Arhive categorie: Calatorind in gand

GAND/ GHENT

La distanta de circa un sfert de secol am din nou sansa de a pasi pe strazile Gand-ului si, de data aceasta, si de a pluti pe canalele sale, ceea ce timpul scurt petrecut in oras acum douazeci-treizeci de ani nu permisese.

Primul contact cu Gand-ul l-am avut, in mod insolit, intr-o noapte: Belgia este o tara relativ mica asa incat, plecata intr-o vineri seara dupa program (deci dupa orele 17:00), am reusit pana la miezul noptii, care ne-a prins chiar in Gand, la o portie de frites chiar peste drum de Gravensteen – emblematicul Castel al Contilor, am reusit deci sa inghesuim intr-o singura vizita cu masina urmatoarele: un suc luat la o terasa in Antwerp, o fuga peste granita cu Olanda pentru a o lua pe scurtatura pana la Ostende si, asa cum spuneam, o scurta oprire la o cina foarte tarzie in Gand – plus intoarcerea in Bruxelles, punctul de plecare.

Ziua urmatoare, pentru ca arhitectura si canalele orasului ma convinsesera ca locul merita cu prisosinta o atentie sporita, aveam sa revin in oras; vizita – inghesuita si de aceasta data, dupa bifarea principalei destinatii de atunci, Bruges, a constat in principiu doar din intalnirea cu celebrul Altar din Ghent, cunoscut si sub denumirea de Adoratia Mielului Mistic, opera fratilor Van Eyck, considerat prima opera de arta renascentista, gazduit de Catedrala Sf. Bavo; tot ce-mi amintesc in plus din acea scurta oprire, de aceasta data pe timp de zi, a fost o defilare colorata ce luase cu asalt orasul, pe care prefirand-o in memorie cu ochii mei de acum, o asociez cu un eventual Pride Parade; nestiind la acel moment cu ce se mananca si ceva mai inocenta fiind eu, nu m-am prins ce voia sa fie toata nebunia care a facut mai mult sau mai putin imposibila plimbarea prin oras.

In zilele noastre, mai exact in iulie 2021, am luat din Bruxelles trenul catre Gand, o calatorie de circa 45 de minute (depinde si ce tren prinzi; cred ca noi la dus am luat un soi de personal, pentru ca sigur au fost mult mai multe opriri decat la intoarcere). Din gara am zis ca merita mers pe jos pana in centrul propriu-zis, calatorie ce a avut drept singur merit faptul ca drumul mergea tot la vale – la intoarcere, cu atat mai mult, am luat tramvaiul din Korenmarkt, vechea Piata a Cerealelor, astazi punctul central al orasului, avand drept principal reper Catedrala Sf. Nicolae, in spatele careia se itesc alte doua turle impunatoare: Belfry/ Clopotnita incununata de al sau dragon si respectiv Catedrala Sf. Bavo deja mentionata.

Pentru ca nu ne porniseram la drum chiar de dimineata, avand de bifat in Bruxelles si expozitia Klimt, numai bine drumul destul de lung de la gara ne deschisese apetitul – nici vorba sa plecam in preconizatul tur cu barca pe canale pe burta goala. Conform vechiului principiu verificat in timp – „unde o fi omorul mai mare” – ne-am oprit chiar in Korenmarkt si anume la numarul 33, la restaurantul Vaudeville – care pare cumva infratit cu cel de langa el, De Kuip von Gent. Tin sa mentionez adresa pentru ca noi nu doar ca ne-am intors acolo in aceeasi zi pentru desert, care nu mai incapuse, dar ne-am intoarce in orice moment in care ne-am afla la o distanta mai mica de 100 kilometri de Gand. Nu zic, ne-o fi fost si foame, dar, ca sa o citez pe fiica mea, dupa ce deja daduse gata o portie de creveti si un pahar de Sangria: „daca si pepenele (infipt in buza paharului) e la fel de bun ca restul, o sa-mi dea lacrimile”. Si chiar a fost. La fel si crema de zahar ars mancata seara, dupa plimbarea cu barca – nu obisnuiesc sa ma laud cu ce am mancat, dar locul asta… chiar merita o exceptie.

Daca veti intra sa vedeti insa ratingul localului veti da peste multi clienti suparati – trebuie sa recunosc ca daca nu am fi avut in spate experienta pranzului, ii dadeam undeva seara cu creme brulee-ul lor cu tot: serviciul a fost atat de incredibil de lent si de iritant incat am avut nevoie de o doza serioasa de incapatanare ca sa mancam acolo acel desert. Deci, rabdare si tutun pentru cine fumeaza, doar rabdare pentru restul. La pranz am avut insa o experienta amuzanta, de genul „ai grija ce si pe unde vorbesti”: chelnerita foarte sprintara, fluenta in flamanda, nu era chiar la fel de fluenta in engleza, asa incat a trebuit sa-i atrag atentia fiicei mele sa-i si arate cu degetul in meniu, pentru ca tot ce intelesesem din turuiala chelneritei grabite sa o ia spre bucatarie cu comanda era ceva legat de un file – ori mi-e greu sa-mi imaginez un file de crevete (ceea ce stiam ca voia de fapt fiica mea sa comande)… Marele noroc a fost ca m-am limitat strict la acest comentariu – chelnerita fiind si blonda, situatia era, ca sa zic asa, destul de… „ofertanta”. In secunda urmatoare domnisoara s-a inviorat si mai si, incepand sa turuie, de aceasta data, foarte fericita, in.. romana. Am zis Doamne ajuta! ca nu stiu prin ce minune ma abtinusem de aceasta data de la magariile carora esti tentat sa le dai drumul atunci cand (crezi tu ca) nu te intelege nimeni.

Dupa pranz ne-am rostogolit spre Graslei (vechiul chei afectat, deduc, comertului cu fan – paioase sau ce-or fi fost), situat chiar peste drum/ apa de Korenlei (cheiul pentru cereale – candva); ambele cheiuri formeaza in acest moment partea cea mai reprezentativa a Gand-ului.

Barca cu ghid ne-a purtat cale de circa o ora pe canalele orasului, in glumitele ghidului din care reiesea invidia fata de competitorul in materie de turisti al Gand-ului – vecinul sau aflat la circa un sfert de ora cu trenul si parte a patrimoniului UNESCO, Bruges-ul. Ghidul a tinut sa ne arate si cladirea mai moderna din vechiul centru, urata intr-adevar, careia i s-ar datora se pare neincluderea si a Gand-ului in patrimoniul UNESCO.

Canalele sunt marginite de verdeata (la ei liliacul de vara, varianta clasica, violet, pare sa creasca de la sine pe maluri de santuri si canale) si de o multitudine de terase; combinatia dintre statutul de centru universitar al orasului, canale si respectiv terase, pare sa aiba ca rezultat, conform ghidului, stratul gros de biciclete ce se formeaza anual la fundul canalelor.

