Arhive categorie: Calatorind in gand

Drum bun, Peter Mayle!

Acum putin timp am descoperit intr-o librarie o carticica roz: „Douazeci si cinci de ani in Provence”, de Peter Mayle. Si m-am bucurat zicandu-mi: „Iata, Peter Mayle a mai scris ceva despre Provence”; si am acceptat bucuroasa noua invitatie la calatorie, fara sa stiu ca era deja… o invitatie peste timp. Pentru ca acum, cautand ceva pe net despre scriitor, m-a inmarmurit un perfect compus: „Peter Mayle a fost un autor…” Cum adica, a fost? Pentru o secunda am sperat intr-o greseala. Dar nu; anul mortii: 2018… iar eu regretam ca in 2019 nu gasisem timpul si nu-mi luasem inima in dinti pentru a-i face o vizita si a-i cere un autograf la Menerbes – noua carte imi aratase cu cata bucurie isi primea fanii aparuti la poarta lui.

Cartea, aceasta din pacate de-acum ultima carte, venita ca o incheiere a tuturor cartilor pe care le-a scris despre Provence, am simtit-o parca mai deschisa catre universul privat al autorului decat pe toate celelalte – te introduce in culisele mutarii acestui englez in sudul Frantei, in cele ale realizarii celebrului film bazat pe una din cartile sale, „Un an bun”, iar pentru prima oara am avut ocazia sa vad si fotografii din Provence realizate chiar de sotia autorului.

Si dat fiind ca de la citirea primelor sale carti, „Un an in Provence” si „Din nou in Provence” (urmate de multe altele care au facut iubita Franta cu mult mai mult decat stiu sa fi facut-o francezii insisi in ultimele decenii), dat fiind ca, zic, ajunsesem sa-mi port si eu, fie si pe fuga, pasii pe acolo, m-am simtit de aceasta data de parca imparteam ceva cu autorul, un soi de… mandrie sa-i zic, de genul „Da, am fost si eu acolo, da, stiu exact despre ce vorbesti, da, am si eu aceleasi amintiri…”

M-au atras spre Provence, pana intr-atat incat in final, dupa mai bine de zece ani de visat, chiar am ajuns acolo, si toate acele imagini cu maslini, levantica, lamai si floarea soarelui, dar in primul rand cartile sale. Cartile lui au creat pentru mine o magie, au functionat ca un magnet. Am stat si m-am intrebat acum daca a existat pentru mine vreun autor cu care sa fi calatorit mai mult, catre o destinatie pe care sa ma fi facut sa mi-o doresc mai mult – si nu, nu-mi vine niciunul in minte.

Si nu doar cartile sale, de atatea si atatea ori reeditate fie si numai la noi, dar viata sa insasi iti pune in fata ochilor un vis, care, iata, cateodata, asa cum s-a intamplat cu Peter Mayle insusi (si cu personajul principal din „Un an bun”), poate deveni realitate: faptul ca un corporatist se poate rupe de viata sa plina de bugete, termene, presiune, stres etc etc si poate incepe o cu totul alta viata, in cu totul alt ritm, o viata plina de bucurii simple, intr-unul din cele mai frumoase locuri din lume – iti da macar ceva la care sa visezi. Ma bucur pentru Peter Mayle ca a avut parte de aceasta realitate – si ca a impartasit-o cu noi.

„Decizia noastra de a schimba tarile insa era intampinata cu aprobare si intelegere universala. Nu numai ca Franta era cea mai grozava tara din Europa, dupa cum ni se spunea in mod frecvent, dar Provence era cea mai grozava regiune din Franta. Unde in alta parte straluceste soarele trei sute de zile pe an? Unde in alta parte mai gasesti un rose cu adevarat autentic, uneori cu aroma de fructe, alteori sec, gustul verii intr-un pahar? Unde in alta parte mai este branza de capra o forma de arta? …”

Un singur fragment – dar ce savoare, ce bucurie a vietii, cata lumina… Ce bucurie, in miezul iernii, cand eventual afara suiera vantul, sa pleci astfel intr-o calatorie in sudul insorit si inmiresmat vazut prin ochii lui Peter Mayle?

S-a stins in locul care l-a facut atat de fericit, despre care a scris cu atata amuzament, cu atat de multa placere. Francezii insisi nu ar fi putut-o face cu o joie de vivre mai savuroasa si oricum ei nu ar fi putut fi la fel de credibili ca, iata, un englez.

Drum bun, lumea tocmai a devenit un loc mai trist… M-ai facut sa rad de/cu tine de atatea ori; in seara asta am plans pentru tine. De fapt, pentru mine – pentru ca, fara sa stiu, facuseram ultima noastra calatorie impreuna. Multumesc.

Invitatie in Paris

Nu intotdeauna citesc si paginile de multumiri de la sfarsitul unei carti; exceptand cazurile in care chiar sunt curioasa si sper sa gasesc informatii in plus despre sursele de inspiratie ale autorilor sau despre cat de mult din carte, daca e vorba de personaje reale (cum e cazul in „Madame Picasso” de Anne Girard si, am aflat ulterior, si in „Un apartament la Paris”), este documentat si cat inventat.

La finalul partii de multumiri a primului roman publicat al autoarei Michelle Gable, „Un apartament la Paris”, am gasit insa un fragment pe care il preiau aici, pentru ca surprinde exact ce gandeam si eu atunci cand am inaugurat rubrica de calatorii in gand: „… dragi cititori care ati parcurs aceasta carte sau care n-o s-o faceti, va multumesc pentru ca descoperiti lumi noi si le impartasiti cu altii. Va multumesc pentru ca vorbiti despre ele si pentru legaturile care s-au creat astfel. Va doresc multe alte calatorii si un drum cat mai scurt pana la urmatoarea voastra carte favorita.”

Frumos, nu? M-am simtit cumva inclusa 🙂

Ce leaga aceste doua carti pe care s-a intamplat sa le citesc una dupa cealalta? Evident, Parisul. Care imi apare foarte des in ultima vreme in carti – (slaba) consolare pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie, acum aproape un an, o calatorie visata si stabilita aproape ora cu ora; stiu, am mai zis-o, sanatosi sa fim!

Si ce mai leaga cele doua carti? In fiecare dintre ele urmarim cate o tanara fata fugita, una de acasa, alta de la maici, atrase de mirajul Orasului Luminilor, fiecare gasindu-si de lucru in vestita metropola la cate unul din cabaretele in voga atunci ca si acum: Folies Bergere, respectiv Moulin Rouge.

In fiecare dintre carti marea pasiune a protagonistelor se intampla sa fie un pictor: intr-una din ele un artist atat de complet necunoscut mie incat l-am considerat fictiv, Giovanni Boldini, in cealalta, evident, Pablo Picasso. Pablo Picasso ajunge sa fie pomenit, de fapt, in ambele volume.

