O carte in jurul careia s-a facut multa valva in vara aceasta. Cea mai buna carte de fictiune Good Reads Choice Awards, asa cum ne spune coperta.
O carte mai putin spumoasa decat te-ar face sa crezi coperta si titlul, desi da, actiunea se petrece la malul oceanului si da, se bea multa sampanie la o nunta programata sa dureze 6 zile. O carte mult mai sobra (si sumbra) decat te-ai astepta poate. Pentru ca e vorba de protagonisti maturi si deja, pe la 40 de ani, viata a avut timp sa te „sifoneze” mai mult sau mai putin: decese in familie, divorturi, boli, cariere care par blocate… O carte, in primul rand, as zice, despre iesirea din zona de confort si, asa cum ne place tuturor, despre eventuale noi inceputuri. Si da, m-a dus un pic cu gandul la „Biblioteca de la miezul noptii”, dar numai un pic; si un pic mai mult, dar doar la inceput, la „Un barbat pe nume Ove”.
„Ii placeau lucrurile cunoscute, confortabile. Ii placeau ungherele intime in care putea citi netulburata. Cartile care se terminau intotdeauna la fel, personajele din romane pe care le recunosteai usor dupa haine. Paturile cu baldachine elaborate care o protejau de lume (…)”
„Poate ca, de fapt, toti suntem singuri. Poate ca asta inseamna sa fii om: sa te lupti mereu cu ideea ca esti o fiinta unica, limitata intr-un singur corp. Poate ca toti stam noaptea treji si ne convingem in minte ca suntem cei mai singuri oameni din lume.”
„Oamenii fac ceea ce se asteapta de la ei. Oamenii intra intr-un anumit ritm si nu mai ies niciodata din el. Aleg un model de farfurii si apoi le folosesc toata viata.”
O carte care surprinde probabil cea mai „altfel” experienta pe care o poate avea in acest moment un om – cea a vietii traite in spatiu. Am gustat lectura cartii cu atat mai mult cu cat s-a intamplat sa o incep chiar in momentul decolarii cu avionul – probabil cea mai apropiata experienta din viata unui om „normal” fata de ceea ce se intampla in carte.
Originala, profunda, umana… si foarte bine documentata.
Experiente la nivel uman, experiente la nivel planetar: „…in timp ce spectrometrul supravegheaza planeta, in timp ce ziua trece in noapte, care, la randul ei, devine rapid zi, in timp ce stelele apar si dispar, in timp ce continentele trec pe dedesubt in culori infinite, in timp ce prinde din zbor cu periuta o biluta de pasta de dinti, in timp ce isi piaptana parul si se suie obosit la sfarsitul fiecarei zile in sacul de dormit neancorat, unde nu atarna nici cu susul in jos, nici drept, caci aici sus nu exista drept, un fapt pe care creierul ajunge sa-l accepte fara sa se planga, in timp ce se pregateste sa doarma la patru sute de kilometri deasupra oricarui pamant solid in cursul noptii impuse artificial, in timp ce afara soarele rasare si apune spasmodic.”
„Spatiul este singura salbaticie pe care o mai avem. Acum, ca am cucerit si pradat toate frontierele terestre, sistemul solar in care ne aventuram a devenit noua frontiera. La atat se reduce cu adevarat aceasta mare straduinta omeneasca de a explora spatiul, se gandeste el, la o migratie animala, la o incercare de a supravietui.”
O carte pe care am asteptat-o numarand zilele. Am precomandat-o pe amazon, intrand apoi mandra intr-o librarie Waterstones, in chiar ziua in care desfacusem cartea din cutie, banuind, plina de mandrie, nevazand-o la ei in vitrina, ca eu o aveam si ei nu. Ei bine o aveau, ba chiar si cu autograf – asa ca am dat intr-o clipita mandria pe ciuda. Nu puteam sa cumpar si un al doilea exemplar – cartea este cartonata, numara cateva sute de pagini si oricum aveam sa platesc suprataxa la aeroport in doar cateva zile pentru valiza mea grea ca piatra. Ce nu am inteles insa a fost faptul ca au dibuit exemplarul lor cu autograf prin cine-stie-ce sertar, cartea nu numai ca nu era in vitrina, asa cum te-ai astepta cand e vorba de cea mai noua scriere a lui Backman, de-abia aparuta, dar nici expusa prin magazin nu am vazut-o… Ciudat… (Recunosc ca nu m-am putut abtine sa bomban pe tema – nu ca ar fi schimbat ceva, cel putin nu pe moment.)
