O carte mult mai luminoasa decat „Pisica si orasul” a aceluiasi autor, in care am regasit in mult mai mare masura imaginea traditionala a Japoniei: cu festivaluri, kimonouri, apropierea de natura… Daca „Pisica si orasul” mi s-a parut cumva intoarsa spre trecut, „Patru anotimpuri in Japonia ” isi atinteste privirile spre viitor – fata de batranul cersetor din „Pisica…” avem aici un erou principal abia iesit de pe bancile liceului, la inceput de drum.
Nu mai avem componenta fantastica din „Pisica si orasul” dar o regasim pe traducatoarea Flo, careia autorul pare sa i se substituie, avem si fotografii din Onomichi si mai ales ilustratiile superbe ale lui Rohan Daniel Eason, cel care, mi-am dat acum seama, a ilustrat si „Ceea ce cauti se afla in biblioteca”.
„Cateodata e periculos sa-ti atingi visurile. (…) Ce faci dupa ce ti-ai indeplinit cel mai mare vis? Ce urmeaza? (…) dupa ce-ti indeplinesti un vis, iti faci altul… poate…” (si ne intoarcem – a cata oara – la vanzatorul de ceai din „Alchimistul”…)
O carte, cred, in primul rand despre greseli in relatia parinti-copii/ bunici-copii, despre implicare – prea multa mai degraba decat prea putina, despre devenire, despre alegerea drumului in viata, despre asteptari si presiuni.
„Vreti privelistea, dar nu sunteti dispusi sa faceti efortul.”
Avem in permanenta contrastul dintre viata in metropolele japoneze (Tokyo, Hiroshima) si viata pastorala ai putea zice intr-un orasel de provincie de la malul marii – Onomichi. (Autorul nu pare in continuare fericit in relatia cu capitala nippona: „Aici era Tokyo. Real, rece, impersonal.”)
Pe langa frumusetea desenelor mentionate, din care mi-am permis sa reproduc unul, avem in carte si frumusetea unui haiku ce da numele „cartii din carte””: Sunetul apei.
„Vechiul iaz/ O broasca sare/ Sunetul apei.”
„Uneori, ceea ce nu se spune e la fel de important ca ceea ce se spune. (…) ultimul vers – Sunetul apei – iti aduce in minte undele si valurile mici din iazul tacut si felul in care acel sunet – sau acea imagine – nu dureaza decat cateva secunde. Si valurelele se vor stinge pana la urma. (…) Asa ca noi toti.”
O carte care ajunge sa te captiveze si in acelasi timp sa te relaxeze, cu desele sale incursiuni in natura, rutina linistita a fiecarei zi, bucuria festivalurilor care ii aduc laolalta pe oamenii care, in localitatea micuta, par a fi cu totii prieteni – festivalul florilor de cires, al majoratului, al focurilor de artificii, al frunzelor rosii… Si cu acea stare de bine pe care ti-o da orice carte unde, incet-incet, lucrurile par sa-si gasesca locul iar fiecare dintre eroi calea.