Recomand cat pot eu de calduros respectivul tur – pentru noi el a constituit nucleul vizitei in Gand. Am avut si sansa ca ploaia rece si hotarata care ne-a luat in primire imediat ce am coborat de pe barca sa ne astepte cel putin pana ce am descins. Primul magazin din zona si ea foarte pitoreasca Kraanlei, in care ne-am napustit sa ne adapostim de ploaie, vant si frig, s-a nimerit a fi unul de tricotaje – fiica mea nu s-a mai dezlipit tot restul acelei excursii de puloverul gros cumparat de acolo, purtat nonstop peste cel cu care venise din Bucuresti – care nu reusise sa faca sarmanul fata maximelor de 16 grade Celsius – in iulie! – din Belgia. (In acel moment, in Bucuresti, stopurile masinilor se topeau, ni s-a spus, la 40 de grade Celsius…)

Selectand eu acum fotografiile pentru aceasta tarzie postare, am descoperit cu mare suparare ca in zona Kraanlei ne-am foit nu stiu cat in fata unei fatade foarte atragatoare careia i-am facut nenumarate fotografii, fara a intra insa inauntru – magazinul este, inteleg, „bunica tuturor cofetariilor”: Temmerman, cel mai vechi magazin de dulciuri din oras, locul de nastere, se pare, al dulcelui cu care se mandreste Gand-ul: un con din jeleu violet, cu centrul lichid – asa-numitele „nasuri de Gand”, pe denumirea lor oficiala cuberdon; faptul ca ele se vand acum in toate culorile, nu doar violet, este perceput de catre cofetarii din Gand ca o jignire personala. Ma consolez cu gandul ca probabil cofetaria o fi fost si ea inchisa din motive de pandemie – desi prin comparatie cu Bruxelles-ul, Gand-ul, in special in zona Korenmarkt, era chiar vioi.

La finalul turului cu barca, dupa ce a facut misto de „Little Ben” al lor, un turn foarte vag asemanator cu mult mai celebrul Big Ben din Londra (asta dupa ce excursia debutase prin ironizarea dragonului din varful Clopotnitei – „nu, nu e o gaina, e un dragon!” ; si cu un scurt „istoric” al expresiei holy shit), ghidul ne-a rugat, mai in gluma, mai in serios („bastinasii” din Gand au ajuns se pare la un oarecare grad de saturatie fata de numerosii turisti – pe canale exista portiuni unde sunt interzise atat comentariile la microfon ale ghidului cat si mentinerea in functiune a motorului barcii), ne-a rugat, deci, sa nu spunem decat celor mai buni prieteni cat de frumos este in Gand. Ceea ce am si facut.

MAFIA BOMBARDIERELOR – MALCOLM GLADWELL

O carte de nota 10 pentru mine, ca mai toate scrierile lui Malcolm Gladwell. O carte care te obliga sa iti pui intrebari, sa iei o pozitie, o carte bine documentata, care te face sa privesti lucrurile in moduri pe care nu le vazusesi posibile anterior.

„Putem duce un razboi intr-un fel care sa fie satisfacator pentru constiintele noastre?”

„… nu ar trebui niciodata sa faci rau pentru ca binele sa poata veni.” sau… „Duci un razboi cat mai feroce si mai brutal posibil si, in schimb, primesti un razboi mai scurt.”? – dilema acestei carti.

Haywood Hansell versus Curtis Le May. Haywood Hansell, membrul „Mafiei bombardierelor” , cel care „ne ofera un model a ce inseamna sa fii moral in lumea noastra moderna. Traim intr-o epoca in care instrumente si tehnologii si inovatii noi ies la iveala in fiecare zi. Dar singura modalitate prin care aceste tehnologii servesc unui scop mai inalt este daca un grup dedicat de credinciosi insista ca ele sa fie folosite in acel scop. Asta au incercat sa faca membrii Mafiei bombardierelor – chiar si in timp ce planurile lor atent concepute se risipeau deasupra Europei si erau imprastiate in toate directiile in vazduhul Japoniei. Au perseverat chiar si in fata turnurii deficitare inevitabile pe care a luat-o tehnologia, chiar si cand renuntarea la visul lor ducea la calea mai scurta spre victorie, chiar cand Satana le-a oferit toata lumea daca renuntau la credinta lor. Fara perseverenta, principiile nu au niciun sens. Pentru ca, intr-o zi, e posibil ca visul tau sa devina realitate. Dar, daca intre timp, nu poti tine visul in viata, atunci cine esti tu?”

Ce s-a intamplat in final in 1945? Cine a castigat atunci „batalia” intre cei doi? Si nu, nu e vorba de bombele atomice ci de un alt capitol al istoriei, in jurul caruia nu se fac prea multe valuri (pentru ca, nu-i asa, istoria apartine invingatorilor); capitol de care eu una nu auzisem pana in acest moment (desi, da, am vizitat Tokyo si am vizitat Fukuyama), ramanand cumva cu impresia ca napalmul a avut de-a face in istorie doar cu Vietnamul – acele fotografii oribile care ma bantuie din copilarie.

Insa, asa cum se incheie cartea, cine a castigat lupta nu a castigat si razboiul. Desi… „… cu cat un bombardier devine mai curat si mai precis, cu atat este mai tentant sa-l folosesti – chiar si cand nu ar trebui sa o faci.”

APEIROGON – COLUM McCANN

O carte geniala, de nota 11. O carte despre manipularea de veacuri a popoarelor, despre „uzul si abuzul de istorie si memorie”.

„Motivul pentru care unui soim i se acopera capul este exact acela pentru care nu i se acopera unui soimar: pasarile vad atat de bine, incat ar fi neindoielnic distrase de alte prazi, aflate mult mai departe.
Soimarul acopera capul pasarii si asteapta. Vrea ca soimul sa vada doar ce vede si el.”

Citatul de mai sus vine sa lamureasca de ce atatea pasari in acest roman inspirat de fapte reale, care reuseste sa fie si crud si poetic.

Dupa ce am citit „Apeirogon” am inteles brusc altfel acel banc cu romanul pornit dintr-o data sa-si ucida prietenul de o viata, ungur, „pentru ca voi l-ati omorat pe Mihai Viteazul”. Si nu mi-a mai venit sa rad. Deloc.

Cartea, repet, geniala, scrisa de un irlandez (nu stiusem ca in Irlanda cauza palestiniana a fost atat de populara), este una dintre cele care reuseste sa-ti deschida ochii si mintea. Si cel mai bine, zic, este sa o las sa „vorbeasca” singura:

„Nu se va termina pana ce nu stam de vorba”

„Incepea sa-si dea seama ca singurul lucru pe care-l aveau in comun era ca ambele parti, candva, voisera sa ucida oameni pe care nu-i cunosteau.

