„..este in regula sa nu faci tot timpul tot ce se asteapta de la tine. (…) Felul in care crestem – adica felul in care ne-au crescut parintii nostri – ne-a pregatit sa consideram ca e treaba noastra sa fim absolut corecte in tot ce facem. Dar nu asta e treaba noastra, Iepuras. Nu pricepi? Putem avea propriile noastre ganduri, propriile noastre vieti interioare. Putem face absolut ce vrem, cu conditia sa invatam sa nu ne mai pese atat de mult de ce crede lumea.”

Pe langa actiunea captivanta si in final surprinzatoare (ajungi sa-ti pui problema daca ti-e atat de foame incat sa merite sa te intrerupi ca sa mergi sa mananci – s-a dovedit ca nu imi era chiar atat de foame…), cartea aduce in fata cititorului si diverse tipologii feminine din varii generatii, prezentate mai ales prin perspectiva relatiilor cu barbatii din viata lor si cu societatea in general, relatii care, datator de speranta, devin de la o generatie la alta din ce in ce mai eliberatoare .

O „intalnisem” pe autoare pe „Un rau lung si luminos” si imi promisesem atunci ca voi citi orice alta scriere a sa, deci m-am bucurat sa descopar vara aceasta „Glasul padurii”, carte insistent promovata.

Atmosfera este cu mult mai luminoasa decat cea din „Un rau…” – nu mai suntem intr-un mare oras, ci in mijlocul naturii, inconjurati de adolescenti si de membrii unei comunitati restranse, ca si de cei ai unei familii instarite.

O familie care aparent are totul, avere de mai multe generatii, influenta, putere, prestigiu. Si totusi…

„… in ultima vreme ma tot intreb daca faptul ca toate nevoile materiale ne-au fost implinite inca de la nastere a fost intr-adevar un aspect pozitiv in vietile noastre. Mie mi se pare ca ne-a provocat un soi de lipsa a aspiratiilor sau a straduintei. Chemarea, cum imi place mie sa-i zic. Cand unul dintre parintii sau bunicii nostri a simtit deja acea chemare si a implinit-o, ce mai ramane de facut pentru generatiile urmatoare?”

M-a facut sa ma gandesc la acel: „vremurile grele nasc oameni puternici, oamenii puternici aduc vremuri bune, vremurile bune nasc oameni slabi, oamenii slabi aduc vremuri grele”.

Cele mai multe carti politiste au cate un moment wow – sau se straduiesc sa-l aiba; genul acela de revelatie: „era tac’su, ba…” „Un rau lung si luminos” reuseste sa te ia prin surpindere mereu si mereu. Si nu, eu nu am ghicit cine era ucigasul. Desi captivanta (daca aveti ceva ce trebuie neaparat facut, nu va apucati de aceasta carte, nu veti mai ajunge la acel ceva, orice ar fi el) cartea are cumva un ritm odihnitor. Reuseste sa aduca in prim plan subiecte foarte serioase ca adictia, relatiile de familie, educatia copiilor, cautarea normalitatii in cele mai vitrege conditii, deciziile pe care le luam in viata, stima de sine. Cartea construieste o imagine a unei Americi intunecate, fara speranta – opusul visului american, al decorurilor colorate din filmele americane.

„… povestea care imi placuse cel mai mult era cea a Fluierasului din Hamelin. Ma infricosase felul in care personajul aparuse de nu se stie unde pentru a-i ademeni pe copii si a-i duce departe. Ma speriase si neputinta parintilor, felul in care orasul ii lasase de izbeliste, iar ei, la randul lor, isi lasasera de izbeliste copiii.

Unde ajunsesera acei copii? ma intrebam. Cum fusese viata lor dupa ce plecasera? Le fusese frig? Le fusese dor de familiile lor?

Ma gandesc la povestea asta in fiecare zi cand sunt la munca. Imi imaginez ca drogul e Fluierasul. Imi imaginez starea de transa pe care o creaza: vad transa asta in fiecare zi la munca, vad cum ii manipuleaza pe toti, cum ii vrajeste, ii subjuga, ii momeste. Imi imaginez cum ar arata orasul Hamelin dupa ce povestea se termina, dupa ce copiii, muzica si fluierasul dispar. O aud: tacerea ingrozitoare care se asterne.”

