

Cartea este acelasi amestec de real cu magic ca si celelalte scrieri ale autoarei si nu avea cum sa nu ma duca cu gandul, din nou, la filmul „Vioara rosie” si, de data aceasta, la cartea „Defaimarea lui Paganini” de Anatoli Vinogradov, carte citita in adolescenta, care m-a marcat.

Actiunea se petrece de aceasta data in Londra, cu iesiri in Irlanda natala a autoarei si respectiv in Milano si Cremona, leaganul atator lutieri celebri.

Nu stiusem ca si in Irlanda au existat fauritori celebri de instrumente muzicale si nici ca a existat o violonista celebra, asociata cu Edvard Munch, Eva Mudocci.

Povestea va va purta si prin Berlin, Paris, Moscova, Istanbul, in decursul secolelor.

O poveste complexa, care va va vorbi si despre sensul vietii, ambitie, despre visarile/ conditionarile copilariei, povara trecutului si frica de viitor, singuratate, a doua sansa, despre statutul femeii artist.

„Life was not about getting ahead, proving yourself, acquiring a nice house, a family, a job, taking the odd holiday. All of those things had you chasing after some kind of future happiness that really never arrived. The happiness everyone sought was here, now… It really didn’t matter what you did or didn’t do in this life. The point was just to experience it, to witness it all through your own unique perspective.”

„Death had come, and now he could see the real meaning of life. It wasn’t about making a good name for yourself or earning a decent salary. It was about fun, silliness, touching other people’s lives in some way, and letting them touch yours. Letting yourself be blown about and shaped by experience. Being curious rather than scared all of the time. Living in dread of the future – that seemed to be the common thread that kept everyone tied in knots, weighted down with painful memories of the past. Yet Walter found the more his thoughts stayed in the present, the simpler everything became.”

„How many of them felt as though they were in the wrong life, struggling against their reality for a childhood dream that promissed a happy ever after? How many of them were blind to the wondeful life they’ve created, their gaze permanently caught in the rear-view mirror?”