Daca v-a placut filmul „Notting Hill” sigur va va placea si aceasta carte cu actiunea desfasurandu-se (si) in perioada turnarii filmului, fie si numai pentru faptul ca respectiva actiune se petrece in cea mai mare parte in Notting Hill, cartierul select al Londrei – si in lumea anticarilor de pe Portobello Road. Plus in Paris si in zona rurala a Angliei – not bad, all in all. Iar pe langa anticari avem de-a face si cu lumea modei si cea a hairstilistilor, deci… glamour.

Cartea si-a dorit sa aiba de toate: si o poveste de dragoste, si o crima, si disparitii, si suspens. A reusit sa ma si surpinda in cateva randuri deci… toata lumea multumita.

„Pacat ca oamenii nu traiesc la fel de mult ca lucrurile lor… Ramasitele vietii, micile ei curiozitati, mosteniri de familie, comori personale si prafuite, ingropate prin podurile caselor, vandute de rude lacome, sfarsind adesea pe vreo taraba sau pe la vreun targ de vechituri…”

Ce mi-a placut cel mai mult a fost ca actiunea m-a purtat pe urma propriilor amintiri in cea mai colorata zona a Londrei, intr-atat de colorata incat nici nu te-ai crede in Anglia – zona face concurenta insulei Burano si caselor viu colorate ale Alsaciei.

Evident alt stil arhitectural, aceeasi uimire insa in fata curcubeului desfasurat pe vechile ziduri.

Am mers din nou prin atmosfera de talcioc din Portobello Road, cu magazinele sale de vechituri sau suveniruri, inclusiv cel ce ofera acum sacose din panza si alte nimicuri de pe locul unde in film se afla magazinul cu carti de calatorie al personajului lui Hugh Grant.

Printre tarabele cu marfa de tot felul, de la vechi litografii (am plecat si eu cu cateva, inramate acum pe pereti – cat de vechi or fi in realiate, cine stie?) pana la flori si supa de ciuperci gatita chiar in strada.

Pe una dintre stradute o placa memoriala pe fatada unei case albastre iti aduce la cunostinta ca acolo a locuit George Orwell.

Nu poti sa nu te gandesti ca in ziua de azi poate si-ar fi permis una dintre casele mult mai elegante de pe strazile adiacente.

Mi-a facut placere sa revin prin paginile cartii in cea mai putin londoneza parte a Londrei .

Care nu e nici imperiala, nici impunatoare.

Dar care pulseaza de viata mai mult decat orice alta parte a Londrei, mai ales in zilele de final de saptamana, cand zona devine pietonala si se transforma intr-un mare si colorat bazar, cu muzicanti stradali si mancarurile tuturor colturilor lumii cumparate si savurate chiar acolo, din mers.

Daca aveti rabdarea sa va opriti la tarabe si sa prefirati sutele de mii de marfuri oferite acolo, de la carti postale vechi la bijuterii, ceramica, haine, carti, veti putea lasa ceasurile sa treaca, fara sa stiti cand s-au dus.

E bine de petrecut insa timp si pe stradutele vecine, unde atmosfera este cu totul alta – siruri de vile cochete, o zona mai verde decat media londoneza.

Unde am reusit anul acesta sa ies in intampinarea primaverii ce in Bucuresti se mai lasa inca asteptata sub straturile de zapada.

Pentru studentii la Cambridge Oxford-ul ramane „the other place” – si viceversa. Celebra ostilitate dintre cele doua centre universitare istorice are radacini adanci de secole – vreo opt, se pare. In 1209 circa trei mii de studenti si cadre didactice au parasit Oxford, lasand practic universitatea pustie, in semn de protest fata de abuzul autoritatilor, inclusiv al vestitului King John (personajul negativ din povestirile cu Robin Hood, vi-l mai amintiti?), mai exact fata de executarea a trei studenti nevinovati in locul unui vinovat ce reusise sa se faca nevazut. Aceia dintre autoexilati care au ajuns la Cambridge au pus acolo bazele viitoarei University of Cambridge.

Se zice ca „Oxford is grander, but Cambridge is prettier”. Personal subscriu. Atat cat am apucat sa vad din Oxford, vreme de doar cateva ceasuri, si acelea putine, pot spune ca da: cladirile sunt mai impunatoare, orasul pare mai mare dar… Cambridge are un aer al sau… e mai cochet; in fine, de gustibus.

Cladirile istorice de neratat sunt atat de numeroase si ritmul vizitei a fost unul atat de sutinut incat, ca sa nu bat acum campii, a trebuit sa stau sa-mi confrunt fotografiile cu informatiile de pe net ca sa pun cat-de-cat ceva cap la cap.

Radcliffe Camera este cladirea care sare in ochi in orice imagine a Oxford-ului vazut de sus pentru ca e cumva in mijloc; si e rotunda. A fost creata pentru a sluji drept biblioteca de stiinte. Faptul ca e insa inconjurata de garduri ca la protest nu vine sa ii sporeasca gratia.

The Sheldonian Theatre – „cladirea cu capetele”, cum mi-a ramas in amintire (pe tiparul „Florenta a fost acolo unde am vazut cainele acela galben” – din filmul „O camera cu vedere”) – principalele festivitati din Oxford se desfasoara aici; cladirea a reprezentat primul proiect al celui care avea sa devina cel mai mare arhitect englez – Sir Christopher Wren.