Este prima carte a lui Backman, zic eu, despre arta. Si, ca si in cazul altora dintre cartile sale, despre prietenie (in primul rand despre prietenie), despre anii adolescentei, despre relatia parinti-copii, despre copilarii zdrobite in varii moduri. Despre violenta – violenta de la scoala, violenta domestica („The biggest threat to men’s health, statistically, is heart disease. (.) Do you know what the biggest threat to women’s health is?” „Men,” Louisa says, because all women know that.)
O carte care, contrar temerilor pe care ti le sadeste in suflet, reuseste sa fie una cu happy end. Si care a reusit in multe momente sa ma faca sa icnesc de ras:
„… Louisa has looked prouder than a cat that has just left a mouse in it’s owner’s cereal bowl” – ca veni vorba noi am primit „cadou” ieri o libelula imensa pe presul de la intrare 🙂
„… and started feeling the pockets of his shorts with an optimism that really was admirable, because there were kangaroos that had money in their pouches more often than he did.”
„As agile as a fridge, that one.”
„”Great. Tremendous. Never been better”, he grunts, getting to his feet with all the grace of a pony in high heels.”
„Once he read a book that said that people with neuropsychiatric disorders need „to make friends with their brain,” but Ted and Ted’s brain are not friends, they’re classmates, forced to do a group assignment called „life” together. And it’s not going great.”
„The birds are like tourists. They schreech and make a mess, but you’re not allowed to shoot them…”
Si care in multe momente mi-a umezit ochii, asa cum reusesc mereu cartile lui Backman:
„… the best thing about babies is that they remind us that life goes on…”
„… there’s no harder person on the planet than a romantic with a broken heart.”
„Disappointment is a powerful thing. Used correctly, it is stronger than fear, more terrible than physical pain, if you see it in the eyes of the one you love, you’ll do almost everything to make it stop.”
O carte, cum spuneam, despre arta: ” It’s art that makes me cope. Because art is a fragile magic, just like love, and that’s humanity’s only defense against death. That we create and paint and dance and fall in love, that’s our rebellion against eternity. Everything beautiful is a shield.”
„…otherwise you can’t understand what a painting can mean. That there is a speed at which a heart can beat that you can’t remember when you’ve stopped being young. There is art that can be so beautiful that it makes a teenager to big for her body. There is a sort of happiness so overwhelming that it is almost unbearale, your soul seems to kick its way through your bones. You can see a painting, and for a single moment of your life, just for a single breath, you can forget to be afraid.”
Si despre biblioteci: „… a library. You don’t have to put up with reality there. It’s as if thousands of strangers have given away their imaginary friends, they’re sitting on the shelves and calling to you as you walk past.”
„There was a comfortable chair, a safe place, and shelves filled with imaginary friends. That was why he became a teacher. Because he wanted to give that security to other children, teach them how to have adventures without moving.”
O carte despre „winks from Heaven” si cum sa devii „someone else’s postcard” – va las sa descoperiti singuri despre ce este vorba – mi-au placut mult.
Mi-au placut si multumirile aduse de autor parintilor sai, pentru ca am realizat ca si eu sunt datoare cu multumiri pentru ca ei „always made sure I had books in my hands and food on my table.”
Si acum incepe numaratoarea pana la urmatoarea carte a lui Fredrik Backman…
Terminand de scris cele de mai jos tocmai am realizat ca, fara sa-mi fi propus, am scris astazi despre trei carti care, in moduri diferite, vorbesc despre copilarie.
„Born a Crime”: O carte miraculoasa. Am inceput sa o citesc de-abia dupa ce l-am ascultat pe Trevor Noah pe youtube. Pana atunci, desi vazusem ca are rating bun, fusesem ceva de genul: apartheid, mmm…. poate nu chiar acum?…
Si , evident, ma asteptam la ceva amintiri haioase din copilarie, ce altceva sa astepti de la un comediant, nu? Si, evident, cartea chiar are o sumedenie de amintiri din copilarie si adolescenta, cu siguranta nu toate haioase, unele chiar deloc. Dar este mult mai mult decat atat.
Cartea iti prezinta de la firul ierbii starea lucrurilor din perioada apartheid-ului si postapartheid, absurditatea regulilor de segregare rasiala (care includeau de exemplu un japonez la categoria albilor si un chinez la categoria negrilor), abuzurile de tot felul – nu doar cele bazate pe rasa ci mai ales cele „traditionale”, impotriva femeilor, care azi ca si atunci, la ei ca si la noi, ii puteau crea unui barbat impresia ca are dreptul sa decida asupra vietii unei femei.
Dar cea care este in fapt eroina nu doar a acestei carti, ci o eroina pur-si-simplu, este o femeie. Mama lui Trevor, Patricia Noah. Careia Trevor Noah ii aduce, prin aceasta carte, fara ode si declaratii, un omagiu.
