„Parintii ar trebui sa-i invete pe copiii lor sa urmareasca pasiuni, nu planuri… Pasiunile iti pot darui si un pic de fericire din cand in cand, planurile niciodata. Dimpotriva, ti-o alunga. Pentru ca te fac sa-ti muti obiectivul mereu mai departe.”

Nu puteam lasa nementionata cea de a patra carte a lui Lorenzo Marone tradusa la noi. Una parca mai luminoasa decat altele, pentru ca aici vorbim despre copilarie, despre familie, despre viata cu bucuriile ei mici, poate chiar atat de mici incat nu ar trebui sa se numeasca neaparat bucurii – despre rutina, dar rutina aceea buna, care-ti da liniste si siguranta.

„Cu totii ne dorim o viata plina de mari aventuri, iubiri imposibile, visuri de urmarit si idei pe care sa le punem in valoare. Cu totii murim de nerabdarea de a ne azvarli cu bratele deschise in lume, pentru a ne demonstra capacitatile, pentru a spune ca valoram ceva, pentru a atrage atentia celorlalti si a gasi un sens acestui lucru imens, si totusi atat de mic, pe care-l numim viata. Seara insa, cu totii ne intoarcem acasa si ne asezam comod pe divan, asteptand ca cineva sa-si vare picioarele reci sub noi sau sa ne spuna ca e gata cina. Nu le-as numi simple obisnuinte, ci doar o maniera de a face bolta de deasupra noastra mai putin impunatoare, ca sa simtim ca avem un loc unde sunt suficiente micile noastre gesturi cotidiene pentru a face ca lucrurile sa functioneze.

Sa fii rutinier nu e chiar atat de rau.

Copiii sunt rutinieri. Si cainii.

Cele mai bune fiinte din lume.”

De mirare ca acesta este unul dintre citatele mele preferate? Mai ales finalul ? 🙂

„Casele au nevoie de copii si de caini ca sa nu imbatraneasca.”

„… exact in fata micilor forme de viata nestiutoare mi se pare ca simt ecoul vocii Sale, in privirea blanda a unui caine, ca si in traiectoria bizara a unui licurici.”

„… suntem cu totii incontinuu in cautarea cuiva care sa ne insoteasca de-a lungul drumului, impinsi de la spate de dorinta de a gasi iubirea eterna, fie ea a unui fiu, a unui tovaras de viata sau a unei mame, si nici macar nu ne dam seama ca uneori e suficient un prieten care te asteapta cu masa pusa si cu un mesaj pe usa de la intrare, sau ochii umezi ai cainelui tau, care te priveste fara vreun motiv anume.

N-as vorbi de dragoste, un cuvant tocit, as vorbi mai degraba de „atentii”.

Ceea ce ne lipseste, ceea ce poate sa ne faca sa ne simtim mai bine, se gaseste in acest mic cuvant pe care un caine il cunoaste mai bine decat noi: atentii.”

„Avem nevoie sa pastram putin din traseul copilariei noastre, chiar si numai o amintire care sa ne ajute sa transformam realitatea in ceva mai romantic si mai colorat. Unii, din cand in cand, reusesc, multi altii nici nu incearca. Numai foarte putini isi fac din asta un tel in viata: sunt visatorii, cei carora lumea le spune nebuni.”

„Nu credeam ca in copilaria altora se poate regasi o bucatica dintr-a ta si ca o camera impodobita ar putea sa-mi transmita aceeasi senzatie de siguranta pe care o aveam atunci cand eram mica si stateam in pat sa citesc, cu veioza aprinsa si zgomotul televizorului care se strecura pe sub usa, din salon.

Poate de-asta, la un moment dat, apar copiii: pentru ca sa le impodobesti camera cu atatea animalute caraghioase te ajuta sa uiti pentru o clipa, doar pentru o clipa, ca timpul jocurilor s-a sfarsit deja.”

„Daca pustiul asta ar fi cu adevarat fiul meu, acum as fi extrem de multumita sa-i vad ochii fericiti, in care straluceste o lumina orbitoare, o sclipire de incredere in viata, in viitor si mai ales in el insusi.

Lumina aceea e singurul mare dar pe care poate si trebuie sa ni-l faca un parinte.

Tot restul e fara importanta.”