Amandoua scrierile te introduc in atmosfera Belle Epoque, „Un apartament la Paris” mai mult in perioada ultimului deceniu al secolului XIX, in timp ce „Madame Picasso” ii urmeaza cumva, cronologic, cu anii primului deceniu de secol XX si dupa.

Veti afla atat despre lumea licitatiilor de arta (licitatia din „Un apartament…” chiar a avut loc, se pare, iar apartamentul insusi chiar a existat – imagini ale sale se regasesc pe net, descoperirea sa starnind mare valva in anul 2010) si universul ebenistilor cat si, in „Madame Picasso”, despre iubirile artistului si in principal despre cea mai enigmatica si tragica dintre acestea, Eva Gouel.

Ambele carti mi-au amintit de un film care mi-e foarte drag si pe care in consecinta l-am urmarit de multe ori: „Midnight in Paris” al lui Woody Allen, cu a sa eterna fascinatie a vremurilor de aur care, nu-i asa, sunt mereu ramase in trecut.

Iar urmarindu-i plimbarile prin Paris americancei April Vogt din „Un apartament la Paris” nu am putut sa nu-mi amitesc si de o mini serie simpatica de pe Netflix, „Emily in Paris”, care cu imaginile sale colorate a mai ostoit un pic (dar un pic, ca rana e mare…) dorul de Paris.

Deci daca vreti sa faceti o baie de Paris, Parisul de atunci, Parisul de acum… Eu am in asteptare si „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – ocaziile de a „pleca” intr-acolo nu lipsesc.

Si din cand in cand merge si o plimbare cu Googlemaps prin Paris – am constatat ca se poate chiar „intra” in unele magazine – am „intrat” chiar intr-unele in care in viata reala nu as avea tupeul nici sa ma opresc in fata vitrinei.

In concluzie, avem la indemana multiple mijloace (carte, film, net…) pentru a crea ceea ce autoarea „Elegantei ariciului” (alta scriere cu actiunea in Paris – m-am dus chiar, cu Googlemaps, sa „vad” cladirea din carte, ca si strada din „Toate florile Parisului”) numea „un altundeva chiar aici”.

Despre albine?

S-a intamplat sa dau in ultima vreme peste doua carti despre care pot spune ca sunt (si) despre albine.

Cea mai recent citita a fost „The Bee Keepers’s Daughter” de Santa Montefiore, pe care nu stiu de ce ai nostri au tradus-o in mod pompos si in acelasi timp insipid „Vremea dragostei si a razboiului” – noroc cu coperta, care mi s-a parut foarte atragatoare. Ce-o fi fost rau cu „Fiica crescatorului de albine”? („Fiica apicultorului” suna totusi un pic cam tehnic.)

Acesta este genul de carte care spune o poveste frumoasa in niste decoruri de basm – pe de o parte zona rurala a Angliei, pe de alta parte un orasel de pe o insula din State copiat, dupa spusele autoarei, dupa orasul Nantucket – de care auzisem vag, iar cand m-am dus sa caut imagini pe net am dat peste minunatiile pe care le inserez aici – exact cum sunt descrise in carte: case cu fatade de sindrila (chiar ma intrebam, citind, cum or fi alea, la noi sindrila punandu-se pe casa?), dune, multe flori. Repet, ca sa nu fie probleme cu drepturile de autor – fotografiile sunt de pe net, neam de neamul meu necalcand din pacate prin partile respective.

Deci daca vreti o carte care sa va dea o stare de bine, mai ales intr-o zi deprimanta, go for it! Mie mi-a placut tocmai de ajuns ca sa-mi amintesc ca mai am o carte a aceleiasi autoare, „Primavara in Toscana” (in engleza „The Tempation of Gracie” – mda, suna a carte cumparata de la chioscul de ziare, dar… trebuie sa le citeasca cineva si pe astea, nu?), deci iarasi locatii de poveste, romantism etc – m-am apucat de ea.

Ce uneste cele doua carti este o fraza din prima carte mentionata mai sus, care spune ca daca albinele ar pieri, omenirea le-ar urma soarta in mai putin de 4 ani.

Si asa ajungem la „Istoria albinelor” a norvegiencei Maja Lunde. Care nu va va da o stare de bine. Deloc. Este o carte care te pune pe ganduri, te sperie, si ce e mai trist e ca… pe buna dreptate. Nu vreau sa dau spoiler asa ca nu voi spune mai mult, doar cateva cuvinte: Sindromul colapsului albinelor CCD. Actiunea oscileaza continuu intre trei epoci: 1852, 2007, 2098, legate intre ele in feluri care va vor fi elucidate parcurgand cartea.

Limbajul este unul viguros, aici nu mai avem apusuri colorate, parfum de flori si frunze purtate de vant. Cumva stilul aproape dur pe mine m-a dus cu gandul la Marin Preda.

Convingerea cu care ramai este ca noi, ca rasa, dansam frenetic si nechibzuit la capatul unui fir care se tot subtiaza, cu o sabie a lui Damocles deasupra capetelor, pe care ne facem ca nu o vedem. (Imaginile unei Chine de sfarsit de secol XXI ma bantuie inca.) Pe undeva mi-e groaza sa citesc urmatoarea carte a autoarei aparuta  la noi, „Istoria apelor”, pe de alta parte de-abia astept. Sunt hotarata oricum sa o citesc; putine carti m-au impresionat in ultima vreme precum „Istoria albinelor”,  putine mi s-au parut atat de puternice ca stil, ca mesaj: nu doar despre soarta omenirii ci si despre rolul educatiei si despre locul in societate al femeilor.

Si daca-i permiteti feministei din mine sa scoata capul, mai jos doua fragmente din carte, la distanta de peste doua secole – de parca nu ar fi trecut nicio zi, insa:

„Ascultam cum rasfoia (Charlotte) paginile, citea repede, si fosnetul usor al muselinei cand isi schimba pozitia. Era legata de carti, desigur, asa cum eu eram legat de pat, desi o ducea capul sa stie ca era doar o pierdere de vreme. Invatatura din carti se irosea cu ea, caci oricum nu avea la ce s-o foloseasca, pentru simplul fapt ca era fata, si nu baiat.” William, 1852

„Datorita cunoasterii, posedam o bogatie pe care ceilalti copii n-o aveau. {..} Existau scoli in alte colturi ale tarii la o zi distanta, care m-ar fi primit de la cincisprezece ani, cand ar fi trebuit sa incep sa lucrez la camp. {…} Am vorbit cu parintii mei, fara sa ajung la vreun rezultat pentru ca se temeau si ma vedeau ca pe o straina pe care n-o intelegeau si nici macar n-o placeau. Directoarea a incercat si ea sa vorbeasca cu ei, fara sa aflu vreodata ce le-a spus, dar n-a folosit la nimic altceva decat ca parintii mei au  devenit si mai de neinduplecat. Nu aveau bani si nici nu-si propuneau sa faca economii. […]Eu eram cea care trebuia sa cedez, considerau ei, sa ma linistesc, sa termin cu „visurile desarte”, dar n-am reusit. Pentru ca asa eram eu. Si asa aveam sa fiu mereu.” Tao, 2098

Si ca veni vorba: desi persoana cea mai lovita de soarta dintre cei trei protagonisti este singura femeie, ei bine, cei care trec prin momente in care sunt tentati sa „plece steagul” – de altfel prin metode foarte bio, as zice, sunt ei, barbatii.