Cand a formulat asta cu glas tare, printre cei de la masa a trecut o unda de incuviintare. Inclinari lente din cap, o sporire a relaxarii. I-a cuprins un fior colectiv. Sotia mea Salwa, fiica mea Abir, fiul meu Muhammad. Apoi, de peste masa: fiica mea Rachel, bunicul meu Chaim, unchiul meu Josef.

Era o idee atat de simpla, incat l-a facut pe Bassam sa se intrebe cum de o ignorase atata vreme: aveau si ei familii, patanii, umbre.”

„In vara lui 1932, ca parte dintr-un schimb epistolar intre cativa ilustri intelectuali, Albert Einstein i-a scris lui Sigmund Freud.

Einstein a laudat generoasa implicare a austriacului in eliberarea interna si externa a omului de malignitatea razboiului. Eliberarea aceasta era speranta profunda a tuturor liderilor spirituali si morali de la Hristos la Goethe si Kant, recunoscuti universal drept lideri care au existat mai presus de epoca si de tara lor. Si totusi, intreba Einstein, nu e semnificativ faptul ca tocmai aceste persoane fusesera in principiu ineficiente in dorinta lor de a schimba felul de a fi al omenirii? Ca, atatia ani, nu izbutisera sa stavileasca barbaria? Ca tiparele violentei nu putusera fi atenuate nici de pedoariile cele mai pline de miez?

Intrebarea esentiala pe care voia sa i-o puna lui Freud era urmatoarea: este cu putinta calauzirea dezvoltarii psihologice a umanitatii in asa fel incat sa o faca rezistenta la psihozele urii si distrugerii, mantuind civilizatia de amenintarea mereu prezenta a razboiului?

Chair daca raspunsul fusese afirmativ, Rami stia ca asta, cel mai probabil, n-o sa se intample niciodata.”

„Ramificatiile. Repercusiunile. Vorba putea sa umble. Puteau ajunge sa fie socotiti colaborationisti, acuzati de normalizare.”

„… Uzul si abuzul de istorie si memorie […] Voia sa vorbeasca despre folosirea trecutului ca justificare pentru prezent. Despre spirala istoriei, cu fiecare moment inlantuit de urmatorul moment. Despre locul in care trecutul se intersecteaza cu viitorul.”

„Amintire. Trauma. Rima istoriei si opresiunii. Schimbarile generationale. Vietile otravite cu ingustime. Ce putea insemna sa intelegi istoria altcuiva.

Isi daduse seama de la inceput ca oamenii se temeau de dusmani din cauza ca ii ingrozea posibilitatea ca vietile sa li se dilueze, le era frica sa nu se piarda in hatisul cunoasterii celuilalt.”

„Rumi, poetul persan: Ieri am fost destept, prin urmare, am vrut sa schimb lumea. Astazi sunt intelept, asa ca am inceput sa ma schimb pe mine.”

„Libertatea incepe intre urechi.”

„… candva, in tinerete, se visase parte a unui mozaic vast, Evreu Crestin Musulman Ateu Altceva Budist, n-avea a face numele, o tara care sa fie complicata, nuantata, democratica, vizionara […] unde ideea insasi de patriotism sa nu se aplice neaparat unei tari sau natiuni, ci unui fel de a exista care sa poata fi numit pe drept uman, desi era gata sa recunoasca, data fiind istoria in general si mai ales cea a statului Israel, ca dorinta insasi aproape devenise ridicola, si totusi singura cale de a lupta cu absurdul era sa ridice vocea contra lui cu speranta desarta ca cineva ar putea-o auzi, mai ales in institutiile de educatie, unde mintile erau inca maleabile si otrava nu patrunsese sau nu patrunsese inca, in constiinte.”

„Soldatul care mi-a omorat sora era victima unei industrii a fricii. Conducatorii nostri ridica glasul ingamfati, cerand moarte si razbunare. Megafoanele sunt cocotate peste maldare de amnezie si negare. Dar va cerem sa scoateti armele din visele noastre. Ne-am saturat, gata, destul, de ajuns. Numele noastre au fost transformate in blesteme. Singura razbunare e sa facem pace. „

„Sarbatoreste fiecare Zi a Amintirii, le-a zis, dar a ajuns, de-a lungul anilor, sa fie atent la manipularile acelor ocazii, la nostalgie, la industria din jurul ei. Doliul. Frica. Felul in care trecutul modeleaza acum prezentul. Sa fii neputincios contra lui.”

„Cand mergi pe sarma […] te uiti departe in fata. Nu la picioarele tale.”

„ISTORIA APELOR” – MAJA LUNDE

Am ezitat mult pana sa incep „Istoria apelor” – stiam, de la parcurgerea „Istoriei albinelor”, ca nu va fi o lectura relaxanta. Pentru ca nu asta este ideea.

Ambele carti sunt semnale de alarma asupra problemelor mediului. Ambele te lasa ingrijorat, privind cu teama catre viitor.

Actiunea se petrece pe doua planuri – unul in 2017, cand viitorul este doar unul amenintat; si un altul, in 2041, cand viitorul nu mai exista; iar prezentul e pe sfarsite.

Eroii ambelor fire narative ajung in Franta, langa Bordeaux – Signe pe calea apelor, David manat de flacari. Velierul „Albastru” o poarta pe Signe spre un happy end nesperat si ii va purta in imaginatie pe David si Lou catre un viitor imposibil, autoarea permitandu-le si lor un relativ happy end cu termen limitat.

Recitind cele doua citate pe care le-am ales din carte, imi dau seama ca aceasta carte este nu doar despre probleme grave ecologice ci si despre puterea de a fi ferciti, despre singuratate, despre felul in care alegem sa ne croim destinul, despre umanitate.

„Exista oameni care isi traiesc intreaga viata cu o lumina in ochi, se misca calm, se plimba in siguranta prin lume, au capacitatea de a se bucura de un pranz bun, de o seara petrecuta intr-o companie buna, de o plimbare in padure cu oameni dragi lor, si care acumuleaza astfel de experiente, le poarta in suflet, si revin la ele atunci cand viata ii pune la incercare, si atunci se agata de ele, se folosesc de ele si se incalzesc la caldura emanata de ele. Cred ca aceasta abilitate trebuie sa fie innascuta, genetica , asa cum este talentul pentru cifre sau pentru cuvinte.”