(Am auzit recent despre o legenda care spune ca acei copii, ce l-au urmat pe Fluieras intr-o pestera, ar fi iesit din nou la suprafata pe meleagurile noastre, ei fiind inaintasii actualilor locuitori ai Sighisoarei.)

„Copii cu totii, toti plecati de langa noi. Oameni ce promiteau, oameni dependenti si de care depindeau altii, oameni care iubeau si erau iubiti, insirati unul dupa altul de-a lungul unui rau fara izvor si fara gura de varsare, un rau lung luminos al sufletelor pierdute.”

Si ceva ce am mai intalnit recent, similar, in „Sirenele”; despre tendinta trairii cu capul in nisip, in bula in care, daca ne astupam urechile, ne putem amagi ca, noua cel putin, ne este bine:

„Am incercat din rasputeri sa ignor zgomotul infundat de avertisment ce-mi rasuna, precum un clopotel, in mine. N-am vrut sa-l ascult. Voiam ca totul sa ramana asa cum era. Imi era mai teama de adevar decat de minciuna. Adevarul putea sa schimbe situatia in care ma aflam. Minciuna era statica. Minciuna insemna pace. Imi convenea sa traiesc in minciuna.”

O carte pe care, dupa ce citisem „Negustorul de carti” a aceluiasi autor, o asteptasem cu drag. Mai ales ca promitea, pe langa povesti, si ceva bun de mancat.

Cartea contine o doza destul de mare de poezie. Si dans. Si muzica.

Si urmatoarele panseuri:

„…ar fi spus acum ca pentru copii lumea este ca un aluat pe care il pot framanta. In vreme ce adultilor totul li se pare ca o paine veche.”

„Viata e ca un rau plin de tot felul de mizerii. Iar unii se incalcesc in ele.”

„… inimile pot invata sa bata corect numai cand alte inimi bat pentru ele.”

„… bucuria este singurul lucru care se dubleaza atunci cand este impartasit.”

Cu un tempo destul de lent in prima parte, reuseste sa accelereze pe final si chiar sa surprinda – pe alocuri.

Preferatele mele – Motte, o batrana catelusa soricar si Anouk, personajul copil delicios al cartii, cu al sau „babubam” (baobab) si titlurile de cantecele creatie proprie, pe care va las sa le descoperiti singuri. Cine va parcurge cartea va intelege de ce nu dau citate 🙂

Tot mai multe carti ne introduc in ultima vreme in lumea unor personaje modeste: portarese, menajere… Dupa „Eleganta ariciului”, „Apa proaspata pentru flori” si „Tot albastrul cerului”, cu ale lor portarese si celebra serie „Menajera, „Colectionara de povesti” ne face cunostinta cu trairile unei menajere din Cambridge. Si cu povestile celor din jurul sau.

„Poate ca viata nu este despre a avea o poveste? Poate ca este mai degraba despre a face ceva la care sa te poti uita inapoi cu mandrie? Ceva ce simti ca te defineste.”

„Stiu ca-ti plac povestile care arata cum, in lucrurile mici, ordinare, se pot regasi maretie, talent, bunatate si curaj.”

„Cate povesti crezi ca exista in lume? Sapte? Opt? Nu-mi aduc aminte cat de multe. Am citit candva intr-o revista ca exista un anumit numar de povesti spuse vreodata. (…) Este o poveste predictibila. S-a desfasurat in cocioabe si-n palate de-a lungul si de-a latul pamantului, de la inceputul lumii. Nu exista povesti noi…”

O carte despre ceea ce, mai ales atunci cand protagonistii nu mai sunt la varsta primilor fiori, promite un – oricat de improbabil – happy-end: un nou inceput. (De altfel Sally Page a scris, dupa „Colectionara…”si un volum numit „The Book of Beginnings”.)