Cartea este plina de invataminte de viata din care am selectat cateva mai jos. Si cum nimeni altul decat Trevor Noah nu ar putea vorbi mai in cunostinta de cauza despre mama sa si viata sa… mai jos, fragmente din carte – in ordinea in care le veti intalni acolo. Iar inainte sa termin: aceasta este cea mai buna carte pe care am citit-o de ceva vreme.
„Nobody ran like me and my mom. She wasn’t one of those „Come over here and get your hiding” type moms. She’d deliver it to you free of charge. She was a thrower, too. Whatever was next to her was coming at you.”
„Honey, I’m not alone„, she’d say. „I’ve got all of Heaven’s angels behind me.”… She always came back to the phrase she lived by: „If God is with me, who can be against me?„” Tineti minte fraza aceasta pana la final. Atat va zic.
„That’s how a police state works – everyone thinks everyone else is the police.”
„My mom raised me as if there were no limitations on where I could go or what I could do. When I look back I realize she raised me like a white kid – not white culturally, but in the sense of believing that the world was my oyster, that I should speak up for myself, that my ideas and thoughts and decisions mattered.”
„I was blessed with another trait I inherited from my mother: her ability to forget the pain in life. I remember the thing that caused the trauma, but I don’t hold on to the trauma. I never let the memory of something painful prevent me from trying something new. If you think too much about the ass-kicking your mom gave you, or the ass-kicking that life gave you, you’ll stop pushing the boundaries and breaking the rules.”
„I was wanted. Being chosen is the greatest gift you can give to another human being.”
„I don’t regret anything I’ve ever done in life, any choice that I’ve made. But I’m consumed with regret for the things I didn’t do, the choices I didn’t make, the things I didn’t say. We spend so much time being afraid of failure, afraid of rejection. But regret is the thing we should fear most. Failure is an answer. Rejection is an answer. Regret is an eternal question you will never have the answer to. „What if…” „If only…” „I wonder what would have…” You will never, never know, and it will haunt you for the rest of your days. „
„You must be careful who you surround yourself with because where you are can determine who you are.”
„Everything I have ever done I’ve done from a place of love. If I don’t punish you, the world will punish you even worse. The world doesn’t love you. If the police get you, the police doesn’t love you. When I beat you, I’m trying to save you. When they beat you, they’re trying to kill you.„
„My mother had exposed me to a different world than the one she grew up in. She bought me the books she never got to read. She took me to the schools that she never got to go to. I immersed myself in those worlds and I came back looking at the world a different way.”
Trevor Noah a publicat recent si o carte pe care o veti gasi la sectiunea de carti pentru copii, desi el insusi afirma in carte ca aceasta nu este neaparat o carte pentru copii. „Into the Uncut Grass” este o aventura in afara ariei de protectie a casei parintesti, presarata cu graunte de intelepciune gravitand in special asupra unor eventuale metode de disipare a tensiunilor si evitare a conflictelor. De actualitate, as zice. Cartea vine promovata ca fiind una pe linia celebrei „Baiatul, cartita, vulpoiul si calul”.
O carte care insa mie mi s-a parut a fi in linie cu „Baiatul, cartita, vulpoiul si calul” este superba, splendida „Baiatul, bivolul si iepurele”, scrisa si ilustrata de artista cu origini taiwaneze Regina Linke. O carte in admiratia careia poti sta perioade indelungate. O carte duioasa, inteleapta, o carte cu „parabole despre iubire, compasiune si comunitate”. O carte ilustrata in stiul chinezesc Gongbi – care pune mare accent pe finetea detaliilor (spre deosebire de stilul opus Xieyi – celebru in arta chineza, ce pune accentul mai degraba pe expresivitate, pe esenta subiectului – ambele, oricum, absolut superbe).
„-Ai facut vreodata in tinerete ceva ce regreti acum?
Spuneam la un moment dat ca nu pot rezista cartilor pe coperta carora apar cuvintele „librarie” sau „biblioteca”; daca respectiva librarie/ biblioteca mai e si „pierduta”… Asa ca nu am avut nicio sansa in fata cartii lui Evie Woods – autoare necunoscuta mie pana atunci. Inteleg ca pe langa „Colectionarul de povesti”, aparuta si la noi, doamna a mai scris si despre „Misterioasa brutarie de pe Rue de Paris” – interesant…
Pe langa mister (se cauta un eventual al doilea roman al autoarei „La rascruce de vanturi”), povesti de dragoste, magie, violenta domestica, dezvoltare personala, cartea m-a dus din nou intr-un loc in care chiar nu mai voiam – celebrele institutii din Irlanda (si Anglia) in care familiile „virtuoase” se debarasau de eventualele membre de sex feminin care isi deranjasera tati/ frati/ soti. Declarate de cele mai multe ori ca avand probleme psihice, mii de astfel de fete si femei si-au trait sechestrate fara speranta zeci de ani din viata – iar astfel de lucruri se petreceau chiar acum mai putin de o suta de ani. „Nu parea sa conteze cat de talentata, inteligenta sau independenta era o femeie, tot era proprietatea unui barbat care putea sa faca ce voia cu ea.” As zice chiar ca inteligenta si inclinatia spre independenta erau tocmai cele care riscau sa te aduca mai degraba intr-un astfel de loc.
