„ZMEIE DE HARTIE” – ROMAIN GARY

In ultima vreme am inceput sa judec o carte si dupa numarul de citate pe care simt nevoia sa mi le notez pe masura ce citesc; notitele acelea autoadezive au devenit obligatorii alaturi de semnul de carte . Nu mereu am insa ocazia sa le folosesc. Sunt si carti care spun o poveste captivanta, te plimba in spatiu sau timp, sau si-si, dar nu-ti dau prilejul acelui „Cum e asta!…” pe care mi l-au dat fragmentele de mai jos din „Zmeie de hartie” a lui Romain Gary.

Nu doar o alta carte despre Franta celui de al Doilea Razboi Mondial. Nu doar o alta carte de dragoste. O carte in primul rand despre umanitate, indiferent de tabara (mi-a amintit de „Toata lumina pe care nu o putem vedea” a lui Anthony Doerr), in primul rand o carte, zic, despre diferitele feluri in care putem alege sa luptam pentru ceea ce este important pentru noi, ca oameni; despre „nebunie”, despre „ratiune” si „ratiunea de a trai”. O carte care m-a cucerit prin ironia fina a personajelor sale si a stilului („Trebuie sa te feresti de un exces de luciditate si de bun-simt: viata isi lasa aici uneori unele din cele mai frumoase pene ale ei.”). Am sperat ca Ambrosie Fleury sa fi existat in realitate – un personaj in acelasi timp fantastic si puternic – de o cu totul alta maniera decat percepem in general puterea; la fel si muzeul sau – am cautat insa pe net si se pare ca nu, nu au existat nici unul si, implicit, nici celalalt.

„Zmeie de hartie” a lui Romain Gary incearca si sa aduca o alta perspectiva asupra activitatii celor care au ales sa-si duca mai departe ocupatia (in speta cea de proprietar de restaurant) in timpul ocupatiei germane – vazuta ca pe o lupta de mentinere a unei identitati nationale deja sfaramate, o alta forma de rezistenta a unei natiuni silite sa traiasca cu amintirea capitularii, a propriei lasitati – inainte si dupa razboi… Pornind de aici chiar voi citi „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – trebuie sa fie interesanta.

Traiam de ceva vreme intr-o lume in care termenul „lupta pentru onoare” nu mai evoca decat un absurd panas din alte vremuri, de-abia demn de gluma; dar asta insemna pentru mine ca lumea a mers intr-o directie si eu in alta, iar nu eu sunt cel care trebuie sa decida care dintre cei doi a gresit drumul.”

„- Ce incerci de fapt sa-mi spui, unchiule? Ma sfatuiesti sa-mi „pastrez ratiunea” sau sa-mi ‘pastrez ratiunea de a trai”?

„... de altfel, expresia in sine „prima dragoste”, prin definitie, semnifica ceva menit sa ia sfarsit.”

„- … Nu-ti face probleme, ai s-o revezi.

De unde stiti, doamna Julie?

Ea ezita, ca si cum nu voia sa ma faca sa sufar.

Ar fi prea frumos, daca nu ai revedea-o. Ar ramane totul intact. Lucrurile raman rareori intacte in viata.”

Trebuie intotdeauna sa pastrezi ceva pentru viitor.” De citit neaparat in contextul fragmentului – cam mare – din care l-am scos.

Disperarea este intotdeauna o supunere.

Ura se nutreste din generalitati.”

Si s-a intamplat ca in aceeasi perioada sa imprumut si alte doua carti despre Franta in timpul celor doua razboaie, asa ca le amintesc si pe ele aici:

„Eliberare” a lui Imogen Kealy (in realitate un scenarist american si o autoare britanica, „combinati”) si „Reteaua Alice” a lui Kate Quinn – doua scriitoare scriind, fiecare, despre femeile fantastice despre care nu a auzit nimeni, pentru ca toti am auzit doar despre Mata Hari.

„Eliberare”: O carte care ar fi doar o carte clasica despre Rezistenta franceza, sabotaje, SS… daca nu ar fi o poveste adevarata in spatele ei. Cum de nu auzisem niciodata despre Nancy Wake? O super super tipa, ca sa zic asa. Asta in spiritul cartii, care, desi subiectul numai amuzant nu este, reuseste sa fie adesea foarte amuzanta, dat fiind caracterul efervescent al eroinei. Chapeau, madame Wake! Mai rar…

„Reteaua Alice”: Cartea in sine e una dintre cele usor de citit, care curge parca de la sine. Spionaj – de data aceasta in timpul Primului Razboi Mondial, romance, sudul Frantei… Am descoperit insa si aici personaje reale de care nu auzisem, eroine ale luptei impotriva ocupatiei germane. Si povestea ororii de la Oradour-sur-Glane.

Pentru cei interesati de acest gen de carte, cea mai cunoscuta din ultima vreme cred ca este „Privighetoarea” lui Kristin Hannah. Am citit si „Biblioteca din Paris” – in fapt o biblioteca americana – a lui Janet Skeslien Charles. Si, tot din perioada ocupatiei naziste (nici nu stiusem ca a existat un teritoriu englez din Europa ocupat de nazisti), una din preferatele mele (merita vazut si filmul): „Scrisori din Insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer si Annie Barrows – mi-a placut atat de mult incat, atunci cand am ratacit-o, m-am dus si am mai cumparat-o o data.