Viena inseamna aproape intotdeauna Domul Sfantul Stefan, Primaria si tot Ringstrasse, cu cladirile lor imperiale maiestuoase, plus, bineninteles, Hofburg, Albertina si Schonbrun, la care se adauga de multe ori Prater-ul cu roata sa uriasa – pe scurt, principalele sale repere turistice, must-have-urile pe lista oricarui vizitator ajuns in vechea capitala imperiala.
Pentru mine Viena ramane in primul rand mijlocitorul intalnirii cu doua dintre pasiunile mai tarziu intrate in viata mea: Hundertwasser si Klimt . Unele din cele mai dragi mie imagini legate de Viena sunt cele ale Hundertwasser Haus si Kunst Haus Wien, cu aspectul lor inconfundabil dat de liniile curbe, evitarea cu orice pret a simetriei si alaturarile de culori vibrante care pe undeva, mie cel putin, imi amintesc de Gaudi, alt geniu mult admirat.
In ce-l priveste pe Klimt (prin acesta din urma ajungand in contact pentru prima oara cu marea mea pasiune: Art Nouveau-ul /Jugendstil/ Sezession, plus mai tarziu descoperitul curent modernist spaniol) si operele sale stranse in principal la Belvedere, pot sa ma laud ca am avut sansa ca in urma cu multi ani (era chiar prima mea iesire din tara) sa mai „prind” in Viena portretul Adelei Boch-Bauer, „Mona Lisa Austriei” devenita simbol national inainte de a fi luat drumul catre Statele Unite. Alcatuirile lui Klimt din forme geometrice si aplicatii de aur, total inedite pentru mine la acel moment, m-au umplut de uimire si admiratie pentru geniul celebrului pictor. Reproducerile operei sale impanzesc astazi Viena pe esarfe, pahare, tricouri si sacose, mai ales atotprezentul sau „Sarut”.
O atractie mai putin poate umblata de turisti este Schmetterlinghaus (Casa Fluturilor), amenajata in incinta Palatului Imperial Hofburg, intr-o parte a fostelor sere ale palatului, locuita acum de alaiuri de fluturi exotici zburand in jurul cascadei amenajate pentru ei, hraniti cu bucati de portocala si banane. Unii dintre fluturi ating dimensiuni respectabile, suficiente ca sa bage in sperieti, poate si datorita „ochilor” uriasi pe care natura li i-a desenat pe aripi, un copil de sase ani – cat avea atunci fetita mea, pentru care intalnirea a fost mai degraba una traumatizanta.
Nu in ultimul rand, la marginea dinspre dealuri a Vienei, Grinzing, un fost sat inglobat astazi in structura metropolei, in care practic fiecare casa este acum un „Heuriger” – restaurant traditional specializat initial in servirea, toamna, a vinului nou, cu chelneritele imbracate in costumele traditionale cu sort si maneci bufante si cu clienti deveniti dupa o vreme bine-dispusi, balanganindu-se la unison cu paharele ridicate, in ritmul muzicii populare austriece.
Atentie insa – bucataria austriaca nu este pentru cei delicati (exceptie facand foetajele si dulciurile lor renumite): satula de atotprezentele in meniuri snitele si salate de cartofi am zis sa mai incerc si altceva: ramanand cat-de-cat in zona traditionalului, mi-am zis sa iau si un carnat – m-am trezit in farfurie (nu pot sa nu povestesc, experienta a fost marcanta, de genul „si nemancat, si cu banii luati”), cu ceva ce parea a fi doar umplutura unui soi de sangerete; zicand sa adaug totusi si ceva mai usor, am comandat si o salata de varza; ei bine, varza s-a dovedit a fi nu doar calita, dar si plina de costita afumata – deci, cum spuneam, bucataria austriaca traditionala nu este pentru papilele si stomacurile delicate.
Insa tot in Viena am mancat una dintre cele mai bune inghetate din viata – sub forma unor sfere albe din inghetata de vanilie care, odata taiate in sectiune, se dovedeau a avea un mijloc orange din inghetata de caise – combinatia este dincolo de cuvinte. Deci, daca odata ajunsi in Grinzing veti alege heuriger-ul a carui intare este decorata cu o colectie impresionanata de tirbusoane vechi (din pacate nu-mi mai amintesc cum se chema), neaparat comandati aceasta inghetata. Si sa va ganditi va rog la mine…