O carte care, ironic, pomeneste in titlu despre bucurie, dar de fapt Gladness, titlul original fiind „The Emperor of Gladness”, este doar fostul nume al localitatii in care se desfasoara actiunea cartii. Iar partea cu imparatul… uff… e partea cea mai rea din carte, daca te gandesti la „porcii imperiali” cu care se si incheie romanul. Sau poate ca se refera la citatul din Hamlet cu care incepe cartea: „… viermele e adevaratul imparat.”

O scriere care nu iti creeaza o stare de bine si nici nu se pune problema sa te ajute sa evadezi, pentru ca… nimeni nu si-ar dori o evadare in viata protagonistilor cartii; nici macar o vizita de cateva minute.

„Oamenii acestia, legati doar de truda lor intr-o bucatarie minuscula care nu fusese niciodata o bucatarie adevarata, platiti putin peste salariul minim, care-si recunosteau unul altuia prezenta cu ajutorul memoriei muschilor, forma corpului celuilalt ramanandu-le gravata in minte dupa ore si ore de manevre de ocolire pe langa tejghelele inguste si prin camarutele inghesuite ale unui local fast-food proiectat de un arhitect corporatist, astfel incat ajungeau sa cunoasca tusetele si oftaturile celorlalti mai bine decat pe ale rudelor si celor dragi. Ei, care nu-si datorau unii altora decat timp, orele muncite cot la cot in fiecare tura, doar-doar reuseau sa termine la timp…”

Da, este vorba de viata lucratorilor dintr-un fast food american; dar, desi autorul a publicat intai poezii si deci cartea este scrisa de o maniera foarte poetica, nu te va lasa cu acea senzatie de calm si contemplare ca scrierile despre vietile altor personaje umile ale societatii: portarese cum sunt cele din „Eleganta ariciului” sau „Tot albastrul cerului” sau lucratorii sezonieri din „Un soi de fericire”. Nu. (E drept, cartile mentionate sunt scrise de autoare femei; si europence. Ar putea fi ceva aici.)

Cartea m-a dus mai degraba cu gandul la „Un rau lung si luminos” a lui Liz Moore – autoare americana. Pentru ca in „Imparatul…” viata de zi cu zi este „condimentata”si cu dependenta de droguri. Plus dementa, sentimentul de dezradacinare al imigrantilor, moartea celor dragi, inchisoarea si, ca sa fie totul cu varf, munca intr-un abator.

Asa incat nu aveai cum sa te astepti la un happy-end sau un mesaj optimist. Oricat de genial ar fi fost autorul. Si chiar este.

Desi… unele happy-end-uri tot apar la un moment dat in carte. Pentru ca da, multi dintre protagonisti au nazuinte. Asa cum apare in „Pamant american”: „Si de partea aceasta exista visuri.” Si poate, de fapt, cel mai optimist mesaj este insasi biografia autorului, pe care nu-l poti condamna pentru ca a ales sa scrie despre toate cele de mai sus. Pentru ca Ocean Vuong, autor cu origini vietnameze ca si unii dintre eroii cartii, a fost, inainte de a cunoaste succesul, angajat la fast-food. Si a fost si voluntar intr-un azil de batrani. Deci cartea este cel putin partial autobiografica. Si iti aduce inaintea ochilor vietile unor oameni la care poate ca refuzam in mod deliberat sa ne gandim. Mai ales ca astazi avem si noi imigranti in servicii. Care e viata lor aici? Care a fost inainte de a veni aici? …

„Ce straniu sa simti ceva atat de aproape de mila, orice-ar fi mila, si inca mai straniu ca o gasise tocmai in locul acesta, la capatul unei strazi distruse, pe maul unui rau toxic. Ca, inconjurat de gunoaie puse la pastrare, avea sa se apropie cel mai mult de tot ce-si dorise vreodata sa fie: o constiinta care sta sub un bec si isi trece zilele citind, la caldura, singur, singur si totusi fiul cuiva.”

„Spune-mi, ce ai de gand sa faci cu unica ta viata libera si pretioasa?” Citatul acesta sigur l-am mai intalnit intr-o carte. Si incercand sa descopar unde, am dat o cautare pe net. Dandu-l peste cap pe bietul AI, care a considerat ca il intreb pe „el”ce face cu viata „lui”si a si sarit sa-mi dea recomandari despre „moduri prin care poți aduce mai mult sens, claritate și bucurie în rutina ta”. Offf…

Cum spuneam, scrierea este foarte poetica: „Doar primavara… gravitatia functioneaza invers, polenul papadiilor plueste valuri-valuri, florile se inalta cat pot de mult din pamant, atrase parca de pofta brusca a cerului de a le avea pe toate, sub stralucirea translucida a luminii de aprilie. La vederea acestui spectacol, Hai s-a simtit miscat de o recunostinta nestapanita, insuportabila.”

„Dupa ce moare cineva, te transformi brusc intr-o cutie pentru acel om… plina cu lucruri pe care nu le-a vazut nimeni, si continui sa traiesti, cu mintea un cosciug in care pastrezi vii amintirile mortilor. Dar ce faci cu o astfel de cutie? Unde o lasi jos?”

Daca as recomanda aceasta lectura? Depinde ce cauta fiecare in lectura. Sa se relaxeze, sa evadeze? Atunci, zic eu, nu… Sa vina in contact cu geniul? Atunci, da. Este genul de carte, dupa mine, care te rascoleste si ramane sa te batuie. Eu, ca atunci cand ai o rana si nu te poti abtine sa o zgandari, voi citi si „Pe pamant suntem stralucitori o clipa”.

„Suntem o specie de molai. Daca stai de vorba cu oricine mai mult de jumatate de ora, iti dai seama ca totul e o prefacatorie, ca sa nu se faca bucati. De la gardieni de penitenciar la profesori, manageri, psihiatri, chiar si tati , oricine… Oamenii doar afiseaza putere. Se poarta ca si cum ar avea un scop, o misiune, iar viata lor va fi incununata la sfarsit de o teza grandioasa despre cine sunt ei. (…) Le e teama ca o sa se uite cineva la ei urat si o sa-i critice. Ca cineva o sa vada prin armura lor falsa de doi bani cu care si-au irosit toata viata. (…) Toti vrem o poveste care sa ne faca viata mai suportabila, ca sa traim cat mai mult si sa muncim pe branci, apoi sa sfarsim in pamant… „