„PISICA SI ORASUL” – NICK BRADLEY

Cartea are pe coperta o pisicuta extrem de simpatica, niste flori de cires si un orizont tipic japonez – pagoda, etc. Nimic mai dragalas, nu?

Poezia din 1923 ce tine loc de prolog, „O pisica albastra”, iti dai seama, dupa ce ai terminat de citit cartea, ca nu e, asa cum ai crede dupa prima strofa, despre a fi indragostit de Tokyo, despre vieti nobile si ciresi in care ciripesc vrabii. Pentru ca poezia, cu al sau cersetor zgribulit din final, reuseste sa fie o sinteza a intregii carti. Care nu e o oda adusa orasului Tokyo, nu, nu… As indrazni sa spun ca Tokyo, exoticul, orientalul Tokyo, iese destul de ciufulit la afacerea asta.

Pe cei care incep lectura, asa ca mine, cu gandul la kimono-uri, ciresi, crizanteme si cocori, cartea ii ia in primire de la prima pagina si ii aduce rapid cu picioarele pe pamant – nu ca nu ar aparea si niste ciresi si niste yukata (kimono-uri-le sunt scumpe, credeti-ma; si cand spun scumpe… ma refer la inimaginabil de scumpe), un festival, referiri la rotatia anotimpurilor… Si o pisica, evident. Autorul si-a luat doctoratul cu o teza despre imaginea pisicii in literatura japoneza. Ceea ce m-a dus imediat cu gandul la unul din magazinele mele preferate din Bucuresti, Takumi, din incinta librariei Humanitas de pe Magheru, in zona Scala: observasem si acolo cate o pisica solitara pe fiecare din obiectele textile foarte frumoase, prea mari pentru o batista, prea mici pentru o esarfa – ele nefiind nici una nici alta ci, aveam sa aflu, furoshiki – ambalaje pentru cadouri in stilul japonez gen bocceluta.

Intriga din primul capitol este geniala, de-abia astepti sa afli ce urmeaza si cum se termina – la final insa am ramas cu o senzatie gen ultimul sezon din „Lost” (va mai amintiti serialul pana la un punct genial de acum vreo cincisprezece ani?): un inceput prea tare pentru ca finalul sa poata tine pasul. Ceea ce nu inseamna ca povestirile nu sunt pline de surprize, interconectandu-se magistral intre ele. Dar primul capitol chiar mi-a ridicat mult nivelul asteptarilor – o idee absolut originala, geniala.

Dar nu asta este important: cartea, scrisa de un englez nascut in Germania si ajuns pe meleaguri nippone, reuseste sa abordeze cam toate problemele mai mari sau mai mici, de zi-cu-zi sau nu ale societatii japoneze; le iau oarecum cronologic, in ordinea in care apar in carte: persoanele fara adapost (am intalnit un singur homeless cu ocazia vizitei mele in Tokyo acum o jumatate de viata – ni s-a spus ca acele – putine – persoane care locuiesc pe strada fac asta din propria dorinta; ar putea avea o casa si o slujba, dar nu vor ei; mda…); Yakuza – mafia japoneza – nimic de comentat aici din proprie experienta, m-a ferit Cel-de-Sus; navetele ucigatoare – da, am vizitat un japonez care avea privilegiul de a locui la casa dar platea pentru asta cu o naveta zilnica de doua ore dus doua ore intors, schimband la fiecare drum doua trenuri; dependenta de jocuri video – da, vedeam cohortele de corporatisti la costum si cravata iesind pe portile birourilor unde lucrau doar pentru a se napusti la alte ecrane, unde isi petreceau tot restul zilei – context in care am aflat si despre hotelurile gen sertar de la morga in care unii alegeau sa doarma daca ajungeau sa nu mai poata face calatoria catre casa la sfarsitul unei zile de munca + pacanele; munca dezumanizanta; alcoolismul; relatiile interumane extrem de reci; izolarea, burnout-ul, depresia; sinuciderile; dispretul fata de cei din alte tari, alt oras etc.; vietile sexuale deviante – nu, nu am uitat paharele de plastic cu gel – pe post de femeie gonflabila „la purtator”; cat pe ce sa spun ca nu am avut de-a face cu chikan (a pipai o femeie) – dar tocmai mi-am amintit cum colega mea a ramas perplexa trezindu-se cu o mana pusa pe fund atunci cand se aplecase sa-si ia o cutie de cafea de la un distribuitor.