Cea mai celebra biblioteca din Oxford si a doua ca marime din Anglia – The Bodleian Library. Mi-as fi dorit, uitandu-ma acum la fotografiile de pe net, sa fi vizitat aici Oxford Divinity School, cel mai vechi spatiu de predare si examinare din Oxford – atat de frumos, incat a ajuns sa fie in zilele noastre o locatie de vis pentru… petreceri de nunta.

Am trecut prin fata University Church of St Mary the Virgin…

…si prin dreptul Christ Church College.

Nu am zarit nicio picatura din Tamisa/ Isis care trece prin Oxford si cu siguranta asta mi-a influentat impresia despre oras comparativ cu Cambridge.

Am ajuns si la podul local al suspinelor – dat fiind ca in Oxford acesta nu traverseaza un curs de apa ci o strada – unind doua cladiri ale Colegiului Hertford, preferatul meu ramane totusi cel din Cambridge. Unde mai pui, podul din Cambridge este cu aproape un secol mai vechi.

Experienta colegiilor din Oxford a fost practic nula: intrarea in Colegiul Balliol, de exemplu, infratit, inteleg, cu Colegiul St. John’s din Cambridge – in care intrasem, plimbandu-ma in tihna prin capela si prin gradini – intrarea baricadata nu lasa loc niciunei tentative de vizitare. Cambridge 2 – Oxford 0…

Nici in privinta restaurantelor din oras nu ma pot pronunta – am optat pentru un carnat in piata de Craciun (unde ne-a iesit in cale singurul carusel cu etaj pe care l-am vazut vreodata), oferind mai mult timp cascatului gurii – in detrimentul umplerii ei.

Ghida ne-a aratat la un moment un local celebru – nu pentru calitate sau preturile bune ci pentru ca ar fi bantuit; proprii ei caini, se pare, refuza de fiecare data sa intre. Multumim, dar… mergem pe mana cainilor.

Spre finalul vizitei, destul de obositoare data fiind afluenta informatiei, ghida zice ceva care ma face sa tresar. Ma intorc si o rog sa repete, crezand ca nu am auzit eu bine: ne arata din nou un felinar caruia nu i-as fi aruncat a doua privire si repeta ca acela este felinarul din „Narnia” – cel care l-a inspirat pe C S Lewis, profesor de literatura engleza intai la Oxford si apoi la Cambridge, sa scrie celebra serie. Nici mai la stanga, nici mai la dreapta, fix acela. Asa cand te uiti la el… stiu si eu?…. Prezenta insa in zona a catorva reprezentari ale lui Pan vine, cumva, sa certifice. Iar pe usa casei cu fauni este vizibil si un cap de leu… Pentru mine, dintre toate intalnirile zilei, acela a fost momentul de varf al vizitei in Oxford. Sa te afli in locul exact de unde a pornit totul. Piele de gaina.

„Exista o lumina, lumina stralucitoare a unui felinar, de unde incep si unde se termina toate povestile.” (Patti Calahan – „A fost odata un dulap)” Si eu am fost acolo.

„…gasim mereu forta de a trece peste toate gratie celorlalti, a celor care ne ajuta. Suntem ca niste ochiuri de plasa care se agata unele de altele, la nesfarsit. Ambre se gandea in acel moment ca nu erau chiar niste ochiuri de plasa. Mai degraba, un recipient gol care se umplea incet-incet cu picaturi de ploaie. Ceilalti ne umpleau, ne dadeau o viata, un sens, consistenta. Deveneam o particica din fiecare. Nu eram niciodata goi. „

Inca o carte a autoarei despre vindecare, de data aceasta nu atat cu ajutorul naturii – ca in cazul „Zilelor ce vor veni” – cat cu cel al persoanelor din jur. Despre modul in care ceilalti ne pot face sa ne pierdem pe noi insine incercand sa-i castigam pe ei (titlul original al cartii, „Je revenais des autres”, pe mine cu gandul la asta m-a dus) dar si despre cum ne putem regasi pe noi insine, fragment cu fragment, in mijlocul celor din jur – fiecare cu propriile probleme: frica de abandon, dorinta de izolare, refuzul de a se lasa „ancorat”.

Inca o carte despre fericire si puterea de a o lua de la capat: „Mult timp am crezut ca a fi fericit inseamna sa gasesti o stabilitate, sa gasesti o fericire fara pata, niciodata tulburata, niciodata pusa sub semnul intrebarii. Sa nu faci valuri. In cele din urma, am inteles ca a fi fericit poate insemna, dimpotriva, sa alegi sa stergi cu buretele trecutul, sa pierzi niste oameni pentru a-ti asuma riscul de a cunoaste altii. A fi fericit e ceva ce obtii cand ai avut curajul sa renunti la tot si sa-ti asumi riscul de a o lua de la zero. A fi fericit nu inseamna seninatate, calm si fericire fara valuri. Dimpotriva, insemna sa fii capabil sa distrugi totul, sa reconsideri totul, toata viata ta daca vrei.” Putin drastic as zice, dar e un punct de vedere.

Avem si aici de a face cu personaje modeste – angajati sezonieri din industria turismului, insa unii care citesc Saint-Exupery si poeti baltici, care calatoresc insotiti de valize cu carti. Un mod de viata aparte, mai ales vazut prin ochii de corporatist.

„Aveau sa dispara cu totii, toti aceia care ii daruisera o carte, o bratara, o legenda despre ghiocei, un poem… Si ea zambi. Caci tocmai intelesese, cu un amestec de tristete si de melancolie, ca era mai bine sa planga dupa toate persoanele minunate pe care le pierdea decat sa nu le fi cunoscut niciodata.” Suna cunoscut cuiva?…

Dupa denumiri romantate gen „Fiica ceasornicarului” sau „The Beekeeper’s Daughter”, un titlu gen „Fiica macelarului” vine cumva ca un pumn in nas.

