Nu intotdeauna citesc si paginile de multumiri de la sfarsitul unei carti; exceptand cazurile in care chiar sunt curioasa si sper sa gasesc informatii in plus despre sursele de inspiratie ale autorilor sau despre cat de mult din carte, daca e vorba de personaje reale (cum e cazul in „Madame Picasso” de Anne Girard si, am aflat ulterior, si in „Un apartament la Paris”), este documentat si cat inventat.

La finalul partii de multumiri a primului roman publicat al autoarei Michelle Gable, „Un apartament la Paris”, am gasit insa un fragment pe care il preiau aici, pentru ca surprinde exact ce gandeam si eu atunci cand am inaugurat rubrica de calatorii in gand: „… dragi cititori care ati parcurs aceasta carte sau care n-o s-o faceti, va multumesc pentru ca descoperiti lumi noi si le impartasiti cu altii. Va multumesc pentru ca vorbiti despre ele si pentru legaturile care s-au creat astfel. Va doresc multe alte calatorii si un drum cat mai scurt pana la urmatoarea voastra carte favorita.”

Frumos, nu? M-am simtit cumva inclusa 🙂

Ce leaga aceste doua carti pe care s-a intamplat sa le citesc una dupa cealalta? Evident, Parisul. Care imi apare foarte des in ultima vreme in carti – (slaba) consolare pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie, acum aproape un an, o calatorie visata si stabilita aproape ora cu ora; stiu, am mai zis-o, sanatosi sa fim!

Si ce mai leaga cele doua carti? In fiecare dintre ele urmarim cate o tanara fata fugita, una de acasa, alta de la maici, atrase de mirajul Orasului Luminilor, fiecare gasindu-si de lucru in vestita metropola la cate unul din cabaretele in voga atunci ca si acum: Folies Bergere, respectiv Moulin Rouge.

In fiecare dintre carti marea pasiune a protagonistelor se intampla sa fie un pictor: intr-una din ele un artist atat de complet necunoscut mie incat l-am considerat fictiv, Giovanni Boldini, in cealalta, evident, Pablo Picasso. Pablo Picasso ajunge sa fie pomenit, de fapt, in ambele volume.

Amandoua scrierile te introduc in atmosfera Belle Epoque, „Un apartament la Paris” mai mult in perioada ultimului deceniu al secolului XIX, in timp ce „Madame Picasso” ii urmeaza cumva, cronologic, cu anii primului deceniu de secol XX si dupa.

Veti afla atat despre lumea licitatiilor de arta (licitatia din „Un apartament…” chiar a avut loc, se pare, iar apartamentul insusi chiar a existat – imagini ale sale se regasesc pe net, descoperirea sa starnind mare valva in anul 2010) si universul ebenistilor cat si, in „Madame Picasso”, despre iubirile artistului si in principal despre cea mai enigmatica si tragica dintre acestea, Eva Gouel.

Ambele carti mi-au amintit de un film care mi-e foarte drag si pe care in consecinta l-am urmarit de multe ori: „Midnight in Paris” al lui Woody Allen, cu a sa eterna fascinatie a vremurilor de aur care, nu-i asa, sunt mereu ramase in trecut.

Iar urmarindu-i plimbarile prin Paris americancei April Vogt din „Un apartament la Paris” nu am putut sa nu-mi amitesc si de o mini serie simpatica de pe Netflix, „Emily in Paris”, care cu imaginile sale colorate a mai ostoit un pic (dar un pic, ca rana e mare…) dorul de Paris.

Deci daca vreti sa faceti o baie de Paris, Parisul de atunci, Parisul de acum… Eu am in asteptare si „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – ocaziile de a „pleca” intr-acolo nu lipsesc.

Si din cand in cand merge si o plimbare cu Googlemaps prin Paris – am constatat ca se poate chiar „intra” in unele magazine – am „intrat” chiar intr-unele in care in viata reala nu as avea tupeul nici sa ma opresc in fata vitrinei.

In concluzie, avem la indemana multiple mijloace (carte, film, net…) pentru a crea ceea ce autoarea „Elegantei ariciului” (alta scriere cu actiunea in Paris – m-am dus chiar, cu Googlemaps, sa „vad” cladirea din carte, ca si strada din „Toate florile Parisului”) numea „un altundeva chiar aici”.