Dupa ultima vizita in Toscana ramaseseram cu regretul de a nu fi vizitat, din lipsa de timp, si Pisa, cu celebrul ei turn inclinat. Asa ca de data asta n-a mai incaput discutie: plecam dis-de-dimineata din La Spezia, parasim in masina Liguria si patrundem in Toscana, cale de 85 de kilometri pana la Pisa.

Vestitul turn inclinat devine vizibil la un moment dat, gasim cu ajutorul GPS-ului o parcare unde inca mai sunt locuri libere si… nici nu apucam sa ne dam bine jos ca suntem luati in primire de vanzatorii ambulanti de ceasuri piratate si posete „de marca”; numerosi si vanjosi fiind ei, nu prea-ti vine sa ii superi, asa ca o tulim cat mai repede din parcare si nimerim, pana sa ajungem in Piazza del Duomo, intr-un soi de iarmaroc cu suveniruri si aceleasi genti piratate care ne urmaresc pana reusim sa patrundem in piata unde se ridica, cu adevarat impresionante, cele trei cladiri care alcatuiesc ansamblul catedralei din Pisa: baptisteriul, catedrala si celebrul turn, in fapt clopotnita catedralei.

Desi cel mai cunoscut dintre cele trei este turnul, cele care impresioneaza prin dimensiunile uriase sunt de fapt catedrala si mai ales baptisteriul, cu cupola sa rotunda. Pe langa baptisteriul din Pisa, cel pe care-l vazuseram anterior in Florenta este absolut insignifiant, insa baptisteriul din Florenta recupereaza la capitolul decoratiuni, exterioare si interioare.

Si aspectul catedralei este unul sobru, atat in interiorul semiumbrit si cu aspect mai degraba bizantin (in special marele mozaic, aflat din pacate partial in curs de renovare in acest moment) cat si la exterior.

Ceea ce atrage atentia si amuza in zona sunt posturile turistilor care se straduiesc sa pozeze astfel incat sa apara in fotografii in timp ce „sprijina” de o maniera sau alta turnul inclinat.

Locul fiind unul foarte popularizat, este si foarte aglomerat. Paza militara are si ea darul sa te intimideze, gandindu-te la ce se poate intampla in ziua de azi in locurile  asaltate de turisti din lume, asa ca una peste alta nu zabovim mai mult decat e cazul.

Si pentru ca avem in fata cea mai mare parte a zilei, o luam spre Lucca – de care nici macar nu auziseram pana in acest an, cand cineva – nici nu mai stiu cine, ni l-a recomandat. Tin sa-i multumesc pe aceasta cale. Vizita in Lucca a facut ca ziua respectiva sa fie una dintre cele mai frumoase din aceasta vacanta.

Lucca este inca una din destinatiile careia nu inteleg de ce nu i se face mai multa reclama. Sau poate inteleg – pentru ca tarile asaltate de turisti au ajuns in ultimii ani sa-si doreasca ceva mai putini vizitatori; si poate chiar vor sa le mai ramana ceva si „pentru sufletul lor”. Am avut aceeasi senzatie si comparand promovarea care se face pentru Cinque Terre fata de lipsa oricaror incurajari de a ajunge in locuri care pe noi ne-au fermecat mai mult, gen Porto Venere si Portofino.  Sau poate am avut noi asteptari prea mari din unele locuri…

In fine, dupa arsita si aglomeratia din Pisa, Lucca ne intampina cu stradutele sale umbrite, piatetele linistite, cu turnurile sale inalte si multa tihna. Sunt si aici turisti, da, dar cumva reusim sa nu ne oprimam reciproc.

De pe un sort de bucatarie vandut intr-un magazin cu suveniruri (aici nu exista tarabe), pe care sunt brodate denumirile „Toscana/ Firenze, Sienna, Lucca, Pisa”), deduc ca Lucca este in top trei orase din Toscana – ca noi n-am auzit de el  e problema noastra.

Cumparam un ghid pentru ca nu avem habar incotro sa o luam si singurele locuri pe care le-am retinut de pe net sunt doua dintre atractiile orasului, Turnul Guinigi si Piazza del’Anfiteatro, dar dupa o vreme, chiar cu principalele directii setate in minte, ne ratacim pe stradutele medievale si incepem pur-si-simplu sa ne plimbam, impregnandu-ne de farmecul orasului.

Strazile sale inguste sunt marginite de cladiri inalte, multe cu fatade de piatra sau caramida veche, atat de apropiate de vecinele lor de vis-a-vis incat te intrebi daca pietrele caldaramului au simtit vreodata o raza de soare incalzindu-le. In fiecare piateta se afla cate o biserica, cele mai mari, din cate putem noi spune, fiind biserica San Michele si respectiv catedrala orasului, toate foarte vechi si sobre, in tonuri de gri. Ceea ce ma surprinde ca nemaintalnit este structura bisericii San Michele, a carei fatada, vazuta din fata, creeaza impresia unei cladiri de doua ori mai inalte decat este in fapt: vazuta din lateral, iti dai seama ca jumatatea superioara a fatadei nu ascunde in spatele ei  nimic.

Ghidul ne spune ca turnurile foarte inalte din oras, care ne duc cu gandul la o vizita mai veche in San Gimignano, au fost candva cu mult mai numeroase, dar luptele intre ghelfi si ghibelini, care au marcat si istoria Florentei, au dus la demolarea multora dintre ele – cu zecile: tabara castigatoare avea grija sa demoleze turnurile familiilor rivale. Ceea ce scoate in evidenta turnul Guinigi, unul dintre simbolurile orasului, pe care reusim sa-l vedem la un moment dat profilandu-se  deasupra unei stradute, este faptul ca pe el cresc cumva copaci.

Celalalt punct de interes maxim al orasului, „amfiteatrul”, este in fapt un inel de vechi cladiri ce inconjoara pe de-a-ntregul o piata relativ elipsoidala – Piazza del’Anfiteatro; cladirile au fost ridicate pe ruinele vechiului amfiteatru roman, de unde si numele pietei, care adaposteste o multime de terase insorite. Am dat ceva ture pana am reusit sa dibuim una din putinele intrari, dar a meritat.

O alta piata care ne-a ramas in memorie cu unele din cele mai frumoase imagini din Lucca a fost Piazza Napoleone, cu platanii sai scaldati in soare si cei mai obraznici porumbei, care nu doar ti se urcau pe masa, dar se bagau direct in cosul de paine.

Orasul are si o zona cu canale, Via dei Fossi, care m-a dus cu gandul la o parte din Bruges. Conform ghidului abunda muzeele si palatele ce pot fi vizitate, pe langa numeroasele biserici – orasul merita cu siguranta vizite mai indelungate decat jumatatea de zi pe care i-am alocat-o noi. Este o bijuterie medievala perfecta, fara nicio ruptura de stil, fara anacronisme, deplin conservata intre vechile fortificatii.

Incheiem ziua meditand la experientele avute, de la vaga senzatie de „la pomul laudat…” pe care o avuseseram de dimineata  pana la extraordinara placere de a descoperi mai apoi farmecul unui loc pana atunci nebanuit.