Cartea insasi este deopotriva socanta si ironica, critica atat la adresa Imperiului Tarist aflat in ultimii sai ani de existenta cat si la adresa poporului evreu. Aceste din urma critici pe mine, recunosc, m-au surprins – dar poate nu am citit eu suficiente carti scrise de autori evrei. Ma gandesc oricum ca, scrisa de un autor de alta etnie, cartea avea sanse sa starneasca nu putin scandal. Reiau doar un fragment: „Un evreu nu se poate numi evreu daca nu se ascunde in spatele zidurilor limbii idis si daca nu e un locuitor al citadelei numite stetl. Barbatii nu pot respecta legile religioase decat daca se tin departe de tentatii si le impun femeilor reguli stricte de conduita. Femeile nu pot fi intregi fara sotii lor, chiar daca virtutea barbatilor lor nu valoreaza nici cat o ceapa degerata. Fiecare clipa trebuie reglementata prin reguli si legi bine stabilite, totul trebuie sa fie la locul lui. A incerca sa sfidezi legile halahice inseamna a te pune, de bunavoie, in pericol.”

Pe fundalul unei saga ce prinde in valtoarea ei o tara intreaga, din care nu lipseste figura traditionala a tatanelui din gandirea slava, autorul aduce in mod repetat in fata cititorului gandirea sa legata de statul autoritar, de traditia strategica a Rusiei privind purtarea campaniilor militare – ce nu pare sa-si fi pierdut din actualitate:

„… are dintr-o data revelatia faptului ca atunci cand statul isi zdrobeste cetatenii, nu reuseste decat sa-i faca imuni in fata amenintarilor. In cazul in care statul vrea sa-si asigure controlul absolut asupra cetatenilor sai, trebuie sa le lase ceva de pret, o farama de libertate de care sa se agate.”

„Rusia nu se lauda cu nimic mai mult decat cu marimea si nimic nu o face sa sufere mai mult decat marimea ei. Imperiul este o uriasa corpolenta care nu poate vedea nimic dincolo de propria burta si nu se poate apleca sa-si lege sireturile: nu va sti niciodata ce se intampla sub faldurile ei de grasime.”

„Inca de la Razboaiele Napoleoniene, inalt comandantii rusi intelesesera ca nu puteau sa castige o campanie decat daca perseverau indeajuns de mult timp si daca asigurau un flux neintrerupt de soldati pe campul de lupta. Desi pierdeau mii de oameni, mult mai multi decat orice alta armata, chiar daca marea lor majoritate se prapadea din pricina proastelor decizii ale superiorilor, din pricina ca ii abanonau pe raniti si avansau fara sa astepte ca intaririle sa-i prinda din urma, armata tarista avea inca suficient de multi patrioti analfabeti care sa-i asigure atacurile. Razboiul avea sa fie castigat prin uzura adversarului , iar gafele generalilor erau musamalizate dupa proclamarea victoriei.”

Fanny Keismann se dovedeste a fi un personaj absolut redutabil, caruia nu reusesc sa ii gasesc rival intre eroinele feminine recent intalnite in literatura. Pe langa ea, o multime de alte personaje create cu multa migala si vigoare. Plus niste relatari pentru mine inedite ale Razboiului de Independenta din 1877.

O lectura surprizatoare, captivanta, profunda si amuzanta in acelasi timp. Personal sunt suficient de intrigata pentru a dori sa citesc si alte opere ale autorului.

Stradivarius, Amati, Guarneri – de ei clar mai auzisem. De Thomas Perry, insa, cu siguranta, nu. De Niccolo Paganini cine nu a auzit? De Eva Mudocci, insa?…

Atunci cand scriam despre cartea anterioara a lui Evie Woods, asteptam deja aparitia, in luna februarie 2026, a noii sale carti, „The Violin Maker’s Secret”. Si iata ca se nimereste sa fiu in Londra chiar in perioada respectiva, asa ca din prima librarie Waterstones in care intru, in Piccadilly, cea mai mare librarie din Europa, ies victorioasa cu volumul respectiv, desi suntem in 20 februarie iar cartea este anuntata a se lansa de-abia in data de 24 – nu era inca la vanzare, vanzatoarea amabila mi-a adus-o insa direct din depozit. (Aveam sa o gasesc mai tarziu, dupa data de 24, la o oferta de genul cumperi una si a doua carte aflata si ea la oferta e cu 50% reducere; m-am ofticat putin, dar asta e).

Nu pot sa nu incep de data asta cu coperta. Pentru ca am descoperit pe Instragram filmat procesul prin care a fost realizata coperta – ceea ce vezi nu este un desen sau ceva AI. Este fotografia unei miniaturi reale, in forma de vioara, a unei cladiri avand la parter un magazin de instrumente muzicale. Fiecare caramida de pe fatada a fost pusa manual la locul ei si tot manual colorata, fiecare obiect in parte… Eu am regasit filmarea dand cautare dupa „the making of the cover of the violin maker’s secret” – dati cautare, e uimitor.

Cartea este acelasi amestec de real cu magic ca si celelalte scrieri ale autoarei si nu avea cum sa nu ma duca cu gandul, din nou, la filmul „Vioara rosie” si, de data aceasta, la cartea „Defaimarea lui Paganini” de Anatoli Vinogradov, carte citita in adolescenta, care m-a marcat.