„Aceasta balena nu poate sa fie singura, cu siguranta are un sot sau un pui prin apropiere si oricum are intreg oceanul sub ea, cu toata viata care clocoteste in acele ape, cu numarul infinit de specii, doar eu sunt singura aici la suprafata, doar eu si marea suprafata a marii si cu un gol nesfarsit deasupra mea. Eu nu sunt decat o cruce pe harta, un punct pe o suprafata, nesemnificativa, aproape invizibila, asa cum suntem toti, caci privit de la distanta, de sus, fiecare dintre noi dispare, din spatiu se vad doar apa, marea, norii, picaturile care ii dau viata pamantului, Planeta Albastra, care este diferita de toate celelalte planete pe care le cunoastem, la fel de insingurata in univers asa cum este fiecare dintre noi jos aici.”

Ce urmeaza? „Ultimii cai din stepa”. Am deja inima stransa. Sa-mi fac curaj…

„PISICA SI ORASUL” – NICK BRADLEY

Cartea are pe coperta o pisicuta extrem de simpatica, niste flori de cires si un orizont tipic japonez – pagoda, etc. Nimic mai dragalas, nu?

Poezia din 1923 ce tine loc de prolog, „O pisica albastra”, iti dai seama, dupa ce ai terminat de citit cartea, ca nu e, asa cum ai crede dupa prima strofa, despre a fi indragostit de Tokyo, despre vieti nobile si ciresi in care ciripesc vrabii. Pentru ca poezia, cu al sau cersetor zgribulit din final, reuseste sa fie o sinteza a intregii carti. Care nu e o oda adusa orasului Tokyo, nu, nu… As indrazni sa spun ca Tokyo, exoticul, orientalul Tokyo, iese destul de ciufulit la afacerea asta.

Pe cei care incep lectura, asa ca mine, cu gandul la kimono-uri, ciresi, crizanteme si cocori, cartea ii ia in primire de la prima pagina si ii aduce rapid cu picioarele pe pamant – nu ca nu ar aparea si niste ciresi si niste yukata (kimono-uri-le sunt scumpe, credeti-ma; si cand spun scumpe… ma refer la inimaginabil de scumpe), un festival, referiri la rotatia anotimpurilor… Si o pisica, evident. Autorul si-a luat doctoratul cu o teza despre imaginea pisicii in literatura japoneza. Ceea ce m-a dus imediat cu gandul la unul din magazinele mele preferate din Bucuresti, Takumi, din incinta librariei Humanitas de pe Magheru, in zona Scala: observasem si acolo cate o pisica solitara pe fiecare din obiectele textile foarte frumoase, prea mari pentru o batista, prea mici pentru o esarfa – ele nefiind nici una nici alta ci, aveam sa aflu, furoshiki – ambalaje pentru cadouri in stilul japonez gen bocceluta.

Intriga din primul capitol este geniala, de-abia astepti sa afli ce urmeaza si cum se termina – la final insa am ramas cu o senzatie gen ultimul sezon din „Lost” (va mai amintiti serialul pana la un punct genial de acum vreo cincisprezece ani?): un inceput prea tare pentru ca finalul sa poata tine pasul. Ceea ce nu inseamna ca povestirile nu sunt pline de surprize, interconectandu-se magistral intre ele. Dar primul capitol chiar mi-a ridicat mult nivelul asteptarilor – o idee absolut originala, geniala.

Dar nu asta este important: cartea, scrisa de un englez nascut in Germania si ajuns pe meleaguri nippone, reuseste sa abordeze cam toate problemele mai mari sau mai mici, de zi-cu-zi sau nu ale societatii japoneze; le iau oarecum cronologic, in ordinea in care apar in carte: persoanele fara adapost (am intalnit un singur homeless cu ocazia vizitei mele in Tokyo acum o jumatate de viata – ni s-a spus ca acele – putine – persoane care locuiesc pe strada fac asta din propria dorinta; ar putea avea o casa si o slujba, dar nu vor ei; mda…); Yakuza – mafia japoneza – nimic de comentat aici din proprie experienta, m-a ferit Cel-de-Sus; navetele ucigatoare – da, am vizitat un japonez care avea privilegiul de a locui la casa dar platea pentru asta cu o naveta zilnica de doua ore dus doua ore intors, schimband la fiecare drum doua trenuri; dependenta de jocuri video – da, vedeam cohortele de corporatisti la costum si cravata iesind pe portile birourilor unde lucrau doar pentru a se napusti la alte ecrane, unde isi petreceau tot restul zilei – context in care am aflat si despre hotelurile gen sertar de la morga in care unii alegeau sa doarma daca ajungeau sa nu mai poata face calatoria catre casa la sfarsitul unei zile de munca + pacanele; munca dezumanizanta; alcoolismul; relatiile interumane extrem de reci; izolarea, burnout-ul, depresia; sinuciderile; dispretul fata de cei din alte tari, alt oras etc.; vietile sexuale deviante – nu, nu am uitat paharele de plastic cu gel – pe post de femeie gonflabila „la purtator”; cat pe ce sa spun ca nu am avut de-a face cu chikan (a pipai o femeie) – dar tocmai mi-am amintit cum colega mea a ramas perplexa trezindu-se cu o mana pusa pe fund atunci cand se aplecase sa-si ia o cutie de cafea de la un distribuitor.

Nu stiu cum percepe aceasta carte o persoana care nu a fost la fata locului (bine, m-ar interesa si mai tare sa aflu cum o percepe un japonez din Tokyo, evident); eu insa pot confirma ca da, asa e: am fost si noi dusi vrand-nevrand la karaoke (dupa niste ani – multi – aflu ca tot nu s-a demodat); am fost informati despre prioritatea acordata relationarii cu colegii de la munca in detrimentul vietii personale: am ramas atunci cu gura cascata afland despre excursii la sfarsit de saptamana in care mergeai cu compania in timp ce familia ramanea acasa – intre timp avem si noi teambuilding-uri; si am si acum gura cascata in urma descoperirii faptului ca, atunci cand japonezii merg in vacante in strainatate, jumatate din bugetul pentru cumparaturi este dedicat cadoului pentru sef; copiii, mama-soacra etc isi impart cu totii ce mai ramane.

Ceva simpatic – am aflat despre un cuvant care mi se potriveste: tsundoku: a cumpara carti si a le stivui pe un raft, fara sa le citesti. Bine, la mine sunt si pe jos. Cum se zice, „prea multe carti, prea putin timp”… Eroinei din carte respectiva stare a lucrurilor ii creaza un sentiment de exaltare – ceva bun care te asteapta in viitor (de inteles: mereu i-am invidiat pe cei care de-abia incepeau sa citeasca o carte care mie imi placuse mult).

Nu stiu din ce ideograme e compus tsundoku (de fapt tocmai am cautat: din „a stivui” si „a citi” – logic, zic), dar mi-a placut mult descrierea din carte a alcatuirii cuvantului „odihna”: „In stanga avem <persoana> , pe care o adaugam langa <copac> si obtinem <odihna>. Imagineaza-ti un om pe camp, spijinindu-se de un copac, odihnindu-se.” Atat de simplu si atat de frumos, atat de profund.