„…ei, copiii, simt tot si isi dau seama de tot, de un cuvant nelalocul lui, de o intonatie gresita, de un gest nesocotit. Retin si pastreaza micul necaz deseori fara ca sa-si dea seama, ramanand muti, astfel incat necazul se adauga altora, si, cu timpul, contribuie la formarea unui soi de ghem de dezamagiri pe care adultii il numesc maturizare.”

„… as fi intrebat bucuros daca el are habar unde ajung toate vietile care s-ar fi putut naste din iubirile netraite, din intalnirile astea atat de scurte.

Daca exista undeva un loc magic, locuit de povesti niciodata incepute.”

„Familiile speciale nu exista, Kevin.

Exista persoane speciale.

Cu un pic de noroc, uneori poti intalni una.

Si e deja mult.”

„… daca ma enerveaza ceva la genul masculin e ca-si aroga dreptul de a sti ce e bine si ce nu e bine pentru o femeie…”

„… de atunci ma saluta cu respect, probabil pentru ca ma considera o femeie adevarata. Daca prin femeie adevarata se intelege una care nu accepta sa fie calcata pe batatura si lupta pentru ea si pentru cei dragi ei, atunci da, sunt o femeie adevarata.”

Cartea aceasta a avut pe timpul pandemiei o mini continuare in format electronic, scrisa in scop caritabil de catre autor, care a dorit sa-si aduca astfel contributia la strangerea de fonduri pentru un spital din Napoli. M-am bucurat sa am in sfarsit acces la ea zilele acestea.

„La primavera torna sempre”/ „Primavara revine intotdeauna” – Primavara fiind si numele randunicii din „Maine poate…”. Impresionanta reintoarcerea prin paginile sale la acele timpuri stranii si dureroase.

Din nou despre viata cotidiana, despre micile acte care o compun, repetandu-se zi de zi, despre o normalitate la care atunci nu mai speram.

„Ma intorc pe urma pasilor mei, cele mai multe obloane sunt tacute, cateodata mai trece cate un scuter, dar nimeni nu pare sa se mai grabeasca asa ca altadata. Din apartamentele de sus se aude cate o melodie, din cele de jos telejurnalul, cateodata briza aduce cu sine mireasma de ragu, care cine stie de unde s-a pornit si care ma duce cu gandul la duminicile copilariei mele.”

Cartea debuteaza cu poezia „Primavara” a lui Luca Carboni. Incercam aici o traducere – noroc ca e cu rima alba:

„Lasa in seama altora proiectele prea lungi

imbogateste timpul tau si nu cerca

mai mult decat painea cea de toate zilele

lasa-te purtat de viata

si nu dispera nicicand.”

Si vorbind de painea cotidiana, din carte am aflat despre existenta a doua retete pe care chiar imi propun sa le incerc: scarpariello (un fel de mancarea cizmarului) si o pizza ciudata, specifica zonei, de care chiar nu auzisem: pizza di scarole – cu andive, stafide, ansoa, capere si masline… Ciudata, nu? Dar atata vreme cat tarta cu care am cel mai mare succes este cu praz si pere, combinatie la auzul careia multi fac ochii mari…

„… e nevoie de un sat intreg ca sa cresti un copil.” Suna curios ca asta sa fie primul lucru care iti vine in minte cand te uiti in urma la romanul politist de-abia terminat, dar da. Mi-a amintit de o fraza din „Brutaria cu povesti”, si ea despre parenting: „… inimile pot invata sa bata corect numai cand alte inimi bat pentru ele.”

Pentru ca pe langa subiectul mai mult decat sumbru, cartea are darul, neasteptat pentru un roman politist, de a-ti incalzi sufletul. Iti aduce multe imagini luminoase, personaje puternice foarte bine conturate si cu o prezenta invioratoare, scene pline de caldura. Mi-ar fi placut sa ajung vreodata in Monta Clare, daca acest orasel ar fi existat.

O adevarata Odisee care te va purta pe teritoriul Statelor Unite vreme de cateva zeci de ani. Cu multe momente de suspans, revelatii, incertitudine, surprize. Si, cu a sa miere violet, mi-a amintit si de „Viata secreta a albinelor” a lui Sue Monk Kidd:

„Exista un loc unde albinele fac miere mov. (…) Campiile litorale din Carolina de Nord. Dealurile nisipoase. Nu stie nimeni de ce. Dar e mov adevarat. Straluceste. E o dovada, Patch. Exista lucruri magice care te asteapta doar pe tine.”