„…daca ar fi cunoscut-o cand era mai tanara! Sau poate ca atunci nu ar fi functionat? Poate unele relatii infloresc pentru ca se formeaza intr-un moment si intr-un spatiu anume din viata?”

Si, din nou, despre lumea lecturilor si a legaturilor pe care acestea le pot crea intre oameni – pentru ca lecturile comune vor crea mereu conexiuni, afinitati.

„Isi da seama ca discutia despre carti le-a oferit un subiect comun – o insula pe care sa se plimbe – simtindu-se bine unul in compania celuilalt.”

„O lume in adancurile careia inotau rechini. O lume in care cantecele se umflau si formau valurele, calatorind pana departe. O lume a femeilor.”

In conditiile in care de mii de ani pamantul pe care calcam este „o lume a barbatilor”, autoarea ne spune o poveste fascinanta, surprinzatoare si bantuitoare a unei altfel de lumi.

Cartea a facut, ca sa zic asa, valuri vara aceasta. Pe langa povestea captivanta spusa de o alta autoare australiana (ma gandesc si la Kate Morton) care ne invita la o plimbare in timp si spatiu, romanul are un puternic mesaj feminist.

„…Descoperise un adevar esential. Se confruntase pentru prima oara cu lumea si cu nedreptatile acesteia, cu felul in care cartile vietii sunt din capul locului masluite doar pentru ca ea este femeie.”

„Si da, uneori lumea isi fereste privirea atunci cand se confrunta cu niste fapte incomode… Cei mai multi oameni isi doresc o viata lipsita de griji si devin nelinistiti atunci cand cineva incepe sa destrame povestile pe care ni le-am ticluit pentru noi insine ca sa ne simtim bine in pielea noastra.”

Inca o pagina urata din istoria Imperiului Britanic; femei pedepsite pentru ca indraznisera sa se apere in fata barbatilor sau incercasera sa-si hraneasca familiile, exilate, trimise la capatul lumii. Dar din cand in cand, cel putin intre aceste pagini, se face si dreptate.

„Vreau sa scriu o carte care se citeste ca si cum ai bea ciocolata calda.” declara autoarea ca si-a propus. Si da, cartea creeaza o lume plina de culori si sclipiri, cu personaje fantastice vechi (sirene, unicorni) si noi, plina de romantism si optimism.

Pe mine m-au atras ilustratia copertei (Lulu Chen) si tilul. Acum ca am terminat cartea, am ramas cu o stare de relaxare, amuzament, un personaj inedit – Caz, care este o planta care se deplaseaza, gandeste si vorbeste, citatele de mai jos si cu o oarecare nedumerire.

„Nu era vorba ca nu-i placeau oamenii. Doar ca-i placeau mai mult cartile. Ele nu faceau mofturi, nu judecau, nu batjocoreau, nu respingeau pe nimeni. Te invitau inauntru, aranjau pernele de pe canapea, iti ofereau ceai si paine prajita si-si puneau pe tava inimile fara sa se astepte sa faci ceva mai mult decat sa primesti ceea ce aveau ele de oferit.”

„Deschizand caietul, a mangaiat pagina alba, neteda si goala. Era ceva foarte frumos la un caiet lipsit de notite. Era ca si cum ar fi atins o lume intreaga de posibilitati.”

„Tatal sau ii spusese odata ca spera sa gaseasca pe cineva care s-o faca sa zambeasca. Atat. Fara focuri de artificii ca in povesti si-n balade. Nu-i dorise fiori romantici si nici apasarea nesfarsita a dorintei. Ar fi bine sa te mariti cu prietenul tau cel mai bun, i-a spus el. Toate aceste emotii puternice… te entuziasmeaza, dar, in cele din urma, se sting. Intotdeaua. E mai bine sa ai compania potrivita.

Voia ca fiica lui sa-si gaseasca pe cineva care sa-i fie alaturi, care sa rada impreuna cu ea de-a lungul anilor.”

