„Vingt ans apres”, vorba lui Dumas. Vreo 23, ca sa fim mai exacti. Aterizam pe la ora 8 dimineata ora Belgiei si de-abia dupa aterizare imi dau seama ca la ei nu e la ca la noi, unde si daca zbori cu low cost tot pe Otopeni aterizezi. Nuuu, noi tocmai am aterizat pe un aeroport (Charleroi) aflat inca in constructie, a carui singura legatura cu Bruxelles-ul, aflat la 60 km (ca si cum as fi aterizat eu la Ploiesti cu gand sa ajung in Bucuresti), este un autocar care la ora respectiva circula cel mai des: din 30 in 30 de minute. Raportand stufosenia cozii la volumul autocarului, estimez ca in al treilea avem sanse sa ne urcam; din pacate nu ma insel – dupa mai bine de o ora de asteptat urcam si noi; cu cat mai face autocarul pana la Gare du Midi (singura oprire din Bruxelles), ajungem si noi in oras la peste doua ore de la aterizare. Da’ acu’ vorba ardeleanului: ce atata zor? Am asteptat 23 de ani si arde pielea pe mine pentru doua ceasuri?

Calculele mele inclusesera descinderea in Gare Centrale, care dupa tinerea mea de minte are legatura directa cu aeroportul international, dar iata-ne in Gare du Midi. Hotelul nostru fiind in apropiere de Gare Centrale. Si de Piata Mare, de toate cele. Pe harta distanta pare fezabila, asa ca o luam pe jos catre Grand Place. Nu pot sa spun ca zona imi place; mi s-ar parea curios sa ii placa cuiva: pe Bd. du Midi ori au dat de petrol, ori trudesc sa ucida definitiv reteaua de metrou – daca o fi fost pe acolo, ori pun acum de una noua. Totul e sapat adanc, zona e cap-coada un santier. Piatra cubica a portiunilor ramase nescormonite nu e de natura sa faciliteze nici ea tararea unui geamantan.

In fine, ajungem. Ma trezesc brusc intr-unul din colturile Grand Place, cu cladirile ei opulente, bogat ornamentate cu… de toate (preferata mea este o cladire cu o gasca – ma rog, cica lebada – pe frontispiciu, dar am dibuit undeva si o vulpe – printre altele). Reactia (imi dau seama, justificata) a fiicei mele: „Ce de Becali!…”

Intr-adevar fiecare cladire e bogat impodobita cu auriu si, cum spuneam, multe-multe sculpturi. In afara cladirii Primariei si a Maison du Roy de peste drum de ea – acum un muzeu al Bruxelles-ului, toate cladirile sunt foste sedii ale breslelor existente la momentul edificarii Pietei Mari – nu am reusit niciodata sa aflu care-i care; sau daca am aflat, intre timp am uitat. Primaria si Casa Regelui insasi sunt doldora de statui si ma intreb, cum am facut-o si la Luvru, ce jocuri se vor fi facut, ce sfori se vor fi tras pentru ca o personalitate sau alta de la acel moment sa se fi regasit imortalizata intr-una din acele statui de pe fatade. Acum, dupa niste sute de ani, cine-i mai stie? Efectul este, insa, per total, impresionant.

Traversam Piata pe diagonala (cam pustie la ora aceea – aveam insa sa constat ulterior, cu tristete, ca nu doar la ora aceea) si imi amintesc ca in urma cu multi ani avusesem ocazia sa vad statuia din varful turlei Primariei (cocotata acum la o inaltime ametitoare) de aproape, coborata pentru „ingrijiri” in mijlocul Pietei. Nu am prins insa niciodata vestitul covor de flori care se realiza in Piata – ma intreb, date fiind vremurile, de cand nu il vor mai fi facut. Am prins o data, insa, o piata de flori acolo. Si, cu ocazia primei vizite, un domn echipat in haine de Ev Mediu care facea reclama Muzeului Torturii – pe care nu l-am vizitat niciodata, dar am si acum in fata ochilor fotografia facuta alaturi de domnul respectiv, care m-a luat prin surpindere aplecandu-ma si pe mine intr-o dubla reverenta; am iesit amandoi in poza razand in hotote – caut de ceva timp acea fotografie, m-as bucura sa o mai gasesc. Amintiri…

Iesim in Place du Marche aux Herbes, unde se afla hotelul nostru. Imi place genul acesta de denumire, care te trimite intr-un Bruxelles de mult dus, cu referiri la variile produse ce se vindeau, fiecare in zona dedicata: pe langa prezenta Piata a Mirodeniilor, exista o Rue des Bouchers/ Strada Macelarilor (la care voi reveni) si am gasit in alte zone trimiteri la branzeturi, oua, paine si chiar carbune. De altfel si in Bruges, oraselul in care vom petrece mai tarziu cateva nopti, strada principala este Strada Lanii.

