Daca s-ar inventa teleportarea, sunt sanse mari ca primul salt sa-mi doresc sa-l fac spre Fiskardo.
Fiskardo – probabil singurul port maritim care este, oricat de ciudat ar suna, invizibil de pe mare. De ce? Pentru ca este complet ascuns de o limba de pamant pe care se inalta ruinele unei bazilici de secol II-III si cele apartinand unor vechi faruri, unul aparent de pe la 1800, celalalt, rotund si cu zidurile strapunse de ferestre goale, vizibil si mai vechi. Siluetele lor te intampina atunci cand te apropii venind dinspre Lefkada, dupa calatoria de exact o ora cu vaporul din Vassiliki – asta dupa ce, sositi cu masina de pe continent, ati luat – neaparat – pranzul in Sivota (am mai scris despre Sivota cand vorbeam despre o mai veche calatorie in Lefkada si nu mi-am schimbat parerea).
Si despre Fiskardo am mai scris, atunci cand am vorbit despre Kefalonia, dar pentru ca anul trecut am avut ocazia, in sfarsit, sa ma si cazez in Fiskardo si nu doar sa fiu in trecere pe acolo, si pentru ca Fiskardo chiar merita o postare doar despre el, si pentru ca mi-e dor de Grecia si cand spun Grecia eu spun, aproape intotdeauna, Fiskardo… ei bine…
Mi-e dor de port, mai ales la orele serii, cand se aprind luminile, atat pe uscat cat si pe barci (bine, barci… ditamai iahturile si catamaranele, pentru ca Fiskardo e una din destinatiile de fite ale Greciei); mi-e dor de fiecare pravalie si terasa – dupa 10 zile deja ne salutam cu proprietarii – am in fata ochilor fiecare fir de bougainvillea si pipa turcului atarnand luxuriant. Imi vine in mine imaginea micului magazin alimentar din stanga portului, deasupra intrarii caruia isi facuse cuib o pereche de randunici cu trei pui pe care-i vedeam itindu-se deasupra noastra in timp ce cumparam inghetata; chiar in ultima noastra zi in Fiskardo au iesit din cuib – pe rand, pana la ultimul, ramas sa piuie frustrat de unul singur; mi-a parut bine ca am apucat sa-i vedem zburand inainte de plecare.
Mi-e dor de mica plaja Elies, pe care nu am fost niciodata mai mult de cateva persoane, chiar „peste drum” de farurile venetiene, pe care ne cadeau lenes ochii in timp ce stateam lungiti sub coroanele copacilor uriasi de pe plaja – plaja noastra; si de imaginea Ithacai, la o aruncatura de bat, atat de apropape incat, pana sa facem o croaziera pana acolo, am crezut ca acele coaste pustii si inalte ii apartineau tot Kefaloniei.
Si de plaja Emblisi – nu atat pentru plaja, care e plina de niste bolovani atat de colturosi incat si sa stai in fund te apuca mila – ca sa stai lungit ar trebui sa te fi nascut fachir, dar pentru apa golfului, atat de limpede incat in pozele facute la marginea ei cu greu poti spune care parte a corpului este in apa si care nu; iar pestii care inoata in jurul tau sunt atat de vizibili si atat de numerosi – iar unii suficient de mari – incat pentru prima oara in viata mi-am pus problema daca nu cumva musca.
Restaurantele sunt in principal in port – aici puteti gasi de la terase unde se vand traditionalele gyros si souvlaki pana la localurile mai pretentioase cu bucatarie internationala, avand mesele chiar in buza apei. Preferatul nostru – seara de seara dupa ce l-am descoperit – „Iridra”, cu cascadele sale de flori, de unde nu am plecat de la nicio masa fara o surpriza din partea casei – inghetata ascunsa sub aparenta unor bomboane de ciocolata, lichior delicios de lamaie, iar in ultima seara un borcanel de gem de portocale facut in casa. De altfel in orice loc am facut cheltuieli mai consistente (cu ocazia cumpararii de suveniruri pentru familie si prieteni la sfarsit de vacanta) am plecat cu cate ceva oferit pe deasupra – grecii stiu sa-si vanda marfa – si asta de niste mii de ani, nu de ieri – de azi.
Mi-e cam frica sa fac recomandari de cazare – pentru ca de-abia am prins noi insine un loc acolo si oricum pun pariu ca pe anul asta chiar nu mai e nimic liber – poate prin cine-stie-ce noroc: „Kiki Apartments”, suficient de aproape de port incat sa faci cinci minute la pas pana acolo, suficient de departe incat sa ai parte de liniste (oricum in port nu se aude muzica decat de la un singur local mai izolat, „Panormos” – vechea denumire romana a satului; nu-mi amintesc nimic care sa deranjeze, te poti relaxa in tihna desi aglomeratia si forfota sunt prezente atat la pranz cat si la orele serii, cand de-abia ai loc sa te strecori printre mesele de pe chei. Din cand in cand isi mai faceau aparitia pe la mese doi cantareti ambulanti, dar in rest…)
As mai vrea sa pomemesc si de patiseria „Melina”, si de pizzeria de langa bazinul cu pesti cu statuia unei broaste uriase – unde am comandat pizza volcano crezand ca e doar o pizza picanta dar ne-am trezit cu o pizza chiar de forma unui mic vulcan, din al carei „crater” ieseau flacari albastre si care a intors toate capetele de pe la mese.
Fiskardo e despre emotii – oricat m-as stradui, oricate repere concrete as asterne „pe hartie”, nu despre asta este vorba – ci despre un loc unde am simtit ora de ora nevoia sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca ne aflam acolo. Pasii mei se astern si acum pe drumul dinspre port, la intoarcerea spre „casa”, pe langa vestigiile romane, sub cerul plin de stele, cu marea licarind in stanga noastra si inca simt mirosul de mirabilis si iasomie. Voi cei care sunteti acum in Fiskardo… o, Doamne, cat as vrea sa fiu in locul vostru!
da… Fiskardo este un loc frumos; altfel decat tot ce am vazut pana acum in Grecia
multe flori, cladiri fumoase, inghetata delicioasa …. foarte frumos.
iti multumesc pentru recomandari Raluca.