Altfel, o carte nostalgica – multe dintre personaje se intorc adesea in trecut, in vremea copilariei, perceputa ca taram al fericirii lipsite de griji, un refugiu in fata vietii traumatizante de zi cu zi: „Nu simti uneori ca lucrurile pur si simplu se schimba? Adica, chiar daca in viata ta nu se intampla ceva dramatic sau ingrozitor, simplul fapt de a imbatrani e oricum o trauma majora. Cand ma gandesc cum stateam pe tatami cu fratele meu mai mare cand eram copii, e ceva coplesitor de dureros la gandul ca am pierdut acel moment. Acest val de nostalgie care ne reaminteste mereu ca nu ne mai putem intoarce acasa. Ca acei copii care stateau pe podea, atat de tineri si de fericiti, sunt morti si ingropati acum. Nu se mai intorc niciodata.”

In fine. Revenind la Tokyo – pentru aceia care vad in aceasta carte o declaratie de dragoste catre capitala japoneza am o intrebare: sigur am citit aceeasi carte? Nu de alta, dar: „Orasul acesta este una din cele mai mari inchisori din lume – treizeci de milioane de locatari.” Si cum sa nu te urmareasca „cuvintele cazute”: „nedorit, neinsemnat, neplacut, neinspirat, nepregatit, nestiut, nesignifiant – stai, asta nu era un cuvant, dar parea ca ar fi trebuit sa fie…” Daca asa te face Tokyo sa te simti (da, pentru „neinsemnat” depun eu marturie), atunci intelegi dragostea cu care locuitorii sai se apleaca asupra fiecarui coltisor din natura, pasiunea pentru bonsai, orice fragment, cat de mic, de viata.

„Ori de cate ori pleca in cautare de conserve goale, Ohashi incerca din rasputeri sa se uite bine pe strazi si sa cuprinda in sine tot ceea ce il inconjura. Sa vada detaliile peisajului pe care le resimtea ca frumoase, micile nimicuri care ii aduceau placere. Soarele rasarind dimineta, strecurandu-se prin golurile dintre cladiri, cerul incetosat ce ascundea privirii varfurile zgarie-norilor din departare, norii cu forme ce semanau cu haite de pisici fugarindu-se. Viata inca ii mai oferea placeri, indiferent cat de mici erau ele.”

„LUCRURILE OMENESTI” – KARINE TUIL

O carte, pentru mine, de nota 10. Pe care am devorat-o in fix 24 de ore.

Violul si procesul ce urmeaza sunt doar un schelet pe care autoarea vine si il umple, pe nesimtite, cu „lucrurile omenesti”: teama de boala, de imbatranire, de decrepitudine, de discreditarea sociala; singuratatea, alienarea, ambitia, manipularea. Si mai ales relatiile dintre sexe, pe fundalul miscarii #metoo si al crizei imigrantilor de acum cativa ani.


Cartea indrazneste sa deschida capacul unei cutii a Pandorei in ce priveste hartuirea sexuala („Se aflase de nenumarate ori in situatii neplacute, daca nu chiar amenintatoare, care o obligasera sa-si descopere puterea de a spune nu, de a se eschiva si de a-l infrunta, fara sa-l ofenseze, pe cel care o ranise sau o injosise si despre care nu stia daca sau in cel fel se va razbuna.” – putine vor fi, cred, cititoarele carora acest fragment si cel, mai lung, care ii urmeaza, sa nu le redestepte amintiri deloc placute.)

Romanul este deci foarte actual; iar finalul sau, unul trist – oare spre asa ceva ne indreptam? Asta se intampla atunci cand nu mai speram la dragoste si ne multumim cu sexul?


Cartea mi-a amintit, data fiind tematica de baza, de „Scandalul” si „Noi contra voastra” ale lui Fredrik Backman.

Asta-i mersul lucrurilor. Ne nastem, murim; intre cele doua, cu un strop de noroc, iubim, suntem iubiti, nu dureaza mult, mai devreme sau mai tarziu ajungem sa fim inlocuiti. N-avem de ce sa ne revoltam, asta-i firea neclintita a lucrurilor omenesti.”

„ZMEIE DE HARTIE” – ROMAIN GARY

In ultima vreme am inceput sa judec o carte si dupa numarul de citate pe care simt nevoia sa mi le notez pe masura ce citesc; notitele acelea autoadezive au devenit obligatorii alaturi de semnul de carte . Nu mereu am insa ocazia sa le folosesc. Sunt si carti care spun o poveste captivanta, te plimba in spatiu sau timp, sau si-si, dar nu-ti dau prilejul acelui „Cum e asta!…” pe care mi l-au dat fragmentele de mai jos din „Zmeie de hartie” a lui Romain Gary.

Nu doar o alta carte despre Franta celui de al Doilea Razboi Mondial. Nu doar o alta carte de dragoste. O carte in primul rand despre umanitate, indiferent de tabara (mi-a amintit de „Toata lumina pe care nu o putem vedea” a lui Anthony Doerr), in primul rand o carte, zic, despre diferitele feluri in care putem alege sa luptam pentru ceea ce este important pentru noi, ca oameni; despre „nebunie”, despre „ratiune” si „ratiunea de a trai”. O carte care m-a cucerit prin ironia fina a personajelor sale si a stilului („Trebuie sa te feresti de un exces de luciditate si de bun-simt: viata isi lasa aici uneori unele din cele mai frumoase pene ale ei.”). Am sperat ca Ambrosie Fleury sa fi existat in realitate – un personaj in acelasi timp fantastic si puternic – de o cu totul alta maniera decat percepem in general puterea; la fel si muzeul sau – am cautat insa pe net si se pare ca nu, nu au existat nici unul si, implicit, nici celalalt.

„Zmeie de hartie” a lui Romain Gary incearca si sa aduca o alta perspectiva asupra activitatii celor care au ales sa-si duca mai departe ocupatia (in speta cea de proprietar de restaurant) in timpul ocupatiei germane – vazuta ca pe o lupta de mentinere a unei identitati nationale deja sfaramate, o alta forma de rezistenta a unei natiuni silite sa traiasca cu amintirea capitularii, a propriei lasitati – inainte si dupa razboi… Pornind de aici chiar voi citi „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – trebuie sa fie interesanta.

Traiam de ceva vreme intr-o lume in care termenul „lupta pentru onoare” nu mai evoca decat un absurd panas din alte vremuri, de-abia demn de gluma; dar asta insemna pentru mine ca lumea a mers intr-o directie si eu in alta, iar nu eu sunt cel care trebuie sa decida care dintre cei doi a gresit drumul.”

„- Ce incerci de fapt sa-mi spui, unchiule? Ma sfatuiesti sa-mi „pastrez ratiunea” sau sa-mi ‘pastrez ratiunea de a trai”?