O carte despre copilarie, despre adolescenta, despre crestere si devenire, despre persoane dragi, despre frumosul care reuseste sa-si gasesca o cale in lume. Chiar si intr-o lume violenta.

„… inzestrarea pentru fictiune estompa o realitate prea dura.”

„La zece ani si-a dat seama ca oamenii se nasteau intregi si ca lucrurile rele jupuiau straturi de pe persoana care fusesesi candva, subtiind compasiunea, empatia si capacitatea de a construi un viitor. La 13 ani stia ca straturile astea pot fi refacute uneori, cand te iubesc oamenii. Cand iubesti.”

Despre dragoste, bunatate, credinta, despre greseli.

„E nevoie de multa putere sa fii cumsecade.”

„- Daca ai vreodata ocazia sa faci pe cineva sa zambeasca sau si mai bine, sa faci pe cineva sa rada, atunci profita! de fiecare data, fara exceptie…

– Si daca e pe socoteala ta?

– Mai ales atunci.”

„Dumnezeu e prima strigare si ultima sansa, de la botez pana pe patul de moarte. Intre ele ne e testata credinta. Banalitatea. Oricine poate sa cada in genunchi cand are o criza, dar s-o faci cand totul e stabil…”

„Daca inveti atunci cand gresesti, poti savura datile cand nu gresesti.”

„Greselile sunt devieri care-ti aduc aminte care-i calea cea dreapta.”

Si, poate neasteptat la un roman politist, despre lectura.

„Cel mai rapid mod de a scapa de ignoranta e sa citesti o carte. O jupoaie cu fiecare pagina pe care o dai, lasa sa intre cunoasterea.”

„Eu citesc cand am perioade grele. Te pierzi o vreme, toti avem nevoie de asta din cand in cand. (…) Cititul nu e un privilegiu… Cred ca toti avem dreptul sa ne lasam in urma problemele si sa evadam in alta lume, fie si numai prin cuvantul scris.”

Despre revederi sperate, de cealalta parte a curcubeului.

” – Mi-e dor de Norma, a spus Charlotte.

– Se zice ca devine mai usor, dar asta doar pentru ca in fiecare zi ne apropiem un pic mai mult de momentul cand o sa-i revedem.”

Cartea este de nota 17 – nu, nu e o eroare. Raman in primul rand cu „eroii sunt intotdeauna barbati”… Si cu afirmatia ca, in timp ce femeile vor cumpara si citi carti scrise de barbati, este foarte putin probabil ca barbatii sa cumpere si sa citeasca carti scrise de femei.

Minutios documentata (circa o treime din numarul paginilor o reprezinta bibliografia), trebuie sa te concentrezi serios asupra ei. Nu e genul de lectura inainte de culcare, pentru ca, daca esti femeie, te va agita, indigna, ingrozi.

Abordarea este foarte complexa, acoperind multe aspecte ale vietii, de la cea de zi cu zi pana la viata politica, cercetarea medicala si dezastre.

Un subiect caruia i se acorda o mare atentie este manipularea datelor intr-o lume conceputa pentru barbati – cu atat mai periculoasa in conditiile in care creste implicarea in viata umana a inteligentei artificiale.

… cuvantul „oameni” tinde sa fie interpretat ca denumind barbati. Si, in orice caz, desi exista dovezi ca femeile pot accepta intr-o anumita masura barbatii ca modele, barbatii nu vor face acelasi lucru pentru femei. Femeile vor cumpara carti scrise de si despre barbati, dar barbatii nu vor cumpara carti scrise de si despre femei (sau cel putin nu multi dintre ei).

.. o femeie nici nu trebuie sa moara pentru a fi uitata – sau pentru ca munca ei sa fie sortita lacunei de date de gen si atribuita unui barbat.

O carte despre mitul universalitatii masculine:

Femeile realizeaza 75% din munca de ingrijire neremunerata a lumii si acest fapt afecteaza nevoile lor de deplasare. Cand urbanistii nu tin cont de gen, spatiile publice devin spatii masculine in mod implicit. …Femeile au un drept egal la resursele publice.