Fragmentul de mai jos nu e din vreuna din carti – e dintr-o povestioara care a circulat pe net, dar care mi s-a parut a-si gasi frumos locul aici:

„Nu are atât de mare importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevarul pe care îl găsești în paginile lor…curăță mintea ta și spiritul tău și te fac sa devii alt om: unul mai bun.
Acesta este rostul cititului .
Aceasta este arta lecturii.”

Despre filmul mut, staruri de cinema si Spanish Revival

Am terminat recent de citit (multumesc din nou, Nati) prima mea carte a lui Melanie Benjamin (mai aveam deja in asteptare, de ceva vreme, de aceeasi autoare, „Lebedele de pe Fifth Avenue” si „Sotia aviatorului” si achizitionasem recent si mai nou aparuta „Doamna de la Ritz” – acum, ca am facut in sfarsit cunostinta cu Melanie Benjamin, nu stiu de care sa ma apuc mai intai). Cartea m-a purtat intr-o lume cu care venisem doar tangential in contact, pentru ca macar filmele lui Charlie Chaplin cred ca le-am vazut cu totii si cate ceva despre inceputurile cinematografului, din nou, cred ca am aflat fiecare in parte (imi vine in minte „Singing in the Rain”/ „Cantand in ploaie”, celebrul musical cu Gene Kelly, care suprinde zbaterile trecerii de la filmul mut la cel sonor, moment ce a marcat sfarsitul primei epoci de aur a Hollywood-ului). 

Cartea, tradusa in romana ca „Femei de Oscar” si numita in original , mai subtil zic, „The Girls in the Picture”, prezinta vietile primelor doua power couples din lumea filmului, pe de o parte Mary Pickford (probabil primul movie star din istorie, detinatoare a unui premiu Oscar si singura femeie co-fondatoare a United Artists ) si Douglas Fairbanks (de el mai auzisem), pe de alta parte mai discretii Frances Marion (considerata pana azi unul dintre cei mai buni scenaristi pe care i-a avut Hollywood-ul, laureata cu doua premii Oscar) si al sau Fred Thompson, fost sportiv celebru devenit star de filme western in epoca filmului mut.

Cartea poate parea un pic mai densa la inceput, pana ce reuseste sa seteze cadrul anilor anteriori primului razboi mondial, dupa care intra insa in detaliile vietilor celor doua protagoniste feminine, legate de o prietenie ce a durat peste ani, timp in care si-au influentat in mod definitoriu vietile una celeilalte. Este si povestea luptei celor doua femei pentru a avea o voce si a-si croi cu demnitate un drum care sa le reprezinte intr-o lume aproape covarsitor masculina.

M-a amuzat, din perspectiva cuiva care traieste acum intr-o epoca in care starurile din show bizz au statuturi similare zeilor din antichitate, atat de diferite fata de omul de pe strada prin opulenta stilurilor de viata si notorietatea de care se bucura, m-a amuzat zic sa citesc despre o lume in care actorii, in special cei din filme, reprezentau niste paria iar artistii care apareau pe scenele teatrelor, ei insisi respinsi de societate, ii desconsiderau la randul lor pe actorii artei nou aparute a filmului. Anuntul unor proprietari cu camere de inchiriat spune, cred, totul: „nu acceptam artisti, evrei si caini”.

Romanul surprinde trecerea de la respectivele vremuri spre cele in care, inca din anii 20-30 ai secolului trecut, se ajunsese la averi de milioane de dolari ale artistilor vremii, iar aparitia unor vedete de film americane, inclusiv in Europa, era intampinata cu flori, strigate, lacrimi si manifestari mai mult sau mai putin periculoase de isterie.

Cartea m-a facut sa caut pe net fragmente din filmele pe care le pomeneste, celebre in epoca – „Saraca fata bogata” a lui Mary Pickford sau „Robin Hood” cu Douglas Fairbanks – stranii pentru spectatorul zilelor noastre, patetice si, pe undeva, penibile – prin jocul exagerat al artistilor, saracia decorurilor si scenariile puerile, dar care in acea epoca au reprezentat momente de varf ale unei arte care tocmai se nastea.

Destinul tragic al lui Fred Thopmson m-a facut sa vreau sa aflu mai multe despre el si viata sa si astfel am ajuns sa dau peste materiale dedicate locuintei pe care acesta impreuna cu Frances Marion au construit-o pe varful unuia din dealurile de langa LA, Enchanted Hill – cu o soarta si ea tragica. Desi construita de unul din arhitectii celebri ai epocii, Wallace Neff (care a realizat printre altele si Pickfair, casa celuilat cuplu mai sus pomenit, demolata in zilele noastre pe motiv ca ar fi fost bantuita), Enchanted Hill, care reprezenta nu doar un exemplu de arhitectura definitorie pentru California, Spanish Revival, ci marca si un moment important din istoria mai recenta a Americii, a fost achizitionata la un moment dat de cofondatorul Microsoft Paul Allen, care a gasit cu cale sa rada intreaga resedinta de pe fata pamantului, pamant ramas  pana in ziua de azi pustiu si napadit de buruieni; stai si te intrebi daca in State nu exista nicio institutie care sa se ocupe de monumentele istorice sau banii chiar pot face totul pe lumea asta. Cohorte de internauti continua sa il huiduie si in ziua de azi pe Paul Allen, intre timp dus dintre noi, pentru ca a lipsit lumea de ceea ce fusese o oaza de frumusete si martora unor timpuri demult duse, dar care continua si vor continua sa fascineze.

Si dintr-una intr-alta mi-am amintit de un film din zilele noastre („Till There Was You”/”Pana sa apari tu”) care celebra o proprietate din aceleasi vremuri ca si Enchanted Hill (si ea demolata in scenariu) denumita in film La Fortuna si in realitate El Cabrillo – din fericire aceasta inca exista si arata ca in povesti, cu o atmosfera si o senzatie de intimitate pe care mi le-as dori ca parte a vietii de zi cu zi. Am revazut filmul si am aflat astfel alte nume de arhitecti ai stilului Spanish Revival, la moda in acei ani 20-30: sotii Arthur si Nina Zwebell, care au creat si o alta minunatie ramasa din fericire si ea in picioare: Andalusia.