„... de altfel, expresia in sine „prima dragoste”, prin definitie, semnifica ceva menit sa ia sfarsit.”

„- … Nu-ti face probleme, ai s-o revezi.

De unde stiti, doamna Julie?

Ea ezita, ca si cum nu voia sa ma faca sa sufar.

Ar fi prea frumos, daca nu ai revedea-o. Ar ramane totul intact. Lucrurile raman rareori intacte in viata.”

Trebuie intotdeauna sa pastrezi ceva pentru viitor.” De citit neaparat in contextul fragmentului – cam mare – din care l-am scos.

Disperarea este intotdeauna o supunere.

Ura se nutreste din generalitati.”

Si s-a intamplat ca in aceeasi perioada sa imprumut si alte doua carti despre Franta in timpul celor doua razboaie, asa ca le amintesc si pe ele aici:

„Eliberare” a lui Imogen Kealy (in realitate un scenarist american si o autoare britanica, „combinati”) si „Reteaua Alice” a lui Kate Quinn – doua scriitoare scriind, fiecare, despre femeile fantastice despre care nu a auzit nimeni, pentru ca toti am auzit doar despre Mata Hari.

„Eliberare”: O carte care ar fi doar o carte clasica despre Rezistenta franceza, sabotaje, SS… daca nu ar fi o poveste adevarata in spatele ei. Cum de nu auzisem niciodata despre Nancy Wake? O super super tipa, ca sa zic asa. Asta in spiritul cartii, care, desi subiectul numai amuzant nu este, reuseste sa fie adesea foarte amuzanta, dat fiind caracterul efervescent al eroinei. Chapeau, madame Wake! Mai rar…

„Reteaua Alice”: Cartea in sine e una dintre cele usor de citit, care curge parca de la sine. Spionaj – de data aceasta in timpul Primului Razboi Mondial, romance, sudul Frantei… Am descoperit insa si aici personaje reale de care nu auzisem, eroine ale luptei impotriva ocupatiei germane. Si povestea ororii de la Oradour-sur-Glane.

Pentru cei interesati de acest gen de carte, cea mai cunoscuta din ultima vreme cred ca este „Privighetoarea” lui Kristin Hannah. Am citit si „Biblioteca din Paris” – in fapt o biblioteca americana – a lui Janet Skeslien Charles. Si, tot din perioada ocupatiei naziste (nici nu stiusem ca a existat un teritoriu englez din Europa ocupat de nazisti), una din preferatele mele (merita vazut si filmul): „Scrisori din Insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer si Annie Barrows – mi-a placut atat de mult incat, atunci cand am ratacit-o, m-am dus si am mai cumparat-o o data.

Less (or MORE?)

Atunci cand vezi pe coperta unei carti ca a castigat premiul Pulitzer si vezi si nenumaratele elogii de care vine insotita, clar asteptarile sunt atat mari cat si… de un anumit fel. Pentru a lua premiul Pulitzer o carte trebuie sa fie foarte bine ancorata in realitatea momentului. Iar in anul 2018 se pare ca era timpul pentru o carte despre gay – de fapt nici macar despre gay ca si fenomen, o carte cu un personaj gay. Ceea ce toate marsurile si protestele nu au facut pentru cauza gay face aceasta carte, care pune toata viata unui scriitor gay intr-o atmosfera de normalitate la care poate nu te astepti: nu este deloc o carte manifest, poate singurul mesaj de gen sa fie, foarte discret, chiar titlul cartii si al capitolelor, care preiau acel „Less” care este intr-adevar numele personajului, dar pe care nu il poti separa de sensul de „untermensch”, caci iata, oriunde s-ar duce in lume, personajul este Less/ „mai putin” – „mai putin la inceput”, „mai putin la sfarsit”, „mai putin marocan”, „mai putin francez”… Altfel, o carte care, desi elogiata pentru umorul sau (si da, chiar am ras in hohote la un moment dat), este in subteran o carte trista: eroul cartii, Arthur Less, isi rescrie cartea despre drama unui scriitor gay, carte respinsa de editor, transformand-o intr-o carte amuzanta, care sa prinda – drama nu „prinde”.

Autorul insusi, Andrew Sean Greer, la randul sau gay, scrie o carte doar la suprafata amuzanta. Greer pare sa fi presimtit succesul cartii sale – personajul Robert Brownburn este castigator in carte al premiului Pulitzer si afirma la un moment dat: „Prizes aren’t love. Because people who never met you can’t love you. The slots for winners are already set, from here until Judgement Day. They know the kind of poet who’s going to win, and if you happen to fit the slot, then bully for you!”./”Premiile nu sunt despre a fi iubit. Pentru ca nu te poate iubi cine nu te-a intalnit niciodata. Tipologiile castigatorilor sunt stabilite deja, de acum si pana la Judecata de Apoi. Se stie ce tip de poet va castiga si daca se nimereste sa fii tu ala care se potriveste, norocul tau!”

O carte densa, cu tenta autobiografica, autoironica (vezi citatul de mai sus), tratand despre viata, dragoste, parenting, lumea literara, a premiilor si festivalurilor literare, aducand un elogiu discret traducatorilor si editorilor, o carte care reuseste sa aiba si suspans si, bonus, un final a la „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” al Agathei Christie (sau mai nou, a la „Pacienta tacuta” – Alex Michaelidis).

La ce alte scrieri m-a mai dus cu gandul cartea? Evident, recent citita „Iubire interzisa” a lui Tudor Chirila din „Exercitii de echilibru” – cu totul alt vibe, zvarcolitor, patimas, dar atat de autentic. Mai demult cititul „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnica” al lui Marguerite Yourcenar (ea insasi gay) si tot al sau „Memoriile lui Hadrian” – aveam sa ii admir ulterior statuile lui Antinous, cu adevarat superb, prin muzeele lumii. Si la „Cei domni din Bruxelles” al lui Eric-Emmanuel Schmitt, cel mai apropiat ca atmosfera de „Less” – o lume mult mai calma, fara zbucium si revendicari.

Ce aduce in plus „Less” este ca lumea sa nu este nici macar una care se ascunde – cum spuneam, ceea ce surprinde este insasi atmosfera de normalitate cap-coada. Fara steaguri curcubeu (am in fata ochilor un mare steag curcubeu pe fatada primariei din Ljubljana sau, mai recent, dungile curcubeu interpuse intre cele ale trecerilor de pietoni din Bruxelles), fara dorinta de a iesi in fata, a soca, chiar si fara acel „pride” atat de vehiculat. Nu sustin cauza respectiva, la propriu „nu-mi permite religia”, personal functionez pe principiul „live and let live”, mi s-a rupt sufletul citind despre soarta personajului din The Imitation Game – Alan Turing… mi-as dori insa sa pot folosi culorile curcubeului fara a fi automat asociata fenomenului si mi-as mai dori o lume fara degete bagate in ochi, fara „mandrie” nejustificata, pana la urma. Atata timp cat se tinde catre o normalitate, exagerarile nu ar trebui sa-si afle locul; ceea ce e prea mult va dauna intotdeauna. Si revenind la „Less„, ma gandesc ca tocmai atmosfera de normalitate din carte o face sa fie in fapt o utopie.