Ati intalnit vreodata grupuri de cantareti stradali indieni din America Latina, cu pene si panglici colorate? Aparusera si pe la noi pe la Neptun. Muzica lor pe mine ma duce de fiecare data… nu, nu in America (unde nici nu am ajuns) ci… la Bruxelles, mai exact fix in Place du Marche aux Herbes. Cu ocazia primei vizite, cazata la acelasi hotel unde am ales sa stam acum (for the sake of good old times si pentru locatia super centrala), le-am auzit (pentru prima oara in viata) muzica de indata ce am intrat in camera. Camera, la ultimul etaj al hotelului, fix sub streasina, avea o singura ferestruica; a trebuit sa ma sui cu genunchii pe masa pentru a-mi putea lungi periculos gatul: cateva etaje mai jos cantau, in plina Place du Marche aux Herbes, in sunet de clopotei si nai, cativa artisti de peste Atlatic. Am stat si i-am ascultat pana au terminat, de acolo de sus, de pe masa.

In mijlocul pietei troneaza statuia unui fost primar al urbei, Karel Buls, de la finele secolului XIX, simpatic reprezentat impreuna cu cainele sau. Domnul pare sa fi facut ceva treaba la vremea sa, pentru ca bruxelezii au simtit nevoia sa-l onoreze si printr-un basorelief stil Art Nouveau aflat pe o latura a Pietei Mari, pe drumul spre simbolul orasului, micul pisacios din secolul al XVII-lea, Manneken Pis.

Legenda spune ca un baietel a salvat orasul facand pipi pe fitilul explozibililor care ar fi trebuit sa arunce in aer localitatea. In timp Manneken a capatat si o pereche, tot pisacioasa, o fetita de data aceasta, ca sa fie toata lumea multumita – Jeanneke Pis, aflata de cealalta parte a Grand Place, in apropierea Rue des Bouchers (fetita pe care am regasit-o protejata acum de un grilaj care o face extrem de greu de fotografiat); si inca si mai recent, la finele secolului XX, a aparut si Zinneke Pis, un catel care face pipi in zona Marche aux Grains – Piata de Cereale – o alta denumire cu trimitere la trecutul indepartat.

In incercarea – reusita – de a ajunge la 30.000 pasi facuti in prima zi a vizitei la Bruxelles, am bifat toate cele trei repere pisacioase, la catel ajungand cand deja se lasase seara.

Pe Manneken l-am gasit in prima zi dezbracat, in varianta clasica, dar cum dumnealui detine o colectie – care se poate vizita – de peste 900 de costume donate de tot felul de entitati, am ramas cu speranta ca il vom putea prinde la un moment dat si decent. Ceea ce s-a si intamplat, in chiar ultima zi petrecuta la Bruxelles.

In fata statuii este afisat programul diverselor costumari; m-am intrebat mereu cum ar fi sa ai ca meserie gatirea din timp in timp a micului Manneken – care in Bruxelles este omniprezent, de la figurinele de ciocolata la foarte popularele tirbusoane…

Costumatia foarte eleganta in care l-am surprins in final ii fusese donata de o asociatie religioasa, dar din program am aflat ca in ziua anterioara statuia fusese imbracata cu un costum donat de un serviciu pentru lupta antidrog – ma intreb cum trebuie sa fi aratat acea costumatie. De-a lungul anilor eu l-am mai vazut pe Manneken imbracat in doge venetian, respectiv in personaj al unei legende japoneze. Mi-ar placea mult sa asist si la procesul de imbracare-dezbracare propriu-zis – sigur e o experienta in sine.

Langa Manneken iti fura privirea o cladire acoperita, in mod insolit pentru mine, de multe biciclete viu colorate. O prezenta vesela pe o strada si intr-un oras din care insa veselia pare sa fi pierit: pe strada Etuvei, care leaga Manneken de Piata, unde nu aveai loc sa arunci un ac, acum ca hoardele de turisti asiatici sunt departe, la ei acasa, si nici prea multi alti turisti nu se mai arata, magazinele cu tapiserii, dantela si suveniruri sunt inchise, chiar si unele magazine cu ciocolata – cu celebrul Neuhaus aflat, in mos socant, in frunte.

Dar despre asta…