Un studiu australian a descoperit ca timpul dedicat treburilor casnice este cel mai echilibrat din perspectiva genului pentru barbatii si femeile necasatorite; cand femeile incep sa coabiteze cu barbatii, „timpul dedicat treburilor casnice creste in vreme ce pentru barbati scade, indiferent de statutul lor profesional”

Locul de munca traditional este adaptat vietii unui angajat mitic negrevat de sarcini. El – si implicit este un el – nu trebuie sa se preocupe de ingrijirea copiilor si a rudelor in varsta, de gatit, de curatenie, de programarile la medic si de cumparaturi, genunchi zgariati, batausi si teme pentru acasa, baie si culcare, si luatul de la capat a doua zi. Viata sa este impartita simplu si usor in doua parti: munca si timpul liber.

Amenintarile provin dintr-un loc al fricii. De fapt, o teama determinata de decalajul-de-date-de-gen: unii barbati, care au crescut intr-o cultura saturata de voci si chipuri masculine, se tem de ceea ce percep ca fiind tentativa femeilor de a acapara puterea si spatiul public, care le apartin de drept. Aceasta teama nu se va risipi pana ce nu vom completa acel decalaj de date culturale de gen si, in consecinta, barbatii nu vor mai creste percepand sfera publica drept domeniul lor de drept.

Trebuie sa abordam urgent clivajele de date de gen in ceea ce priveste asistenta postdezastru, deoarece nu exista indoiala ca lumea devine mai periculoasa in urma schimbarilor climatice. Potrivit Organizatiei Meteorologice Mondiale, lumea este de aproape cinci ori mai periculoasa decat in urma cu 40 de ani: intre 2000 si 2010 au avut loc 4396 de dezastre naturale provocate de inundatii, furtuni, secete si valuri de caldura, comparativ cu 743 de dezastre naturale din anii 1970. Ingrijorator?

Un alt, din pacate (doar) mit: mitul meritocratiei – Orchestra Filarmonicii din Philadelphia nu a avut in componenta sa femei in cea mai mare parte a secolului XX. … Astfel incat a fost ceva remarcabil cand proportia de femei in aceasta orchestra a crescut statistic de la 0% la 10% in zece ani. Acel ceva au fost auditiile in orb.

De prea multa vreme am clasificat femeile ca pe o deviere de la umanitatea standard si de aceea au picat in capcana de a deveni fara identitate.

Dovezile potrivit carora femeile sunt lasate deoparte de comunitatea medicala sunt coplesitoare. Corpul, simptomele si bolile care afecteaza jumatate din populatia lumii sunt respinse, tagaduite si ignorate. Si totul este rezultatul decalajului de date combinat cu credinta inca larg raspandita, in fata tuturor dovezilor pe care le avem, ca barbatii sunt fiintele umane standard.

Analiza unor date cantitative recente a descoperit „dovezi convingatoare” ca tarile in care femeile sunt tinute in afara pozitiilor de putere si tratate ca cetateni de rangul doi sunt mai putin susceptibile sa fie pasnice.

Nu dezastrul te omoara: In prabusirea ordinii sociale care urmeaza dupa razboi, femeile sunt mai grav afectate decat barbatii. Nivelurile violului si ale violentei domestice raman extrem de ridicate in asa-numitele contexte postconflict, „pe masura ce luptatorii demobilizati pregatiti sa foloseasca forta se confrunta acasa cu roluri de gen transformate sau cu frustarile somajului.”… Eliminarea decalajelor privind datele de gen nu va rezolva in mod magic toate problemele cu care se confrunta femeile… Pentru aceasta ar fi nevoie de o restructurare masiva a societatii si de incetarea violentei masculine.

O carte despre „un om frumos care face totul ca sa para urat.” O carte despre viata, despre fericire, despre trecerea timpului, despre aspiratii. O carte frumoasa despre multe teme triste, apasatoare.

E cartea care mi-a facut cunostinta cu Lorenzo Marone, pe care am mai pomenit-o si despre care am stiut ca merita propria ei postare. Pentru ca uite numai cate citate, zic eu, memorabile.