Actiunea se petrece de aceasta data in Londra, cu iesiri in Irlanda natala a autoarei si respectiv in Milano si Cremona, leaganul atator lutieri celebri.

Nu stiusem ca si in Irlanda au existat fauritori celebri de instrumente muzicale si nici ca a existat o violonista celebra, asociata cu Edvard Munch, Eva Mudocci.

Povestea va va purta si prin Berlin, Paris, Moscova, Istanbul, in decursul secolelor.

O poveste complexa, care va va vorbi si despre sensul vietii, ambitie, despre visarile/ conditionarile copilariei, povara trecutului si frica de viitor, singuratate, a doua sansa, despre statutul femeii artist.

„Life was not about getting ahead, proving yourself, acquiring a nice house, a family, a job, taking the odd holiday. All of those things had you chasing after some kind of future happiness that really never arrived. The happiness everyone sought was here, now… It really didn’t matter what you did or didn’t do in this life. The point was just to experience it, to witness it all through your own unique perspective.”

„Death had come, and now he could see the real meaning of life. It wasn’t about making a good name for yourself or earning a decent salary. It was about fun, silliness, touching other people’s lives in some way, and letting them touch yours. Letting yourself be blown about and shaped by experience. Being curious rather than scared all of the time. Living in dread of the future – that seemed to be the common thread that kept everyone tied in knots, weighted down with painful memories of the past. Yet Walter found the more his thoughts stayed in the present, the simpler everything became.”

„How many of them felt as though they were in the wrong life, struggling against their reality for a childhood dream that promissed a happy ever after? How many of them were blind to the wondeful life they’ve created, their gaze permanently caught in the rear-view mirror?”

Visul pe care nu l-am visat. Am avut o colega care, dupa ce vizitase Cambridge, si-a vandut apartamentul din Bucuresti, a facut si un credit, si-a dat demisia dintr-o slujba mult ravnita in Romania si a plecat sa studieze in Londra pentru ca a vazut in asta calea pentru ca intr-o zi copilul ei (pe care nu-l avea atunci) sa studieze la Cambridge. Eu nici macar nu mi-am permis sa visez.

Dar cum viata bate filmul, iata-ma in toamna lui 2024 in Cambridge, insotindu-mi fiica, proaspat masterand.

Totul a inceput cu o carte. „Nara si insula”, de Dan Ungureanu. Am deschis cartea si, din ceea ce se spunea despre autor, am aflat de existenta Cambridge School of Art. Iar restul a fost, cum se spune, istorie.

Primul lucru pe care l-am facut dupa ce am luat in primire camera de la camin si am instalat-o cat-de-cat pe fiica mea a fost sa cumparam bilete pentru o excursie pe raul Cam – era soare afara si cum in vremea englezeasca nu prea poti pune baza, am zis sa nu ratam momentul.

Si pot sa va spun ca, in mod clar, o vizita in Cambridge nu are cum sa nu includa aceasta plimbare cu barca – sa-i zicem barca, pentru ca e de fapt ceva intre barca si pluta, fiind pusa in miscare cu ajutorul unor prajini si nu vaslind.

Raul Cam este cel de-a lungul caruia se insira cea mai mare parte dintre cladirile colegiilor ce tin de vestita University of Cambridge – 31 de colegii cu totul, mai mari si mai mici, mai vestite si mai obscure, majoritatea cu sute de ani de vechime in spate – cel mai vechi dintre acestea, Peterhouse, a fost fondat in 1284.

Am avut o tresarire cand, citind „Ce pret are un nume” de Jodi Picoult, am vazut reprodus in carte portretul unui student la Cambridge din epoca lui Shakespeare – te uiti la gulerul acela de dantela, la buclele omului si realizezi cu si mai mare claritate ca… da, domnule, acum cateva sute de ani colegiul asta era tot aici, scolea tineri ca si azi si a continuat sa o faca de-atunci incoace si probabil va continua sa o faca pana la sfarsitul zilelor omenirii.

Ceea ce pentru mine a constituit una dintre atractiile locului este combinatia aceasta de cladiri stravechi, clar din alte timpuri, si energia locului, data de prezenta in oras a atator tineri din toate colturile lumii. Este un loc cu totul aparte.

Si a mai fost ceva: abundenta florilor, stralucirea culorilor si a verdelui ierbii de smarald, toate in combinatie cu piatra vechilor ziduri. Fiecare colegiu avea florile sale (hortensii la Christ’s College, dalii la Magdalene…), propriile combinatii de culori… Am facut poze in nestire. Asta in toamna lui 2024, pentru ca atunci cand am revenit in iunie 2025, lucrurile stateau cu totul altfel: Anglia era afectata de seceta si acolo unde stralucise vestitul gazon englezesc totul era acum iasca.

Se parea ca, asa cum ne ia pe noi iarna pe nepregatite, pe englezi ii luase seceta. Nu tu o irigatie, o galeata cu apa, ceva. Un furtun macar, ca raul era chiar acolo… In fine.

Si revenind la rau – as fi zis ca raul Cam este colona vertebrala a orasului, dar cum curge de fapt cam intr-o latura…

Insa doar de pe rau, cum spuneam, poti arunca o privire generala in curtea colegiilor. Unele se pot si vizita – care gratis (Christ’s College, Pembroke…), care pe bani (St. John’s, King’s, Sidney Sussex…), care deloc (Trinity, Peterhouse). Si depinde si de perioada si noroc. Pentru ca nu tot ce am vizitat la un moment dat a mai fost disponibil si la momente ulterioare.