Si mi-am amintit ca si in serialul Melrose Place aparea o cladire in acelasi stil, cu structuri delicate de fier forjat, acoperis din tigla, arcade si scari placate cu siruri de faianta colorata si cu revarsari de flori la tot pasul. Am aflat insa abia acum ca doar intrarea in locatia din film exista in realitate, curtea interioara cu toate cele de mai sus fiind create in studio.

Fotografiile de aici nu imi apartin, ele sunt toate preluate de pe net. Unde daca veti da o cautare pe Spanish sau Colonial Revival veti gasi multe locatii care va vor face sa visati.

 

Puterea prezentului – Eckhart Tolle

De obicei cand citesc am in ultima vreme la indemana stickere (vad ca denumirea „oficiala” este index adeziv, eu la zic „lipicele”) pentru a marca fragmentele care mi se par demne de marcat.

Ei bine, cand am terminat de citit „Puterea prezentului” a lui Eckhart Tolle, cartea parea sa aiba mai multe abtibilduri decat foi, practic pagini intregi mi se parusera demne de retinut.

Cartea este un ghid practic la, inteleg, o carte mult mai ampla si mai filozofica probabil, cu acelasi nume. Chiar si asa contine niste notiuni cu care trebuie sa te imprietenesti pe parcurs: clipa Acum (da, cu litera mare), Fiinta (clar cu litera mare), corpul-durere…

M-a dus cu gandul la tot ceea ce am citit in ultima vreme despre mindfullness, la „Secretul” Rhondei Byrne, la o alta carte de dezvoltare personala care mie mi-a schimbat viata dar de care nu mai reusesc sa dau si, cum nici persoana care mi-a imprumutat-o nu-si aminteste macar sa o fi avut vreodata, a devenit asa, ca un fel de legenda – „Frica, prietena oamenilor deosebiti” a lui Geoff Thompson – un autor cu un destin ciudat, daca stai sa te gandesti ca omul a fost la baza bodyguard si antrenor de arte martiale – inclusiv al lui Chuck Norris. Ah, si la cartile lui Dale Carnegie – pe care eu le-am facut cadou de fiecare Secret Santa si le-am promovat non-stop cu fiece prilej. Si la „Omul in cautarea sensului vietii” a lui Vicktor Frankl.

Si la un citat al lui Blaise Pascal: „Daca ne examinam gandurile, o sa le gasim ancorate in trecut sau in viitor. La prezent abia daca ne gandim, iar daca o facem e numai pentru a putea extrage lumina necesara in viitor. De asta nu traim niciodata, ci speram sa traim. Asa ca e inevitabil ca, pregatindu-ne intruna sa fim fericiti, sa nu fim niciodata.” Domnul a trait undeva pe la 1600…

Am facut deci o sinteza la o sinteza si, fara multe alte contributii personale, iata mai jos ceea ce mi s-a parut mie ca fiind de pastrat din cartea de mai sus. Daca veti rezona cu domnul Tolle veti citi probabil pana la final, daca nu, macar veti fi aflat cam despre ce este vorba. Pana la urma, se zice ca ne plac o carte sau un film sau, probabil, o bucata muzicala, in masura in care ne regasim in ea, in care respectiva opera vine sa ne confirme ceea ce noi credeam deja:

„Dati-va seama ca momentul prezent este tot ce aveti. Transformati clipa Acum in principalul focar de atentie al vietii dumneavoastra.”

„Cand va fixati un obiectiv si lucrati la indeplinirea lui, folositi „timpul cronologic”. Suntenti constient de scopul fixat, dar respectati si acordati intreaga atentie pasului pe care il faceti in acest moment. Daca va concentrati excesiv asupra obiectivului, poate din cauza ca prin implinirea lui cautati sa obtineti fericire, implinire sau un sentiment mai complet de identitate, momentul prezent nu mai este pretuit. Este redus la o simpla treapta spre viitor, fara valoare in sine. Timpul cronologic devine atunci timp psihologic. Calatoria vietii dumneavoastra nu mai este o aventura, ci doar o nevoie obsesiva de a ajunge, de a obtine, de a reusi. Nu mai puteti vedea sau mirosi florile, nici nu mai constientizati frumusetea si miracolul vietii care, atunci cand va aflati in clipa Acum, se revarsa peste tot.

Incercati mereu sa ajungeti intr-in alt loc decat locul in care va aflati? Cele mai multe lucruri pe care le faceti sunt doar un mijloc pentru a implini un scop? E implinirea mereu neatinsa sau redusa la placeri de scurta durata precum sexul, mancarea, bautura, drogurile sau senzatiile tari? Va concentrati mereu sa deveniti, sa realizati, sa obtineti, sau alergati mereu dupa noi senzatii si placeri? Credeti ca daca acumulati mai multe lucruri veti deveni mai implinit, mai bun sau mai intreg din punct de vedere psihologic? asteptati un barbat sau o femeie care sa dea sens vietii dumneavoastra? […] Atunci mintea face o obsesie pentru viitor, ca un mod de evadare din prezentul nesatisfacator.”

„Lasati trecutul sa moara in fiecare clipa. Nu aveti nevoie de el. Faceti referire la trecut numai atunci cand acest lucru este absolut relevant pentru situatia prezenta. Simtiti puterea acestui moment si plinatatea Fiintei. Simtiti propria prezenta.

Sunteti ingrijorat? Va preocupa multe intrebari de genul „Si daca..?” V-ati identificat cu mintea dumneavoastra, care se proiecteaza intr-o situatie imaginara din viitor si creeaza frica. Nu exista nicio posibilitate de a a face fata unei astfel de situatii, pentru ca situatia in sine nu exista. Este o fantasma mentala.

Puteti opri aceasta nebunie care macina santatatea si viata prin simpla recunoastere a momentului prezent.”

„Asteptarea este o stare mentala. In principiu, ea inseamna ca va doriti viitorul; nu va doriti prezentul. Nu va doriti ce aveti si va doriti ceea ce nu aveti. Cu fiecare tip de asteptare, creati in mod inconstient un conflict interior intre viata de aici si acum, unde nu doriti sa va aflati, si viitorul proiectat, acolo unde va doriti sa fiti. Acest lucru reduce intr-o foarte mare masura calitatea vietii, facandu-va sa pierdeti prezentul.