DIN CER AU CAZUT TREI MERE

„… cel mai tare doare ca nu poti sa-i imbratisezi pe cei care n-au mai putut sa te astepte

Acum treizeci de ani ma intorceam din prima mea iesire din tara – o luna la Viena. Bunicii care m-a crescut, pe care nu o mai vazusem de un an, ii aduceam din putinele mele mijloace de pe atunci o cutie cu jeleuri de la austrieci, pe care abia asteptam sa i-o dau – ii placea ca seara, inainte de culcare, sa se trateze cu un dulce – o bomboana de ciocolata, un jeleu sau macar o lingurita de dulceata – ciocolata si jeleurile erau rare in vremurile acelea. Cutia cu jeleuri in forma de fructe colorate aveam sa i-o dau unei batrane din sat, prietena de-a bunicii, de sufletul celei care ma crescuse de la unsprezece luni – in timp ce eu strabateam Viena cu gandul la ea, mamaie odihnea deja sub pamant.

Ultimul rand al cartii Narinei Abgarian, „Din cer au cazut trei mere„, m-a aruncat violent in ziua de dupa revenirea la Bucuresti, cand mama m-a chemat intr-o camera, a inchis usa, mi-a spus sa ma asez pe canapea si mi-a spus „Mamaie nu mai e”… Dupa un an in care fusese bolnava si imi trimisese prin mama vorba sa nu merg la ea pana nu se face bine, mamaie nu mai putuse sa astepte; sunt sigura ca ar fi vrut, dar… nu a mai putut. A vrut sa nu o vad bolnava; si mi-a ramas in amintire asa cum a vrut sa o tin minte, inca sanatoasa, iesita in drum la ultima noastra despartire, facand semn cu mana spre masina care se indeparta, asa cum doar pe ea si pe bunicul i-am vazut luandu-si la revedere: cu palma intoarsa nu spre cel ce pleca ci spre ei insisi si cu miscarea de inainte-inapoi a palmei, ca un vesnic indemn la drum bun. Am privit-o prin luneta masinii pana cand a disparut dupa un cot al drumului – de parca as fi stiut ceva si voiam sa prelungesc cat mai mult ultimele clipe in care o mai vedeam.

*

Am citit de multe ori ca incercam sa ne regasim de fapt tot pe noi in ceea ce citim, in ce ascultam, in ce privim. In cele cateva zile cat mi-a luat sa dau gata cartea Narinei Abgarian (trecuta in 2020 de The Guardian printre cei mai buni sase autori contemporani europeni), desi actiunea se petrece intr-un sat armean, eu am fost in satul bunicilor. Satul care a pierit intr-o noapte din iulie 1975 si nu a mai fost niciodata la fel – decat in amintirile celor care il cunoscusera pana atunci, pentru ca singura casa ramasa pe locul in care fusese si inaintea acelei nopti a fost cea a bunicilor, salvata de un mar urias aflat in fata ei, care a tinut piept viiturii; restul au fost luate de rau sau abandonate mai tarziu, toti ceilalti locuitori alegand sa-si ridice alte case, mai sus in munte, pe bucatile de pamant unde avusesera pana atunci fanete sau livezi. Iar Buzaul a continuat sa roada, an dupa an, din vechea vatra a satului disparut.

Maran, satul aflat in varful muntelui Manis-kar, isi pierde si el jumatate din suprafata si din suflete intr-o noapte, iar apoi inca o jumatate din locuitori in urma foametei, precedata la randul sau de invazii de sobolani si insecte, seceta si furtuni. Nu lipseste nici razboiul. Si cu toate acestea, viata in acest sat ce la inceputul naratiunii se pregateste sa moara, ca si eroina sa principala, are o liniste si o dulceata cu care ramai in suflet; mi-a parut rau sa plec din Maran la sfarsitul cartii.

Viata oamenilor este simpla, evenimentele din viata satului sunt marunte dar au importanta lor, trecutul e mereu prezent si atat de aproape, incat inca se mai cunosc cu exactitate radacinile fiecarui nume din sat. Iar magicul este prezent necurmat. Aceasta impletire a supranaturalului cu evenimentele vietii de zi cu zi m-a dus cu gandul pentru prima oara, desi carti care imbina fantasticul cu realul am tot citit, la „Un veac de singurate” al lui Garcia Marquez. Cred ca o sa-mi fac curaj sa il recitesc – sa tot fie douazeci si cinci de ani de cand l-am citit si m-a bagat intr-o depresie de speriat. Nu e cazul romanului Narinei Abgarian. Citindu-l, am umblat pe ulite care nu mai sunt de mult, m-am revazut privind printre ulucile gardurilor vecinilor la florile rosii si albastre de fasole – ale noastre erau mereu doar albe; mi-am reamintit caruta tiganilor spoitori care aparea in fiecare an pe terenul de pe malul Buzaului unde altfel barbatii din sat jucau uneori popice; am revazut-o pe mamaie luand duminicile drumul bisericii, cu cosul in care avea platoul cu coliva, cu flori rupte din gradina ei si cu sticluta de vin cu impletitura de sarma verde si alba care o transforma intr-o mica damigeana (ma intreb si acum pe unde va fi sfarsit, pentru ca pe mine acea damigenuta in miniatura nu ma putea duce decat cu gandul la bunica) ; vasul de ceramica alb cu flori albastre, cu manere si capac tot din lut, in care mamaie aducea „la loc” (o bucata de teren la poalele muntelui, strajuita de un nuc urias, unde bunicii cultivau departe de casa porumb presarat ici-colo cu cuiburi de fasole) pranzul cu mamaliguta calda inca, pe care il mancam sub crengile nucului cand bunicii se opreau din prasitul porumbului. Mi s-a spus ca nucul nu mai este – in mintea mea el e la locul lui, iar bunica mai sapa inca „la loc”, aplecata cu capul pana la gumarii pe care ii purta sau papucii de pasla lucrati de un nene din sat si pe care ii avea toata lumea pe acolo; am gasit-o odata „la loc” cand, venind intr-o vizita neanuntata, ne-au intampinat curtea si casa pustii – asa ca am continuat sa o caut acolo, cu incapatanare, ca intr-un pelerinaj, si dupa ce ea luase pentru ultima oara drumul catre biserica.