Revenind insa la lucruri mai luminoase, cartea are si o componenta fantasy foarte prezenta. Un anumit aspect fantastic m-a dus cu gandul la „Pisica si orasul” lui Nick Bradley – si aici ma refer la tatuaj; un altul – la cartierul general al Ordinului Phoenix din „Harry Potter si Ordinul Phoenix” – asta… pe mine; altii poate vor face alte conexiuni.
O biblioteca abandonata, „bantuita”, stramutata din Italia pe tarmurile Irlandei, si care nu li se arata decat celor meniti sa ii treaca pragul; o doamna in varsta (oare cat de in varsta?) care nu este ce pare a fi sau… nu este – punct. O carte despre sufletul si amintirile cladirilor.
„A fost odata ca niciodata, intr-un oras vechi, pe o strada veche, o casa foarte veche.”
Un magazin de curiozitati: „Asta era partea amuzanta la colectii. Nu stiai niciodata ce avea sa aiba valoare sau pentru cine. Oare eram cu totii programati sa ne placa anumite lucruri? O amintire din copilarie, ratacita in negura anilor, dar gravata in sufletele noastre? Pentru mine, cel mai incitant aspect era placerea de a gasi ceva de care nici nu stiam ca aveam nevoie.”
O librarie: „In vitrina straluceau tot felul de carti – un curcubeu de cotoare de piele, ilustratii pe lemn si titluri surprinzatoare. Sentimentul binecunoscut de entuziasm si curiozitate pe care il aveam mereu cand ma uitam in vitrina unei librarii mi-a trimis un fior pe sira spinarii. Nu cumpara nimic, m-am avertizat, in timp ce mi-am intins gatul, sa vad mai bine.”
Dar ce mi-a placut cel mai mult si mai mult din carte a fost atmosfera din subsolul casei din Ha’penny Lane. Magica, intima… ca in acele postari de pe net care iti vorbesc despre caldura casei tale, seri petrecute in compania unei carti care te-a prins… Sau ca in ilustratiile cartilor pentru copii ale lui Shirley Barber sau Jill Barklem.
Si un citat din Emily Dickinson: „Speranta e ceva cu pene
Am asteptat atat de mult timp si in zadar sa mai apara la noi vreo carte a lui Lorenzo Marone, incat intr-un final m-am dus si m-am servit singura si, mai cu ce italiana imi aminteam si stie tot romanul, mai pe pipaite – mai ales cand venea vorba de dialectul napoletan, in care e scris inclusiv titlul cartii…
Desi pe coperta troneaza un exemplar de ara hyacint (papagal zambila), „Pana Albastra” nu este papagalul care nareaza povestirea. Nu-mi place sa dau spoiler deci… va las sa va intrebati carui personaj din carte ii revine aceasta porecla si de ce.
Si desi subtitlul cartii este „piccola storia buffa” – ei bine, mie nu mi s-a parut deloc amuzanta. Dimpotriva. Cartea iti da o stare de disperare, de angoasa, ramane sa te bantuie, te simti de parca te-ai afla tu insuti intr-o situatie complet fara iesire. Asa cum sunt nu doar papagalul Toto ci toate personajele din carte, prinse in itele lumii mafiote in care s-au nascut si careia trebuie sa i se supuna. Insusi Don Ciro Paglietta, don-ul camorrist, stapanul lui Toto, nu pare a fi nici el liber, desi detine puterea de a decide pentru toti, puterea de viata si de moarte – la propriu. Este el insusi, pana la urma, supus cerintelor mediului in care s-a nascut, ca reprezentant al unei familii mafiote – nu ca i-am plange tocmai lui de mila.
Multi autori aleg in ultima vreme sa apeleze la emotiile cititorilor introducand in scrierile lor animale: soarta catelului chihuaha si a sarpelui boa, vieti reduse la dimensiunea unor mofturi repede uitate, pe mine ma bantuie inca.
Toto apartine celei mai mari specii de papagali zburatori – dar Toto nu poate sa zboare. Intalnirea sa cu porumbelul care nu dispune de confortul care ii este oferit indeobste lui Toto dar este liber sa se indrepte catre orice punct al orizontului, nu are cum sa nu-ti ridice multe intrebari.