De exemplu, multi oameni asteapta prosperitatea. Ea nu poate veni in viitor. Cand respectati, recunoasteti si acceptati pe deplin realitatea dumneavoastra prezenta – locul in care va aflati, cine sunteti, ce faceti in acest moment -, cand acceptati in totalitate ceea ce aveti, atunci sunteti recunoscator pentru ce aveti, recunoscator pentru ceea ce este, recunoscator pentru Fiinta. Adevarata prosperitate este recunostinta pentru momentul prezent si pentru plinatatea vietii din momentul prezent. Nu poate veni in viitor. Apoi, in timp, acea prosperitate se va manifesta pentru dumneavoastra in diferite moduri.

Daca nu sunteti multumit cu ceea ce aveti sau sunteti chiar frustrat si nervos in legatura cu lipsurile prezente, acest lucru va poate motiva sa deveniti bogat, dar, chiar daca veti castiga milioane, veti continua sa simtiti conditia starii interioare de lipsa si, in adancul dumneavoastra, veti continua sa va simtiti neimplinit.”

„Acordati atentie oricarui semn de nefericire, sub orice forma ar aparea – poate fi corpul-durere pe cale de a se trezi din starea sa latenta. Acesta poate lua forma iritarii, a nerabdarii, a unei proaste dispozitii, a unei dorinte de a rani, a enervarii, a furiei, a deprimarii, a nevoii de a crea un moment dramatic in relatia dumneavoastra initima s.a.m.d. Surpindeti-l chiar in momentul in care se trezeste din starea latenta.

Corpul-durere vrea sa supravietuiasca, precum orice alta identitate vie, si poate supravietui numai daca dumneavoastra va identificati in mod inconstient cu el. Apoi se poate ridica, poate pune stapanaire pe dumneavoastra. Poate „deveni” dumneavoastra si poate trai prin dumneavoastra.

Are nevoie sa-si primeasca „hrana” prin dumneavoastra. Se va harni cu fiecare experienta care rezoneaza cu propriul sau fel de energie, cu orice lucru care creeaza o noua durere, indiferent de forma: enervare, distructivitate, ura, mahnire, drama emotionala, violenta si chiar boala. Asa ca, dupa ce corpul-durere preia controlul, va crea o situatie in viata dumneavoastra care va reflecta propria sa frecventa energetica, pentru a se hrani cu ea. Durerea se poate hrani doar cu durere. Ea nu se poate hrani cu bucurie. Ii pare absolut indigesta.

Din momentul in care corpul-durere a preluat controlul, va doriti si mai multa durere. Deveniti atunci o victima sau un agresor. Doriti sa raniti sau doriti sa fiti ranit, sau amandoua. Nu exista o mare diferenta intre ele. Bineinteles, nu sunteti constient de acest lucru, si veti afirma cu vehementa ca nu doriti durerea. Dar priviti cu atentie si veti descoperi ca gandirea si comportamentul dumneavoastra sunt proiectate in asa fel incat sa faca durerea sa continue, atat pentru dumneavoastra cat si pentru altii. Daca ati constientiza acest lucru, tiparul s-ar dizolva, pentru ca este o nebunie sa-ti doresti mai multa durere si nimeni nu este nebun in mod constient.”

„De exemplu, daca furia este vibratia energetica predominanta a corpului-durere si nutriti ganduri pline de furie , staruind in  minte asupra a ceea ce v-a facut cineva sau asupra a ce aveti de gand sa-i faveti dumneavoastra, atunci ati devenit inconstient si corpul-durere „v-a luat locul”. Acolo unde exista furie, exista durere in spatele ei.

Sau atunci cand sunteti cuprins de o dispozitie intunecata si incepeti sa dezvoltati un tipar negativ de gandire, gandind cat de cumplita este viata, gandirea vi s-a aliniat la corpul-durere si ati devenit inconstient si vulnerabil in fata atacului sau.”

„Cand nu opui rezistenta vietii, te afli intr-o stare de gratie, de pace si naturalete. Aceasta stare nu mai are nevoie ca lucrurile sa fie intr-un anume fel, bune sau rele.

Pare aproape paradoxal si totusi, cand dependenta interioara fata de forme nu mai exista, conditiile exterioare ale vietii dumneavoastra tind sa se imbunatateasca considerabil. Lucruri, oameni sau conditii despre care ati crezut ca va sunt necesare pentru a fi fericit vin acum spre dumneavoastra fara lupta si fara efort, si sunteti astfel liber sa va bucurati de ele si sa le apreciati – atat timp cat vor dura.

Si aceste lucruri vor trece, desigur, ciclurile vin si pleaca, dar cand nu mai exista dependenta, nu mai exista nici frica de pierdere. Viata curge lin.”

„Odata ce v-ati identificat cu o anumita forma de negativism, nu mai doriti sa renuntati la ea si, la un nivel profund inconstient, nu va doriti o schimbare pozitiva. Aceasta v-ar ameninta identitatea de persoana depresiva, nervoasa sau nedreptatita. Atunci veti ignora, nega sau sabota lucrurile pozitive din viata dumneavoastra. Este un fenomen obisnuit. Si este o nebunie.”

„Cineva va spune un lucru grosolan sau cu intentia de a va rani. In loc sa recurgeti la reactia inconstienta si negativa, precum atacul, apararea sau inchiderea in sine, lasati totul sa treaca prin dumneavoastra. Nu opuneti rezistenta. Este ca si cum nu ar mai exista nimeni care poate fi ranit. Aceasta este iertarea. In acest fel deveniti invulnerabil.

Puteti in continuare sa ii spuneti acelei persoane ca se comporta inacceptabil, daca aceasta este alegerea dumneavoastra. Dar ea nu mai are puterea sa va controleze starea interioara. Propria dumneavoastra putere actioneaza – nu puterea altcuiva asupra dumneavoastra; nici nu mai sunteti controlat de minte. Indiferent daca este vorba de alarma masinii, de o persoana nepoliticoasa, de inundatii, de un cutremur sau de pierderea tuturor bunurilor materiale, mecanismul de rezistenta este acelasi.”

„Nu poluati cu negativism Fiinta dumneavoastra interioara, frumoasa si stralucitoare, si nici Pamantul. Nu dati voie nefericirii, sub orice forma ar aparea, sa-si faca loc in dumneavoastra.”

„Cand sunteti bolnav sau invalid, sa nu credeti ca ati esuat in vreun fel, sa nu va simtiti vinovat. Nu dati vina pe viata ca v-a tratat nedrept, dar nu va invinovatiti nici pe dumneavoastra. Toate aceste lucruri sunt o forma de rezistenta.”

„Nu va lasati mintea sa foloseasca durerea pentru a va crea din ea o identitate de victima. Plangandu-va de mila si povestind altora povestea dumneavoastra, ramaneti blocat in suferinta.”

