Parisul este probabil orasul pe care noi romanii ajungem sa-l vizitam avand in minte cele mai multe clisee, fie si numai din manualele de limba franceza din scoala: am auzit cu totii de Luvru, Tour Eiffel, Notre Dame, Champs Elysee, Versailles… O data ajunsi acolo insa, in cele mai multe cazuri nu acestea sunt neaparat reperele care ne raman in suflet.

Da, nu poti sa spui ca ai fost la Paris si ai plecat fara sa vizitezi Notre Dame – nu se face, nu? Dar cea care m-a uimit cu adevarat si care chiar n-ar trebui ratata este o alta biserica, o bijuterie ce tasneste spre cer uimindu-te cu aparenta ei fragilitate, stralucirea si transparentele din care este alcatuita, pentru ca Sainte Eglise, biserica initial construita ca un relicvariu la scara unei catedrale pentru a oferi adapost cununii de spini a lui Isus (pierduta se pare in timpul Revolutiei Franceze, desi am auzit si varianta conform careia Cununa s-ar afla astazi in tezaurul de la Notre Dame), ei bine Sainte Eglise este prin gratia sa o altfel de biserica – alcatuita in fapt din doua biserici suprapuse, din care cea mai de jos, cu arcadele sale gotice colorate si stralucitoare era deschisa publicului, in timp ce biserica superioara, destinata Curtii, cladita aproape exclusiv din sticla colorata a vitraliilor care-i alcatuiesc de fapt insisi peretii, pare ca asteapta sa se desprinda de pamant si sa inceapa sa pluteasca spre ceruri. Cum s-a putut construi o astfel de minunatie, si inca acum cateva secole, cum de rezista inca…?

Am insa in amintire si o intamplare legata de Notre Dame: in fata catedralei am vazut pentru prima oara vrabii care mancau din mana – porumbei mai vazuseram si erau si acolo, dar vrabii… Pentru ca nu aveam nimic sa le oferim si nu voiam sa ratam experienta, am umblat cale de un cartier si ne-am intors cu o bagheta proaspata, crocanta, de vreo juma’ de metru; porumbeii au fost sincer interesati de oferta, vrabiile insa… ca si cum n-am fi fost acolo; pentru ca dupa o vreme in care am stat cu mainile intinse fara ca vreo vrabie sa ne bage si pe noi in seama, sa se lamureasca misterul: un domn ne-a batut pe umar intinzandu-ne o bucata de … ei bine, pandispan – iar vrabiile au navalit in sfarsit; concluzia: la Paris pana si vrabiile au fitele lor.

Am fost la Luvru (dupa 3-4 ceasuri vazand ca suntem tot la egipteni a trebuit sa bagam viteza indreptandu-ne tinta spre ceea ce stiam ca sunt artefactele de maxim interes, respectiv Victoria din Samotrace, Venus din Millo  si Monalisa – pe care am zarit-o topaind ca sa ne ridicam peste grupul de turisti turnati in ciment in fata ei – pentru ca atlfel cred ca iti poti petrece intreaga viata in muzeu), am fost si la Musee d’Orsay (care mi-a ramas in suflet pentru nuferii lui Monet si mai ales pentru exponatele Art Nouveau de la ultimul etaj), am fost si la Orangerie, tot pe urmele lui Monet, si, asa cum am scris deja, la Marmottant, care ramane unul din muzeele mele preferate, dar pe langa acestea as vrea sa va indemn si catre alte doua muzee poate mai obscure, dar nu mai putin fascinante:

Musee de Cluny, sau altfel numit Muzeul National de Arta Medievala, aflat in Cartierul Latin, intr-un vechi asezamant gotic ce inglobeaza si vestigii romane, in primul rand pentru celebrele si misterioasele sale tapiserii din seria „Doamna si unicornul”, cu detalii superbe – flori si animale, culori vii pana in ziua de azi si gratia personajelor feminine (citisem „Doamna si licornul” al lui Tracey Chevalier si nu puteam rata ocazia de a vedea cu ochii mei tapiseriile care suscita si  azi intrebari legate de originea, istoria si semnificatia lor); si in al doilea rand, in preajma Place des Vosges,

Musee Carnavalet, dedicat istoriei Parisului insusi, din care eu raman cu imaginea interioarelor din diferite epoci ale orasului si, mai presus de toate, cu ceea ce m-a atras de la bun inceput acolo, magazinul de bijuterii Fouquet creat de artistul ceh Alfons Mucha, o opera de arta in sine, cu paunii sai, vitraliile si personajele gratioase, desprinse ca dintr-o carte cu zane, specifice lui Mucha – unul din cele mai frumoase locuri in care m-am aflat vreodata – m-am desprins greu, foarte greu de acolo.

Trebuie sa declar ca eu nu sunt fan Paris – poate m-am dus cu asteptari prea mari de la Orasul Luminilor, poate am fost la un moment dat sufocata de avalansa de statui, fantani etc., poate sunt eu inclinata spre a face opinie separata, pentru ca m-am dus de exemplu la Versailles pentru ca din trei palate  sa ma indragostesc de un catun paraginit  (le Hameau de la Reine)… Am avut norocul sa gasesc insa in uriasa metropola si cateva locuri care mi-au ramas in suflet, pe langa cele de mai sus: Fantana Medici din Jardin de Luxemburg – va trebui sa dati un search dupa imagini pe net, pentru ca nu stiu de ce, dar  nu am nicio fotografie cu ea (tin sa o mentionez pentru ca am prieteni care au mers in repetate randuri in Jardin de Louxemburg fara sa fi vazut fantana – si e pacat); si cartierul Montmartre, unul din putinele locuri in care parca am gasit ceva din atmosfera Parisului asa cum o ghicisem din carti; si Ile de la Cite, unde unele strazi pastreaza inca numele ce-mi amintesc de romanele copilariei, cu ai lor muschetari; si Faubourg Saint Germain, cu vitrinele sale chic, le Marais cu atmosfera sa tihnita.

Am „vorbit” cam in fiecare postare si despre ofertele culinare ale locurilor – despre Paris sunt evident atatea de spus la acest capitol incat te intrebi daca mai merita sa te apuci.

Locul meu preferat in materie de achizitii gastronomice: magazinele „La Cour Gourmande” – noi am fost fermecati de cel de la baza Montmartre, unde dupa ce am intrat nu ne-am mai oprit din minunat si fotografiat, pentru ca locul este de-a dreptul magic, cu atmosfera sa de magazin de altadata, cu cutiile sale vintage de ciocolata si biscuiti „de pe timpuri”.

Dupa mai multe vizite in Paris raman insa in principal cu doua imagini dragi mie – de ce tocmai acestea nu stiu: o vitrina dintr-un cartier oarecare, viu colorata, cu tarte si eclere in culori pastelate – pe care am surprins-o  si deci v-o pot impartasi; si un vas inalt de alama in fata unei florarii in mjlocul lui decembrie, plin cu anemone rosii, albe si violet – primele pe care le vedeam in realitate. Probabil ca in final Parisul are cate ceva pentru fiecare.