Inca o lovitura curajoasa data de autor mafiei (sa nu uitam, Lorenzo Marone traieste chiar in Napoli, leaganul celei mai vechi organizatii criminale italiene), cartea, dedicata tuturor victimelor nevinovate ale camorrei, este in fapt o oda adusa libertatii.
„Libertate, ce cuvant nobil.
Stiu ca in numele ei s-au facut cele mai mari revolutii, si omenii din cartile de istorie si-au dat viata pentru a o obtine si a o pastra. Si totusi, daca si-ar bate cineva capul sa-mi ceara parerea despre libertate, l-as sfatui sa nu se zabata cine-stie-ce, pentru ca nimeni nu e de fapt vreodata liber cu adevarat, pana la capat, fiecare are constrangerile proprii mai mari sau mai mici, propria celula construita din alegeri gresite, decizii neluate la momentul potrivit, compromisuri si lasitate.
Cel mai adesea nu meritam libertatea, astfel ca suntem cu totii prizonieri. Carora nu li se ofera decat o posibilitate: sa ne umplem cusca cu tot confortul si toate comoditatile posibile.”
Dupa cartile Narinei Abgarian cu actiunea in Armenia, iata-ma facandu-mi curaj pe calea lecturii si catre o alta republica fosta sovietica, Georgia – atat de tulburata inclusiv in zilele noastre.
Cartea vine cu recomandarile lui Khaled Hosseini, Colum McCann si Andrew Sean Greer. Suficient, zic eu.
Nu va voi scrie despre aventurile unei familii destramate, ai carei membri plecati in Vest revin intr-o Georgie nu cu mult mai primitoare decat cea pe care o lasasera in urma la inceputul razboiului civil – pe acestea le veti descoperi singuri. Fantomele care ii bantuie, vocile care ii insotesc la nesfarsit… Tbilisi, Osetia – locuri despre care auzeam la stiri; autorul va va purta prin ele, pana la poalele Caucazului, intr-o cursa ca o vanatoare de comori, zbuciumata, captivanta pentru cititor, cu intoarceri constante intr-un trecut bantuitor.
„Georgia s-a desprins de Uniunea Sovietica si a devenit republica in 1991. Partide aparute peste noapte s-au luptat pentru putere in aceasta nou fabricata „republica”. N-a durat mult pana cand au scos armele. Chiar in iarna aceea, ne-am aruncat cu capul inainte intr-un razboi civil amar si haotic. (…) Tbilisi era un cosmar in toata regula. Fara electricitate, fara gaz, fara apa. Daca ieseai dupa paine, puteai foarte bine sa prinzi un glont, in loc de franzela.”
„Osetia e inchisa. Sunt patrule si de-o parte si de alta a granitei. N-ai cum sa intri. Mai intai trag si, daca nu te omoara, poate te iau la intrebari pe urma. (…) S-a lasat intunericul acolo. Fara telefon, fara posta. Daca incerci, te trezesti cu politia la usa, pentru interogatoriu. E o nebunie.”
Nici amintirile perioadei comuniste nu sunt cu mult mai placute:
„Cartile pe care ni le citea Eka nu erau cele aprobate si promovate de URSS. Majoritatea cartilor occidentale erau interzise in Uniunea Sovietica si daca te prindeau cu ele nu era de gluma. Nu trebuia sa spunem nimanui despre biblioteca misterioasa a Ekai si despre povestile ei de contrabanda, cu vrajitori si pantofi magici, aventuri cu pirati si mici printi care ratacesc printre stele.
Cartile Ekai erau magice, aduse clandestin din locuri mai insorite decat Georgia sovietica. Marginile lor ascutite fusesera netezite de sute de cititori secreti, iar copertele erau decolorate. Unele erau tiparite, dar altele fusesera copiate de mana de vreun suflet rabdator de sfant. Acelea erau cele mai bune.”
„Piata Lenin era in intregime o mare maloasa de fete obosite, ursuze. Barbati si femei imbracati in haine transmise la nesfarsit de la unii la altii, peticite, spalate si uzate pana ajunsesera de culoarea sumbra, uniforma, a vietii sovietice.”
” – Uita-te la camasa ta, Valiko, ti-ai rupt gulerul.
– E doar ros. Uzat si ros pe dinauntru si pe dinafara, ca noi toti.”
Scrierea lui Leo Vardiashvili are o ironie mereu prezenta, autorul reuseste sa fac un haz amar de toata istoria chinuita a unei tari care nu pare sa-si fi gasit vreodata linistea. Si de propria persoana.