„… pana la o anumita varsta am dus o existenta destul de „normala”, fara emotii deosebite. Problema e ca atunci cand te apropii de sfarsit, incep sa te viziteze noaptea multe glascioare iritante care susotesc insistent: Hai, misca-te, nu lancezi in casa, fa ceva nebunesc, incearca sa gasesti un remediu pentru toate lucrurile „nefacute” din mizerabila ta viata. (…) Nu-i deloc simplu sa recuperezi timpul pierdut, in cativa ani trebuie sa corectezi o existenta. Aproape imposibil. Ciudat, cand incepi sa intelegi cum stau lucrurile suna gongul…”

„Se stie, un lucru de care te bucuri, indiferent daca este o masina, o casa, un serviciu, sau chiar o femeie, se consuma ca o lumanare. Nu ne vom obisnui insa niciodata cu ceva ce nu avem. „

„… daca doresti ceva, asteptarea se transforma in speranta si face ca timpul sa fie demn de trait.”

„Credem ca viata nu se termina niciodata si ca dupa colt exista intotdeauna noutatea care va schimba totul. E un soi de tragere pe sfoara pe care o facem cu noi insine, in asa fel incat sa nu ne suparam prea tare pentru un esec, o sansa disparuta, un tren pierdut.”

„Credem ca nu avem nevoie de nimeni pana cand ne dam seama ca nu mai avem pe nimeni.”

„Iti petreci viata crezand ca intr-o buna zi se va intampla ceea ce speri, numai ca ajungi sa-ti dai seama ca realitatea e mult mai putin romantica decat crezi. E adevarat, uneori visele se prezinta la usa ta, dar numai daca ai avut grija sa le inviti. Altfel, poti fi sigur ca vei petrece seara singur.”

O carte dura. O carte care pe mine a ramas sa ma obsedeze – acel biet pestisor rosu…

Si cu un final dramatic, care reuseste sa se transforme intr-o pledoarie pentru viata si pentru micile bucurii care o tes.

„Imi place mirosul de mancare gatita care vine de la fereastra deschisa, sau perdeaua care vara se da usor la o parte pentru a lasa sa treaca vantul. Imi plac cainii care, pentru a te asculta, isi inclina capul, sau o casa proaspat varuita. Imi place cand o carte ma asteapta pe noptiera. Imi plac borcanele cu marmelada si luminile galbene ale orasului. (…) Imi place cine stie sa ceara iertare. Imi place cine inca n-a inteles cum sa se descurce in lumea asta. Imi place cine stie sa ceara. Imi place zambetul copiilor mei. Imi place cel care stie sa se iubeasca. (…) Imi place cel care lupta in fiecare zi sa fie fericit.”

Si care, dat fiind faptul ca autorul a publicat relativ recent o carte care il are ca personaj pe acelasi Cesare Annunziata („La vita a volte capita”), poate nu este un final.

„Copacii sunt poeme pe care le scrie pamantul

Pe cer. Noi ii taiem si ii prefacem

in hartie, ca sa putem sa imortalizam neantul

dinlauntrul nostru.” (Rabindranath Tagore)

„… a tine o carte in maini fusese intotdeauna un vis interzis.”

M-a atras evident cuvantul „biblioteca” din titlu, si aparenta contradictie in termeni. Cartea s-a dovedit o distopie. O lume in care a poseda o carte tiparita pe hartie devenise o crima. O poveste trista, despre singuratate si izolare.

„O carte poate sa arunce in aer fiinta care erai pana atunci si sa dea nastere uneia noi.”

„Doamne fereste!” Asta este reactia pe care am avut-o la terminarea acestei carti. Dar nu oricum, ci „DOAMNE FERESTE!” Un thriller care merita sa se numeasca thriller.

„… presupun ca asta inseamna sa fii parinte, nu? Sa faci ce e mai bine pentru ei, indiferent cat de tare te doare.”

Cam asa cred ca se poate sintetiza tot ceea ce se intampla in aceasta carte. Cu multe surprize, tensiune, incertitudini, pagini pe care le citesti incredul.

Situatii greu de conceput, chiar ma intrebam de unde i-a venit ideea, dar scriitura autorului te ia cu el si, cel putin la final, eu nici nu m-am mai miscat; doar dadeam paginile.

Nu mai citisem nimic de John Marrs, dar sigur o voi mai face – sau cel putin imi propun – lista e atat de lunga…

„Mai bine sa calatoresti plin de speranta decat sa ajungi” – cu acest proverb japonez debuteaza volumul „Wabi-Sabi” al lui Francesc Miralles. Nu au trecut „decat” sapte ani de cand, scriind despre romanul „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici”, al carui coautor este Miralles, imi propuneam sa citesc si aceasta scriere a sa. I s-au adaugat si „Iubire cu i mic” si „Biblioteca de pe luna”.

