La exact aceeasi distanta de Bucuresti ca si Brasovul se afla, insa in sens opus, ajungand astfel la vecinii nostri bulgari, orasul care in secolul al XIII-lea era, zic ei, considerat al treilea oras din Europa dupa Roma si Constantinopol: Veliko Tarnovo – la acel moment de maxima inflorire, un important centru religios si politic.

Nu auzisem macar de el, recunosc, desi trecuseram de multe ori prin Bulgaria in drum spre Grecia (bombanind de fiecare data faptul ca intre noi si greci se intinde imposibil de evitat Bulgaria cu restrictiile ei de viteza); ni l-au recomandat insistent niste amici care merg constant acolo – chiar zi pe zi; de cand am mers prima oara in Veliko am inceput si noi sa-l recomandam in toate partile si ne-am tarat la randul nostru prietenii acolo – creand astfel o noua generatie de entuziasti.

Ce e atat de nemaipomenit in Veliko? dupa mine, totul,  dar mai ales atmosfera de loc cu un trecut si un spirit al sau.

Definitorii pentru imaginea orasului sunt ruinele vechii cetati de pe colina Tsarevets care domina partea veche a orasului, cu „biserica” reconstruita in varful sau – pun intre ghilimele pentru ca o data ajunsi in varful colinei cu pricina (care pare mult mai greu accesibila de jos decat e in fapt) am constatat ca respectiva cladire, desi creand din exterior aparenta unei biserici si avand in interior o organizare care sugereaza structura unei biserici, nu este in fapt o biserica: picturile interioare sunt moderne, cu trimiteri mai degraba la istorie si aproape deloc de inspiratie religioasa – motiv pentru care dupa reconstructie vechea biserica nu a mai fost niciodata sfintita.

De la poale, dupa ce se traverseaza podul ce duce la cetate pe deasupra apelor raului Yantra, dealul este complet acoperit de ruine – pe vremuri acolo se aflau nenumarate ateliere si locuinte; zidurile cetatii au fost renovate si se completeaza in mod uimitor cu braul stancos ce inconjoara cat vezi cu ochii Veliko Tarnovo – e greu sa-ti dai seama unde se sfarsesc zidurile cetatii si unde incep stancile. Peisajul din zona este absolut spectaculos si, pentru mine, unic.

Ruine se regasesc insa in multe locuri, nu doar pe Tsarevets, iar intreaga localitate e dispusa pe multe coline si vai (mi-a amintit ca dispunere – oarecum – de Sinaia noastra), astfel incat ofera surprize la fiecare cotitura; ca exemplu – de pe Tsarevets am constatat ca dincolo de colina de la poalele careia porniseram se intinde o alta – cu un mare centru universitar – Chiril si Metodiu, practic invizibil din partea de jos a orasului, iar pe drumul spre centru apare dupa o vreme, neasteptat, la picioarele vizitatorului, intr-o vale, un ansamblu format din statuile a patru calareti – luptatori pentru independenta din Evul Mediu.

In unele seri de week-end pe colina Tsarevets se organizeaza un spectacol de sunet si lumina absolut impresionant  (vizibil cel mai bine din curtea catedralei orasului) – mai mult lumina, sunetul fiind practic doar cel al clopotelor montate printre ruine, printre reflectoarele care impanzesc locul: o readucere la viata a epocii de glorie a orasului (tot dealul straluceste de parca ar fi de aur) urmata de decaderea sa – totul se transforma dupa o vreme in rosu si sunetele alarmante ale clopotelor incearca sa te faca sa retraiesti caderea orasului in mainele otomanilor.

Mergand dinspre Tsarevets spre zona centrala cu magazine (atragatoare si foarte convenabile pentru buzunarul romanilor) si restaurante (si foarte ieftine si foarte bune) te poti abate pe ulita mestesugarilor – unii dintre ei chiar par sa locuiasca in casutele vechi in care isi vand produsele – bijuterii, nasturi, haine, linguri de lemn, ceramica, celebrele cosmetice bulgaresti etc.; incepand cu astfel de ateliere si terminand cu marile magazine, impresia pe care o lasa Bulgaria vizitatorului roman este ca merita sa mergi acolo fie si numai pentru cumparaturi – iar unii chiar o fac (bine, multi se opresc la “Metro” in Ruse, dar asta e alta poveste…).

Ca si cazare recomand hotelul „Studio” – cel mai apropiat probabil de Tsarevets – unele camere au vedere chiar spre cetate si poti admira spectacolul de sunet si lumina de la fereastra propriei camere. Restaurante? De departe „Malkyia” – pe care l-am luat la prima vedere drept magazin de antichitati (o data ajunsi inauntru am numarat 24 de acordeoane spanzurate pe pereti, dupa care m-am oprit ca obosisem); am dat buzna inauntru doar pentru  a descoperi ceea ce avea sa devina restaurantul nostru favorit in Veliko – chiar la poalele catedralei. Si apoi „Tempo” – in centrul mai putin vechi al orasului, plin de romani veniti cu recomandari de la alti romani plimbati prin Veliko – de departe cel mai variat meniu pe care l-am gasit intr-un restaurant – cred ca numai varietatile de pizza sunt de ordinul zecilor. Portiile sunt uriase iar preturile minuscule – in Veliko am avut mereu senzatia, de cate ori plateam ceva, ca am facut o afacere. Specific locului – adaugarea cam la orice fel de mancare a ceea ce in meniul in engleza apare ca “branza galbena”- cascaval: cu ciuperci, cu cartofi, cu orice…

Iar deasupra orasului, pe platou si oferind o panorama asupra intregii zone, se intinde un sat in stilul traditional bulgaresc – cladiri inalte din piatra, cu garduri de zid la fel de inalte: Arbanasi, unde practic fiecare casa trebuie sa fie ori hotel, ori pensiune, ori restaurant. Locul ramane insa linistit, plin de verdeata si, repet, cu o panorama superba asupra orasului Veliko Tarnovo. (cea ma frumoasa apartinandu-i fostei case de vacanta – ni s-a spus – a presedintelui bulgar din vremuri comuniste, Teodor Jivcov – si asta ar trebui sa spuna ceva despre atractia exercitata de Veliko chiar si asupra cunoscatorilor din partea locului).

Cei care au fost deja in Veliko isi explica probabil entuziasmul meu legat de acest oras; celor care inca nu au fost acolo li-l recomand calduros, cu riscul asumat ca data viitoare cand mai mergem pe-acolo sa nu mai gasim locuri in hotelul nostru preferat.