„Par dezorientat, cu ochii injectati, obosit din cauza diferentei de fus orar, cu hainele mototolite dupa ce am dormit in locuri nefamiliare. Aratam ca poanta unui banc pe care nu l-ai inteles.”
„Cand au venit turcii sau care o mai fi fost la rand sa ne-o traga, oamenii au fugit si s-au ascuns in munti. Au lasat totul in urma, dar au luat butasi din viile lor. I-au pastrat vii cu orice pret, ca sa aiba cu ce s-o ia de la capat, daca se intorceau vreodata acasa. Uneori, frate, butasii erau transmisi din generatie in generatie. Pastrati vii in munti, decenii la rand. Vinul nu e in sangele nostru, e chiar sangele nostru.” Inutil sa spun ca dupa ce am citit acest fragment m-am infiintat in primul magazin Berezka, cerand musai vin georgian facut, ca in carte, in kvevri – „vasul ala imens de lut care se ingroapa in pamant. Sa fermenteze vinul in el.” Nu mi-au putut garanta ca era vin facut in kvevri, frecat manual cu ceara, asa ca ma mai gandesc.
Si inchei cu acest citat, care pur-si-simplu mi-a placut:
„Adunatura dezorganizata de case, apartamente, colibe si balcoane din Sololaki este interconectata printr-o retea complexa de franghii de rufe. Din plasa aceea dementa, un milion de haine flutura la unison, de parca Sololaki ar fi un urias copac al dorintelor.”
O carte foarte dura, dureroasa – dar cum ar fi putut fi altfel?
O carte care reuseste sa te tina permanent in priza, mai bine decat o carte politista. Si intr-o stare de continua iritare, in timp ce ii vezi personajele trudind sa-si distruga vietile, aruncandu-se cu capul inainte in situatii riscante, reusind sa evite urmarile pe muchie de cutit; dar, cum se zice, „te fereste pana te nimereste”…
Cred ca tocmai aceasta este tema principala a cartii – deciziile proaste care ne pot distruge; asa cum o arata si metafora calatorului intrat in lumea elfilor doar pentru a descoperi dupa o noapte de petrecere ca tot ceea ce reprezentase viata sa de pana atunci – familie, casa, cunoscuti – este definitiv pierdut.
O carte in care multe nu sunt deloc ceea ce pareau a fi, plina de surprize pana la ultimele pagini – mai ales la ultimele pagini.
Urmarile crizei din 2008 m-au dus cu gandul la „Broken Harbour” a Tanei French – si ea tot o scriitoare irlandeza. Cu aceasta ocazie am mai adaugat un scriitor irlandez pe lista preferatilor mei, pe langa Tana French si Colum McCann.
Iar personajul Rose nu avea cum sa nu mi-o aminteasca pe Dearbhla din „Paznicul de noapte” – acelasi tip de femeie parca atotputernica, cu puteri (aproape) mistice, in preajma careia nimic nu te poate atinge.
Cu multa ironie, autorul abordeaza si alte teme: schimbarile climatice, rolul divertismentului in viata noastra etc:
„… schimbarile climatice, inca o chestie care ii enerveaza pe oameni. Si ne enerveaza pentru ca ne face sa ne simtim vinovati. Din cauza lor ni se pare ca tot ce facem e rau, ca noi insine suntem rai. Iar asta e o problema autentica. Daca am descoperit ceva de cand sustin diverse cauze sociale e ca a invinui e de departe cel mai prost mod de a motiva pe cineva. Fa-l pe om sa se simta rusinat pana in adancul sufletului, spune-i ca prin insasi existenta lui dauneaza vietii in general si ca lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face pentru planeta e sa moara si pe urma intreaba-l daca vrea sa faca o donatie.”
„Astazi, in tarile dezvoltate, cea mai mare amenintare la adresa ordinii politice e faptul ca oamenii sunt atenti la conditiile in care traiesc. Pana si scalvii au acces la divertisment. Se poate spune chiar ca sutem platiti in divertisment. Romanul a fost prima ipostaza a ceea ce in secolul XXI a devenit industria vasta si in permanenta expansiune a divertismentului, un mecanism aproape infinit menit sa ne distreze si sa ne stoarca de puteri. Ni se furnizeaza o lume virtuala hranita literalmente prin incinerarea realitatii.”
O carte genial scrisa, care si-a meritat efortul parcurgerii celor 557 de pagini format mare 🙂
In topul localitatilor vizitate primavara aceasta in sudul Frantei Sanary-sur-Mer, de care nici nu auzisem pana atunci, ocupa un foarte clar loc doi, la mica distanta de Saint-Paul de Vence, cu care de altfel e si cam greu de comparat, fiind locuri mult diferite: Sain-Paul un sat cocotat, o fortareata, cu stradute pietruite si case tot din piatra inghesuite unele in celelalte, Sanary un sat insorit de pe malul marii, aflat chiar la nivelul acesteia, deschis, luminos.