Afirmatii in spiritul celei de mai sus, gen „conteaza mai degraba calatoria decat destinatia” am tot intalnit; si ajung sa ma gandesc mereu la acel vanzator de ceai din „Alchimistul”lui Coelho, refuzandu-si pana si calatoria in sine, ramanand doar la speranta si vis.

„Wabi-Sabi” este in fapt o continuare la „Iubire cu i mic”. Si daca in „Wabi-Sabi” autorul afirma ca „… am inteles ca nu singuratatea, ci ceilalti reprezinta calea cunoasterii de sine. (…) Cel mai greu, arta suprema, e sa intretii relatii cu cineva diferit de tine, caci abilitatea noastra in acest domeniu ne da adevarata masura ca fiinte umane”

in „Iubire cu i mic” mi-au retinut atentia cele de mai jos:

„Pentru prima data intelegeam ca valoarea noastra se masoara mai ales dupa binele pe care-l facem altora.”

Acum… daca stai sa te gandesti putin, cele doua afirmatii nu se resping una pe cealalta, ba chiar se si suprapun cumva, amandoua vorbind despre relationarea cu cei din jur – singuratatea fiind una dintre temele acestor scrieri cu, mi s-a parut mie, un caracter autobiografic destul de prezent.

Ce mi-a placut insa mult este urmatorul poem, „Satisfactii”, prezent in paginile „Iubirii cu i mic” – si care nu-i apartine lui Miralles, ci lui Brecht

„Prima privire aruncata pe geam cand te trezesti,

cartea veche regasita,

chipuri entuziaste,

zapada, schimbarea anotimpurilor,

ziarul,

cainele,

dialectica,

dusul, inotul,

muzica veche,

pantofi comozi,

sa intelegi,

muzica noua,

sa scrii, sa plantezi,

sa calatoresti,

sa canti,

sa fii amabil.”

Si cu ultimul vers inchidem cercul si ne intoarcem cumva la cele doua citate de mai sus, zic.

„..este in regula sa nu faci tot timpul tot ce se asteapta de la tine. (…) Felul in care crestem – adica felul in care ne-au crescut parintii nostri – ne-a pregatit sa consideram ca e treaba noastra sa fim absolut corecte in tot ce facem. Dar nu asta e treaba noastra, Iepuras. Nu pricepi? Putem avea propriile noastre ganduri, propriile noastre vieti interioare. Putem face absolut ce vrem, cu conditia sa invatam sa nu ne mai pese atat de mult de ce crede lumea.”

Pe langa actiunea captivanta si in final surprinzatoare (ajungi sa-ti pui problema daca ti-e atat de foame incat sa merite sa te intrerupi ca sa mergi sa mananci – s-a dovedit ca nu imi era chiar atat de foame…), cartea aduce in fata cititorului si diverse tipologii feminine din varii generatii, prezentate mai ales prin perspectiva relatiilor cu barbatii din viata lor si cu societatea in general, relatii care, datator de speranta, devin de la o generatie la alta din ce in ce mai eliberatoare .

O „intalnisem” pe autoare pe „Un rau lung si luminos” si imi promisesem atunci ca voi citi orice alta scriere a sa, deci m-am bucurat sa descopar vara aceasta „Glasul padurii”, carte insistent promovata.

Atmosfera este cu mult mai luminoasa decat cea din „Un rau…” – nu mai suntem intr-un mare oras, ci in mijlocul naturii, inconjurati de adolescenti si de membrii unei comunitati restranse, ca si de cei ai unei familii instarite.

O familie care aparent are totul, avere de mai multe generatii, influenta, putere, prestigiu. Si totusi…

„… in ultima vreme ma tot intreb daca faptul ca toate nevoile materiale ne-au fost implinite inca de la nastere a fost intr-adevar un aspect pozitiv in vietile noastre. Mie mi se pare ca ne-a provocat un soi de lipsa a aspiratiilor sau a straduintei. Chemarea, cum imi place mie sa-i zic. Cand unul dintre parintii sau bunicii nostri a simtit deja acea chemare si a implinit-o, ce mai ramane de facut pentru generatiile urmatoare?”

M-a facut sa ma gandesc la acel: „vremurile grele nasc oameni puternici, oamenii puternici aduc vremuri bune, vremurile bune nasc oameni slabi, oamenii slabi aduc vremuri grele”.

