„…gasim mereu forta de a trece peste toate gratie celorlalti, a celor care ne ajuta. Suntem ca niste ochiuri de plasa care se agata unele de altele, la nesfarsit. Ambre se gandea in acel moment ca nu erau chiar niste ochiuri de plasa. Mai degraba, un recipient gol care se umplea incet-incet cu picaturi de ploaie. Ceilalti ne umpleau, ne dadeau o viata, un sens, consistenta. Deveneam o particica din fiecare. Nu eram niciodata goi. „

Inca o carte a autoarei despre vindecare, de data aceasta nu atat cu ajutorul naturii – ca in cazul „Zilelor ce vor veni” – cat cu cel al persoanelor din jur. Despre modul in care ceilalti ne pot face sa ne pierdem pe noi insine incercand sa-i castigam pe ei (titlul original al cartii, „Je revenais des autres”, pe mine cu gandul la asta m-a dus) dar si despre cum ne putem regasi pe noi insine, fragment cu fragment, in mijlocul celor din jur – fiecare cu propriile probleme: frica de abandon, dorinta de izolare, refuzul de a se lasa „ancorat”.

Inca o carte despre fericire si puterea de a o lua de la capat: „Mult timp am crezut ca a fi fericit inseamna sa gasesti o stabilitate, sa gasesti o fericire fara pata, niciodata tulburata, niciodata pusa sub semnul intrebarii. Sa nu faci valuri. In cele din urma, am inteles ca a fi fericit poate insemna, dimpotriva, sa alegi sa stergi cu buretele trecutul, sa pierzi niste oameni pentru a-ti asuma riscul de a cunoaste altii. A fi fericit e ceva ce obtii cand ai avut curajul sa renunti la tot si sa-ti asumi riscul de a o lua de la zero. A fi fericit nu inseamna seninatate, calm si fericire fara valuri. Dimpotriva, insemna sa fii capabil sa distrugi totul, sa reconsideri totul, toata viata ta daca vrei.” Putin drastic as zice, dar e un punct de vedere.

Avem si aici de a face cu personaje modeste – angajati sezonieri din industria turismului, insa unii care citesc Saint-Exupery si poeti baltici, care calatoresc insotiti de valize cu carti. Un mod de viata aparte, mai ales vazut prin ochii de corporatist.

„Aveau sa dispara cu totii, toti aceia care ii daruisera o carte, o bratara, o legenda despre ghiocei, un poem… Si ea zambi. Caci tocmai intelesese, cu un amestec de tristete si de melancolie, ca era mai bine sa planga dupa toate persoanele minunate pe care le pierdea decat sa nu le fi cunoscut niciodata.” Suna cunoscut cuiva?…