„Uncommon Type” – Tom Hanks

De la o persoana cu notorietatea si imaginea lui Tom Hanks evident ca te astepti la ceva de calitate atunci cand ii apare prima carte. Care este in fapt o culegere de povestiri, inclusiv parodii si SF, unele legate intre ele prin aceleasi personaje care apar aleator pe parcursul cartii, cum ar fi grupul multirasial de prieteni ce ii cuprinde pe fenomenalul jucator de bowling Steve Wong (mi-a adus aminte de serile la bowling in Neptun de demult – oare mai este functionala sala aceea de bowling?; si mi-a reconfirmat convingerea ca atunci cand incepi sa faci din obligatie ceea ce facusesi pana atunci din pasiune… se cam strica treaba) , vanzatorul MDash, originar din Africa subsahariana si super energica Anna, respectiv Hank Fiset, reporterul fictiv; si unele care nu au legatura cu nimic altceva, cu exceptia faptului ca in fiecare dintre ele apare cate o masina de scris – cartea, cel putin editia in limba engleza – pentru ca am vrut sa „discut” direct cu domnul Hanks si nu prin intermediul traducatorului, fiind presarata la fiecare povestire cu imaginea cate unei vechi masini de scris – astfel incat am ajuns sa ma intreb daca Tom Hanks nu colectioneaza de fapt masini vechi de scris. Si da, am dat acum un search, da, domnul Hanks este colectionar de masini de scris.

Cartea per total iti creaza o stare de bine, nu te ia pe sus, nu te socheaza, nu te sperie, pur si simplu iti creaza o stare de bine. Domnul Hanks (observati cat de des folosesc acest apelativ, pentru ca da, domnul Hanks a reusit inca o data sa ma umple de respect) reuseste sa fie convingator, fara nicio urma de fortare sau falsitate, atat in pielea unui narator barbat cat si in cea a unei femei sau a unui copil sau adolescent. Personajele sale sunt dintre cele mai variate si fiecare reuseste cumva sa-ti lase in suflet o stare de calm.

In special Christmas Eve 1953/Ajunul Craciunului 1953, desi nu te-ai fi asteptat intr-o povestire cu trimiteri la cel de-al Doilea Razboi Mondial. Povestirea contine si cel mai dur fragment din carte, cu referire la zilele de razboi: „New guys came in from the replacement depots and had to be drilled and trained. But was tough on all of them, and Virgil didn’t want to learn any of their names.”/ „Veneau tipi noi din baracile cu inlocuitori, care trebuiau antrenati. Dar toti aveau o viata grea si Virgil nu voia sa le mai invete numele.” Asta dupa ce pana la acel moment iti fusesera numiti fiecare din vechii camarazi – toti morti sau raniti pe campul de lupta. Acest fragment de text mi s-a parut a contine in el atat de mult in atat de putine cuvinte incat m-a dus automat cu gandul la acea povestire atribuita lui Hemingway care iti aduce lacrimi in ochi in doar sase cuvinte (culmea, in romana poti reduce la patru cuvinte, desi, prin comparatie cu engleza, romana nu mi s-a parut niciodata vreun exemplu de concizie): For sale: baby shoes, never worn„/„De vazare: botosei, nepurtati”

Preferata mea: „Stay with Us”/ „Stati la noi”, desi scrisa alert, sub forma unui scenariu de film (ca veni vorba, fiecare povestire este tiparita cu alt font, vezi si numele cartii, „Uncommon Type”/ „Caractere atipice” – super jocul de cuvinte) , reuseste cel mai bine sa iti creeze in final o stare de liniste, prin evolutia spre o viata cu valori mai umane pe care o sufera personajele sale. Mie mi-a adus in minte o povestire din colectia „Asa mama, asa fiica?” publicata de Bel Mooney, o povestire in care o mama venita din Anglia in State isi ia pe motocicleta fiica data peste cap de mutare si pleaca impreuna pe o veche autostrada americana (trebuie sa recitesc cartea sa vad daca era vorba chiar de celebra Route 66). Actiunea se petrece pe alt Route, de data asta Route 88, dar mi-a starnit acea nostalgie pe care mi-au starnit-o mereu imaginile cu Route 66, vechile moteluri si reclame luminoase, vechile benzinarii…

Pana la urma cred ca multe din povestirile din carte sunt despre nostalgie, despre vremuri mai linistite si mai umane; asa cum tot despre nostalgie sunt pana la urma si omniprezentele masini de scris. Pe care Tom Hanks le numeste undeva „a vehicle for my dreams”/”un vehicul pentru visele mele„, vehicule pentru „meditations of my heart”/”meditatiile inimii mele„; iar mai sus-mentionatul Hank Fiset (tot un domn Hank (s)) spune la un moment dat despre masina sa de scris marca Underwood: „The Underwood has powers unexplained […] At night I think it glows in the dark…” /”Underwood-ul are puteri de neexplicat […] Cred ca noaptea lumineaza pe intuneric”. Frumos-frumos, nu?

Ei, si totusi voi citi si varianta in limba romana, nu de alta, dar sunt foarte curioasa cum au tradus ai nostri expresia „fucking fucker”, care, date fiind toate cele de mai sus, m-a uimit sa o vad izvorata din pana domnului Hanks – sau cel mai probabil din tastele sale.

Toate vietile pe care nu le-am trait

Cartea Anuradhei Roy a fost cea care m-a „imprietenit” cu India. Pentru ca niciuna dintre cartile despre India/ cu indieni citite intr-o viata, incepand cu Maitreyi si sfarsind mai recent cu Viata lui Pi, Vagabondul milionar si Dumnezeul lucrurilor marunte, nu reusisera sa o faca. India ramanea pentru mine o tara unde, desi indragostita de calatorii, nici prin minte nu-mi trecea sa ajung.

Si iata ca o carte primita ca un dar intarziat de ziua mea, care ma  asteptase cuminte in zilele starii de urgenta (multumesc mult, Nati) mi-a adus in fata ochilor niste privelisti minunate. Eroul principal este un fost horticultor si, cum plantele descrise de el nu-mi erau cunoscute, le-am cautat pe net si am ramas uimita de splendorile acelea, de culorile vii, de ceea ce natura a putut crea – si am inceput sa inteleg de ce nuantele intense si contrastele sunt atat de prezente in portul indian si in manifestarile artistice traditionale – cand natura te-nconjoara cu astfel de izbucniri de rosu, galben, magenta, roz, nu ai cum sa nu le preiei in propriile creatii, te insotesc pretutindeni, nu ar putea sa fie altfel.

„Asta las eu lumii, imi zic […] Las lumii copacii care umbresc orasul, care ii dau fructe si flori. La varsta mea, am ajuns sa vad vlastarii pe care i-am plantat crescand inalti de doisprezece metri.