Deci ca sa recapitulam: urca pe podium trei localitati micute si, unele dintre ele, putin ilustre; nu tu Cannes, nu tu Saint-Tropez, ci: Saint-Paul de Vence, Sanary-sur-Mer, Mougins; cu o mentiune pentru Menton.
Cineva mi-a reprosat la un moment dat ca nu postez mai multe fotografii; cum se zice, o imagine face cat o mie de cuvinte; daca citeste aceasta postare va fi sper fericit/a (nu mai stiu despre cine era vorba, am retinut doar critica), pentru ca voi lasa imaginile sa vorbeasca mai mult ca de obicei.
Am avut noroc ca am ajuns in sat cat inca mai erau locuri de parcare; la plecare nu aveai loc nici sa mai intri in localitate, blocajul de pe sosea intinzandu-se binisor.
In sat avea loc un targ, mult mai mare decat cel din Biot, colorat si plin de viata, amintindu-mi de atmosfera celor din Aix-en-Provence si respectiv L’Isle-sur-la-Sorgue in iunie 2019. A fost cred singurul loc in care am uitat de faptul ca suntem departe de a fi in sezon: soare, aglomeratie, agitatie, terase pline – invigorant.
Se vand de toate, inclusiv ciorba – nu numai ca tocmai mancaseram la hotel, dar la 11 euro portia… si este si cam devreme pentru ciorba.
In locul in care se vand flori reusesc in sfarsit sa ma apropii de mimozele pe care le tot admirasem prin paduri tot drumul.
Francezii mi s-au parut anul acesta mult mai deschisi catre straini, amabili si dornici de discutii. Spre desosbire de impresia anterioara generala, ceva de genul ” Franta – ce tara frumoasa, pacat ca-i locuita”…
Ce ma suparase mult in trecut era ca la eforturile mele de a vorbi in franceza mi se raspundea mutand discutia in engleza, de parca nu ar fi suportat sa isi auda limba vorbita de de-alde noi.
Anul acesta insa, chiar auzindu-ne vorbind in romana, francezii s-au bagat nu o data in seama, dornici sa afle ce e cu noi si foarte placut surprinsi sa afle ca in Romania franceza s-a predat si inca se mai preda in scoli.
Faptul ca la 10 dimineata nu mai gasesti un loc la terasa, unde lumea sta pur-si-simplu si se relaxeaza, intr-o zi de miercuri, ma umple de invidie. La o privire mai atenta insa, pare ca toata lumea e trecuta de varsta pensionarii, deci nu-i asteapta nicio condica de semnat. Chiar si asa tot sunt invidioasa – trimit fotografia pe WhatsApp, incep sa curga urarile de „sa ajungem si noi tot asa”.
Locul este si mai verde decat in alte parti, verdeata si florile colorate contribuie la atmosfera placuta, estivala deja.
Dar a sosit momentul sa o luam din loc, avem un avion de prins. Ma bucur ca ultima vizita a fost in acest loc care ma transpune si acum, cand scriu despre el, intr-o stare de bine. Vad marea, simt caldura soarelui si a oamenilor. E bine.
De cand am calcat in Biot ma tot chinui sa-mi amintesc in ce carte cu actiunea in Franta dadusem peste aceasta localitate – si nu reusesc. Daca are cineva idee… m-ar scapa de senzatia aceea nesuferita de lapsus.
Biot nici nu era de altfel pe lista. In cea de a treia si ultima zi intreaga petrecuta in sudul Frantei ar fi trebuit sa oprim in Nisa si Saint-Tropez si sa terminam ziua in Toulon.
Dar informatii tulburatoare despre insecuritatea de pe strazile Nisei, primite chiar in ziua anterioara, ne-au facut sa renuntam la Nisa. De ce sa te legi la cap daca nu te doare cu tot dinadinsul?…
Asa ca pe lista s-a instalat Biot; un sat vestit se pare pentru productia sa de sticlarie. Nu am vizitat niciunul dintre ateliere, aflate mai departe de centru, dar am zarit prin sat mostre ale creativitatii locale in domeniu, expuse pe strazi si in piete.
Dat fiind ca am gafait un pic dinspre parcare inspre sat, trag concluzia ca se incadreaza si acesta in categoria satelor cocotate – villages perches.