Deci, ca sa aveti imaginea cat-de-cat corecta si completa a Cambridge-ului, zic: 1. excursia cu barca pe rau; 2. intrati in curtile cat mai multor colegii. Eu am mers pe principiul „mai usor obtii iertarea decat permisiunea” si mi-am varat nasul prin cate gradini am putut; si capele de colegii. Evident nu mi-am permis sa intru in camine, biblioteci si salile de masa.

In legatura cu salile de masa: in momentul in care in Anglia s-a facut trecerea la protestantism unele colegii au considerat vechile capele catolice ca fiind prea opulente si le-au transformat in sali de masa, alegand sa tina slujbele religioase in vechile sali de masa, mult mai modeste si deci mai in spiritul noilor vremuri. Astfel ca la unele colegii mesele se iau in sali impodobite cu vitralii; iar daca la asta adaugi si traditia ca la masa de seara sa se vina zilnic in costum si rochii lungi… Experienta trebuie sa fie magica. Iar tu, ca om, nu ai cum sa nu te simti… special. Si norocos.

Zabovind doar un pic si la capele: cea mai impresionanta si una dintre cladirile reprezentative ale Cambridge-ului este capela King’s College – de o inaltime naucitoare, cu un acoperis ca o dantela gotica si un altar ce adaposteste o pictura uriasa de Rubens.

Si daca tot am ajuns la opere de arta: principalul muzeu din oras, Fitzwilliam Museum, nu trebuie in niciun caz ratat. Intrarea este gratuita iar exponatele, ca si cladirea insasi, tin piept oricaruia dintre marile muzee ale lumii. Parerea mea.

Ca si in Tarile de Jos, am intalnit si aici recunoasterea oficiala spasita a faptului ca bogatiile acumulate au fost stranse pe seama suferintei unor intregi populatii („trupuri furate pentru pamanturi furate” – nu mai stiu unde am intalnit formularea, dar m-a marcat): averea celui care, prin donatia sa, a finantat nu doar constructia muzeului ci continua sa sustina pana in ziua de astazi activitatea acestuia (muzeu caruia i-a donat si miraculoasa colectie de arta a familiei), averea respectiva fusese stransa din comertul cu sclavi africani tarati de cealalta parte a Atlanticului.

Nu trebuie nicidecum ratata nici gradina botanica din Cambridge, un alt loc fabulos apartinand Universitatii din Cambridge.

Revenind la locuri emblematice: podul suspinelor, Bridge of Sighs, aflat in incinta colegiului St. John’s – in stil neogotic.

Exista si un „pod matematic”- considerat podul perfect din punct de vedere ingineresc.

Pentru mine orasul mai are doua locuri emblematice: libraria „Waterstones” – primul „Waterstones” in care am intrat, practic valsand, si care pana in ziua de astazi ramane preferatul meu. Citisem despre „Waterstones”, mai exact despre cel din Hampstead, in „Intoarcerea acasa” a lui Kate Morton si visasem sa ajung si eu acolo – am ajuns la un moment dat; insa, cum spuneam, cel din Cambridge ramane preferatul meu.

Cel de al doilea: „Heffers”, o alta librarie, inrudita cu „Waterstones”, caruia picioarele si spinarea mea ii vor fi vesnic recunoscatoare, pentru ca au in interior fotolii si de fiecare data cand ajungeam sa nu ma mai tina picioarele plimbandu-ma prin oras, acolo imi era scaparea, cu o carte din librarie in mana.

Sunt mult prea multe de spus despre Cambridge si cu siguranta nimeni nu va putea spune vreodata totul. Pentru mine, foarte pe scurt, experienta orasului s-ar putea sintetiza astfel: mergi pe strada, vezi o poarta uriasa, veche, de lemn – deasupra ei, stralucitoare, animale mitologice si, de cele mai multe ori, trandafirul alb-rosu al dinastiei Tudorilor sau cel rosu al dinastiei de Lancaster; bagi un cap – o pajiste de un verde sclipitor inconjurata de cladiri stravechi; intri cu tupeu (sau mai sfios) si pasii te poarta prin gradini dupa gradini; arcade, umbrare, ronduri de flori, o lume atat de veche si totusi atat de actuala si de vibranta. O lume magica, o fila vie de poveste din timpuri de demult.

Inca de cand citisem „Masura vietii” am asteptat cu nerabdare urmatoarea carte a lui Nikki Erlick; cu atata nerabdare incat nu am mai asteptat nici sa apara in limba romana, nici sa pun mana pe editia brosata, mai ieftina…

M-a surprins din start culoarea macilor de pe coperta si a cantului cartii – un grena-violet destul de apasator, eu asteptandu-ma, asa cum faci cand e vorba de maci, la un rosu stralucitor. Dar… e clar ca un rosu stralucitor nu avea ce cauta pe coperta acestei carti. O carte despre pierdere – pierderea unei fiinte dragi. Trebuie sa ne inclinam in fata autoarei pentru curajul de a aborda subiecte atat de dramatice – lungimea vietii in „Masura vietii” si, aici, durerea pierderii persoanei (si nu numai) iubite si cum alegem sa facem fata acestei dureri.

Daca in „Zilele ce vor veni” a Melissei da Costa suntem purtati prin lentul proces de retrezire la viata si acceptare a pierderii celor care faceau viata sa merite traita, in „The Poppy Fields” ni se propune o metoda – fictiva – de izbavire. Una care mi-a adus din start in minte versurile celor de la Avici – „So wake me up when it’s all over…”.

