„Mai bine sa calatoresti plin de speranta decat sa ajungi” – cu acest proverb japonez debuteaza volumul „Wabi-Sabi” al lui Francesc Miralles. Nu au trecut „decat” sapte ani de cand, scriind despre romanul „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici”, al carui coautor este Miralles, imi propuneam sa citesc si aceasta scriere a sa. I s-au adaugat si „Iubire cu i mic” si „Biblioteca de pe luna”.

Afirmatii in spiritul celei de mai sus, gen „conteaza mai degraba calatoria decat destinatia” am tot intalnit; si ajung sa ma gandesc mereu la acel vanzator de ceai din „Alchimistul”lui Coelho, refuzandu-si pana si calatoria in sine, ramanand doar la speranta si vis.

„Wabi-Sabi” este in fapt o continuare la „Iubire cu i mic”. Si daca in „Wabi-Sabi” autorul afirma ca „… am inteles ca nu singuratatea, ci ceilalti reprezinta calea cunoasterii de sine. (…) Cel mai greu, arta suprema, e sa intretii relatii cu cineva diferit de tine, caci abilitatea noastra in acest domeniu ne da adevarata masura ca fiinte umane”

in „Iubire cu i mic” mi-au retinut atentia cele de mai jos:

„Pentru prima data intelegeam ca valoarea noastra se masoara mai ales dupa binele pe care-l facem altora.”

Acum… daca stai sa te gandesti putin, cele doua afirmatii nu se resping una pe cealalta, ba chiar se si suprapun cumva, amandoua vorbind despre relationarea cu cei din jur – singuratatea fiind una dintre temele acestor scrieri cu, mi s-a parut mie, un caracter autobiografic destul de prezent.

Ce mi-a placut insa mult este urmatorul poem, „Satisfactii”, prezent in paginile „Iubirii cu i mic” – si care nu-i apartine lui Miralles, ci lui Brecht

„Prima privire aruncata pe geam cand te trezesti,

cartea veche regasita,

chipuri entuziaste,

zapada, schimbarea anotimpurilor,

ziarul,

cainele,

dialectica,

dusul, inotul,

muzica veche,

pantofi comozi,

sa intelegi,

muzica noua,

sa scrii, sa plantezi,

sa calatoresti,

sa canti,

sa fii amabil.”

Si cu ultimul vers inchidem cercul si ne intoarcem cumva la cele doua citate de mai sus, zic.