Nu stiu cum percepe aceasta carte o persoana care nu a fost la fata locului (bine, m-ar interesa si mai tare sa aflu cum o percepe un japonez din Tokyo, evident); eu insa pot confirma ca da, asa e: am fost si noi dusi vrand-nevrand la karaoke (dupa niste ani – multi – aflu ca tot nu s-a demodat); am fost informati despre prioritatea acordata relationarii cu colegii de la munca in detrimentul vietii personale: am ramas atunci cu gura cascata afland despre excursii la sfarsit de saptamana in care mergeai cu compania in timp ce familia ramanea acasa – intre timp avem si noi teambuilding-uri; si am si acum gura cascata in urma descoperirii faptului ca, atunci cand japonezii merg in vacante in strainatate, jumatate din bugetul pentru cumparaturi este dedicat cadoului pentru sef; copiii, mama-soacra etc isi impart cu totii ce mai ramane.

Ceva simpatic – am aflat despre un cuvant care mi se potriveste: tsundoku: a cumpara carti si a le stivui pe un raft, fara sa le citesti. Bine, la mine sunt si pe jos. Cum se zice, „prea multe carti, prea putin timp”… Eroinei din carte respectiva stare a lucrurilor ii creaza un sentiment de exaltare – ceva bun care te asteapta in viitor (de inteles: mereu i-am invidiat pe cei care de-abia incepeau sa citeasca o carte care mie imi placuse mult).

Nu stiu din ce ideograme e compus tsundoku (de fapt tocmai am cautat: din „a stivui” si „a citi” – logic, zic), dar mi-a placut mult descrierea din carte a alcatuirii cuvantului „odihna”: „In stanga avem <persoana> , pe care o adaugam langa <copac> si obtinem <odihna>. Imagineaza-ti un om pe camp, spijinindu-se de un copac, odihnindu-se.” Atat de simplu si atat de frumos, atat de profund.

Altfel, o carte nostalgica – multe dintre personaje se intorc adesea in trecut, in vremea copilariei, perceputa ca taram al fericirii lipsite de griji, un refugiu in fata vietii traumatizante de zi cu zi: „Nu simti uneori ca lucrurile pur si simplu se schimba? Adica, chiar daca in viata ta nu se intampla ceva dramatic sau ingrozitor, simplul fapt de a imbatrani e oricum o trauma majora. Cand ma gandesc cum stateam pe tatami cu fratele meu mai mare cand eram copii, e ceva coplesitor de dureros la gandul ca am pierdut acel moment. Acest val de nostalgie care ne reaminteste mereu ca nu ne mai putem intoarce acasa. Ca acei copii care stateau pe podea, atat de tineri si de fericiti, sunt morti si ingropati acum. Nu se mai intorc niciodata.”

In fine. Revenind la Tokyo – pentru aceia care vad in aceasta carte o declaratie de dragoste catre capitala japoneza am o intrebare: sigur am citit aceeasi carte? Nu de alta, dar: „Orasul acesta este una din cele mai mari inchisori din lume – treizeci de milioane de locatari.” Si cum sa nu te urmareasca „cuvintele cazute”: „nedorit, neinsemnat, neplacut, neinspirat, nepregatit, nestiut, nesignifiant – stai, asta nu era un cuvant, dar parea ca ar fi trebuit sa fie…” Daca asa te face Tokyo sa te simti (da, pentru „neinsemnat” depun eu marturie), atunci intelegi dragostea cu care locuitorii sai se apleaca asupra fiecarui coltisor din natura, pasiunea pentru bonsai, orice fragment, cat de mic, de viata.

„Ori de cate ori pleca in cautare de conserve goale, Ohashi incerca din rasputeri sa se uite bine pe strazi si sa cuprinda in sine tot ceea ce il inconjura. Sa vada detaliile peisajului pe care le resimtea ca frumoase, micile nimicuri care ii aduceau placere. Soarele rasarind dimineta, strecurandu-se prin golurile dintre cladiri, cerul incetosat ce ascundea privirii varfurile zgarie-norilor din departare, norii cu forme ce semanau cu haite de pisici fugarindu-se. Viata inca ii mai oferea placeri, indiferent cat de mici erau ele.”