Nedumerirea? Inca nu m-am lamurit daca este vorba despre o carte pentru copii – sa zic totusi ca nu, date fiind dimensiunile de roman si strecurarea printre sirene, inorogi , spirite ale padurii si cai-marini si a unor personaje LGBTQIA+. Adica… eu inca nu intalnisem in basme doamne care se combina intre ele si nici vreo creatura care „prefera sa nu i te adresezi folosind pronume de gen”.

Daca s-a vrut a fi o carte pentru oameni mari, atunci… da, este o carte relaxanta, plina de culoare, o pledoarie pentru reintoarcerea la bucuriile simple, la natura, la valori ca prietenia, comunitatea, empatia, curajul, asumarea. Si cea mai apropiata de lumea copilariei si povestilor clasice pe care imi amintesc sa fi citit-o – cu rezervele de mai sus :-).

„Veti devora acest roman„, ne spune de pe coperta cartii Paula Mc Lain, autoarea cunoscutei „Sotia din Paris” – la a carei coperta pare ca trimite si „Romanul Parisului” – aceleasi scaune impletite care te duc automat cu gandul la Cartierul Latin din Paris.

Daca „Sotia...” invie atmosfera din Parisul „generatiei pierdute”, „Romanul…” ii aduce in fata cititorului pe scriitorii ce frecventau Parisul anilor ’60-’80, ca si pe o serie de bucatari cunoscuti din acea perioada – autoarea fiind „la baza” critic culinar.

Apar in pagini multe localuri din Paris, multe vinuri si feluri de mancare – unele mai barbare (acei ortolani care m-au umplut de oroare si in „Apeirogon„-ul lui Colum McCann), altele ceva mai putin dar tot… (celebrul foie gras).

Totul se invarte in jurul celebrei librarii „Shakespeare and Company” din Paris – cu siguranta cea mai celebra librarie din Paris, pe care am intalnit-o si in multe alte carti cu actiunea in „orasul luminilor”.

Dar ceea ce m-a marcat cel mai mult este descoperirea amanuntelor legate de viata Victorinei Meurent, mult mai cunoscuta drept model feminin al lui Edouard Manet si al altor pictori din epoca – ea insasi, insa, pictor, expozant la celebrul Salon in mai multe randuri, inclusiv intr-un an in care lucrarile lui Manet fusesera respinse. Lumea (barbatilor) a preferat sa o pastreze insa in memoria colectiva doar ca modelul din spatele celebrelor si scandaloaselor in epoca „Olympia” si „Dejun pe iarba„. Picturile sale par sa fi sfarsit, in cea mai mare parte, pe foc – in cadrul unei scene care mi-a amintit de scena mortii celebrei Bubulina din „Zorba Grecul” – si tot ca acea scena, m-a umplut de indignare.

Este foarte trist cand dispar opere de arta – mi-a plecat din nou gandul catre Carel Fabritius, genialul autor al „Sticletelui„, ale carui cele mai multe lucrari au disparut si ele in foc, de data aceasta impreuna cu autorul lor. De fapt, cautand pe net picturile care au supravietuit ale Victorinei Meurent, am dat peste „Jup” – cumva, ceva, m-a dus cu gandul la „Sticletele„; ambele picturi mie imi provoaca o strangere de inima; si stilul pare cumva asemanator.

Si m-a mai facut sa ma gandesc la ceva cartea aceasta, cu cautarea sa de comori – la romanul „Un apartament la Paris ” de Michelle Gable, despre care am mai scris – lumea ramane in continuare plina de lucruri care asteapta sa fie descoperite.

„Numai desenele animate, basmele si felicitarile au sclipici la final.”

„Poate ca asa se intampla cand ai trecut prin multe. Ti se tocesc toate muchiile, ca la cioburile de sticla din mare. Ori asa, ori te faci tandari.”

„Viata, imi dau seama acum, e doar o lunga marsaluire pe un camp minat si nu stii niciodata la ce pas o sa sari in aer. „

„Toata realitatea, concluzionez, este un malaxor in care sperantele si visurile sunt amestecate cu teama si disperare.”

Si cu toate cele de mai sus, cartea reuseste sa-ti dea o stare de bine care se instaleaza din ce in ce mai hotarat pe masura ce dai paginile, pentru ca la final sa stoarca si niste lacrimi.