Multumita Narinei Abgarian am mers din nou cu bunicul in josul Buzaului la ceasul amurgului pana in satul vecin sa asteptam sa coboare din munte vacarul cu vacile – una din cele mai dragi amintiri ale copilariei: vacile coborand lenes pe panta muntelui, aparand si disparand printre copaci, insufletirea ce ii cuprindea pe toti cei ce asteptau in momentul in care iesea la iveala din padure prima vacuta si stiam ca asteptarea se apropia de sfarsit, incercarile de a ghici de la distanta care dintre ele era Dumana sau Joiana noastra. Oare mai coboara si astazi vacarul pe aceeasi poteca la ceas de seara? Mai asteapta cineva in ulita cum asteptam cu bunicul si, mai tarziu, cu bunica?

Am stat din nou cu bunica la gura sobei din fonta, inghesuite amandoua pe aceeasi bancuta albastra lucrata candva de bunicul, cu o inimioara taiata in piciorul de lemn, impuindu-i capul cu tot ce mai citisem de la ultima revedere, i-am vazut mainile batatorite de munca, patate de seva mormanelor nesfarsite de urzici si frunze de sfecla tocate cu satarul pe un blat urias facut dintr-un singur trunchi imens de copac inchingat de tataie intr-un cerc de fier, in care miile de zile de „tocat buruiana la pasari” sapasera asemenea unei coveti, iar mainile bunicii ajunsesera sa poata lua taciunii din foc de-a dreptul, m-am dat din nou in leaganul pe care tataie mi-l construise solid, din lemn, vopsit tot albastru, prins sub streasina sopronului – m-a durut sufletul cand, dupa ani multi de cand bunicul plecase de tot, am aflat ca a fost desprins de acolo unde mana lui il legase pentru ultima oara in seara zilei care a fost ultima pentru satul vechi al bunicilor.

*

Pentru Maran, asa cum veti vedea, mai exista insa, in mod neasteptat, speranta.

Si mi-a mai amintit aceasta carte, cumva, de o alta: „Bastarda Istanbulului” a lui Elif Shafak, cu detaliile sale legate de bucataria armeneasca si cea turceasca si senzatia ca in cele din urma, la nivel simplu, uman, suntem aceiasi – sub alte nume, in alte limbi, dar, in esenta, aceiasi, cu aceleasi nazuinte si bucurii simple, ale vietii de zi cu zi.

O carte magica, cu o curgere lina, care, in ciuda tuturor dramelor si traumelor atator generatii, iti lasa sufletul mangaiat.

Dincolo de fereastra se lasa noaptea sudica, maturand pervazul cu raze de luna timide si povestind in cantec molcom de greieri visele pe care le visa lumea. Anatolia statea intinsa pe perne, strangand la piept albumul cu fotografii de familie, si plangea.

NU VOR MAI FI POVESTI

Incepand de ieri seara voi da cu teama cautari pe net dupa scriitorii preferati. Dupa Peter Mayle, mi-am luat aseara ramas bun datorita netului si de la Lucinda Riley – nu stiam ca plecase din aceasta lume in luna iunie a acestui an, la circa doua saptamani de la publicarea ultimei sale carti, de data aceasta nu doar „cea mai recenta”, ci chiar ultima: „Sora lipsa”/ „The Missing Sister”, a saptea carte din seria celor sapte surori, pe care s-au concentrat in ultima vreme eforturile Lucindei. Mesajul postat de familie anunta ca Luncinda a reusit insa sa lase in urma sa cele necesare pentru ca fiul sau sa poata incheia seria cu o a opta carte, dedicata lui Pa Salt/ Atlas – cei care au citit cartile deja aparute stiu la cine ma refer.

In momentul in care, vara trecuta, mi-a venit pachetul cu ultimele patru carti ale seriei de atunci, nu am mai putut citi nimic altceva pana nu am ajuns la finalul cartii „Sora soare”/ „The Sun Sister”. Si de atunci asteptasem cu nerabdare continuarea. Voi citi cea de a saptea carte stiind ca acea calatorie va fi ultima in compania Lucindei Riley, ca invitatia aceasta intr-altul din universurile nascute din imaginatia sa a venit de dincolo de pragul dintre lumi.

Am calatorit impreuna, intai in India, in paginile cartii „Trandafirul noptii”, care ramane una din preferatele mele, in Thailanda cu „Secretul orhideei”, iar in ultima vreme, cu cartile seriei surorilor d’Apliese, din Elvetia in Brazilia, Norvegia, Scotia, Spania, Anglia, Kenya. Fiecare din cartile seriei tese, inclusiv in jurul unui personaj real, o poveste: in „Sora umbra” am descoperit-o cu placere chiar pe Beatrix Potter, minunata autoare a lui „Peter Rabbit” si una din pionierele miscarii de conservare a zonelor rurale ale Angliei – celor care nu ati vazut filmul „Miss Potter” cu Renee Zellweger si Ewan McGregor, vi-l recomand cu multa caldura.

Am (re)descoperit locuri reale devenite legendare, ca acel Muthaiga Club din Kenya, am intrat din nou in Happy Valley in care mai „fusesem” atat cu filmul „Out of Africa” (Meryl Streep si Robert Redford) cat si in paginile cartii „Zbor in jurul soarelui” a Paulei McLain – despre legendara Beryl Markham, despre care eu nu stiusem nimic pana atunci – cea care, printre altele, i l-a furat in realitate baronesei Karen von Blixen (Meryl Streep) pe Denys Finch (Robert Redford). Am intrat in vechiul „Oriental Hotel” din Bangkok, am „asistat” la constructia statuii uriase a lui Isus din Rio.

Cartile Lucindei nu sunt ceea ce se numeste „literatura serioasa”, nu vor castiga niciodata Premiul Nobel pentru literatura – ceea ce nu le face mai putin magice si, de ce nu, geniale. Pentru ca iti trebuie geniu sa tesi astfel de povesti, astfel de lumi, sa tii prinsi in mreje cititorii sute si sute de pagini, o carte dupa alta.

Cu copertile lor colorate si romantice, cartile sale iti spun din primul moment ca te asteapta o calatorie pe meleaguri exotice, povesti pline de pasiune, nostalgie, surprize. E o invitatie pe care o accepti – sau nu. Eu ma bucur ca am acceptat-o. Lucinda Riley ramane una din scriitoarele ale caror opere m-au ajutat sa evadez – lucru pentru care ii raman recunoscatoare. Asa cum apare scris in materialele despre ea, daca v-au placut Kate Morton, Kristin Hannah si, zic eu, Santa Montefiore, dati-i o sansa Lucindei Riley – o merita din plin, nu va va dezamagi.

Din pacate, de la Lucinda Riley nu vor mai veni de-acum povesti care sa ne incante imaginatia si sa ne faca sa visam la locuri exotice si destine romantice.

Zbor lin catre Pleiade, Lucinda! Si multumesc.