Cele mai multe carti politiste au cate un moment wow – sau se straduiesc sa-l aiba; genul acela de revelatie: „era tac’su, ba…” „Un rau lung si luminos” reuseste sa te ia prin surpindere mereu si mereu. Si nu, eu nu am ghicit cine era ucigasul. Desi captivanta (daca aveti ceva ce trebuie neaparat facut, nu va apucati de aceasta carte, nu veti mai ajunge la acel ceva, orice ar fi el) cartea are cumva un ritm odihnitor. Reuseste sa aduca in prim plan subiecte foarte serioase ca adictia, relatiile de familie, educatia copiilor, cautarea normalitatii in cele mai vitrege conditii, deciziile pe care le luam in viata, stima de sine. Cartea construieste o imagine a unei Americi intunecate, fara speranta – opusul visului american, al decorurilor colorate din filmele americane.

„… povestea care imi placuse cel mai mult era cea a Fluierasului din Hamelin. Ma infricosase felul in care personajul aparuse de nu se stie unde pentru a-i ademeni pe copii si a-i duce departe. Ma speriase si neputinta parintilor, felul in care orasul ii lasase de izbeliste, iar ei, la randul lor, isi lasasera de izbeliste copiii.

Unde ajunsesera acei copii? ma intrebam. Cum fusese viata lor dupa ce plecasera? Le fusese frig? Le fusese dor de familiile lor?

Ma gandesc la povestea asta in fiecare zi cand sunt la munca. Imi imaginez ca drogul e Fluierasul. Imi imaginez starea de transa pe care o creaza: vad transa asta in fiecare zi la munca, vad cum ii manipuleaza pe toti, cum ii vrajeste, ii subjuga, ii momeste. Imi imaginez cum ar arata orasul Hamelin dupa ce povestea se termina, dupa ce copiii, muzica si fluierasul dispar. O aud: tacerea ingrozitoare care se asterne.”

(Am auzit recent despre o legenda care spune ca acei copii, ce l-au urmat pe Fluieras intr-o pestera, ar fi iesit din nou la suprafata pe meleagurile noastre, ei fiind inaintasii actualilor locuitori ai Sighisoarei.)

„Copii cu totii, toti plecati de langa noi. Oameni ce promiteau, oameni dependenti si de care depindeau altii, oameni care iubeau si erau iubiti, insirati unul dupa altul de-a lungul unui rau fara izvor si fara gura de varsare, un rau lung luminos al sufletelor pierdute.”

Si ceva ce am mai intalnit recent, similar, in „Sirenele”; despre tendinta trairii cu capul in nisip, in bula in care, daca ne astupam urechile, ne putem amagi ca, noua cel putin, ne este bine:

„Am incercat din rasputeri sa ignor zgomotul infundat de avertisment ce-mi rasuna, precum un clopotel, in mine. N-am vrut sa-l ascult. Voiam ca totul sa ramana asa cum era. Imi era mai teama de adevar decat de minciuna. Adevarul putea sa schimbe situatia in care ma aflam. Minciuna era statica. Minciuna insemna pace. Imi convenea sa traiesc in minciuna.”

O carte pe care, dupa ce citisem „Negustorul de carti” a aceluiasi autor, o asteptasem cu drag. Mai ales ca promitea, pe langa povesti, si ceva bun de mancat.

Cartea contine o doza destul de mare de poezie. Si dans. Si muzica.

Si urmatoarele panseuri:

„…ar fi spus acum ca pentru copii lumea este ca un aluat pe care il pot framanta. In vreme ce adultilor totul li se pare ca o paine veche.”

„Viata e ca un rau plin de tot felul de mizerii. Iar unii se incalcesc in ele.”

„… inimile pot invata sa bata corect numai cand alte inimi bat pentru ele.”

„… bucuria este singurul lucru care se dubleaza atunci cand este impartasit.”

Cu un tempo destul de lent in prima parte, reuseste sa accelereze pe final si chiar sa surprinda – pe alocuri.

Preferatele mele – Motte, o batrana catelusa soricar si Anouk, personajul copil delicios al cartii, cu al sau „babubam” (baobab) si titlurile de cantecele creatie proprie, pe care va las sa le descoperiti singuri. Cine va parcurge cartea va intelege de ce nu dau citate 🙂