O carte de copii (si) pentru oameni mari, cu o scriere care, fara a face apel la multe descrieri, cu fraze scurte si chiar seci, cu un anumit umor, reuseste sa transmita emotii puternice. Si speranta. Multa lume o asociaza cu stilul de a scrie a lui Fredrick Bakman. Subscriu.

O carte despre cum reusim sa ne vindecam – pe noi insine si pe ceilalti.

Personajul principal al romanului, Martha Ballard, este o persoana reala – biografia sa a castigat un Premiu Pulitzer. O femeie care, la propriu si la figurat, a scris, la final de secol XVIII, istorie.

„Memoria este un lucru perfid, care se deformeaza si se suceste. Dar hartia si cerneala primesc adevarul fara emotii si il redau fara partinire. Cred ca acesta este motivul pentru care atat de putine femei sunt invatate sa citeasca si sa scrie. Numai Dumnezeu stie ce ar face ele cu puterea penei si a cernelei la dispozitia lor. Nu sunt Dumnezeu – si nici nu doresc sa fiu -, dar, find la curent cu multe din ceea ce se intampla in spatele usilor inchise din acest oras, stiu bine ce secrete ar putea fi consemnate, apoi dezvaluite mai tarziu, daca mai multe femei s-ar apuca sa scrie.”

O carte fascinanta, captivanta, in special spre final, cand cu greu ma induram sa o mai las din mana.

Apare din nou o moasa, o femeie sigura pe ea, o luptatoare, ca si Dearbhla din „Paznicul de noapte”, ca si femeile moase din „Camera secreta” a lui Emily Gunnis – de data aceasta insa, un personaj real, dar cel putin la fel de fascinant. O institutie in sine, asa cum trebuie sa fi fost in trecut aceste femei fara de care viata in comunitatile lor nu ar fi fost de conceput. Una dintre putinele meserii permise in epoca femeilor, al caror rol se dorea a fi fost doar „pe langa casa”, nascand si crescand copii, supuse sotilor lor.

Intr-o lume violenta si nesigura, in care multi barbati traiau conform principiului „Vad, vreau, iau!” iar femeile erau lipsite de putere, de credibilitate, de mijloace, de valoare, lasate la bunul plac al celor care le inchideau gura cu cinicul „oricum nu te va crede nimeni” – din pacate adevarat, Martha Ballard a reprezentat exceptia.

Cartea are si multe momente luminoase, legate in primul rand de viata membrilor familiei Ballard – si ei, personaje reale. O carte la care cred ca imi va placea sa revin candva. Si cu siguranta mi-ar placea sa mai citesc din cartile istorice ale autoarei.

Cui i-au placut „Darul Stelelor” sau „Acolo unde canta racii”, eu zic ca ii va placea mult si „Raul inghetat”.

Cartea cea mai cunoscuta a acestui autor multipremiat, ecranizata si avand si o continuare recent aparuta – „Long Island”. Cu ea am facut cunostinta cu Colm Toibin, intrat astfel pe lista autorilor mei preferati.

„Aici era un nimeni. Nu doar pentru ca nu avea niciun prieten sau familie: era mai degraba ca o fantoma in camera asta, pe strazi in drum spre serviciu, in raionul de la magazin. Nimic nu avea sens… Aici nimic nu era parte din ea.”

Tema emigrarii – una care a marcat poporul irlandez. Cartea poate parea previzibila pana la un punct dar reuseste sa te surprinda, sa iti induca o stare de tensiune, pe langa atmosfera cel mai adesea dureroasa – durerea dezradacinarii, a pierderii cuiva iubit, teama de singuratate, sacrificiul.

Lucrurile par sa capete un sens incetul cu incetul, par a se aseza in matca lor. Pana cand totul este pus sub semnul intrebarii, ceea ce parea strain devine (din nou) familiar, ceea ce reprezenta viata de zi cu zi isi pierde importanta.

Oare exista mereu o cale de intoarcere? Si daca da, incotro?