M-am gandit la copacii amaltas si la arborii de foc de-a lungul strazii Begum Akhtar, un drum de langa gara. Am tras toate sforile posibile si am trimis scrisori editorilor si guvernatorilor sa ma asigur ca strada va avea acest nume. O femeie care a daruit lumii pasiune si muzica toata viata ei zbuciumata, iar ei dau strazilor doar nume de politicieni. Dupa aceea, am plantat Delonix Regia si Cassia Fistula pe toata lungimea strazii ei – ceva care sa reflecte povestea de dragoste si intensitatea cantaretei, iar acum, dupa trecerea anilor, cat e vara de lunga vezi acolo o explozie de rosu si galben, ca un foc de artificii.”

Iubitoarei de plante care sunt, cartea mi-a facut cunoscut proverbul chinezesc: „Daca-ti doresti sa fii fericit o ora, bea vin; daca vrei sa fii fericit trei zile, casatoreste-te. Daca vrei sa fii fericit opt zile, omoara-ti porcul si mananca-l; dar daca vrei sa fii fericit pentru totdeauna, fa-te gradinar.” (Interesant cum sarmanul porc iti poate furniza mai multa fericire decat casatoria, dar ma rog…)

Si tot aceasta carte m-a facut sa plang cu sensibilitatea ei aparte, pentru ca am mai intalnit pana acum fragmente induiosatoare legate de oameni sau animale, dar nu reusesc sa-mi amintesc ceva similar legat de soarta unor plante, de zbaterea celui ce ajutase la sadirea lor pentru a le impiedica pieirea: „Din clipa in care am aflat ca cei patruzeci si patru de copaci neem ai mei urmau sa fie taiati, am incercat totul ca sa opresc asta: scrisori adresate ministrilor si asa mai departe. Aiurelile unui prost batran, nebun si cu gura mare. Am mers din usa-n-usa, transpirat si palid, tinand in mana o petitie batuta la masina de scris, ca sa o semneze oamenii din cartier. Scrisoarea mea indemna guvernul sa nu-mi distruga copacii. […] In ziua in care a fost clar ca moartea copacilor mei era inevitabila, am cules toti trandafirii si hibiscusul din gradina mea. Am mers la fiecare arbore neem de pe Bulevardul Atkinson si am pus o floare la radacina lui. Trei baieti plini de praf au inceput sa mearga in urma mea. „Mosneagului ii fileaza o lampa”, i-am auzit scandand in spate.” Cutremurator.

Si tot cartea aceasta mi-a dat asigurari cum ca nu sunt „nebuna” in aplecarea mea catre lumea necuvantatoarelor, fie ele plante sau animale; in orice caz nu singura 🙂 „Oamenii vad singuratatea mea ca pe o excentricitate sau ca pe un simptom al esecului, ca si cum as fi mai apropiat de animale si copaci pentru ca fiintele umane m-au tradat sau pentru ca nu am gasit niciuna pe care sa o iubesc. E dificil sa le explic ca umbra unui copac pe care l-am plantat cu ani in urma sau intensitatea febrila a unui caine ce urmareste zadarnic un fluture sunt lucruri care imi dau mai mult decat mi-ar da orice prietenie umana.”  Vorbim de bucuriile simple, e o filozofie la moda in ultimii ani si mai ales din primavara incoace, dar…

Oricum, cartea nu e in primul rand despre copaci. Veti intalni cunostinte vechi: Mircea Eliade, Maitreyi Devi, Rabindranath Tagore. Si veti face cunostinte noi (pentru mine cel putin au fost noi): Walter Spies si Beryl de Zoete. Veti calatori nu doar in India ci si in Bali, in vremurile tulburi ale celui de al Doilea Razboi Mondial. Si veti afla ca au existat lagare de ambele parti; la alte dimensiuni, evident. Dar au existat. Si oameni inocenti au pierit doar din vina de a se fi nascut candva intr-un loc sau altul.

Dar cartea, dupa mine, nu este in primul rand nici despre ei. Pentru mine este despre ce insemna ca, intr-o lume in care rolul femeii era cel care era, sa oferi unei tinere o educatie peste ceea ce lumea pregatise pentru ea de la nastere, punand astfel bazele inadecvarii si nefericirii sale de o viata. Si nu doar a ei. Si mi-am pus intrebarea: oare cum ar fi mai bine? Nu stiu. E dificil.

Dar revin la ceea ce mi-a dat mie in primul rand aceasta carte: intalnirea cu Miskin si lumea sa sufleteasaca  aparte, sensibila si colorata. Pentru ca, asa cum spune autoarea, „Naivii sunt cei care ne dau masura umanitatii.”

 

 

Drum bun, ciresari!

Dupa niste zeci de ani am recitit cartea – este, dintre toate cele cinci carti cu ciresarii, cea mai nostalgica si voiam sa ma introduca in atmosfera, pentru ca de data aceasta actiunea se petrece la malul Marii Negre (si in Delta). Iar noi la mare ar fi trebuit sa mergem. Si imi facusem in ultima vreme prostul obicei de a ma pregati astfel inaintea unor plecari: cu cateva saptamani inainte de programata plecare la Paris am citit doar carti care aveau pe coperta Turnul Eiffel, lasand la sfarsit, conform principiului save the best for last, cartea despre viata lui Edith Piaf primita de la o buna prietena; inaintea programatei reveniri in Parga (unde ar fi trebuit sa ma aflu chiar acum, de altfel) incepusem sa invat greceste… De ce spun prostul obicei? Pentru ca date fiind vremurile nu am mai ajuns nici la Paris, nici in Parga, nici macar la noi la mare. Cum s-ar zice, am cobit. Ca atunci cand mi-am facut in doua ocazii unghiile de la picioare in toate culorile posibile, asortate inclusiv cu florile de pe sandale, inainte de a pleca la mare – de fiecare data a fost asa o vreme ca nici nu am ajuns sa-mi scot picioarele din sosete – de atunci  nu-mi mai dau cu oja pe unghiile de la picioare. Serios.

Dar revenind: „Ciresarii” au fost eroii adolescentei mele – la 12 ani respiram pur-si-simplu „Ciresarii”. La mine in clasa, pana prinr-a opta chiar, eram organizati intr-un grup in care fiecare avea rolul cate unui ciresar – eu eram, evident, Maria. (Rolul Luciei si l-au disputat in timp mai multe colege si lucrurile au ramas neclare pana la sfarsitul scolii.)

Si totusi. Noua generatie pare sa nu guste deloc aceste carti. La mine in familie cel putin. Spre stupoarea mea fiica-mea refuza indarjit sa le citeasca si deja e cam mare pentru ele, deci – o cauza pierduta. Iar nepoata mea ii injura si acum pentru ca din vina lor nu a avut bicicleta in adolescenta – fratele meu se jurase ca nu ii ia daca nu citeste „Ciresarii” si s-a tinut de cuvant.