Cred ca pasajul care urmeaza sintetizeaza cel mai bine esenta cartii, fara a risca sa dau prea mult spoiler:

„… you will always miss the lost person in some capacity, as there will always be an empty space where they once stood. Healing is not purely a linear process, and hightened feelings of sadness may be triggered by anniversaries or other potent reminders… Many former patients describe the feeling as „having come out on the other side”, a bittersweet state of cherishing the past while being able to focus on the future once more.”

„Grief is an individual journey. Everyone navigates it differently.”

Si de aici intrebarea: daca ai avea de ales, ai face-o? Daca ai putea scapa de sentimentul pierderii, de suferinta, ai alege sa o faci?

„… the sleep struck her parents as something dishonorable. Life and death, love and mourning, should be treated in certain ways, they thought. Sasha knew that her parents, and her grandparents especially, felt that the grief and traumas of history – both personal and communal – were meant to be carried, not discarded. Like weights to be worn all our lives, something to recognize, not to be rid of.”

„I think that a part of me is worried that sleeping is somehow… disrespectful to her? Like, maybe it’s important to feel the pain. All of it. Maybe that’s how we honour the people we’ve lost.”

O carte care va atinge in fiecare un punct sensibil, pentru ca fiecare am iubit si am pierdut persoane iubite, persoane care erau lumea noastra iar noi a trebuit sa continuam sa existam intr-o lume in care ei nu mai erau.

O carte despre ceea ce ne tine in viata si (mai mult sau mai putin) in toate mintile dupa…

„… it wasn’t so much a belief as a need. Ray needed to believe that he would see his brother again, in some unkwon form, in some unknown place. „

„… maybe she’s not my late mother or my dead mother. She’s my mother of blessed memory. Like she’s transformed from a physical body into something else, something that can surround me and shape me and protect me and guide me.”

„Loosing someone… it’s not like a sickness or a temporary rough patch you’re trying to deal with…. This doesn’t end. This is the rest of your life. There’s no getting over, there’s just… getting on. Figuring out who you are now, because you sure as hell aren’t the same person as before.”

„Could it be true… that the spirits of those who loved us could still wield some sort of power? That their love could keep working its magic on us, even from somewhere beyond? „

„It’s been said, many times, that we all die twice. The first, the actual moment of passing, and the second, the last time someone living says our name aloud.” Mie acest fragment mi-a amintit de „Coco”, filmul de animatie de la Disney, vazut si revazut.

M-am bucurat sa intalnesc in carte o ilustratoare de carti pentru copii: „Ava thought about these books being read, someday, by a grandmother to her grandkids in bed. With each new page she sketched and coloured, she could feel the enduring strength of Granny Mae’s roots beneath her, anchoring and nourishing still.” – Granny Mae, acelasi tipar al femeii puternice si protectoare, care mi-a amintit de Norma din „Toate culorile intunericului”, de Dearbhla din „Paznicul de noapte”.

Si din nou despre placerile lecturii: „She could travel the globe or travel through history, feel love or hate or envy or hope, any day she pleased, any time she checked out a new book.”

Si despre menire, destin: „I think that if you’re capable of greatness, you have to use it to better the world. Leave the planet or the people around you stronger, or happier, or healthier.”

In final, cartea este despre dragoste. „… If it hurts this much now… than I must have been pretty darn lucky.”

„Here, in this room, was grief. But grief was love in its second shape.”

Si chiar despre maci, despre care nu stiusem ca „After the First World War, they were one of the earliest flowers to begin growing again among the wreckage of the battlefields in Europe. … If something so spectacular can still blossom in even the most disturbed earth, than doesn’t that mean there’s hope for even the most battered hearts to heal?”

Dupa „Tot albastrul cerului”, aceasta noua carte a Melissei da Costa nu mai avea nevoie de nicio recomandare. Si nu a dezamagit.

Autoarea reuseste din nou sa creeze frumusete dintr-o situatie oribila. Dupa primele capitole traumatizante cartea capata un ritm relaxant, te ia si te duce cu ea, nu foarte departe, nu pe multe cai, ca „Tot albastrul…” ci in fapt intr-un singur loc: o veche casa nelocuita care reuseste sa fie scena unei (noi) vindecari.

Un nou omagiu adus bucuriilor simple ale vietii, naturii, o alta carte din familia celor care reusesc sa-ti arate cioburile unei vieti reasezandu-se la locul lor.

Nu am retinut din aceasta carte la fel de multe citate ca din „Tot albastrul…” – aceasta din urma fiind ea insasi o colectie de citate ale altor autori. Aici nu avem nimic neaparat memorabil, doar senzatia de tihna si impacare pe care le aduc natura, micile activitati cotidiene, prietenii; si trecerea timpului:

„Astfel, in timp ce gradina mea doarme, ingropata in zapada, in timp ce motanul meu gri ramane ascuns sub fotoliu si restul lumii continua sa se invarta in jurul nostru, prinsa fara indoiala in frenezia cumparaturilor de Craciun, eu si Julie ne apucam de confenctionat lumanari ca si cum, in acel moment, e lucrul cel mai natural cu putinta.”

„… am incredere in casa mea, in calmul si farmecul ei, in culorile din copaci, in clinchetul bland al clopoteilor de vant din salcie, in parfumul papadiilor care invadeaza iarba.”

Au trecut 12 ani de cand am ajuns pentru prima oara in Cotswolds – si de atunci destinatia aceasta nu mi-a parasit amintirile si visarile. Asa ca atunci cand, 9 ani mai tarziu, am avut din nou ocazia de a calca pe pamant englezesc, nu m-am lasat pana nu am inghesuit, in cele cateva – putine – zile petrecute acolo, o noua excursie zi-pe-zi in zona, de data aceasta doar in trei sate (fara oprirea initiala si in Stratford-upon-Avon): mult calcatele de turisti Burford si Burton-on-the-Water pe care le vedeam pentru a doua oara si, o noutate pentru noi, Stow-on-the-Wold.

