„Veti devora acest roman„, ne spune de pe coperta cartii Paula Mc Lain, autoarea cunoscutei „Sotia din Paris” – la a carei coperta pare ca trimite si „Romanul Parisului” – aceleasi scaune impletite care te duc automat cu gandul la Cartierul Latin din Paris.

Daca „Sotia...” invie atmosfera din Parisul „generatiei pierdute”, „Romanul…” ii aduce in fata cititorului pe scriitorii ce frecventau Parisul anilor ’60-’80, ca si pe o serie de bucatari cunoscuti din acea perioada – autoarea fiind „la baza” critic culinar.

Apar in pagini multe localuri din Paris, multe vinuri si feluri de mancare – unele mai barbare (acei ortolani care m-au umplut de oroare si in „Apeirogon„-ul lui Colum McCann), altele ceva mai putin dar tot… (celebrul foie gras).

Totul se invarte in jurul celebrei librarii „Shakespeare and Company” din Paris – cu siguranta cea mai celebra librarie din Paris, pe care am intalnit-o si in multe alte carti cu actiunea in „orasul luminilor”.

Dar ceea ce m-a marcat cel mai mult este descoperirea amanuntelor legate de viata Victorinei Meurent, mult mai cunoscuta drept model feminin al lui Edouard Manet si al altor pictori din epoca – ea insasi, insa, pictor, expozant la celebrul Salon in mai multe randuri, inclusiv intr-un an in care lucrarile lui Manet fusesera respinse. Lumea (barbatilor) a preferat sa o pastreze insa in memoria colectiva doar ca modelul din spatele celebrelor si scandaloaselor in epoca „Olympia” si „Dejun pe iarba„. Picturile sale par sa fi sfarsit, in cea mai mare parte, pe foc – in cadrul unei scene care mi-a amintit de scena mortii celebrei Bubulina din „Zorba Grecul” – si tot ca acea scena, m-a umplut de indignare.

Este foarte trist cand dispar opere de arta – mi-a plecat din nou gandul catre Carel Fabritius, genialul autor al „Sticletelui„, ale carui cele mai multe lucrari au disparut si ele in foc, de data aceasta impreuna cu autorul lor. De fapt, cautand pe net picturile care au supravietuit ale Victorinei Meurent, am dat peste „Jup” – cumva, ceva, m-a dus cu gandul la „Sticletele„; ambele picturi mie imi provoaca o strangere de inima; si stilul pare cumva asemanator.

Si m-a mai facut sa ma gandesc la ceva cartea aceasta, cu cautarea sa de comori – la romanul „Un apartament la Paris ” de Michelle Gable, despre care am mai scris – lumea ramane in continuare plina de lucruri care asteapta sa fie descoperite.