In sat se desfasoara un targ, e zi de piata, ceva. Sau asa o fi mereu…
Observ ca denumirile strazilor si pietelor sunt bilingve. Cea de a doua limba nu e nici franceza nici spaniola, ci ceva pe acolo. Intrebam – este provensala, ni se zice; desi, dat fiind ca respectivii bastinasi erau cam pusi pe glume, ma intreb acum – n-o fi fost occitana? Si de fapt care ar fi diferenta?… Ne aflam deci in Provence? Pe hartie am fi in zona Alpes-Martimes. Sunt si mai confuza decat in ziua precedenta.
Centrul satului il reprezinta Piata Arcadelor – fostul „sediu”, inteleg, al cavalerilor cruciati in zona.
Surprinzatoare este biserica, si aceasta dedicata Sfintei Maria Magdalena: in timp ce exteriorul promite un interior mai degraba ingust si pe care ti-l imaginezi intunecos, faptul ca biserica este in fapt una „scufundata” (singura de acest gen pe care imi amintesc sa o fi vazut vreodata) permite insa un interior spatios, circular, luminos.
La iesire ma amuza anuntul de mai jos; aveam sa observam, cativa pasi mai incolo, si un potential inculpat.
Si plecam spre Saint-Tropez. De care ma leaga cumva o nostalgie – cea a locurilor in care nu ai fost niciodata, nostalgia unor timpuri in care nici macar nu existam. Atmosfera filmelor cu Louis de Funes si celebra melodie „Douliou, Douliou, Saint-Tropez” care imi tot canta in cap.
Ajungem, parcam langa port, care e imens, la fel ca si parcarea de langa, si ea plina. Te-ai astepta ca orasul sa fie plin, sa vibreze. Mmm… poate la vara.
In afara unui magazin de suveniruri si a catorva terase langa port… orasul doarme. Inca. Incerc sa mi-l imaginez vara, insufletit de muzica, siluete fit in haine colorate de sezon si de fita. Desi inteleg ca Saint-Tropez nu mai e chiar fita din anii ’50-’60, cand Brigitte Bardot il punea pe harta lumii iar filmele din seria „Jandarmii din Saint-Tropez” veneau si ele sa ii creasca popularitatea.
Facem greseala sa dam curs recomandarii tipului de la magazinul de suveniruri si alegem terasa pe care ne-a recomandat-o, pentru pranz. Cea mai proasta mancare mancata in zona, unde pui si vizibil mai scumpa. Desi locul chiar e plin. In dreapta mea un domn in varsta ne aude vorbind si se baga in seama. Ne intreaba daca am auzit de Johnny Hallyday. Da, evident… Rezulta ca i-a fost sofer multi ani. Ma intreb ce viata trepidanta trebuie sa fi avut. Domnul a fost si in Romania, se pare ca a vizitat toata tara; eu insami recunosc ca nu am fost la Sapanta, unde el a fost. Desi e pe lista de o viata.
Dam ocol turlei rosu cu galben care pare ca este simbolul locului. Pustiu, pustiu peste tot.
Alegem sa gustam din tarta tropeziana care este specialitatea locului si pe care o vazusem bucurandu-se de popularitate inclusiv la terasa unde mancaseram. O felie inalta dintr-un blat alb cu un strat gros de crema care mie imi sugera ceva branza. Se dovedeste a fi o crema de vanilie, blatul e si el foarte dulce… nu ma prind care e marea chestie.
Fratele meu insista sa viziteze Muzeul Jandarmeriei si Cinematografiei, aflat chiar in cladirea unde s-au filmat exterioarele filmelor cu jandarmii. Eu raman sa il astept si inteleg ca bine fac – iese destul de dezamagit. Achizitionez insa, din magazinul de suveniruri, setul complet al filmelor cu jandarmii. Candva poate voi gasi si timpul sa le (re)vizionez.
In piata din fata cladirii jandarmeriei, urbea a ridicat un monument in cinstea lui Brigitte Bardot, in chip de Venus nascandu-se din mare – sau dintr-o scoica, in orice caz. Putin cam aurie pentru gustul meu. Dar gestul conteaza.
Si o luam spre Toulon, nu neaparat vreo atractie turistica; capitala provinciei Provence, veti gasi pe unele site-uri; unii zic ca ar fi Marsilia, eu as fi putut sa jur ca era Aix-en-Provece, fie si numai dupa nume…; si un mare port militar.
E deja spre apus cand ajungem; iesim sa aruncam un ochi.
Un muzeu al marinei, stradute vechi, un alt „Comptoire de Mathilde” – inca mai am din punga din seara precedenta, deci nu.
Fostele hale, transformate in foodhall, ofera o varietate de optiuni culinare.
Este deja intuneric la iesire si, sub invelisul serii, vechile stradute capata un aer de mister care, la lumina felinarelor, le face chiar atragatoare.
