Zana

Compunere scolara – 17 ani

„Cei în vârstă spun că acel castel era părăsit de generații. Și de ce nu ar fi? O construcție singuratică din piatră, cocoțată pe un varf de munte, deasupra unei prapastii adânci. Turlele lui, și anume cele care au ramas în picioare, străpungeau cerul, pierzându-se în ceața deasă de deasupra.

 Cine locuise înainte în castel? Nu se știe. Legenda spune că au fugit cu toții în timpul unei nopți atât de întunecate încât nu îți puteai vedea mâinile ridicate în fața ochilor. Pentru prima oară, Luna a murit, iar stelele i-au urmat, ca să învie apoi în noaptea următoare, luminând pustiul.

De ce nu s-au mai întors niciodată? De ce nu le-a luat altcineva locul celor dispăruți? Deși bătrânii spun că nimeni nu mai calcă pragul porților de fier, eu am văzut cu ochii mei lumina slabă care răzbește prin fereastra pe jumătate spartă, aflată în vârful celui mai înalt turn. Din nefericire, nu numai eu am văzut-o, ci și tineri a căror curiozitate le-a biruit rațiunea.

 Au apărut povești cum că între pereții de stâncă ar sălășlui o femeie frumoasă cum nu s-a mai văzut pe Pământ. Că ochii ei văd până în miezul sufletului tău și că îți poate îndeplini orice dorință doar dacă petreci o noapte în castel. În nopțile furtunoase, ochii îmi jucau feste, căci, cum priveam în sus, spre culmea abruptă a muntelui, vedeam un corp palid cum se apleacă peste balustrada balconului aproape prăbușit. Părul îi era negru, unduindu-se asemenea unui bici în bătaia nemiloasă a vântului. Nu m-a surprins atât prezența ei cât m-au surprins sclipirile sidefii ce îi împodobeau spatele. 

Cei din sat spuneau că am înnebunit și să nu dau crezare băieților ce vin din oraș pentru a cuceri, așa cum o numeau ei, pe nemiloasa zână. Dar cum să nu le dau crezare, când vedeam cum, la orele imposibile ale dimineții, un călăreț se apucă să străbată muntele ca mai apoi să nu mai coboare niciodată. 

 În timp, zece cavaleri bogați, veniți din toată lumea, au pornit agale spre castel. Nouă nu s-au mai întors. Unul singur a reușit să se întoarcă la baza muntelui, fără cal, cu sabia ruptă și armura însângerată. Cu ultimele puteri, îngrozit, grăia despre o scorpie cu mâini osoase și degete lungi, cu gheare ce se repezeau să sfâșie. O fi ajuns acel cavaler la baza muntelui, dar nu i-a mai fost dat să își vadă casa, căci în aceeași zi i s-a săpat groapa, iar aceasta l-a primit fără prea mult fast.

 Bătrânii au încercat să ne convingă de nenorocul de a da peste o ceată de lupi flămânzi, căci conform lor aceia sunt cauza morții bărbaților suficient de nerozi cât să se aventureze în acele părți ale ținutului. În sat au început revolte, tinerii cereau luptă, bătrânii cereau nepăsare.

   Cât despre mine, eu o vedeam tot mai des. La balcon, la fereastră, la baza muntelui, dând târcoale, privind cu jind spre sat. În somn o visam aproape de fiecare dată cum mergea singură, desculță  pe holurile reci, îmbrăcată într-o rochie de culoarea corbului. Mă uimea contrastul între veșmant și pielea albă, aproape translucidă. Singura urmă de culoare era movul pierdut al aripilor care păreau mâncate de molii. Îi auzeam șoaptele, suspinele, murmurul în timp ce cânta o melodie tristă. Dimineața, când prima rază de soare îmi atingea chipul auzeam bătăi de aripi si mă mințeam că e o pasăre. 

 Au trecut luni de zile, timp în care au mai dispărut încă zece cavaleri, iar șoaptele femeii s-au transformat în plânsete și urlete de agonie. 

Stăteam la pervazul dormitorului meu, contemplând dacă să mă aventurez și eu pe urmele celor de dinainte. O simțeam cum mă strigă, iar tentația creștea. Oare îi strigase și pe ceilalți ? Gândurile îmi erau încețoșate de imaginea zânei, ghemuită într-un colț, șoptindu-mi numele. Să răspund oare chemării? 

  Noaptea s-a așternut, iar eu am ieșit tiptil din sat, îndreptându-ma spre munte. Luna mi-a arătat cărarea și, anevoie, am pornit, tremurând, spre Iad.”