Nu mai era un aprilie ploios si friguros ci o zi insorita de septembrie – din pacate insa o zi de doliu, chiar ziua urmatoare mortii reginei Elisabeta a doua. In vitrina unui magazin din Stow aveam sa ii vedem deja afisat portretul – un omagiu intre multele pe care le-am vazut in zilele acelea in Anglia.

Deci: Burford, satul asezat in panta, cu pravalii, hanuri si galerii de arta de o parte si de cealalta a strazii. Strada pe care ne purtam din nou, cu placere, dupa mai bine de 9 ani, pasii. Nu mai sperasem, dar iata.

Magazinul cu kituri pentru goblenuri de care pomenisem pe atunci nu mai exista. Sau nu mai nimerim noi chiar acolo.

Avem un pic de timp sa ne varam si pe stradute pe care nu mai fuseseram; fata de pozele gri de la prima descindere in zona, acum rezulta niste fotografii pline de culoare.

Burton-on-the-Water, inca preferatul meu, ne asteapta la fel de fermecator, cu rausorul plin de rate in care acum, fiind cald, sunt si copii in apa pana la glezne.

Luam masa la prima locatie atragatoare care ne iese in cale, „The Dial House”. Cumva regretam mai tarziu, pentru ca o alta locatie, „The Rose Tree”, unde voiam sa luam desertul, ne-ar fi primit desi nu aveam rezervare… dar doar pentru un full lunch, pe care deja il serviseram. Nu am mai reusit niciodata sa gasim deschis acest restaurant mult cautat de pe malul raului…

Tot pe maul raului, la mica distanta de restaurant, se afla in partea dreapta un muzeu auto iar in stanga cladirea mea preferata din sat – resedinta primarului, oare?…

Satul este si gazda unui „model village””, un mini Burton-on-the Water reproducand la scara de 1/9 toate cladirile din sat – construit in anii ’30. Recunosc ca in cele trei ocazii in care am vizitat Burton, dornica sa casc cat mai mult gura pe malurile raului si prin magazine, nu m-am invrednicit sa vizitez aceasta atractie, ea insasi monument istoric, pe langa cele peste 100 de cladiri din sat avand acest titlu – a patra oara, oare, cu noroc?…

Dar iata ca ajungem in Stow-on-the-Wold, care nu este in fapt un sat, ci chiar un orasel. Cu o piata centrala in jurul unei cruci de piatra, magazine de antichitati si multe hanuri.

Cu regret spun ca la data vizitei acolo nu stiam de celebra usa ce pare sa fi inspirat Portile lui Durin din „Stapanul Inelelor”. Spre rusinea mea chiar am intrat in curtea bisericii Sf. Edward, admirand insa usa principala, bogat decorata cu ocazia unei nunti care tocmai avea loc. De avut in vedere pentru, sper, o a doua ocazie…

Revenind la nunta despre care vorbeam, aceasta a fost cumva cireasa de pe tort in ziua respectiva, pentru ca s-a dovedit o nunta aristocratica exact ca in filme. Cu o masina (inteleg) din timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial asteptandu-i la iesire pe miri si cu doamne cu tinute si palarii cum vazusem in pozele de la Ascott, indreptandu-se dupa nunta spre „The Porch House” – cel mai vechi han din Anglia, unde banuiesc ca a avut loc petrecerea.

Acum… m-a mai marcat si altceva, recunosc. Pana ne-am mai invartit noi prin oras, deja se terminase aparent ceremonia si toata lumea stransa ca la urs in jurul masinilor de epoca astepta iesirea mirilor.

Nu aveam cum rata momentul, asa ca am lungit si noi gatul si… domnul pe care l-am banuit a fi bunicul miresei s-a dovedit a fi ginerele, mireasa fiind si ea din aceeasi generatie – foarte eleganta si purtand pe cap o diadema care m-a dus cu gandul la o eventuala ducesa… nu ma pricep la cutumele respective, dar zic si eu. Rochia semana destul de mult cu a lui Meghan Markle – ca sa va faceti, asa, o idee; nu-mi permit sa postez fotografii. Mi-ar fi placut insa sa aflu povestea din spatele unei nunti atat de speciale – din multe puncte de vedere.

Si asa s-a incheiat vizita noastra in Cotswolds din septembrie 2022. Una care a fost ad literam un noroc, pentru ca am revenit dupa atata vreme in Anglia datorita castigarii la un post de radio a unei excursii pentru participarea la premiera unui celebru film – postul de radio este Magic FM iar filmul – „Bilet pentru Paradis” – cu George Clooney, Julia Roberts si interpretul lui Gabriel din „Emily in Paris” – pe care, da, i-am vazut live, inclusiv pe Amal Clooney; si deci da, astfel de concursuri chiar sunt pe bune.

Ceea ce nu banuiam insa pe atunci era ca soarta avea sa-mi mai scoata in cale ocazii de a reveni in Cotswolds. Prima astfel de ocazie – decembrie 2024. Cand, excursia respectiva incluzand si vizitarea Oxford-ului, m-am bucurat sa revin fie si numai in Burford si Burton-on-the-Water – cum spuneam, cele mai vizitate locatii din Cotswolds.

