S-a intamplat sa dau in ultima vreme peste doua carti despre care pot spune ca sunt (si) despre albine.
Cea mai recent citita a fost „The Bee Keepers’s Daughter” de Santa Montefiore, pe care nu stiu de ce ai nostri au tradus-o in mod pompos si in acelasi timp insipid „Vremea dragostei si a razboiului” – noroc cu coperta, care mi s-a parut foarte atragatoare. Ce-o fi fost rau cu „Fiica crescatorului de albine”? („Fiica apicultorului” suna totusi un pic cam tehnic.)
Acesta este genul de carte care spune o poveste frumoasa in niste decoruri de basm – pe de o parte zona rurala a Angliei, pe de alta parte un orasel de pe o insula din State copiat, dupa spusele autoarei, dupa orasul Nantucket – de care auzisem vag, iar cand m-am dus sa caut imagini pe net am dat peste minunatiile pe care le inserez aici – exact cum sunt descrise in carte: case cu fatade de sindrila (chiar ma intrebam, citind, cum or fi alea, la noi sindrila punandu-se pe casa?), dune, multe flori. Repet, ca sa nu fie probleme cu drepturile de autor – fotografiile sunt de pe net, neam de neamul meu necalcand din pacate prin partile respective.
Deci daca vreti o carte care sa va dea o stare de bine, mai ales intr-o zi deprimanta, go for it! Mie mi-a placut tocmai de ajuns ca sa-mi amintesc ca mai am o carte a aceleiasi autoare, „Primavara in Toscana” (in engleza „The Tempation of Gracie” – mda, suna a carte cumparata de la chioscul de ziare, dar… trebuie sa le citeasca cineva si pe astea, nu?), deci iarasi locatii de poveste, romantism etc – m-am apucat de ea.
Ce uneste cele doua carti este o fraza din prima carte mentionata mai sus, care spune ca daca albinele ar pieri, omenirea le-ar urma soarta in mai putin de 4 ani.
Si asa ajungem la „Istoria albinelor” a norvegiencei Maja Lunde. Care nu va va da o stare de bine. Deloc. Este o carte care te pune pe ganduri, te sperie, si ce e mai trist e ca… pe buna dreptate. Nu vreau sa dau spoiler asa ca nu voi spune mai mult, doar cateva cuvinte: Sindromul colapsului albinelor CCD. Actiunea oscileaza continuu intre trei epoci: 1852, 2007, 2098, legate intre ele in feluri care va vor fi elucidate parcurgand cartea.
Limbajul este unul viguros, aici nu mai avem apusuri colorate, parfum de flori si frunze purtate de vant. Cumva stilul aproape dur pe mine m-a dus cu gandul la Marin Preda.
Convingerea cu care ramai este ca noi, ca rasa, dansam frenetic si nechibzuit la capatul unui fir care se tot subtiaza, cu o sabie a lui Damocles deasupra capetelor, pe care ne facem ca nu o vedem. (Imaginile unei Chine de sfarsit de secol XXI ma bantuie inca.) Pe undeva mi-e groaza sa citesc urmatoarea carte a autoarei aparuta la noi, „Istoria apelor”, pe de alta parte de-abia astept. Sunt hotarata oricum sa o citesc; putine carti m-au impresionat in ultima vreme precum „Istoria albinelor”, putine mi s-au parut atat de puternice ca stil, ca mesaj: nu doar despre soarta omenirii ci si despre rolul educatiei si despre locul in societate al femeilor.
Si daca-i permiteti feministei din mine sa scoata capul, mai jos doua fragmente din carte, la distanta de peste doua secole – de parca nu ar fi trecut nicio zi, insa:
„Ascultam cum rasfoia (Charlotte) paginile, citea repede, si fosnetul usor al muselinei cand isi schimba pozitia. Era legata de carti, desigur, asa cum eu eram legat de pat, desi o ducea capul sa stie ca era doar o pierdere de vreme. Invatatura din carti se irosea cu ea, caci oricum nu avea la ce s-o foloseasca, pentru simplul fapt ca era fata, si nu baiat.” William, 1852
„Datorita cunoasterii, posedam o bogatie pe care ceilalti copii n-o aveau. {..} Existau scoli in alte colturi ale tarii la o zi distanta, care m-ar fi primit de la cincisprezece ani, cand ar fi trebuit sa incep sa lucrez la camp. {…} Am vorbit cu parintii mei, fara sa ajung la vreun rezultat pentru ca se temeau si ma vedeau ca pe o straina pe care n-o intelegeau si nici macar n-o placeau. Directoarea a incercat si ea sa vorbeasca cu ei, fara sa aflu vreodata ce le-a spus, dar n-a folosit la nimic altceva decat ca parintii mei au devenit si mai de neinduplecat. Nu aveau bani si nici nu-si propuneau sa faca economii. […]Eu eram cea care trebuia sa cedez, considerau ei, sa ma linistesc, sa termin cu „visurile desarte”, dar n-am reusit. Pentru ca asa eram eu. Si asa aveam sa fiu mereu.” Tao, 2098
Si ca veni vorba: desi persoana cea mai lovita de soarta dintre cei trei protagonisti este singura femeie, ei bine, cei care trec prin momente in care sunt tentati sa „plece steagul” – de altfel prin metode foarte bio, as zice, sunt ei, barbatii.
Fragmentul de mai jos nu e din vreuna din carti – e dintr-o povestioara care a circulat pe net, dar care mi s-a parut a-si gasi frumos locul aici:
„Nu are atât de mare importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevarul pe care îl găsești în paginile lor…curăță mintea ta și spiritul tău și te fac sa devii alt om: unul mai bun.
Acesta este rostul cititului .
Aceasta este arta lecturii.”