E pacat, pentru ca aceste carti sunt in fapt niste carti de aventuri pentru copii si adolescenti, foarte inteligent scrise – Constantin Chirita este de fapt si autorul unei Trilogii in alb de carti politiste extrem de originale, inteligente si captivante, surpinzatoare in peisajul literar destul de arid al anilor 70 din Romania.

Intr-adevar limbajul ciresarilor si preocuparile lor vor parea prea serioase si prea sofisticate, prea sensibile si romantice in ziua de azi, dar, hei… Mai bine asa, zic.

Lumea copilariei mele a fost populata cu eroii lui Jules Verne, Karl May, Mark Twain, Singur pe Lume, Coliba Unchiului Tom, Heidi. Cine ii mai citeste azi? Heidi, intr-adevar, a fost citita si recitita de fetita mea, ca si mai noul Harry Potter (care recunosc imi place si mie) si, cumva surpinzator, Arthur Conan Doyle – tot ce a scris cu si despre Sherlock Holmes, insa restul… Cine mai are rabdarea? Intr-o lume in care ne-am invatat ca satisfactia sa fie imediata si chiar un filmulet postat pe net care chiar ne place cu adevarat ne face sa ne coboram ochii la timer dupa cateva zeci de secunde…

Dar am luat-o iarasi pe campii. Era vorba despre „Ciresarii”. M-am bucurat de revedere si raman in continuare un fan. Lumea lor e cea din care m-am desprins cel mai greu, de fapt, niciodata.

„Acusi se vor aprinde luminile si viata va erupe pretutindeni. Se vor vedea orase, case, pamanturi, copaci, flori, culori. Si se vor vedea oameni. Viata curge, dragi ciresari. Nu stiu cine dintre voi spunea: Suntem o clipa din imaginatia lumii… Da! Suntem o clipa din cea mai sincera si mai frumoasa imaginatie a lumii: copilaria.”

Viata secreta a copacilor

„Atatea intrebari raman fara raspuns. Poate ca am ramas fara o posibila lamurire, insa, in schimb, si cu un secret in plus. Nu este, oare, cel putin la fel de frumos?”

Cine ar fi crezut ca un fragment atat de frumos face parte dintr-o carte despre copaci scrisa de un padurar german, Peter Wohlleben? Si ce nume frumos are acest domn, caci in germana Wohl=deplin iar Leben= a trai…

Concret fragmentul se refera la mecanismul prin care apa urca dinspre radacini inspre coroana copacilor – caci pana de curand s-a crezut ceva iar acum… nu stim ce sa mai credem. Ne-am indreptat ochii catre stele si ne pregatim sa ajungem pe Marte dar sunt atat de multe mistere in jurul nostru inca…

Iar fragmentul acesta m-a dus cu gandul la „Alchimistul” lui Coelho – cartea pe care am luat-o acum saptesprezece ani cu mine in spital, gandind ca erau sanse sa fie ultima pe care o (re)citeam, atat de mult ma vrajise: acel vanzator de ceai care visase toata viata la calatoria pe care o va face la Mecca, hranindu-se zi-de-zi din imaginarea acelei calatorii in toate amanuntele sale pentru ca, ajuns sa poata face acea calatorie, sa refuze sa o mai faca pentru ca… la ce ar mai fi putut visa dupa?

Cum spuneam, anticiparea are farmecul ei. Unul dureros acum. Ma uit aproape zilnic pe un site care transmite 24 de ore din 24 de pe o plaja de la noi, unde ar fi trebuit sa ajung; si vad lucirile marii si valurile care se sting pe mal – am tinut pana azi costumul de baie nou, cu eticheta pe el, la indemana; azi l-am aruncat in debara… Dar asta e o alta poveste.

O carte care ar trebui introdusa pe lista de lecturi obligatorii a celor mici pentru ca e dintre cele putine care iti schimba perspectiva asupra lumii. Desi face numeroase trimiteri la studii din domeniu, cartea este astfel structurata (in povestiri scurte, usor de parcurs) si tonul povestirii este atat de firesc, incat se parcurge cu relativa usurinta. Am aflat o sumedenie de lucruri noi, cum ar fi faptul ca iarna, atunci cand nu se mai produce fotosinteza in padurile de foioase, ramase fara frunze, respiram inclusiv multumita oxigenului produs in mari si oceane de catre alge, a caror fotosinteza continua si pe timp de iarna. Ca planctonul se hraneste si din acizii proveniti din frunzele cazute pe pamant, ajunsi in mare prin apa raurilor. Ca suntem legati unii de altii in moduri care nu ar trebui distruse. Despre viata chinuita copacilor din parcuri si de la marginea trotuarelor; despre faptul ca o reimpadurire facuta de mana omului nu va deveni cu adevarat o padure decat peste o jumatate de mileniu… Cartea este in final o pledoarie minutios documentata pentru padurile seculare – cu atat mai necesara intr-o tara ca a noastra.

 

 

 

Memoriile unui motan calator

E cartea care mi-a placut cel mai mult din ceea ce am citit in ultima vreme. Si nu este doar despre un motan si calatoriile sale, este despre relatiile parinti-copii, caci intalnim in carte mai multe genuri de astfel de relatii, este despre prietenie, despre sacrificii… Nana (sapte in limba japoneza) isi spune povestea in timp ce in paralel aflam si povestea lui Hatchi (opt) si a prietenilor lui Satoru; amintirile legate de acestia din urma sunt strans legate de Hatchi.

E greu sa ma abtin sa mai vorbesc despre carte; dar chiar ar fi pacat sa dau spoiler. Eu sunt iubitoare de catei insa cine citeste cartea aceasta are mari sanse ca data viitoare cand mai intalneste pe strada o pisica vagaboanda sa se uite de doua ori la ea inainte de a trece mai departe. Sau poate chiar se va opri…

Ultimele fragmente din carte emana aceeasi sensibilitate ca aceea pe care o intrevezi in operele plastice japoneze traditionale – aceeasi finete a detaliului, aceeasi imbinare de culori stralucitoare, detalii minutios suprinse. Si cumva acele culori mi-au amintit de filmul cu Robin Willimas tradus la noi ca „O iubire fara sfarsit” (What Dreams May Come).

„Un suvoi nesfarsit de galben si mov.

Campul pe care il vazusem la ultima nostra calatorie era intesat de flori pana departe, dincolo de linia orizontului.

Cand visam asemenea culori, Satoru era intotdeauna aproape.

… Sper ca, intr-o buna zi, toti cei plecati inaintea mea si toti cei de dupa mine sa se intalneasca pe campul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.”