Am avut deci ocazia de a admira acele locatii de vis si sub stralucirea luminitelor de Craciun, deja aprinse desi copacii inca mai purtau culorile toamnei.

Nu puteam, evident, rata cladirea mea preferata din Burton:

Si daca tot vizitasem Cotswolds primavara, toamna si iarna, ce mai ramanea? Vara…

Pentru iunie 2025 insa am ales in Cotswolds o destinatie la care se ajunge mai greu; mai exact nu se ajunge; nu din Londra, ci doar din Stratford-upon-Avon sau pornind chiar din Cotswolds, din Moreton-in-Marsh. Pentru ca aceasta destinatie, Castle Combe, se afla in partea de sud a Cotswolds – zona care se intinde cale de cinci comitate si ajunge pana aproape de granita Tarii Galilor.

Traseul a cuprins de aceasta data, pe langa numitul Castle Combe, oraselul Tetbury si foarte faimosul Bath.

Tinta mea fiind Castle Combe, nu ma asteptam ca Tetbury sa-mi placa atat de mult. Un orasel foarte cochet, scaldat in soare, cu o strada in trepte foarte instagramabila, cum se zice acum, o piata cu coloane inca functionala, hoteluri, magazine si mici restaurante.

Unde mai pui, aflat in apropierea resedintei regale pe care o admirasem in serialul „The Crown” – Highgrove, vestita pentru gradinile sale, indragite de actualul rege al Marii Britanii. In oras atrage atentia si magazinul unde se vand produse de pe domeniile regale (inclusiv miere din Transilvania, din care am repatriat un borcanel pe post de suvenir) sau purtand marca Highgrove. Pentru cei care nu ajung tocmai pana in Tetbury, produsele alimentare respective au propriul lor colt si in magazinul Fortnum & Mason din Londra. In ce priveste preturile… cum spuneam, m-am rezumat la niste miere – o esarfa cu imaginea domeniului, realizata in colaborare cu firma Burberry, era in jur de 350 de lire – eu am plecat, ea a ramas acolo.

Oraselul are un astfel de farmec incat, nu as sti sa spun de ce, e locul din Cotswolds in care m-as vedea petrecand nu doar cateva ore, ci o intreaga vacanta. De fapt… s-ar putea sa stiu de ce: oraselul, comparativ cu alte destinatii din zona, parea mult mai mult al lor, al localnicilor, decat al turistilor si imbia implicit in mai mare masura la tihna.

Iar in legatura cu Castle Combe, veti zice, vorba poetului: „Ce-i mana pe ei in lupta?” De ce atata zbatere? (Doar pentru a putea face excursia respectiva ne-am cazat doua nopti in Stratford-upon-Avon – nu ca mi-ar fi parut vreun pic rau, Stratford fiind si el o locatie de vis, mai ales in luna iunie, cand este coplesit de flori care invioreaza toate strazile cu case in stil Tudor si malurile Avon-ului, cu flotilele de lebede si alte nenumarate pasari de apa).

Totul a pornit de la o… farfurie. Bine, nu orice farfurie, ci una facand parte dintr-o colectie desenata de Sue Scullard. Erau ani multi de cand imi picasera ochii pe imaginea de poveste si de cand tanjeam sa ajung sa pasesc pe acel podet.

Am fost surprinsa sa descopar zilele acestea un clasament al celor mai frumoase sate din Anglia si… surpriza-surpriza: cine e pe primul loc, inaintea chiar a campionului veteran Bibury? Chiar Castle Combe . Deci… stam bine pe gusturi.

Satul este micut dar practic fiecare casa este de coperta de revista. In afara de turisti, nici aceia foarte numerosi data fiind pozitia retrasa, vedem doar o batrana care vinde de pe pragul casei inghetata – are la picioare o galeata in care sa arunci ambalajul si… asta-i toata activitatea economica din zona. Sa mori sa-ti cumperi un suvenir, o carte postala, ceva… nu exista.

Gasim si un han in care, in fata noastra, niste turisti vin si se programeaza pentru a lua pranzul peste vreo doua ceasuri, dand deja si comanda – inedit…

Probabil explicatia depopularii satului (care altfel este foarte bine ingrijit la capitolul flori, deci nu are nicicum vreun aer de parasire) ar putea fi gasita in ceea ce ne spusese ghidul: multe casute din Cotswolds sunt case de vacanta ale unor persoane pentru care respectiva locatie poate fi a doua/ a treia casa de vacanta, deci… prea multe case, prea putin timp; si casutele ajung sa fie nelocuite in marea majoritate a anului. Ce sa-i faci?… Numai probleme de-astea sa avem.

Pe langa strada principala, unde reusim sa ne facem cu ceva scandal poze pe mult doritul podet ce se vedea pe farfurie (de ce scandal? pentru ca o familie a pus monopol pe locatie si, dupa ce s-au fotografiat, individual si in grup, calare si pe jos, in loc sa mai lase si pe altii stau tot pe podet, admirandu-si pozele de pe telefon si asteptand ziua de ieri in timp ce papornitele pe care si le-au pus la capul podului fac praf orice urma de feng shui); deci pe langa strada principala din sat mai exista o alee in spatele bisericii unde stralucesc in soare cele mai cochete casute.

Si ca sa nu uit – lebedele de pe farfurie in realitate nu (mai) exista. Si nici din castelul care da numele satului nu a mai ramas azi vreo urma.

Imi umplu telefonul cu fotografii care ma vor insoti in aproape fiecare luna a anului 2026 din paginile calendarului meu de birou si o luam inapoi spre Stratford – am mai bifat un vis vechi.